Curs Drept Constitutional Si Institutii Politice - IF

Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Științe Juridice și Administrative
Drept constituţional
şi instituţii politice
Prof. univ. dr. Cristian Ionescu
București
Dreptul constituţional ca ramură a dreptului public
Dreptul  Dreptul constituţional este ansamblul de reguli şi

constituţional – principii după care se organizează şi se guvernează un stat.
factor Dreptul constituţional apare în cadrul sistemului de drept
structurant al într-o dublă ipostază: pe de o parte, ca ramură a dreptului,
sistemului iar, pe de altă parte, ca factor structurant al întregului sistem.
juridic naţional
 Dreptul constituţional, ca disciplină academică şi ştiinţă
juridică, nu poate fi înţeles deplin decât în legătură cu po-
litica, înţeleasă şi ea ca disciplină academică, dar şi ca prac-
tică, precum şi cu puterea socială. Politica ar putea fi definită
ca ansamblu de metode, practici şi instrumente de folosire
organizată a puterii sociale pentru atingerea anumitor obiec-
tive dinainte stabilite, care exprimă interesele unui grup mi-
noritar sau ale unei colectivităţi largi.
 Ca ramură de drept, dreptul constituţional conţine dispo-
ziţii legale şi procedurale de exercitare a puterii statului. În
acelaşi timp, dreptul constituţional construieşte cadrul legal
de a cărui respectare va depinde legitimitatea instituţională
a instituţiilor politice care vor fi îndrituite să exercite puterea
de stat, cu alte cuvinte, să legitimeze puterea socială.
 Sediul juridic al normelor dreptului constituţional nu se
localizează însă exclusiv la nivelul constituţiei. Constituţia
consacră principiile constituţionale, dispoziţiile-cadru sau
cele de importanţă esenţială, cum ar fi normele referitoare
la forma de stat, la organizarea şi funcţionarea
parlamentului, la atribuţiile şefului statului şi raporturile
acestuia cu celelalte organisme de guvernare ş.a.
 Stabilirea obiectului sau domeniului de reglementare al
dreptului constituţional poartă amprenta amplitudinii şi com-
plexităţii transformărilor sociale, a caracteristicilor vieţii
social-politice. În funcţie de aceste caracteristici, obiectul
normelor dreptului constituţional poate fi mai restrâns sau,
dimpotrivă, poate penetra în domenii rezervate altor ramuri
de drept, suprapunându-se acestora într-o relaţie de com-
plementaritate. Este vorba de un aşa-numit proces de
constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din
extinderea reglementării constituţionale a unor relaţii sociale
rezervate prin tradiţie altor ramuri de drept, precum şi din
consacrarea în constituţii a unor principii directoare pentru
întregul sistem de drept.
6 Drept constituţional şi instituţii politice
 Obiectul dreptului constituţional constă în

reglementarea organizării şi funcţionării statului şi a
organelor sale: parlament, guvern, instanţe judecătoreşti şi
a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi
cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia.
 Izvoarele dreptului constituţional sunt: constituţia; legi
constituţionale; anumite legi organice, legi ordinare,
decrete-lege ş.a.
 Subiectele dreptului constituţional sunt: poporul, statul
şi anumite organisme ale sale; partidele şi formaţiunile
politice legal constituite; cetăţenii grupaţi în circumscripţii
electorale, precum şi un număr de 100.000 şi respectiv
500.000 de cetăţeni cu drept de vot, cărora li se recunoaşte
în anumite condiţii dreptul de iniţiativă legislativă sau de
revizuire a constituţiei; cetăţeanul în anumite ipostaze
(alegător, destinatar al drepturilor şi îndatoririlor fundamen-
tale); candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice
legal constituite, precum şi candidaţii independenţi la funcţia
de Preşedinte al României, deputat sau senator ori în
funcţiile elective pe plan local; organizaţii neguvernamentale
legal constituite care au ca unic scop apărarea drepturilor
omului (în raporturi juridice cu caracter electoral); deputaţii
şi senatorii, autorităţi publice cu statut constituţional ş.a.
§4. Ghid şi teste pentru autoverificare
1. Coeziunea, din punct de vedere juridic, a unei colectivităţi sociale se

realizează:
A. a) prin educaţia juridică a cetăţenilor;
b) prin tradiţiile juridice ale colectivităţii respective;
c) prin adecvarea normelor juridice la interesele sociale ale forţelor politice
care participă la exercitarea puterii;
B. nu este posibilă realizarea unei asemenea coeziuni;
C. a) reglementând sau ordonând relaţiile între membrii colectivităţii
respective potrivit aceloraşi principii şi norme de convieţuire socială;
b) asigurând cunoaşterea şi respectarea ansamblului normelor juridice,
inclusiv prin recurgerea la forţa de constrângere a statului;
c) prin stabilirea unui ansamblu de prescripţii juridice care reglementează
unitar raporturile între membrii colectivităţii.
2. Iniţial, normele de conduită s-au format:
A. inconştient, din necesitatea de reglementare şi ordonare a faptelor sociale;
1. Noţiuni generale despre drept 7
B. pe baza orientărilor şi principiilor directoare stabilite de forţa publică;

C. prin repetarea faptelor sociale supuse prescripţiilor juridice stabilite de la
sine sau de forţa publică.
3. Funcţia socială a dreptului constă în:
A. sancţionarea faptelor sociale nocive pentru societate;
B. ordonarea şi reglarea relaţiilor sociale;
C. asigurarea aplicării forţei de constrângere a statului.
4. Raportul juridic se formează:
A. prin sancţionarea de către stat a unei conduite neconforme dreptului;
B. prin reglementarea de către norma juridică a celor mai importante relaţii
sociale;
C. prin reglementarea de către norma juridică a intereselor sociale predo-
minante în societate.
5. Selectaţi din grupa de izvoare ale dreptului, menţionate mai jos, iz-
voarele formale şi cele materiale ale dreptului şi aşezaţi-le separat pe
două coloane, în funcţie de caracterul izvorului respectiv:
Constituţie; lege, condiţii de existenţă socială; realităţi sociale, decret, decret-
lege; ordonanţă, hotărâre a Guvernului, conştiinţă socială; programul de gu-
vernare.
6. Are caracter normativ:
A. dreptul natural;
B. dreptul pozitiv;
C. numai ansamblul de norme juridice adoptate de Parlament.
7. Completaţi propoziţiile de mai jos folosindu-vă de expresiile din coloana
alăturată:
Trăsăturile caracteristice ale raporturilor de drept public sunt:
Trăsăturile caracteristice ale raporturilor de drept privat sunt:
- unul dintre subiectele raportului este statul;
- egalitatea subiectelor raportului;
- obligaţiile părţilor să decurgă expres din lege;
- fiecare subiect urmăreşte un interes personal;
- interesul general;
- subiectele sunt învestite cu autoritatea statului;
- raporturi de subordonare între părţi;
- efecte erga omnes;
- efecte inter alia;
- una dintre părţi are dreptul să impună conţinutul raportului şi să oblige cea-
laltă parte, prin constrângere, să-şi îndeplinească obligaţia;
- oricare parte poate pune capăt raportului;
- subiectele raportului pot fi persoane particulare;
- inegalitatea părţilor.
8. Următorul citat: Legile „trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu
clima – rece, caldă sau temperată –, cu calitatea solului, cu aşezarea, cu
întinderea sa; cu felul de viaţă al popoarelor – plugari, vânători sau păstori;

ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate pe care orânduirea statului o
poate îngădui, cu religia locuitorilor, cu înclinările, cu bogăţiile, cu numărul,
cu negoţul, cu moravurile, cu deprinderile lor” (MONTESQUIEU, Despre spiritul
legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 17), este relevant pentru:
A. rolul social al dreptului;
B. capacitatea dreptului de a conferi un caracter unitar vieţii sociale;
C. factorii de configurare a dreptului.
9. Explicaţi caracterul imperativ al normei juridice, pornind de la caracterul
social al dreptului.
10. Impunerea unei ordini stricte în societate presupune:
A. a) stabilirea de către forţa publică (statul) a unui cadru legal de reglemen-
tare a relaţiilor sociale (reguli de conduită socială);
b) instituţionalizarea actului de coerciţie şi realizarea acestuia prin auto-
rităţile represive competente;
B. intervenţia represivă a statului împotriva indivizilor care îi nesocotesc auto-
ritatea;
C. consensul indivizilor asupra respectării de la sine a regulilor de conduită
socială;
D. cunoaşterea de către toţi membrii societăţii a ordinii legale impuse de stat.
11. Instituţionalizarea actului de constrângere socială înseamnă:
A. crearea aparatului represiv al statului (poliţie, parchet, instanţe etc.);
B. pedepsirea ca atare a indivizilor care încalcă regulile de convieţuire
socială;
C. stabilirea aceluiaşi gen de pedeapsă sau sancţionarea aceluiaşi tip de
faptă prin care se încalcă regulile de conduită în societate.
12. Elementele componente ale ordinii sociale sunt:
A. a) impunerea anumitor reguli de conduită socială care stabilesc tipurile de
comportament social;
b) represiunea socială;
B. intervenţia instituţiilor represive ale statului în cazul încălcării normelor de
convieţuire socială;
C. regulile de conduită socială stabilite de autorităţile competente ale statului.
TEMA
Originea şi trăsăturile generale
ale instituţiilor politice 2
3.1. Conceptul de instituţie politică
 Orice grup social, indiferent care ar fi gradul său de evo-

luţie, presupune un ansamblu de interacţiuni între membrii
săi. Amploarea şi diversitatea interacţiunilor depind de nivelul
de dezvoltare a grupului, precum şi de relaţiile acestuia cu
alte asemenea grupuri. Interacţiunile dintre membrii grupului
social se desfăşoară potrivit unor modele-standard (credinţe
religioase, simboluri, totemuri, norme de conduită, valori cul-
turale, practici economice etc.), care tind să formeze un anu-
mit tip de comportament impus de forţa publică prin structuri
de guvernare: supunere, pedeapsă, autoritate, dominaţie, as-
cultare, egalitate, libertate, solidaritate, răzvrătire etc.
 În epoca contemporană, modelele-standard de conduită
se stabilesc, în general, pe cale normativă, astfel încât for-
marea comportamentului social-uman, ca răspuns la mode-
lul-standard, se formează practic instantaneu sub sancţiunea
instituţiilor politice specializate. În felul acesta, societatea îşi
creează structuri stabile învestite cu atribuţiile şi forţa ne-
cesară de a conserva, apăra şi dezvolta modele-standard de
comportament şi scopuri fundamentale dezirabile societăţii
respective, grupurilor şi indivizilor existenţi în societatea dată.
 În societate funcţionează instituţii sociale diverse, cores-
punzătoare unui grup social, fiecare dintre ele acoperind o
anumită sferă de relaţii sociale şi răspunzând anumitor nevoi
sociale bine determinate. În cadrul fiecărei asemenea insti-
tuţii sociale se desfăşoară un tip determinat de interrelaţii
între indivizi, întemeiate pe modele standard de comporta-
ment, impuse prin mecanisme şi proceduri ferme de influen-
ţare şi de control social, ale căror principale funcţii constau în
perpetuarea şi progresul grupului, eliminarea conflictelor şi
asigurarea unui echilibru social, a solidarităţii şi omogenităţii
structurale a grupului, cu respectarea diversităţii caracteriolo-
gice şi a personalităţii fiecărui membru al acestuia.
 Într-un sens general, termenul de instituţie îşi trage rădă-

cinile semantice din verbul latin instituo (a întemeia, a orga-
niza, a ridica, a aşeza cu temei) sau din institutum (obicei,
principiu de organizare, rânduială, aşezământ). Institutio se
traduce prin orânduială, regulă.
 În limbajul comun, noţiunea de instituţie desemnează in-
stituţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi acţionează
pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale). Modelul
tipic de organizaţie care întruneşte condiţiile enunţate este
statul.
 În general, prin instituţie se înţelege ceea ce este creat
sau instituit de oameni, spre deosebire de ceea ce este dat
de natură (fenomenele naturale).
Exteriorizarea  Instituţia politică nu este altceva decât forma prin care se

