Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării


Catedra Ştiinţe ale Comunicarii

Eseu la tema:

„Pricipele de Niccolo
Machiavelli:un tratat filozofic
despre viaţa politică”

Realizat de,
studentă în anul I,
grupa C106L
Societatea cu toate aspectele ei face parte din suita temelor majore, care a determinat
scriitorii din toate timpurile s-o abordeze în operele sale. Nesfîrşitele tendinţe de a contura
realităţile societăţii prin intermediul artei cuvîntului au generat o faţetă nouă a filozofiei, şi
anume filozofia socială.
Unul din scriitorii ce s-au manifestat plenar în acest sens este Niccolo Machiavelli,
filozoful politic care a reuşit să reproducă cu succes aspectele vieţii politice şi, totodată, să
introducă termenul de „machiavelism”, noţiunea în cauză născîndu-se din opera sa „Principele”.
„Principele” este apreciată ca cea mai reuşită carte a autorului, iar prin suma de reguli, de
norme şi sfaturi despre putere şi despre modul cum aceasta poate fi păstrată, lucrarea poate fi
considerată un tratat despre guvernare. În acelaşi timp, fiind studiată nu doar de politicieni, dar şi
de filozofi, opera lui Machiavelli îşi asumă conotaţia unui tratat filozofic, remarcabil prin
virtuţile sale stilistice şi prin accesibilitate.
Cartea este structurată în douăzeci şi şase de capitole, cuprinzînd clasificarea statelor
după tipul lor (capitolul I), modul în care statele pot fi cucerite şi păstrate (capitolele II-XI),
problemele militare cu care se confruntă statele (capitolele XII-XIV), acţiunile şi calităţile
necesare unui principe pentru a-şi păstra puterea (capitolele XV-XXIV) şi problema eliberării şi
unificării Italiei (capitolele XXV-XXVI).
Capitolul I face o clasificare a statelor, fiind urmat de alte zece capitole care reproduc
modurile de cucerire şi păstrare a principatelor în funcţie de tipul lor. În acest context,
Machiavelli menţionează că „un principe ereditar, dacă este priceput, [...] îşi va păstra
întotdeauna statul”, iar un principe nou va întîmpina întotdeauna mari dificultăţi. Din aceste
considerente, sfaturile autorului sînt dedicate în special celor care cuceresc principatele şi mai
puţin celor care le moştenesc.
Tendinţa autorului de a crea un îndrumar pentru cuceritori este justificată de concepţia
lui Machiavelli despre dorinţa de a cuceri, care „este, întradevăr, un lucru foarte firesc şi foarte
obişnuit”. Machiavelli îndeamnă principii ce acaparează teritorii de aceeaşi limbă şi cu tradiţii
similare statului său să respecte două lucruri: „unul este că neamul vechiului principe trebuie să
se stingă, celălalt, să nu se schimbe legile, nici dările”. Însă principii care ocupă state de limbă şi
cu tradiţii diferite, pentru a le păstra, trebuie să aibă mare noroc şi să fie foarte pricepuţi. Pe
aceşti cuceritori autorul îi îndeamnă să urmeze calea oamenilor mari şi desăvîrşiţi.
Sfaturile lui Machiavelli reflectă concepţiile filozofice ale scriitorului. Aşadar, el susţine
că „omul înţelept trebuie să calce pe urmele oamenilor mari şi să-i imite numai pe aceia care au
fost desăvîrşiţi”, astfel încît să tindă mereu spre perfecţiune, şi chiar de nu o pot atinge, cel puţin
să se apropie de ea. În acelaşi context Machiavelli se pronunţă şi asupra aspiraţiilor, care, în
opinia lui, trebuie să fie cît mai înalte, pentru a permite realizarea scopurilor majore.
2
Alături de calităţile şi abilităţile excepţionale ale unui adevărat principe scriitorul
plasează şi însuşirea de a sesiza momentul oportun. În viziunea lui Machiavelli, însuşirile
spirituale şi împrejurarea favorabilă sînt într-o strînsă dependenţă: „fără acea ocazie, însuşirile
spiritului s-ar fi pierdut, după cu fără acele însuşiri ocazia favorabilă s-ar fi ivit în zadar”.