puterii prin exteriorizează puterea. Ceea ce determină natura instituţiilor
instituţiile politice este capacitatea acestora de a folosi puterea pentru
politice realizarea unui interes general. În lipsa instituţiilor politice,
puterea se exercită conflictual, conjunctural şi arbitrar de
către indivizi luaţi separat, care tind să se manifeste social în
mod omnipotent. Înlocuind formele haotice, dezorganizate de
exercitare a puterii fiecărui individ asupra semenilor săi, insti-
tuţia politică statuează puterea legii asupra tuturor cerinţelor
individuale, garantând astfel libertatea generală.
 În politologie, termenul de instituţie este circumscris or-
ganismelor învestite cu autoritatea de a exercita puterea poli-
tică. Într-un sens apropiat, dreptul constituţional limitează in-
stituţia socială la autorităţile instituite prin textele constituţio-
nale, la modul lor de funcţionare şi la interferenţa lor în pro-
cesul de exercitare a puterii politice.
 Deşi instituţiile sociale propriu-zise, precum şi cele poli-
tice sunt create de oameni, existenţa lor este obiectivă, în
sensul că sunt determinate de anumite condiţii social-istorice.
 Orice societate umană, având un anumit grad de omoge-
nitate organizaţională şi instituţională şi fiind constituită pe o
anumită unitate spirituală şi pe conştiinţa comună a mem-
brilor săi că sunt legaţi prin relaţii de solidaritate, nu poate
funcţiona fără anumite reguli care se impun fiecăruia şi
tuturor prin intermediul unor instituţii politice şi a căror neres-
pectare va fi sancţionată de autorităţi (instituţii) specializate.
Impunerea regulilor, cât şi sancţionarea nerespectării lor sunt
de competenţa unor instituţii politice, care exprimă fiecare în
felul său voinţa socială a grupului concretizată în acte de
autoritate.
2. Originea şi trăsăturile generale ale instituţiilor politice 11
 Instituţiile politice se desprind de instituţiile sociale în mo-

mentul în care relaţiile pe care le întruchipează devin relaţii
politice. În substanţa sa, puterea politică nu poate fi prezen-
tată într-o formă abstractă, pură, ci se formalizează în insti-
tuţii, proceduri şi comportamente politice, acestea, la rândul
lor, exprimând interese sociale determinate şi contradictorii.
În funcţie de aceste interese, puterea tinde să se obiectiveze
în acele instituţii politice care reflectă obiective determinate şi
valori politice.
3.2. Condiţiile de apariţie a instituţiilor politice
 Apariţia instituţiilor politice este determinată de o anumită

comunitate de interese aparţinând unui grup şi de care
acesta este conştient. Grupul respectiv îşi va forma acele
instituţii politice pe care le consideră oportune şi necesare
pentru a-şi satisface interese determinate.
 Fiecare tip de instituţie politică va avea o anumită organi-
zare, rol, funcţii, atribuţii şi procedură de exercitare, cores-
punzătoare unui anumit tip de activitate politică. Evident,
natura şi funcţiile instituţiilor politice depind de natura
intereselor pe care le apără, precum şi de poziţia majorităţii
membrilor comunităţii faţă de interesele respective. Putem
distinge, din această perspectivă, instituţiile politice
democratice şi instituţii politice specifice guvernării despotice,
totalitare.
 Apariţia instituţiilor politice este legată la convertirea
autorităţii charismatice a conducătorului din societăţile
rudimentare într-o autoritate instituţională legitimată chiar
prin procedurile de înfiinţare a acesteia. Tipul de autoritate
instituţională este superioară celei a individului-conducător,
întrucât aceasta este, prin esenţa ei subiectivă, temporară şi
arbitrară, pe când autoritatea impusă printr-o instituţie are
caracter obiectiv, este permanentă şi se aplică potrivit
anumitor proceduri. Autoritatea personală este permanent
contestabilă de potenţiale autorităţi similare, ai căror titulari
sunt înzestraţi cu un set de calităţi fizice, spirituale, psiho-
logice superioare conducătorului în funcţie. În schimb,
autoritatea exercitată de o instituţie politică nu poate fi, în
principiu, contestată şi schimbată pe durata funcţionării
acesteia.
Formarea  Instituţiile politice s-au format într-un proces istoric înde-

instituţiilor lungat şi au evoluat în concordanţă cu transformările politice,
politice sociale şi economice din viaţa societăţii, cu nivelul de civi-
lizaţie şi cultură al fiecărei naţiuni, cu valorile şi concepţiile
politice ale forţelor sociale. Apariţia instituţiilor politice este le-
gată de apariţia relaţiilor politice (de convertirea relaţiilor so-
ciale în relaţiile politice), care presupun stratificarea societăţii
între guvernanţi, desemnaţi prin proceduri publice solemne,
şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice de tipul conducători-
conduşi, nu se poate vorbi de instituţii politice.
 Esenţial pentru orice analiză politică consacrată
instituţiilor de putere este capacitatea acestora de a asigura
în cel mai mare grad cerinţele şi nevoile cetăţenilor. De aici
decurge o concluzie logică: orice societate îşi construieşte
acele instituţii de care are nevoie şi le conferă atribuţii
particulare prin care să îşi realizeze funcţiile.
 Deşi se poate aprecia că rolul şi funcţiile instituţiilor poli-
tice sunt, în linii generale, identice la toate comunităţile
sociale organizate politic, între instituţiile politice ale
diferitelor state sunt, pe lângă asemănări, deosebiri în ceea
ce priveşte recrutarea persoanelor care intră în componenţa
acestora, modul lor de organizare şi funcţionare, atribuţiile,
importanţa în ansamblul sistemului politic şi al regimului
politic.
 Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă
următoarele caracteristici:
a) autoritatea politică are putere de constrângere
exterioară în numele voinţei majorităţii populaţiei şi în
interesul acesteia;
b) autoritatea politică este limitată ca întindere, depăşirea
limitelor sale, stabilite pe bază de cutumă sau prin norme
scrise, atrăgând revolta maselor;
c) autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu
alta – s.n.) sau se poate modifica prin voinţa naţiunii expri-
mată de parlament sau de către puterea executivă.
 Între instituţiile politice există o strânsă intercondiţionare,
indiferent care ar fi natura şi funcţiile acestora. Fiecare
instituț ie politică este datoare să respecte principiul
colaborării instituț ionale loiale, potrivit constituț iei.
 Instituţiile politice nu depind de actorii politici, decât în
măsura în care aceştia sunt îndreptăţiţi să urmeze sau să
utilizeze procedurile şi instrumentele lor. Înfiinţarea, modul de
organizare şi funcţionarea instituţiilor politice, atribuţiile aces-
tora, precum şi raporturile existente între ele sunt rezultatul
voinţei Adunărilor Constituante şi a parlamentelor ordinare.

Ele nu se modifică, nu pot fi schimbate în funcţie de dorinţele
sau interesele unui agent politic determinat: partid politic,
prim-ministru, şef al statului, servicii de informaţii. Reprezen-
tanţii poporului sunt cei care realizează prin proceduri com-
plexe schimbări în fizionomia sau conţinutul unei anumite
instituţii politice. Pentru ca o instituţie politică să poată fi
revizuită, modificată, completată, este necesar să se exprime
o voinţă politică special pentru acest caz.
 Statul trebuie să dispună de o structură organizatorică în
măsură să păstreze continuitatea sa istorică indiferent de
specificul agenţilor concreţi ai politicii ori de relaţiile lor de
putere. Statul nu subzistă decât prin instituţiile politice şi îşi
realizează funcţiile prin intermediul acestora. Cât priveşte ne-
cesarul de instituţii politice şi forma acestora, precum şi
atribuţiile pe care le exercită, pot exista deosebiri de la o ţară
la alta şi de la o epocă la alta. Chiar şi în funcţie de caracterul
regimului politic, instituţiile prin care se exprimă suveranitatea
poporului pot să difere. Într-un fel va arăta parlamentul sau
instituţia şefului de stat într-un regim politic totalitar şi în altfel
într-un stat democratic.
 În substanţa lor, instituţiile politice reflectă, pe lângă
condiţiile social-istorice care le determină şi le influenţează,
mentalităţile, obiceiurile, cultura, profilul psiho-social şi
moravurile populaţiei căreia îi ordonează şi reglementează
comportamentul în societate. Nicio instituţie politică nu are o
existenţă singulară, autonomă faţă de restul comunităţii pe
care o conduce. Raporturile existente între instituţiile politice
şi indivizii care alcătuiesc societatea sunt ambivalente. Pe de
o parte, instituţia politică reglează conduita socială a
cetăţenilor şi raporturile dintre aceştia. Pe de altă parte,
societatea în întregul ei imprimă instituţiilor politice un anumit
conţinut. Nu poate exista, de pildă, o instituţie politică
democratică dacă membrii societăţii sau grupuri influente ale
acesteia nu au o mentalitate şi o cultură democratice sau nu
stăpânesc suficient de bine mecanismele şi procedurile
comportamentului democratic.
Rolul  Rolul instituţiilor politice constă, în afară de stabilirea

instituţiilor unor norme sociale de conduită, în asigurarea unui acord
politice comun al membrilor societăţii asupra respectării legilor,
drepturilor şi obligaţiilor lor fundamentale, a voinţei şi a hotă-
rârii de a realiza în comun avantaje în beneficiul comunităţii
şi al lor personal, precum şi în asigurarea unui sistem de
interrelaţii stabil, mereu adaptabil la progresul comunităţii.
 Forţa stabilizatoare, precum şi ponderea stimulatoare a

creativităţii şi progresului general al unei societăţi umane de-
pind de eficienţa instituţiilor politice şi a mecanismelor insti-
tuţionale şi procedurale ale jocului democratic, care la rândul
lor depind de „arta politică” a forţelor ce orientează, prin pro-
gramele şi acţiunea lor, funcţionarea instituţiilor politice.
 Caracterul democratic al instituţiilor politice depinde nu
numai de respectarea principiilor democratice în procesul de
formare şi funcţionare a acestora, dar şi de capacitatea lor de
atragere şi implicare a cetăţenilor în jocul democratic. Dacă
instituţiile politice nu îşi creează un parteneriat cu cetăţenii,
cu societatea civilă, statul se va aliena de mase, îşi va pierde
treptat legitimitatea şi va sfârşi prin a deveni un adversar al
acesteia. Cel puţin aşa va fi receptat de cetăţeni, care îi vor
contesta autoritatea, şi de alegători, prin absenteismul la vot.
Altfel spus, instituţiile politice vor suferi de o criză de repre-
zentare.
3.3. Trăsăturile instituţiilor politice
 Trăsăturile comune ale tuturor accepţiunilor termenului

de instituţie politică sunt următoarele:
a) instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;
b) instituţia politică acţionează în mod permanent pentru rea-
lizarea unui interes public;
c) instituţia politică are un caracter stabil;
d) modul de constituire şi atribuţiile instituţiei politice sunt
prevăzute într-un act cu valoare constituţională;
e) instituţiile politice dispun de autoritate, pe care o exercită
în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi umane,
care nu are, în principiu, o altă alternativă decât de a se
supune voinţei instituţiei respective.
 Instituţiile politice au apărut ca modalităţi de soluţionare a
unor probleme ce confruntau viaţa socială, având, totodată,
rolul de a influenţa şi modifica viaţa socială într-un sens de-
zirabil „Binelui comun”, precum şi voinţei instituţiei ca atare.
 Dacă instituţia politică rezultă din manifestarea de voinţă
politică a corpului social (poporul), trebuie să acceptăm con-
cluzia că acesta este garantul legitimităţii şi autenticităţii insti-
tuţiei respective, precum şi al apărării acesteia. Orice atingere
adusă instituţiei politice din interiorul comunităţii social-umane
sau din afara acesteia afectează voinţa suverană a celui care
a creat instituţia politică.
Instituţiile  În sens larg, conceptul de instituţie politică se raportează

politice în principal la stat, organismele de guvernare (parlament,
exercită direct preşedinte de republică sau monarh, guvern, prim-ministru) şi
şi nemijlocit partide politice. Toate organismele enunţate întrunesc calita-
puterea tea de instituţie politică, întrucât au un rol bine definit în pro-
cesul de dobândire şi exercitare a puterii politice. Corespun-
zător acestui rol, fiecare dintre ele are anumite funcţii, o orga-
nizare proprie şi metode specifice de activitate prin care
participă la procesul de guvernare.
 În sens restrâns, conceptul de instituţie politică se rapor-
tează exclusiv la stat, parlament, şeful statului, guvern şi
prim-ministru. Rezultă că în accepţiunea restrânsă a
termenului de instituţie politică sunt excluse partidele politice.
 Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau
putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima
voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea
şi respectarea acesteia. În virtutea acestui drept, instituţiile
politice transpun voinţa poporului în norme de conduită
general-obligatorii sau acţionează în modalităţi şi cu
instrumente specifice pentru aplicarea şi respectarea
acestora.
 Partidele politice nu participă efectiv la procesul de exer-
citare a puterii, motiv pentru care ele trebuie considerate per-
soane juridice de drept privat, şi nu de drept public. În
calitatea lor de grup de indivizi având o organizare, statut şi
program politic bine definit, recunoscut în condiţiile legii,
partidele nu pot să exercite suveranitatea în nume propriu,
deoarece ar încălca astfel art. 2 alin. (2) din Constituţie.
 Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice, trebuie să fie
întrunite două condiţii de fond:
a) instituţia respectivă să fie învestită în mod expres prin con-
stituţie sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea
de stat;
b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină li-
bertate de acţiune în exercitarea misiunii sale.
3.4. Cerinţe şi funcţii ale instituţiilor politice
 O privire de ansamblu asupra instituţiilor politice ne îngă-

duie să enumerăm un minim set de cerinţe pe care acestea
ar trebui să le întrunească:
a) adaptabilitatea la legile-cerinţe ale vieţii sociale şi la men-

talităţile politice ale noilor generaţii de guvernanţi şi guver-
naţi;
b) asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare;
c) adaptabilitatea la cerinţele managementului crizelor;
d) permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea le-
gitimităţii populare;
e) capacitatea de inovare a noii valori politice şi tipuri de com-
portament politic şi de difuzare a acestora în conştiinţa
publică (funcţia educativă a instituţiilor politice);
f) capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale
ale electoratului;
g) autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul sub-
sistemului, fără a se apela la schimburi instituţionale (con-
stituţionale);
h) menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în con-
diţiile „personalizării puterii” din cadrul unor structuri de gu-
vernare (autonomia şi interacţiunea echilibrată a puterilor
în stat);
i) abilitatea de a conlucra cu factori extrainstituţionali (socie-
tatea civilă), pentru a permite interferenţa sau ingerinţa
agresivă a acestora şi, în acelaşi timp, de a le garanta
funcţionarea liberă şi rolul lor de corpuri intermediare între
guvernanţi şi guvernaţi;
j) disponibilitatea de promovare a unor mecanisme constitu-
ţionale şi regulamentare care să permită raporturi institu-
ţionale de natură democratică între majoritate şi opoziţie;
k) recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de
guvernare şi abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei
sociale şi a consensului în jurul marilor valori pe care se
întemeiază naţiunea şi statul;
l) identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi
financiare ale societăţii pentru realizarea progresului eco-
nomic general;
m) realizarea unui statut al individului care să îi confere aces-
tuia rolul principal în societate (zoon politikon);
n) recrutarea clasei politice din toate straturile sociale, printr-un
sistem electoral democratic şi asigurarea pe această bază
a unui înalt grad de reprezentativitate a acestora;
o) asigurarea unui grad înalt de moralitate în interiorul lor,
pentru a preveni sau înlătura prin proceduri proprii, regu-
lamentare corupţia şi a împiedica convertirea intereselor
personale sau înguste de grup în interese publice.
3.5. Statul ca instituţie politică

 Statul este o noţiune abstractă. Poate din această cauză

conceptul de stat s-a conturat atât de târziu. Istoricii, juriştii,
filozofii sau economiştii au fost preocupaţi să studieze mai întâi
formele instituţionale pe care le luau statele în diferite perioade
şi apoi sistemele de drept, metodele de guvernare sau aspecte
ale vieţii economice.
 Nimeni nu vede statul, dar îi simte puterea!
 Statul este alcătuit dintr-un ansamblu coerent şi unitar arti-
culat de instituţii politice, alături de care există partide politice,
sindicate, culte religioase, organisme neguvernamentale, alte
forme asociative ale cetăţenilor. Toate împreună alcătuiesc orga-
nismul social, căruia statul îi prescrie un cadru legal de înfiinţare,
organizare şi funcţionare.
 Statul este principala instituţie politică, alcătuită din cele trei
puteri, instituţionalizate de Adunările Constituante.
 Statul ca atare nu are legitimitate populară. Poporul legiti-
mează parlamentele, preşedinţii de republică şi indirect guver-
nele. Statul îşi extrage legitimitate sau, mai corect spus, benefi-
ciază de legitimitatea primită de instituţiile politice care îl compun.
1. Bifaţi trăsăturile generale ale instituţiilor politice:

A. a) îmbracă voinţa generală în norme juridice;
b) asigură respectarea Constituţiei;
c) exercită puterea politică în domeniul lor de activitate;
d) au caracter democratic;
B. a) sunt constituite din indivizi aleşi sau numiţi în mod legal;
b) modul lor de constituire şi funcţionare, precum şi atribuţiile acestora
sunt stabilite într-un act cu valoare constituţională;
c) acţionează pentru realizarea unor interese generale;
d) dispun de autoritate;
e) au un caracter stabil;
C. a) exercită controlul social asupra corpului electoral;
b) reglementează comportamentul politic al guvernanţilor;
c) au o organizare proprie, stabilită în mod autonom;
d) emit exclusiv acte de guvernare cu caracter politic.
2. Definiţi conceptul de instituţie politică.
3. Bifaţi afirmaţia corectă:
A. instituţiile politice concură la exercitarea unitară a puterii politice;

B. doar parlamentul şi guvernul concură la exercitarea unitară a puterii po-
litice;
C. doar partidele politice parlamentare concură la exercitarea unitară a
puterii politice;
D. partidele politice concură la exercitarea unitară a puterii politice.
4. Factorii care determină formarea instituţiilor politice sunt:
A. a) voinţa suverană a poporului;
b) autorităţile care exercită puterea de stat;
c) ordinea de drept instituită într-un stat;
B. a) organizarea socială a unui grup uman;
b) organizarea politică a unei colectivităţi umane pe un anumit teritoriu;
c) puterea suverană deţinută de popor;
C. a) instituţionalizarea şi autonomizarea unor relaţii şi activităţi politice
având o importanţă socială deosebită pentru conducerea politică a
societăţii;
b) specializarea autorităţilor care desfăşoară activităţi politice şi unirea
acestora într-un sistem unitar;
c) instituirea unor norme general-obligatorii care reglementează modul
de înfiinţare şi funcţionare a instituţiilor politice.
5. Sunt considerate condiţii de fond ale instituţiilor politice:

A. a) să fie învestite expres prin constituţie sau lege cu prerogativele de a
exercita puterea politică;
b) să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea misiunii
lor;
B. a) să fie legal constituite;
b) să aibă o organizare de sine stătătoare;
c) să rezulte nemijlocit din alegeri generale;
C. a) să desfăşoare o activitate de interes general;
b) să facă parte dintr-un sistem ierarhic de organisme care exercită
autoritatea de stat;
c) să exprime voinţa politică a guvernului.
6. Indicaţi dacă partidele parlamentare exercită puterea de stat:
A. da, întrucât reprezentanţii lor în parlament şi guvern adoptă decizii poli-
tice;
B. da, întrucât deputaţii şi senatorii reprezentând un anumit partid se pot
constitui în grupuri parlamentare, care sunt structuri politico-organiza-
torice ale parlamentului;
C. nu, întrucât nu dispun de autoritate statală.
7. Bifaţi formularea corectă:
A. partidele politice parlamentare participă nemijlocit la exercitarea puterii

şi convertesc voinţa suverană a poporului în decizii politice;
B. grupurile de presiune participă nemijlocit la exercitarea puterii şi con-
vertesc voinţa suverană a poporului în decizii politice;
C. instituţiile politice participă nemijlocit la exercitarea puterii şi convertesc
voinţa suverană a poporului în decizii politice.
8. Ce este esenţial pentru o instituţie politică?
A. a) să fie înfiinţată potrivit voinţei membrilor săi;
b) să aibă un buget propriu;
c) să aibă un statut şi regulament propriu de funcţionare;
d) să aibă personalitate juridică şi organizare internă;
B. să exercite putere politică într-un anumit domeniu de activitate;
C. a) să fie organizată potrivit legii;
b) să militeze pentru promovarea progresului social;
c) să exprime interesele electoratului.
9. Sunt condiţii de fond pentru existenţa unei instituţii politice:
A. a) să aplice în activitatea sa principiul suveranităţii puterii;
b) să reprezinte interesele generale ale naţiunii;
c) să fie prevăzută în constituţie;
B. a) instituţia respectivă să fie învestită prin constituţie sau prin lege cu
atribuţia de a exercita puterea;
b) instituţia respectivă să beneficieze de o libertate de acţiune în exer-
citarea rolului său;
C. a) să fie reprezentativă la nivel naţional;
b) activitatea desfăşurată de instituţie să fie constituţională;
c) instituţia să fie aleasă sau numită în conformitate cu legea funda-
mentală;
D. să exercite puterea în mod democratic.
10. Indicaţi dacă instanţele judecătoreşti exercită puterea de stat:
A. da, întrucât exercită puterea judecătorească;
B. da, întrucât hotărârile acestora se pronunţă în numele legii;
C. nu, întrucât instanţele nu iau decizii politice;
D. da, întrucât hotărârile acestora se execută, în general, în numele şefului
statului.
TEMA
Conceptul de stat şi procesul
formării statelor europene 3
3.1. Etimologia termenului de stat
 Din punct de vedere semantic, noţiunea de stat s-a format

din verbul latin statuo, care înseamnă „a pune, a aşeza, a înte-
meia”. Sintagma status civitas exprima în Imperiul Roman modul
de guvernare a Cetăţii. Romanii au acordat cuvântului status o
semnificaţie politică, adăugându-i determinativul res publica,
adică lucru public. Res publica definea şi ideea de conducere a
vieţii publice sau a statului. Aşadar, prin asociere, status rei pu-
blicae însemna pentru magistraţii şi poporul roman „statuarea lu-
crurilor civile” sau, altfel spus, „situaţia conducerii vieţii publice”.
 Romanii au folosit două noţiuni referitoare la stat, şi anume
res publica (pentru perioada Republicii) şi imperium, pentru pe-
rioada Imperiului (dominatului).
 Pentru acelaşi tip de organizare politică a unei colectivităţi
umane, grecii foloseau denumirea de polis (cetate) sau politeia
(formă de organizare).
 Trebuie adăugat că trăsăturile moderne care definesc în
prezent statul nu erau reunite în totalitate nici în cadrul Impe-
riului Roman, nici în cel al puzderiei de polisuri greceşti, ca, de
altfel, nici în cadrul altor state existente în acea vreme.
3.2. Definiţia statului
 Statul este forma instituăionalizată de organizare

politică a unei colectivită ăi umane constituite istoric ăi
localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un
grup de indivizi, deăinând, în virtutea suveranită ăii
poporului ăi ca expresie a voinăei acestuia ori ilegitim,
prerogativele ăi instrumentele exercitării autorită ăii
publice, ale elaborării ăi aplicării normelor de con-
vieăuire socială, exprimă ăi apără interesele
fundamentale ale statului ăi ale naăiunii, impunând
4. Elementele constitutive ale statului 21
voinăa acestora ca voinăă general-obligatorie, ori îăi