Tot din conţinutul sfaturilor autorului se reflectă şi ideea că omul este predispus spre
stabilitate. Machiavelli afirmă că poporul unei ţări acceptă cu dificultate, sau chiar refuză, orice
abordare a noului, astfel încît „nici un lucru nu este mai greu (ca realizare), mai nesigur (ca
reuşită) şi mai primejdios (ca înfăptuire) decît acela de a te face fondatorul unei orînduiri noi”.
Vorbind despre obţinerea puterii şi despre menţinerea ei, Machiavelli menţionează
importanţa păstrării poziţiilor cucerite. El este adeptul părerii că ceea ce se obţine fără mult efort
este pierdut cu aceeaşi uşurinţă şi de aceea este mult mai indicat să acaparezi puterea cu multă
trudă, căci „ceea ce se cucereşte cu multe osteneli se păstrează cu multă uşurinţă”.
Tot pentru păstrarea puterii Machiavelli îndeamnă principii „să-şi păstreze poporul
prieten, altfel nu va avea nici un ajutor în vremuri potrivnice”, dar în acelaşi timp îi atenţionează
despre laşitatea oamenilor. Scriitorul afirmă că mulţi sînt gata să dea dovadă de acte de eroism,
„să moară pentru stat, cînd moartea este departe, dar în vremuri de primejdie [...] sînt prea puţini
aceia dispuşi să dea ajutor”.
Sfaturile lui Machiavelli, analizate în ansamblu, reflectă concepţia conform căreia în
atingerea ţintei propuse metodele nu contează, iar un conducător interesat să-şi păstreze şi să-şi
sporească puterea trebuie să ignore consideraţiile morale şi să recurgă la perfidie, şiretenie,
minciună şi o nemiloasă utilizare a forţei. Scriitorul acordă prioritate celei din urmă şi insistă,
mai mult ca orice, asupra unei înarmări corespunzătoare a statului.
Problema armatei este desfăşurată în capitolele XII-XIV, aceste trei capitole relevînd
faptul că numai armatele proprii sînt demne de încredere şi aduc principelui faima deplină.
Îndemnul de a miza doar pe forţele proprii ascunde în esenţa sa o altă viziune a lui Machiavelli,
care, raportată la individ, reflectă ideea că omul trebuie să conteze doar pe sine şi să nu accepte
ajutorul nimănui, deoarece bazîndu-se mereu pe forţele altcuiva, şi nu doar pe ale sale, „are
impresia că fără ajutorul lor nu mai poate să izbîndească” şi riscă să piardă încrederea în
propriile abilităţi şi capacităţi.
Nucleul operei îl constituie modul de comportare şi însuşirile principelui, care sînt
reproduse în limita a nouă capitole.
În capitolul XV Machiavelli formulează concepţia conform căreia oamenii sînt răi, iar
„un om care vrea să facă întotdeauna numai ceea ce este bine va fi doborît de oamenii răi care îl
înconjoară”. Din aceste motive binele îşi pierde importanţa, iar răul capătă valoare, devenind un
ascensor spre siguranţă şi bunăstare.
3
Referindu-se în capitolul XVI la dărnicie şi zgîrcenie, scriitorul menţionează că „ar fi
bine să fii considerat darnic”, însă de cele mai multe ori această virtute „îţi este în defavoare”.
Aşadar, şi de această dată balanţa se înclină spre talgerul zgîrceniei, autorul constatînd că „au
făcut lucruri mari doar aceia care au fost consideraţi zgîrciţi”. Practicînd dărnicia, omul sau
ajunge sărac, sau, pentru a evita sărăcia, devine lacom. Machiavelli consideră că este mai bine să
fii calificat zgîrcit, decît lacom, întrucît lăcomia este mereu însoţită de ura celor din jur, dar
aceasta din urmă trebuie evitată cu orice preţ, deoarece ura naşte duşmani.