servesc propriile scopuri ăi interese.
3.3. Procesul de formare a statelor moderne
 Este ştiut că atât statul grec antic, cât şi Imperiul Roman

de Apus au dispărut. Statul roman a decăzut în secolul al V-
lea sub presiunea atacurilor succesive ale unor puternice
populaţii migratoare, foarte bine organizate din punct de
vedere militar, dar inferioare cultural şi spiritual faţă de
civilizaţia romană.
 Imperiul s-a destrămat în mici unităţi, care nu mai întru-
neau elementele statalităţii. În locul puterii publice şi al statului
roman a apărut o puzderie de cvasi-regate independente
unele de altele, create pe o arie geografică largă în Europa
medievală. Noile regate din spaţiul european s-au format ca
urmare a cuceririi unora dintre fostele provincii romane de
către diferite triburi germanice invadatoare. Regele provenit
dintre conducătorii militari ai triburilor cuceritoare au
transformat teritoriile provinciilor romane cucerite în bunuri
proprii. Generalilor care se remarcaseră în lupte le-au fost
distribuite părţi din teritoriu, fiind legaţi în felul acesta de rege
prin raporturi clientelare convertite ulterior în raporturi de
vasalitate. Aceste noi formaţiuni politice nu au căpătat
automat caracterul de stat. Ele au evoluat ulterior, căpătând
în mod pronunţat şi progresat tot mai multe şi evidente
trăsături şi particularităţi statale, deşi încă nu întruneau
caracterele statului modern.
Noţiunea de  Noţiunea modernă de stat s-a format relativ târziu

stat s-a format (sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-
relativ târziu lea). În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să
definească cu rigoare ştiinţifică conţinutul şi esenţa statului,
distinct de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de
regere (a guverna), a axat preocupările doctrinarilor,
începând cu Sfântul Augustin şi Thomas d’Aquino, pe expli-
carea fundamentelor teoretice şi a aplicaţiilor practic-politice ale
termenului de guvernare (regimen), dominaţie, raţiune de stat,
conducere (gubernatio) fie din perspectiva evanghelizării, fie din
cea a afirmării puterii laice.
 Numai în momentul în care s-a format conceptul abstract
de stat, diferit de puterea personală a unui monarh
determinat, s-au constituit bazele unei administraţii credibile,
învestite cu forţă, capabile să ocrotească populaţia, să apere

un anumit teritoriu şi să promoveze anumite valori şi principii
politice.
 Este cunoscut şi acceptat tipul european al conceptului
de stat bazat pe trei elemente constitutive: populaţie,
teritoriu şi putere suverană.
 Autorii atribuie lui Machiavelli folosirea pentru prima dată
a termenului de stat într-un sens modern în lucrarea
Principele, scrisă în 1513 şi publicată la Roma de-abia în
1532.
 Biserica a avut un rol esenţial în procesul de formare a
statelor moderne.
 Nu putem trata problematica reapariţiei formaţiunilor sta-
tale în Apusul Europei dacă nu ne referim la expansiunea
Bisericii din Orient spre Occident. În condiţiile în care Imperiul
Roman de Apus era ţinta atacurilor popoarelor barbare, Bise-
rica şi-a asumat sarcina de salvare a valorilor culturale eleno-
romane. Mănăstirile şi celelalte centre religioase desfăşurau
o intensă activitate ecumenică şi ecleziastică, de
evanghelizare şi, totodată, și-au asumat misiunea de a păstra
şi copia manuscrisele celebre ale filozofiei politice şi literaturii
greceşti şi romane. În plus, prin câştigarea de partea credinţei
creştine a triburilor barbare care ţinteau să bulverseze
întreaga Europă, Biserica a avut o contribuţie de o
excepţională importanţă la conservarea culturii greco-
romane.
 Religia monoteistă a avut un rol covârşitor în închegarea
unui nou tip de stat, întrucât concentra puterea de idolatrizare
la o singură divinitate, superioară din toate punctele de vedere
religiei politeiste. Monoteismul a creat o legătură directă şi mai
simplă între supunerea laică (seculară) şi supunerea
spirituală faţă de o singură divinitate. Religia monoteistă
punea accentul pe responsabilitatea şi servirea cu credinţă a
statului, în care conducătorul avea şi funcţii sacerdotale.
 După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476,
Biserica rămâne în Europa Occidentală centrul de atracţie
pentru întreaga populaţie creştină. Biserica Occidentului a
luat locul statului în asigurarea unui minim de organizare şi
disciplinare socială bazate pe supunerea spirituală a
populaţiilor creştine. Conceptul esenţialmente creştin al
societăţii politice primitive din acea perioadă, privită ca o
comunitate a credincioşilor, a cărei suveranitate se
întemeiază pe autoritatea Papei de la Roma, nu a îngăduit
supuşilor ei o altă alternativă decât obedienţa bazată pe
principiul că sarcina de guvernare a lumii era încuviinţată de

către Dumnezeu reprezentantului său pe pământ – Papa.
3.4. Reapariţia statelor în spaţiul european
Apariţia  În cursul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea se produce,

parlamentelor pe o scară geografică şi politică largă, la nivelul
continentului, o stratificare socială mai clară între înalta
nobilime şi burghezie, aflată în plin proces de formare, ceea
ce va determina apariţia „Stărilor” ca forme de organizare
socială, în care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic,
se bucurau, în general, de aceleaşi drepturi şi aveau con-
ştiinţa că formau o colectivitate cu interese comune
(communitas). Pe acest temei se constituie treptat un nou
tip de adunare reprezentativă, începând cu House of
Commons (Camera Comunelor) şi continuând cu Seim-ul
polonez, prin care s-a instituit o adevărată democraţie
nobiliară, Adunarea de Stări („Stările Generale”) în Franţa,
Adunările din Ungaria şi Boemia. În cadrul acestora se luau
decizii legislative, judiciare şi orice măsuri privind
conducerea şi administrarea statului, inclusiv cele privind
relaţiile cu alte state.
Statul feudal  Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, pe măsura întăririi
centralizat autorităţii publice feudale, a avut loc o regrupare a forma-
ţiunilor statale din spaţiul european în jurul unora mai puter-
nice, rezultatul fiind reapariţia formaţiunilor statale care îm-
binau elemente clasice ale modelului antic de organizare
statală cu elemente practice ale organizării feudale. Locul
central îl deţinea monarhul, a cărui suzeranitate, recunos-
cută de vasalii săi şi întărită de Biserică, îi conferea o putere
deosebită. Centralizarea puterii monarhului se reflectă şi în
activitatea legislativă a Stărilor Generale. Dacă iniţial legile
adoptate în acest cadru conţineau o dispoziţie finală în care
se menţiona că fuseseră aprobate „în prezenţa şi cu asenti-
mentul prelaţilor şi baronilor”, în statul monarhic centralizat
această formulă este înlocuită cu o alta, care exprimă pu-
terea absolută a regelui: „Regele a proclamat şi a hotărât în
consiliul de Coroană”. Legea menţiona, de asemenea, locul
şi data edictării sale.
3.5. Fundamentele teoretice ale conceptului modern de stat
 Alături de Machiavelli, Morus şi mulţi alţii, J. Bodin este

unul dintre promotorii înţelegerii moderne a noţiunii de stat.
 În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exer-

cită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca
rezultat al împuternicirii date de poporul suveran şi
potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme
juridice voinţa lui Dumnezeu. Gânditorul francez situează
suveranitatea deasupra monarhului, deşi rămâne întru totul
adeptul convins al monarhiei absolutiste. Bodin îmbrăţişează
ideea unui absolutism legitim al monarhului, opus unei
despoţii arbitrare. Într-un astfel de regat, supuşii trebuie
să dea ascultare legilor monarhului, iar monarhul să dea
ascultare legilor naturii.
 Treptat, s-a accentuat diferenţierea între toţi cei învestiţi
cu atribuţii de guvernare sau de conducere şi cei obligaţi să
se conformeze acestora. Raportul de subordonare între
guvernanţi şi guvernaţi reprezintă o altă trăsătură
esenţială a noţiunii moderne de stat. Potrivit unei
asemenea accepţiuni, guvernanţii au dreptul să îşi impună
voinţa faţă de restul populaţiei, dar ei acţionează în numele
statului, şi nu al lor personal, aşa cum făceau monarhii în
Antichitate.
 Autorităţii statale îi corespunde obligativitatea absolută a
indivizilor de a se conforma autorităţii respective. Tot în
această perioadă începe să se formeze noţiunea de
teritoriu (statal), prin disocierea posesiunilor Coroanei
(domeniile Coroanei) de domeniile private ale regelui.
 O altă concluzie ce se desprinde din conceptul introdus
de J. Bodin constă în afirmarea suveranităţii poporului ca
principiu de bază în sistemul de guvernare.
Procesul de  În secolele al XV-lea şi al XVI-lea constatăm o renaştere

centralizare a a statalităţii concretizată, din punct de vedere teoretic, în
puterii politice fundamentarea legitimităţii puterii absolute a monarhului
care a reuşit să impună o conducere centralizată şi, în
acelaşi timp, în cristalizarea unor teorii privind afirmarea
originii populare a suveranităţii puterii poporului.
 În secolul al XVI-lea se pun bazele statului naţional ca-
racterizat prin centralizarea puterii în mâinile monarhului
absolutist şi limitarea puterii nobilimii şi a cavalerilor,
convocarea periodică a Adunărilor de Stări şi generalizarea
sentimentului populaţiei că aparţine unui stat în care regulile
succesiunii la tron sunt bine stabilite, iar frontierele relativ clar
delimitate.
 La conturarea trăsăturilor moderne ale statului a
contribuit în mod hotărâtor şi procesul de formare a
naţiunilor, care a antrenat la rândul său cristalizarea unei

conştiinţe naţionale exprimate, între altele, prin solidaritate
naţională, patriotism, comunitatea de limbă, viaţă socială şi
economică, tradiţii etc. Trăsăturile laice ale statului modern
au tins să diminueze rădăcinile religioase ale surselor puterii
politice.
 În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, statul era conceput
ca rezultat al unui pact sau contract social între guvernaţi şi
grupul minoritar care este învestit de aceştia cu prerogative
de conducere politică.
 Ca tip de organizare statală, în secolele al XV-lea şi
al XVI-lea întâlnim regate bazate pe dinastia ereditară sau
pe cutume de succesiune electivă, confederaţii, principate,
ducate, republici, oraşe-state.
 Tot în această perioadă începe să se cristalizeze conşti-
inţa apartenenţei unei populaţii la o naţiune, exprimată prin
comunitatea de limbă şi cultură, prin religie comună. În plan
politic, conştiinţa apartenenţei la un anumit stat se desprinde
din sentimentul subordonării populaţiei de pe un teritoriu
determinat faţă de un anumit monarh, principe, voievod sau
domnitor.
Trăsături ale  În secolul al XVII-lea, statele din Europa întrunesc pe de-

statului modern plin caracteristicile unui stat modern: administraţie perma-
nentă cu funcţii şi atribuţii clare, armată recrutată pe baze
naţionale, progres economic, circuit civil şi comercial al bu-
nurilor în cadrul unei pieţe economice interne, comerţ
exterior, politică vamală, monedă unică, viaţă culturală
omogenă (bazată pe valori naţionale). În perioada
absolutismului monarhic distingem grade diferite de
autocraţie de la ţară la ţară. Principalii factori care s-au opus
puterii absolute a regelui au fost nobilimea şi Adunările de
Stări, care deţineau, de altfel, şi instrumentele de împotrivire.
Deşi aliaţi ai monarhului, nobilii nu s-au împăcat niciodată cu
ştirbirea puterii lor în feudele pe care le stăpâneau. Pe de
altă parte, inventarea armelor de foc şi utilizarea lor extinsă
au diminuat forţa militară a aristocraţiei, a cărei putere
militară (cavaleria grea) era vulnerabilă în faţa tunurilor şi
muschetelor accesibile cu uşurinţă burgheziei. Monarhul nu
mai avea, astfel, aceeaşi nevoie de a fi susţinut militar de
aristocraţie, a cărei armate o putea înlocui cu cete de
mercenari sau cu oameni din popor bine echipaţi. Treptat,
privilegiile nobililor s-au diminuat.
 În noul său stadiu de dezvoltare, statul este organizat şi

funcţionează pe baza unei cutume constituţionale care fixea-
ză în primul rând regulile de succesiune la tronul ereditar,
raporturile monarhului cu supuşii săi – nobili sau ţărani
aserviţi, precum şi cu orăşenii ce formează nucleul
burgheziei în expansiune –, modul de constituire şi
conservare a Adunărilor reprezentative (Camera Comunelor
în Anglia, Cortesurile Generale în Spania, Stările Generale
în Franţa, Dietele în principatele germane, Seim în Polonia,
Riksdag în Suedia etc.).
 Problema formării statului modern nu poate fi disociată
de cea a autonomiei politice a statului. Privită în sine,
formarea statului modern este un proces de instituţionalizare
a unor relaţii sociale raportate la caracteristicile
componentelor şi la statutul (drepturi şi îndatoriri) unei
populaţii determinate din punct de vedere etnic, lingvistic,
cultural, psihologic, spiritual la un teritoriu delimitat prin
frontiere, precum şi la forma şi conţinutul autorităţii exercitate
de un conducător (suveranul), atât asupra populaţiei, cât şi
asupra teritoriului pe care locuieşte aceasta. Separată de
această perspectivă instituţională, dar legată de ea este
problema autonomiei politice a statului, a societăţii civile, în
sensul pe care acest termen îl avea până în secolul al XVIII-
lea, faţă de orice altă putere concurentă, mai precis faţă de
Biserică.
3.6. Analiza politologică a statului
 Potrivit unei definiţii politologice, statul reprezintă o comuni-

tate politică ocupând un anumit teritoriu, având un guvern şi be-
neficiind de suveranitate atât în interior, cât şi în afara graniţelor
sale.
 Într-o analiză politologică, statul apare deci ca o
colectivitate umană istoriceăte constituită ăi organizată pe
un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de
guvernanăi ăi restul populaăiei. Modul de constituire şi
organizare diferă de la stat la stat şi poate fi generat de factori
naturali (aşezarea geografică, conformaţia solului), militari
(cuceriri teritoriale), economici (bogăţiile naturale) etc.
 Din această definiţie rezultă cel puţin patru elemente defi-
nitorii ale noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice:
a) organizarea politică a unei comunităţi umane;
b) gradul de coeziune a colectivităţii respective;
c) raporturile de comandă/supunere (subordonare)

existente între guvernanţi şi guvernaţi;
d) legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă
(dominaţie) de către guvernanţi.
3.7. Analiza sociologică a statului
 Din perspectivă sociologică, statul sau, altfel spus, fenome-

nul puterii publice reprezintă un produs al evoluţiei sociale a civi-
lizaţiilor.
 În ultimele decenii, modelul sociologic al statului, bazat pe
disocierea relaţiilor sociale cu caracter privat de cele având
caracter public, pune tot mai mult accentul pe funcţionalitatea şi
eficienţa socială a aparatului birocratic de conducere, ca şi pe
legitimitatea actelor acestuia, decurgând din voinţa suverană a
celor guvernaţi.
 În analiza fenomenului statal, Weber pune accentul pe do-
minaţie, subordonare, autoritate şi forţă sau putere. Raporturile
de comandă-supunere sunt de esenţa puterii, a relaţiilor de pu-
tere. Nu are relevanţă faptul că actul de supunere este consimţit
de bunăvoie de cel dominat, din înţelegerea de către acesta a
raţionalităţii şi utilităţii sociale a comenzii sau că dominaţia se
bazează pe constrângere.
 Din perspectiva sociologică, statul este considerat, deci, ca o
grupare de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabi-
litate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut
politic, pe care locuieşte o populaţie asupra căreia o autoritate
publică exercită prerogativa de comandă sau de putere, înzes-
trată, totodată, cu vocaţia şi capacitatea organizatorică şi insti-
tuţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă
generală.
 Din perspectiva politologiei şi sociologiei politice, în epoca
contemporană trăsăturile care conferă specificitatea
fenomenului statal sunt:
a) legitimitatea învestirii organelor statului cu atributele puterii
politice;
b) structurarea puterii şi exercitarea ei de către un aparat de gu-
vernare specializat şi autonomizat faţă de restul populaţiei (apa-
ratul birocratic);
c) stabilirea unor raporturi precise între instituţiile de guvernare
pe baza principiului separaţiei puterilor;
d) exercitarea legitimă de către stat a dominaţiei şi constrângerii,
precum şi funcţionarea eficientă a mecanismelor de conducere
(de administrare şi gestionare a „Binelui comun”);
e) comportamentul politic al guvernantului, exprimat prin impu-

nerea de către acesta a dominaţiei, a puterii de comandă şi a
autorităţii publice;
f) comportamentul social al indivizilor, exprimat prin supunerea
faţă de autoritatea statului.
3.8. Analiza juridică a statului
 Din punct de vedere juridic, statul este o persoană

juridică, adică are o organizare de sine stătătoare, un
patrimoniu propriu şi acţionează în conformitate cu legea, pentru
înfăptuirea anumitor obiective.

1. În analiza fenomenului statal, sociologul Max Weber pune accentul pe:
A. a) organizarea socială;
b) forţa legii;
c) puterea armată;
d) armonia şi consensul social;
B. a) dominaţie;
b) subordonare;
c) autoritate şi forţă;
d) putere;
C. a) reguli de conduită general acceptate;
b) teritoriu bine delimitat prin frontiere fixe;
c) puterea de a edicta legi;
d) obligaţia supuşilor de a se conforma voinţei guvernantului;
e) coeziunea colectivităţii sociale.
2. Organizarea politică a unei comunităţi umane; gradul de coeziune a
colectivităţii respective, raporturile de comandă/supunere (subordo-
nare) între guvernanţi şi guvernaţi, legitimitatea exercitării autorităţii
şi a puterii de comandă caracterizează:
A. colectivităţile umane organizate în formaţiuni prestatale;
B. colectivităţile umane organizate în stat;
C. colectivităţile umane organizate în statul modern.
3. Enumeraţi elementele esenţiale ale definiţiei generale a statului.
4. Enumeraţi factorii care au determinat formarea unei concepţii

moderne privind statul.
5. Stratificarea socială între nobilime şi burghezie a constituit un
element al formării statului modern?
A. nu, întrucât în statul feudal baza socială a puterii o constituie nobilimea;
B. nu, întrucât nu se poate vorbi de burghezie în secolele al XIII-lea şi
al XIV-lea;
C. da, întrucât burghezia începe să devină o forţă socială, de a cărei voinţă
monarhul începe să ţină seama.
A. în procesul de formare a statelor moderne, apariţia parlamentelor bica-
merale nu a avut un rol determinant datorită puterii absolute deţinute de
monarhi;
B. în procesul de formare a statelor moderne, apariţia parlamentelor bica-
merale a reprezentat un factor decisiv;
C. în procesul de formare a statelor moderne, adunarea reprezentativă no-
biliară exprimă legitimitatea puterii absolute a monarhului.
7. În concepţia politică a lui Jean Bodin:
A. monarhul se bucură de o putere absolută, având dreptul să guverneze
discreţionar;
B. monarhul absolutist nu are obligaţia de a respecta legile, dar se supune
principiilor dreptului natural;
C. monarhul are o putere limitată, întrucât suveran este poporul.
8. Stratificarea societăţii între guvernaţi şi guvernanţi:
A. reprezintă un element distinctiv al apariţiei statului burghez;
B. reprezintă un element distinctiv al apariţiei statului modern;
C. reprezintă un element distinctiv al statului în general, fără deosebire de
epoca istorică.
9. Enumeraţi elementele esenţiale ale teoriei contractului social în con-
cepţia lui Thomas Hobbes.
10. Enumeraţi elementele esenţiale ale teoriei contractului social în
concepţia lui John Locke.
11. Enumeraţi elementele esenţiale ale teoriei contractului social în con-
cepţia lui Jean-Jacques Rousseau.
12. Enumeraţi pe scurt tezele principale enunţate de Jean Bodin în
lucrarea „Les six livres de la République”.
13. Definiţi elementele caracteristice ale noţiunii de stat din punct de
vedere politologic.
14. Definiţi elementele caracteristice ale noţiunii de stat din punct de
vedere sociologic.

A. din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită ca fiind
caracteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi
conformă cu ceea ce poporul crede preferabil sau corespunzător potrivit
anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate;
B. din punct de vedere sociologic, legitimitatea este considerată un
principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care
presupune o anumită recunoaştere de către cei guvernaţi, a dreptului
de a conduce, exercitat de către cei care guvernează;
C. din punct de vedere sociologic, legitimitatea este definită ca o caracte-
ristică a instituţiilor politice de a exercită puterea potrivit dispoziţiilor
înscrise în Constituţie şi mandatului primit de la corpul electoral.
TEMA
Elementele constitutive
ale statului 4
3.1. Elementele constitutive ale statului
Importanţa  Importanţa cunoaşterii şi studierii elementelor constitutive

studierii ale statului derivă din necesitatea de a şti cu precizie dacă o
elementelor anumită societate umană poate fi considerată ca stat.
constitutive
 Doctrina constituţională occidentală a formulat trei ele-
ale statului
mente constitutive ale statului, aflate într-o unitate organică:
teritoriul, populaţia şi puterea politică suverană. Practica
relaţiilor internaţionale pune în evidenţă faptul că, pe lângă
cele trei elemente constitutive ale statului menţionate, este
necesară recunoaşterea statalităţii de către alte state şi
organizaţii internaţionale.
3.2. Teritoriul
Definiţia  Teritoriul statului este spaăiul geografic alcătuit din

teritoriului sol, subsol, ape, precum ăi din coloana aeriană aflată
deasupra solului ăi apelor, asupra căruia un stat îăi
exercită suveranitatea sa exclusivă ăi deplină.
Raportul  Suveranitatea statului asupra propriului teritoriu s-a confi-