Capitolul XVII reprezintă un răspuns la întrebarea: „este mai bine să fii iubit şi nu temut
sau invers?”.Machiavelli consideră că „ar trebui să fii şi una şi alta, dar întrucît este greu să
împaci aceste două calităţi, şi una dintre ele trebuie să lipsească, atunci este mai sigur să fii
temut, şi nu iubit”. Argumentul forte în favoarea acestui răspuns este certitudinea autorului că
oamenii sînt răi în esenţa lor, „sînt intriganţi, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi, ocolitori de
primejdii şi lacomi de cîştig”. Machiavelli afirmă că atît timp cît bunăstarea şi dărnicia ta le sînt
favorabile, „cîtă vreme le faci bine şi nevoia este departe sînt ai tăi cu totul”, iar atunci cînd
ajungi într-o situaţie dificilă, „binevoitorii” tăi sînt cei care „se ridică împotriva ta”. Un alt
argument la răspunsul lui Machiavelli este şi faptul că forţa motrice a societăţii este interesul
personal, care anihilează orice valoare etică şi defineşte prioritatea însuşirilor amorale. Aşadar,
un principe temut nu riscă să devină victima interesului privat al celor din jur, fiindcă frica de
pedeapsă îi împiedică să-i facă rău.
O altă faţetă definitorie a puterii este respectarea promisiunilor, sau mai bine spus
nerespectarea lor. Analizînd acest aspect, căruia îi dedică capitolul XVIII al operei sale,
Machiavelli constată că oamenii politici „care au făcut lucruri mari, sînt aceia care nu au ţinut
seama prea mult de cuvîntul dat şi care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească minţile oamenilor”.
În contextul capitolului menţionat, filozoful politic instaurează un adevărat cult al vicleniei,
aceasta, alături de forţă, fiind un element fundamental în cucerirea şi menţinerea puterii politice.
În opera lui Machiavelli forţa este accentuată de simbolul leului, iar viclenia de cel al vulpii,
două animale, ale căror mijloace ar trebui să le folosească cu abilitate orice om politic.
Promovînd ideea nerespectării promisiunilor, scriitorul afirmă încă o dată că oamenii sînt
răi şi deoarece „nu-şi ţin cuvîntul dat, nici tu nu ai de ce să ţi-l ţii faţă de ei”. Totodată un
adevărat om politic trebuie să fie înzestrat cu capacitatea de a arăta oamenilor doar faţeta sa
ideală. „Este bine să pară milos, credincios, omenos, integru, religios”, dar nu trebuie să aibă în
mod necesar aceste calităţi, deoarece „fiecare vede ceea ce pari şi doar puţini ceea ce eşti”.
Anume această manieră de a acţiona reprezintă esenţa cultului vicleniei, ea generînd noţiunea de
machiavelism, care comportă în sensul ei tendinţa de a-i manipula pe alţii în vederea atingerii
propriilor scopuri.
4
După cum am menţionat anterior, Machiavelli are ferma convingere că un principe
trebuie să evite cu orice preţ ura şi dispreţul celor din jur , de aceea în capitolul XIX îl învaţă
cum să se ferească de o astfel de atitudine din partea oamenilor. În acest sens autorul îndeamnă
principele „să-şi dea silinţa ca în faptele lui să se recunoască măreţia, curajul, gravitatea şi forţa”,
în acest mod rămînînd departe de ură şi dispreţ şi, totodată, de pericolul de a fi înconjurat de
duşmani. Atît timp cît poporul nu nutreşte aceste sentimente faţă de el, principele nu riscă să-şi
piardă statutul şi puterea, deoarece cea mai bună armă şi „cea mai bună fortăreaţă care există este
aceea de a nu fi urît de popor”. Machiavelli este de părerea că cea mai sigură fortificare a acestei
cetăţi este stima poporului, care poate fi cîştigată doar prin fapte măreţe. În capitolul XXI autorul
desfăşoară această idee, aducînd preţioase sfaturi în acest sens. El îndeamnă principele să fie
întotdeauna ferm în convingerile sale, să aibă mereu propria poziţie, pe care să o susţină în mod
deschis şi fără şovăială, fiindcă „un principe este stimat atunci cînd este prieten adevărat şi
duşman adevărat”.
O importanţă deosebită o au şi secretarii principelui. La acest subiect Machiavelli se
referă în capitolul XXII, unde emite ideea că oamenii din jurul principelui crează prima impresie
despre acesta: „cînd aceştia sînt capabili şi credincioşi, îl putem considera un om înţelept”, în caz
contrar principele pierde aceste însuşiri.