între gurat cu mai multă claritate în operele unor gânditori din se-
suveranitate colul al XVII-lea, ca un drept teritorial general – aparţinând Na-
şi teritoriul ţiunii – opus, din raţiuni de unitate, drepturilor domeniale par-
statului ticulare. Teritoriul a căpătat astfel o valoare politică, indepen-
dent de valoarea sa economică sau militară.
 Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are cara-
cterul unei puteri publice continuu exercitate, care este supra-
pusă dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al
statului, teritoriul capătă automat unele trăsături ale acestuia.
De aceea, puterea statului asupra teritoriului naţional este mai
presus decât dreptul de proprietate, care presupune posibili-
tatea juridică a schimbării titularilor săi.
 Deşi teritoriul unui stat îi aparţine acestuia în exclusivitate,
nu înseamnă, fireşte, că nu pot fi admise modificări (legale)
ale sale. Astfel, potrivit principiului autodeterminării, o naţiune
aflată în componenţa unui stat, în temeiul voinţei sale
suverane, poate ieşi de sub jurisdicţia acestuia, constituindu-
se pe teritoriul pe care îl ocupă într-un stat suveran, sau poate

intra în componenţa altui stat, pentru realizarea unităţii sale
naţionale.
 Modificări ale unui teritoriu statal sunt deci admisibile, po-
trivit dreptului internaţional contemporan, numai dacă au la
bază voinţa suverană a naţiunii sau a poporului care locuieşte
pe acel teritoriu.
 Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate
exclusivă, manifestată sub trei aspecte generale:
a) plenitudine;
b) exclusivitate;
c) opozabilitate faăă de orice alt stat.
 Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o
delimitare precisă a frontierelor sale. Frontiera apare, aşadar,
ca o instituţie juridică foarte importantă, iar dreptul
internaţional, care o defineşte ca o linie şi, eventual, ca o zonă
care separă teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează
atributele suveranităţii statale, prevede diverse tehnici şi
proceduri de delimitare a acesteia.
 Recunoaşterea unei frontiere are consecinţe juridice de
drept internaţional: respectarea integrităţii teritoriale a statului
respectiv.
Naţiune şi  Teritoriul are o importanţă vitală pentru stabilirea unei po-

sentiment pulaţii şi pentru accelerarea procesului de formare a naţiunii şi
naţional a sentimentului naţional. În cadrul unor frontiere precise şi si-
gure, stabilită în legătură cu procesul de formare a unei popu-
laţii, aceasta se va simţi mai ataşată de teritoriul naţional. Sta-
bilirea legitimă a frontierei contribuie la întărirea sentimentului
naţional şi la apariţia ideii de patrie.
 Conştientizarea apartenenţei la un anumit teritoriu, apoi la
o anumită patrie duce, evident, la conştientizarea de sine a
naţiunii, la stabilirea unor trăsături psiho-sociale ale acesteia,
la o anumită identitate cu caracter naţional, manifestată prin
limbă comună, piaţa economică comună, specificitatea dez-
voltării economice.
Caracterele  În afară de caracteristicile sale politice, economice sau

juridice ale naţionale, teritoriul prezintă două mari caracteristici juridice.
teritoriului Astfel, teritoriul unui stat este indivizibil şi inalienabil.
 Indivizibilitatea teritoriului semnifică unitatea acestuia.
Teritoriul, fiind un element constitutiv al statului, nu poate fi
divizat şi înstrăinat altor entităţi statale. Faptul că teritoriul
statal este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale care se
bucură de autonomie locală nu are, în acest sens, nicio

relevanţă, întrucât unităţile respective nu sunt opuse statului
ca atare. Cu alte cuvinte, în epoca modernă, teritoriul statului
nu poate fi divizat în componente teritoriale distincte, pentru a
fi apoi înstrăinate pentru diferite motive. O asemenea
înstrăinare ar afecta însăşi suveranitatea statului.
 Inalienabilitatea teritoriului întăreşte indivizibilitatea
acestuia. Fiind inalienabil, teritoriul nu poate fi înstrăinat altui
stat. În practica internaţională este acceptată ideea modificării
frontierelor, dar numai ca expresie a acordului liber exprimat
între statele suverane interesate.
 În doctrina constituţională, acestor două caracteristici li s-
a adăugat impenetrabilitatea teritoriului, care ar consta în
interdicţia ca pe teritoriul unui stat să îşi poată exercita puterea
de comandă un alt stat.
3.3. Populaţia
Trăsături  Orice societate, orice stat presupun un minimum de

generale ale populaţie stabilă. Populaţia, ca element constitutiv al statului, nu
populaţiei este pur şi simplu o aglomerare umană. Grupul uman devine un
element constitutiv al statului numai atunci când capătă
conştiinţa apartenenţei la anumite valori, tradiţii, mod de viaţă,
când se caracterizează prin trăsături definitorii comune, cum ar
fi limba, cultura, religia, trăiri psiho-sociale etc. Conştiinţa
apartenenţei fiecărui individ la aceeaşi comunitate social-umană
reprezintă factorul determinant al populaţiei. În societăţile
moderne, termenul care leagă pe individ de stat este cetăţenia.
 Ca element constitutiv al statului, populaţia nu trebuie să fie

neapărat omogenă din punct de vedere etnic.
 Populaţia se defineşte înainte de toate prin factori
sociologici, în primul rând prin voinţa şi hotărârea de a locui şi
de a trăi în colectivitate.
 În cadrul populaţiei unui stat se găsesc, în general, două
categorii de locuitori; locuitori având aceeaşi cetăţenie (cei mai
numeroşi), locuitori care nu au calitatea de cetăţean al statului
respectiv, dar au o altă cetăţenie sau sunt apatrizi.
Raporturile  Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o legătură ju-

de cetăţenie ridică: „cetăţenia”. Această legătură este determinată în mod su-
veran de către stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci
(ius soli). O categorie suplimentară şi nesemnificativă o
formează indivizii având dublă cetăţenie.
 Aspectul cantitativ al populaţiei se analizează în raport cu

fenomenul demografic. În această privinţă, este dreptul statului
de a stabili o anumită rată de creştere demografică a populaţiei
sau măcar de a o controla.
 Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regru-
pează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu tră-
sături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se
pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale.
Statul-  Ca realitate politică, statul-naţiune a apărut în secolul

naţiune al XVIII-lea, rădăcinile sale fiind evidente însă la începutul seco-
lului al XVII-lea şi îndeosebi după încheierea Tratatului de pace
de la Westphalia din 1648, care a recunoscut egalitatea în drep-
turi a tuturor statelor constituite pe tulpini naţionale clare.
 Apariţia naţiunii a conferit o nouă legitimitate politică a sta-
tului. De acum înainte, suveranitatea statului se bazează pe su-
veranitatea naţiunii, şi nu pe voinţa divină.
 Raportul stat-naţiune se încheagă pe teoria contractului
social. Potrivit acestei teorii, indivizii asociaţi în naţiune învestesc
statul cu atributele puterii. În schimb, statul garantează pacea şi
siguranţa naţională.
 În secolul al XIX-lea, statul-naţiune, deşi recunoscut teoretic,
la nivelul practicii constituţionale era redus la un anumit număr
de state occidentale. Numeroase naţiuni au rămas încorsetate
în imperii uriaşe – Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist şi
Imperiul Otoman. Tratatele de pace de la sfârşitul Primului
Război Mondial au dat expresie voinţei suverane a naţiunilor de
a se constitui, potrivit principiului autodeterminării, în state
naţionale.
 După al Doilea Război Mondial, în Occident s-a declanşat o
amplă acţiune de integrare economică, politică şi militară. După
1990, fenomenul integrării europene trebuie privit distinct, în
ceea ce priveşte problematica statului naţional, pentru statele
membre deja ale Uniunii Europene şi statele din Centrul şi Estul
Europei care au aderat la Uniune.
 Pentru statele din Europa de Răsărit, aderarea la Uniune
constituie o puternică provocare, acestea trebuind să îmbine ca-
racterul naţional cu acceptarea unor ingerinţe ale Uniunii asupra
propriei autonomii.
 Se consideră că în prezent caracterul absolut al suveranităţii
nu mai oferă garanţii depline pentru dezvoltarea economică a
statelor. De aceea, se susţine că statele ar putea utiliza mai efi-

cient prerogativele suveranităţii lor prin exercitarea în comun a
acestora.
Integrarea  Integrarea europeană şi, în general, fenomenele mondiali-

europeană zării şi globalizării nu afectează câtuşi de puţin conceptul
nu exclude statului-naţiune, care rămâne şi în prezent baza cea mai solidă
ideea de stat- a relaţiilor internaţionale şi a echilibrului şi securităţii statelor
naţiune europene. Toate constituţiile moderne sunt construite pe
această realitate naţională şi politică, exprimând unitatea politică
a unui popor şi identitatea sa naţională, fără a se exclude
identitatea minorităţilor naţionale.
 Încercările de separare a statului de componenta sa naţio-
nală pot duce la descentralizarea acestuia, cu efecte nocive de
neimaginat în ceea ce priveşte legitimitatea actului de guvernare
şi chiar existenţa statului însuşi. Printr-o descentralizare forţată,
comunităţile locale ar tinde să înlocuiască voinţa suverană a
naţiunii cu voinţa lor comunitară prin organisme locale.
 Un aspect important al statului-naţiune este declararea ca
limbă oficială a limbii naţionale. Constituţia României prevede în
art. 13 că în România „limba oficială este limba română”.
 Accentuarea caracterului naţional al unor state este
evidentă la nivel constituţional şi prin legătura care se stabileşte
între stat şi Biserică. Astfel, art. 13 alin. (3) din Constituţia
Bulgariei prevede că religia tradiţională în Republica bulgară
este cultul ortodox. Tot astfel, art. 3 din Constituţia Greciei
prevede că religia predominantă în Grecia este cea ortodoxă
răsăriteană. Aceeaşi legătură între stat şi religie o regăsim în art.
6 din Constituţia Marocului din 1996, care prevede că islamul
este religie de stat, precum şi în art. 4 din Constituţia Irakului.
Texte similare se găsesc şi în alte constituţii (Oman, Arabia
Saudită, Kuweit).
3.4. Puterea politică suverană
 Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă

de întreaga populaţie prerogativele sale de putere suverană,
pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea respectivă faţă
de agresiuni etc.
 O autoritate publică este suverană atunci când nu este su-
pusă niciunei alte autorităţi, nici în cadrul intern al statului, nici
pe plan extern. Nicio altă entitate nu o poate controla. Altfel spus,
în interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă,
deţine puterea de a controla, comanda şi de a sancţiona în mod

suveran.
Suveranitatea  În condiţiile în care puterea suverană a poporului este

puterii statale instituţionalizată, convertită în instituţii politice formate din
reprezentanţi ai poporului desemnaţi prin alegeri libere,
democratice, nu se mai poate susţine aserţiunea că statul
serveşte o anumită clasă socială în detrimentul alteia. Votul
universal face să se estompeze până la dispariţie caracterul de
clasă al statului, acesta fiind constituit din autorităţi publice
rezultate prin exprimarea electorală a voinţei suverane a
poporului.
 Unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl
constituie dreptul său inalienabil de a reglementa, în mod liber şi
fără nicio intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţio-
narea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean, ra-
porturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin inter-
mediul normelor juridice.
 Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin
intermediul normelor de drept, instituirea unei ordini juridice
stricte reprezintă, astfel, unele dintre caracteristicile definitorii
ale suveranităţii puterii de stat, singura îndrituită să îmbrace în
haină normativă voinţa poporului şi să îi confere acesteia, la
nevoie prin forţa de constrângere a statului, autoritatea şi
obligativitate generală.
 O trăsătură esenţială a statului, care îl distinge de orice altă
formă de organizare socială, este dreptul exclusiv al acestuia de
a folosi în mod legitim forţa organizată pentru a-şi impune voinţa
şi interesele. Această trăsătură se întâlneşte la toate formaţiunile
statale, indiferent de caracterul democratic sau nedemocratic al
regimului politic.
Puterea de  Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în

constrângere cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic. Le-
a statului gitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de ca-
trebuie să fie re depind autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau
legitimă de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii politice,
ale societăţii civile. Acţiunile guvernamentale sunt legitime în
măsura în care răspund intereselor naţionale, „Binelui comun”.
 Într-o societate democratică, pierderea pe parcursul guver-
nării a legitimităţii instituţiilor de conducere la nivel central şi lo-
cal, scăderea gradului de reprezentativitate a acestora sunt
semne ale rupturii contractului social. Efectul în plan psihologic
al destrămării înţelegerii mutuale între conducători şi conduşi
este mult mai dramatic.
 Un electorat care nu se mai simte reprezentat de cei pe care

i-a votat, pe care i-a învestit în funcţie echivalează, pe de o parte,
cu erodarea caracterului reprezentativ al unor autorităţi, iar, pe
de altă parte, cu pierderea identităţii de sine a naţiunii, cu
intrarea acesteia într-o stare de confuzie, de derută civic-politică,
ceea ce riscă să ducă la pasivitate faţă de jocul politic demo-
cratic, transformat într-un exerciţiu artificial şi convenţional,
rezervat exclusiv partidelor politice, incapabile însă să îşi
exercite rolul de intermediar funcţional între cei guvernaţi şi gu-
vernanţi.
 O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către în-
treaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a
legitimităţii este respectarea de către putere a constituţiei. Astfel,
un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorită activităţii
sale, care nu este conformă cu prevederile constituţiei.
 Elementele legitimităţii puterii politice sunt: legalitatea insti-
tuirii puterii (cu respectarea constituţiei) şi corecta folosire a
acestei puteri (în conformitate cu legile statului). Mijloacele con-
stituţionale prin care exercitarea puterii se întemeiază pe înves-
titură şi prin care oficialităţile publice sunt condiţionate de struc-
turi juridice predeterminate sunt condiţii sine qua non care permit
înlocuirea conducătorilor, limitarea perioadei în care rămân în
funcţie, responsabilizarea lor în faţa poporului şi împiedicarea
abuzurilor de putere.
Legitimitatea  În societăţile democratice, legitimitatea puterii este evaluată

puterii în funcţie de amplitudinea votului popular exprimat pentru o anu-
mită forţă politică.
 Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită
ca fiind caracteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale)
de a fi conformă cu ceea ce poporul crede preferabil sau cores-
punzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii
consacrate.
 Din punct de vedere politologic, legitimitatea este
considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem
de guvernământ care presupune o anumită recunoaştere de
către cei guvernaţi a dreptului de a conduce exercitat de cei care
guvernează.
3.5. Capacitatea de a obţine recunoaşterea internaţională
Recunoaşterea  Înfiinţarea unui stat trebuie recunoscută ca atare de către

internaţională comunitatea internaţională. Numai în acest fel înfiinţarea
a statelor statului este opozabilă altor subiecte de drept internaţional.
Recunoaşterea unui stat este atributul suveran al guvernelor

altor state. În principiu, lipsa recunoaşterii existenţei unei noi
statalităţi nu impietează asupra calităţii acesteia de subiect de
drept. Dar statul recunoscut nu îşi poate aroga această calitate
pe plan internaţional. Statul în cauză nu devine şi un subiect
de drept internaţional public. Astfel, acesta nu poate să îşi
stabilească relaţii diplomatice şi consulare cu alte state, nu
poate încheia acorduri cu alte state ş.a.m.d.
 Abordarea teoretică a problematicii recunoaşterii interna-
ţionale a înfiinţării unor state noi este legată de faptul că şi în
prezent comunitatea internaţională este confruntată cu apariţia
unor state noi fie prin declararea unilaterală a independenţei
acestora de către autorităţi care îşi asumă prerogative de suve-
ranitate în numele unei populaţii având anumite caracteristici
etnice, lingvistice, religioase sau de altă natură, fie prin dez-
membrarea unor state, cum a fost cazul fostei Iugoslavii şi al
Uniunii Sovietice.
1. Pentru constituirea unui stat sunt esenţiale:

A. a) existenţa unui grup uman;
b) existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
c) existenţa unei puteri publice suverane care conduce grupul uman;
d) capacitatea statului de a obţine recunoaşterea sa de către alte state;
B. a) existenţa unei populaţii;
b) existenţa unui teritoriu;
c) instituirea unei ordini juridice;
C. a) existenţa unei populaţii;
b) existenţa unor autorităţi publice desemnate legitim;
c) existenţa unei forme de organizare socială;
d) stabilirea de către puterea publică a unei ordini sociale.
2. Elementele legitimităţii puterii politice sunt:

A. a) legitimitatea instituirii puterii;
b) folosirea puterii în conformitate cu constituţia şi celelalte legi;
B. a) autonomizarea puterii politice de restul populaţiei;
b) exercitarea puterii în mod organizat;
C. a) puterea să fie suverană;
b) puterea să fie deţinută de popor;
c) puterea să fie inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă;
d) puterea să fie contestată de forţele politice şi sociale aflate în opoziţie.
3. Faceţi deosebirea între statul naţional şi statul multinaţional.

A. din punct de vedere politologic, legitimitatea a fost definită ca fiind ca-
racteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi conformă
cu ceea ce poporul crede preferabil sau corespunzător potrivit anumitor
norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate;
B. din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerată un
principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care
presupune o anumită recunoaştere de către cei guvernaţi, a dreptului de
a conduce, exercitat de către cei care guvernează.
TEMA
Forma statului
5
3.1. Conceptul formei de stat
 Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă

modul de constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi
conducere a societăţii prin stat. În doctrina constituţională, for-
ma de stat este analizată sub trei aspecte: forma structurii de
stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Deşi distincte,
cele trei aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unul de
celălalt.
 Se poate spune că forma statului poate apărea sub o în-
treită înfăţişare, în funcţie de criterii distincte. Aceste trei criterii
sunt: modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe
teritoriul statului, caracteristicile şi prerogativele organismului
învestit cu funcţia de şef al statului, metodele de guvernare. În
funcţie de cele trei criterii, statul va căpăta o anumită formă: stat
unitar/stat federal, monarhie/republică, va avea un regim politic
democratic/autocratic sau autoritar.
Poporul  Opţiunea pentru o anumită formă de stat este în primul

trebuie să rând o opţiune politică. Dar nu a statului propriu-zis, reprezentat
decidă prin parlament sau prin şeful de stat, sau a puterii executive şi
forma cu atât mai puţin a guvernului. Decizia oricăreia dintre cele trei
statului autorităţi publice menţionate, prin care s-ar hotărî adoptarea
unei forme a statului sau a alteia, echivalează cu un act politic
de guvernare. Opţiunea pentru oricare dintre formele de stat nu
poate fi decât rezultatul unui referendum popular. Caracterul
real al unei astfel de opţiuni depinde de gradul de participare a
cetăţenilor la referendum, de sinceritatea votului şi, nu în ultimă
instanţă, de faptul dacă populaţia cu drept de vot a avut repre-
zentarea exactă a semnificaţiei formei de stat faţă de care şi-a
exprimat opinia.
3.2. Structura de stat

3.2.1. Conceptul structurii de stat
 Din punct de vedere conceptual, prin structura de stat se

înţelege modul de organizare al puterii în raport cu teritoriul
5. Forma statului 41
statului. Este unanim acceptat în doctrina constituţională că,

din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite
în două categorii: state unitare şi state compuse. În afară de
aceste două categorii principale, istoria constituţională a unor
state consemnează şi forme particulare ale categoriilor men-
ţionate.
3.2.2. Caracteristicile statului unitar. Desconcentrarea şi descentra-

lizarea
 Statul unitar prezintă următoarele caracteristici principale:

a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constitu-
ţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi
local;
b) activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale
ierarhică;
c) exista o singură ordine juridică, întemeiată pe o constituţie
unică;
d) populaţia are o singură cetăţenie.
 Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în uni-
tăţi administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-terito-
riale ale statului au caracter administrativ, şi nu constituie state
în interiorul statului.
 Structura unitară a statului s-a format, în general, odată
cu apariţia statului însuşi. Acesta a fost cazul unora dintre cele
mai vechi state europene (Franţa, Grecia ş.a.).
 Trebuie menţionat că, teoretic, exercitarea puterii se reali-
zează prin concentrarea acesteia la un centru unic de decizie,
care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga po-
pulaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.
 Din punct de vedere practic, conducerea centralizată pre-
zintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului ar fi
aplicate unitar pe întreg teritoriul statului. Centralizarea puterii
presupune dreptul de control al centrului asupra modului în
care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a
actelor autorităţilor subordonate care nu sunt conforme cu
ordinele autorităţilor centrale.
 O structură statală unitară concepută pe metode stricte de
centralizare nu poate fi pusă în aplicare în condiţiile statului
modern. Aceasta, deoarece orice structură unitară rigidă, su-
percentralizată presupune prin definiţie lipsa unor verigi inter-
mediare, parţial autonome, între puterea centrală şi
destinatarii deciziilor luate de guvernanţi. Astfel, în niciun stat
modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se
poată ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor

problemelor guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului.
Numai activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de
către agenţi – fie reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor
locale.
 Chiar dacă centralizarea absolută, adică concentrarea
puterii statale exercitate exclusiv de la centru, ar fi tehnic po-
sibilă, din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil să se încre-
dinţeze atributele guvernării unui singur centru de decizie,
deoarece acesta ar putea nesocoti interesele locale sau s-ar
putea chiar să nu le cunoască. Acesta este motivul pentru ca-
re, în practică, centralizării i se aduc două corective, şi anume
deconcentrarea şi descentralizarea.
 Centralizarea presupune concentrarea competenţelor ad-
ministrative şi a resurselor financiare la un unic centru de co-
mandă – guvernul –, pe când descentralizarea este concepută
ca o descongestionare a centrului şi o învestire a unor auto-
rităţi publice reprezentative la nivel local cu atribuţii de
gestiune administrativă pe principiul autonomiei.
 Deconcentrarea ca formă atenuată a centralizării, cât şi
descentralizarea nu se exclud reciproc, ambele fiind modalităţi
diferite de organizare a puterii în teritoriu. O gestiune adminis-
trativă şi bugetară eficientă presupune stabilirea unui echilibru
şi a unei unităţi armonioase între centralizare (deconcentrare)
şi descentralizare. Dacă o centralizare rigidă afectează intere-
sele comunităţilor sociale şi teritoriale, cu repercusiuni asupra
capacităţii guvernului de a gestiona crize la nivel local,
descentralizarea fără limite poate să ameninţe grav unitatea şi
chiar integritatea unui stat. Iată de ce este necesar ca prin lege
să se stabilească cu precizie şi claritate sfera de funcţionare
a deconcentrării, precum şi a descentralizării.
Deconcen-  Deconcentrarea constă în diminuarea puterii

trarea centrale prin acordarea unei autorită ăi publice locale,
ai căror titulari sunt numiăi de puterea centrală, a
dreptului de a lua decizii pe plan local.
 Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte

din prerogativele sale, pe care le distribuie unor autorităţi pu-
blice locale. Este vorba, aşadar, de repartizarea puterii de de-
cizie a guvernului în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repar-
tizaţi (numiţi) în unităţile administrativ-teritoriale. Prin decon-
centrare sunt scoase din competenţa puterii centrale anumite
probleme de interes local, ce urmează a fi soluţionate de auto-
rităţile locale înfiinţate în acest scop.
 Deconcentrarea nu anulează autoritatea puterii centrale.

Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra agen-
ţilor locali deconcentraţi, având dreptul de a le aproba, sus-
penda, anula sau modifica actele emise. De asemenea, pot să
emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile ierarhic
inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi
oportunitate. Controlul ierarhic nu trebuie să fie prevăzut
expres de lege şi poate fi exercitat oricând, întrucât este o con-
secinţă firească a centralizării.
Deconcen-  Prin noăiunea de serviciu public se înăelege orice

trarea activitate a autorită ăilor publice desfăăurată pentru
serviciilor satisfacerea unui interes general (la nivel comunitar),
publice care este atât de importantă, încât trebuie să
funcăioneze în mod regulat ăi continuu.
 Deconcentrarea serviciilor publice constă în înfiinţarea pe
plan local a unor instituţii învestite prin lege cu atribuţia de a
desfăşura un anumit serviciu public. Asemenea organisme se
află sub controlul ierarhic al centrului, de fapt, al unor autorităţi
publice centrale care desfăşoară şi coordonează la nivel
naţional activităţi publice cu acelaşi profil.
Descen-  Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă deconcentra-

tralizarea re, un alt corectiv principal: descentralizarea. Aparent, des-
centralizarea este o alternativă la centralizarea excesivă.
 Descentralizarea constă în posibilitatea
recunoscută de puterea centrală colectivită ăilor locale
de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial
anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil
cu centrul sau a cere aprobarea acestuia.
 Prin descentralizare sunt scoase din competenţa puterii şi

autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau
din domeniile speciale de activitate şi transferate în sarcina
unor autorităţi ale administraţiei publice locale.
 Aceste autorităţi (primari şi consilii locale) beneficiază de
o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează
în mod autonom. Independenţa şi autonomia autorităţilor
administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste
organisme sunt alese pe plan local, şi nu numite de puterea
centrală. În realitate, descentralizarea este, la fel ca şi centra-
lizarea, o metodă de organizare şi conducere statală. Aceste
două noţiuni nu se exclud una pe alta.
 Practica arată că o centralizare excesivă şi, respectiv, o