Cu referire la înţelepciune, Machiavelli identifică „trei feluri de minţi omeneşti: unele
înţeleg singure, altele discern ceea ce înţeleg alţii, iar altele nu înţeleg în nici un fel”. În opinia
autorului, „cele de primul fel sînt desăvîrşite, cele de-al doilea fel sînt foarte bune, iar cele de-al
treilea fel sînt inutile”.
Pe cei cu minţile desăvîrşite şi foarte bune, Machiavelli îi atenţionează în privinţa
linguşitorilor, îndemnîndu-i în capitolul XXIII să se ferească de ei, însă fără a deveni dispreţuiţi.
Unica cale de a ocoli astfel de persoane este „de a-i face pe oameni să înţeleagă că nu te superi
cînd îţi spun adevărul”, dar acest adevăr să-ţi fie spus doar de persoanele care vrei tu să ţi-l
spună. În opinia lui Machiavelli, părerile altora, şi anume a celor înţelepţi, trebuie să fie ascultate
fără să influenţeze viitoarele decizii ale unui om politic. Acesta din urmă „trebuie să hotărască
singur, în felul său”, iar din moment ce şi-au expus decizia „să ducă pînă la capăt hotărîrea luată
şi să fie perseverent în hotărîrile sale”.
În capitolul XXIV, Machiavelli, explicînd de ce principii Italiei şi-au pierdut statele,
evidenţiază un defect comun al tuturor oamenilor, cel „de a nu te gîndi la furtună în timp de
vreme frumoasă”. Aşadar, de cele mai multe ori, oamenii sînt imprudenţi, în absenţa greutăţilor
uitînd că ele pot să apară, iar atunci cînd acestea vin, ei nu sînt pregătiţi să le înfrunte. Scriitorul
consideră că fiecare om politic trebuie să fie mereu înarmat împotriva unor eventuale dificultăţi,
astfel evitînd o posibilă cădere, „pentru că nu ar trebui niciodată să te laşi să cazi”.
5
În capitolul XXV Machiavelli meditează asupra destinului şi asupra impactului sorţii în
acţiunile omeneşti. El este conştient de faptul că destinul influenţează lucrurile omeneşti, dar
totodată consideră „că soarta ne conduce în jumătate din acţiunile noastre”. Rezultă că acţiunea
destinului nu este fatală, omul avînd posibilitatea de a se opune sorţii. Datoria omului politic este
de a şti „să-şi adapteze modul de a proceda cu împrejurările”, schimbîndu-şi firea odată cu
întîmplările sorţii. Pentru a putea să se opună destinului, omul trebuie să aibă spirit de luptător şi
capacitatea de a supune circumstanţele, făcîndu-le să-l slujească.
Ultimul capitol reprezintă un lung strigăt de chemare pentru constituirea visului naţional
italian, Machiavelli lansînd un îndemn la eliberarea şi unificarea Italiei, îndemn ce a servit drept
imbold în scrierea acestui tratat filozofic.
Aşadar, Niccolo Machiavelli a descris în opera sa „Principele” imaginea unui om politic
perfect, care ar trebui să fie carismatic, dur, crunt, lipsit de scrupule, capabil să-şi atingă
scopurile, indiferent de mijloacele utilizate. Scriitorul a separat normele morale de cele politice,
definind politica drept o activitate ce comportă propriile sale reguli de acţiune, independente de
cele etice şi religioase. El face din setea de putere a fiecărui om politic şi a fiecărei naţiuni ţelul
suprem şi unic al acţiunilor acestora, deviza lor şi principiul vieţii politice devenind afirmaţia
machiavelică „scopul scuză mijloacele”.
În acest context, Kenneth Bock afirmă că Machiavelli „a dezgolit omul de toate calităţile
sale gingaşe şi l-a redus la stadiul de animal guvernat, în modul cel mai puternic, de forţă şi
necinste”. Raţiunea supremă este puterea şi continua augmentare a ei, dar în pofida acestui fapt
Machiavelli îşi manifestă admiraţia faţă de principiile ce stau la baza statului: dreptatea,
libertatea, egalitatea. Anume această consideraţie a autorului faţă de valorile supreme, dar şi
profundul sentiment de patriotism evidenţiat în contextul operei împiedică cititorul să-l califice
drept un adept al cultului vicleniei şi al manipulării, Machiavelli demonstrînd că nutreşte idealuri
de pace şi stabilitate.