descentralizare absolută afectează deopotrivă şi profund sub-
stanţa actului de conducere statală.
 Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei
guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernul central
şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă
în acest scop. Potrivit doctrinei de specialitate,
descentralizarea presupune înfiinţarea unor subiecte de drept
special, care beneficiază de autonomie pe plan local
(descentralizare teritorială) sau cărora li se stabileşte o
competenţă materială în anumite domenii.
Autonomia  Autonomia constă în repartizarea puterii de decizie

adminis- între guvernul central, pe de o parte, ăi agenăii locali,
trativă pe de altă parte (primari ăi consilii locale), care sunt
locală într-o anumită măsură independenăi de puterea
centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără
a fi cenzuraăi sau fără a cere aprobarea guvernului
central.
 Relativa independenţă a autorităţilor administraţiei publice

locale presupune autonomia administrativă şi mai ales finan-
ciară a acestora. Autorităţile locale nu dispun de guvern, par-
lament sau instanţe judecătoreşti proprii. Autonomia are, prin
urmare, un caracter pur administrativ. Prerogativele ce li s-au
conferit sunt limitate, statul păstrând rolul preponderant în
conducerea centralizată. Autorităţile publice locale deţin
dreptul de a reglementa de sine stătător şi pe răspundere
proprie – într-un cadru legal prevăzut de lege – problemele
comunităţii locale. Autonomia locală se stabileşte pe cale
legislativă, deci ca o expresie de voinţă a parlamentului.
 Autonomia locală poate fi privită şi ca o componentă prin-
cipală a democraţiei, întrucât reprezintă o contrapondere la
conducerea centralizată, care cel puţin teoretic ignoră
cerinţele şi interesele comunitare. Autonomia locală prezintă,
în esenţă, următoarele caracteristici:
a) autorită ăile locale sunt subiecte de drept public;
b) autorită ăile publice locale sunt expresia voin ăei, exprimată
prin vot, a colectivită ăilor locale;
c) autorită ăile publice elective au o capacitate de decizie pro-
prie;
d) autorită ăile publice locale dispun de buget propriu.
 În afară de un sistem de organisme locale cu drept de de-
cizie şi autoritate necontestată în comunităţile sau unităţile ad-
ministrativ-teritoriale respective, autonomia presupune, de
asemenea, supravegherea exercitată de guvernul central, în

condiţiile fixate prin lege specială, asupra autorităţilor respec-
tive. Aceasta înseamnă că guvernul exercită doar un anumit
tip de supraveghere, că nu are puteri discreţionare în unitatea
administrativă respectivă. Acest gen de supraveghere este
denumit în doctrina constituţională „controlul de tutelă” şi are
în vedere atât organele (autorităţile locale), cât şi actele
acestora.
 Controlul de tutelă, spre deosebire de controlul ierarhic,
care este specific centralizării, nu permite guvernului central
să schimbe după bunul său plac deciziile luate la nivel local.
Autorităţile tutelare au dreptul, totuşi, în anumite condiţii, să
aprobe, să anuleze sau să suspende anumite acte emise de
autorităţile descentralizate.
 Acest control priveşte atât legalitatea actelor, adică con-
formitatea lor cu normele legale, cât şi oportunitatea, adică ne-
cesitatea emiterii unui anumit act. Autorităţile tutelare nu se
substituie însă autorităţilor tutelate. Controlul de tutelă trebuie
să fie prevăzut special de lege, care va stabili astfel autorităţile
abilitate să controleze, condiţiile în care se desfăşoară con-
trolul, precum şi actele supuse controlului.
 În practică, principiul autonomiei administrative locale cu-
noaşte două forme principale de realizare:
a) autonomia funcţionalţ;
b) autonomia teritorialţ.
 Autonomia funcţională constă în recunoaşterea
posibilităţii anumitor servicii publice de a se bucura de o
autonomie permanentă în domeniul lor de activitate.
 Autonomia teritorială se recunoaşte unităţilor
administrativ-teritoriale ale statului de către guvernul central.
 Cea mai mare parte a statelor lumii combină principiul
centralizării (desconcentrării) cu sistemul descentralizării.
Statele moderne, indiferent care le-ar fi structura de stat, se
străduiesc să găsească un echilibru între centralizare şi
descentralizare.
 În general, doctrina constituţională recunoaşte, pe lângă
valenţe pozitive, şi unele neajunsuri ale descentralizării:
a) cele două forme ale descentralizării au ca rezultat apariţia
unui angrenaj birocratic greoi (mulţi funcţionari, formulare
complicate, o specializare îngustă a funcţionarilor ş.a.),
agravată de creşterea complexităţii activităţii statale;
b) descentralizarea poate fi compromisă de un personal ad-
ministrativ incompetent;
c) autonomia poate avea ca urmare săvârşirea unor abuzuri

grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat
prerogative de conducere administrativă pe plan local şi care
nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iar formele de control
cetăţenesc cu caracter formal (dacă acestea există) pot fi
corupte sau nu sunt influente.
Statul unitar  Statul unitar complex este una dintre formele imperfecte
complex sau atipice ale categoriei de „stat unitar”.
 Statul unitar complex este statul unitar care, fără a pierde
unitatea sa de structură, prezintă în acelaşi timp mari
diversităţi locale administrative, de legislaţie şi chiar de
jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate
enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică,
social-economică, cultural, religioasă şi chiar juridică.
 În practica constituţională sunt considerate state unitare
complexe „uniunea încorporată” şi „regionalismul”. Nu
există nicio legătură între termenul de regionalism şi cel de
dezvoltare regională.
Uniunea  Uniunea încorporată este un stat caracterizat

încorporată teoretic prin unitatea puterii legislative, în interiorul
căreia există o diversitate de legislaăii corespunzând
unei diversită ăi de populaăii ăi teritorii „încorporate” de
către statul unitar într-un lung proces istoric.
Regio-  Regionalismul exprimă o situaăie geografică,

nalismul politică, administrativă, lingvistică, spirituală, cu
rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar,
datorită căreia acesta optează pentru împletirea
atributelor suverane ale conducerii centralizate cu
atribuirea unei autonomii, de regulă largi, unor
colectivită ăi regionale.
Regiona-  Regionalismul devine politic atunci când competenţele re-

lismul politic giunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii adminis-
trative care beneficiază de autonomie locală. În acest caz, uni-
tatea administrativ-teritorială care beneficiază de statutul de
„regionalism politic” deţine, într-un cadru constituţional presta-
bilit, prerogativa sau puterea de a se autoguverna. În general,
regionalismul politic se justifică din motive de ordin istoric, re-
giunile constituind unităţi culturale în sânul statului.
Statul  Spre deosebire de statul unitar, statul compus

compus (federal) este format din mai multe entită ăi statale
reunite într-un stat suprapus lor ăi legate între ele prin
raporturi juridice mai mult sau mai puăin strânse.
 Arhetipul statului compus este statul federal. Statul federal

este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea
suveranităţii lor, să îşi creeze organe comune, cărora le con-
feră o parte din competenţele lor, îndeosebi în domeniul
militar, al diplomaţiei sau financiar.
 În istoria politică a unor state au existat însă forme rudi-
mentare de state compuse, state regrupate sub numele ge-
neral de „uniuni de state” şi „confederaţii de state”.
Uniunile de  Există o veritabilă uniune de state atunci când două

state sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă
entitate politică distinctă ăi pentru a exercita în comun
anumite activită ăi, în special în domeniul apărării,
finanăelor ăi relaăiilor internaăionale.
 În cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi păstrează perso-
nalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării
deciziilor în domenii stabilite prin actul juridic (tratatul) de
consfinţire a uniunii.
 Din punct de vedere istoric, pot fi consemnate două tipuri
principale ale uniunii de state. În fapt, este vorba de acele
uniuni de state formate, îndeosebi în Europa, în legătură cu
succesiunea la tron în unele regate. Din această perspectivă,
pot fi studiate uniunea personală şi uniunea reală.
 Statele constituite într-o uniune personală au în comun
instituţia şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi gu-
vernul, între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul
de unire. În uniunea reală, legătura de asociere între statele
componente este mai puternică: uniunea este condusă de
acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe
comune, care exercită în numele uniunii reale suveranitatea
statală în domeniul diplomaţiei, apărării şi finanţelor.
Confederaţii  Este vorba de o uniune foarte răspândită în istorie.

de state
 Confederaţia de state este o asociaăie teoretic per-
manentă de state care urmăresc obiective identice,
îndeosebi în domeniul relaăiilor internaăionale ăi al
apărării ăi sunt legate prin angajamente reciproce.
 Totodată, confederaţia are unul sau mai multe organe co-

mune ale statelor membre, care exercită atribuţii în numele
acesteia. Fiecare stat confederat păstrează suveranitatea sa
internă asupra cadrului constituţional, dar suveranitatea pe
plan internaţional este exercitată în numele confederaţiei de
un organ comun – Adunare, Dietă etc. –, care adoptă decizii
în unanimitate.
 Practica arată că aceste formaţiuni statale nu s-au men-

ţinut multă vreme: ele se dezagreghează din diferite motive,
fiecare stat component al confederaţiei reluându-şi atribuţiile
suveranităţii. Alteori, confederaţia se transformă sau
evoluează într-un stat federal (de exemplu, Statele Unite ale
Americii, Elveţia).
 Atât uniunile de state, cât şi confederaţiile au un caracter
temporar.
3.2.3. Caracteristicile statului federal. Organizarea competenţelor în

statul federal
 Statul federal este format din mai multe formaăiuni

statale care beneficiază de un statut de autonomie în
materie constituăională, lingvistică ăi judecătorească ăi
se subordonează acestuia. În relaţiile internaţionale, numai
statul federal are calitatea de subiect de drept. Legătura de
asociere între state este stabilită prin constituţie. Statul
federal se prezintă, aşadar, ca o asociaţie de state care se
supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea
federală) şi care, pe de altă parte, conservă o autonomie
constituţională, administrativă şi jurisdicţională.
 Trăsături caracteristice ale statului federal:
a) unitatea pe plan internaăional. Statele componente ale
federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile
internaţionale;
b) diversitatea constituăională ăi juridică pe plan intern.
Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem
constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie,
sistemul de organizare judecătorească;
c) supleăea raporturilor între federaăie ăi statele membre.
Este trăsătura cea mai importantă a federaţiei.
Organizarea  Federalismul veritabil se bazează pe două principii com-

competenţelor plementare: principiul autonomiei şi principiul participării.
în statul
federal
Principiul  Este fundamental pentru organizarea şi funcţionarea sta-

autonomiei tului federal. Potrivit acestuia, statelor membre ale federaţiei
li se conferă largi prerogative în cele mai diverse domenii –
de la domeniul legislativ, la cel jurisdicţional şi economic.
Practic, fiecare stat federat îşi construieşte structura de
guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi
precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi
impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură
economică şi infrastructurile necesare acesteia ş.a.
Larga autonomie nu înseamnă însă ruperea legăturilor cu
statul federal. Dimpotrivă, întreaga autonomie de care benefi-
ciază fiecare membru component al federaţiei este pusă în
aplicare în limitele impuse chiar în constituţia statului federal
şi, eventual, în legi care completează prevederile constitu-
ţionale.
 Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte prin consti-
tuţie o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi
statele membre ale federaţiei, desigur, cu respectarea col-
aborării între autorităţile centrale şi cele locale. În caz de
conflict între acestea, puterea judecătorească are
competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul
constituţional.
 În practică se folosesc trei metode de stabilire a compe-
tenţelor statului federal în cadrul federaţiei şi în raporturile
acesteia pe plan internaţional, precum şi a competenţelor sta-
telor federate:
a) în constituţia statului federal sunt prevăzute expres com-
petenţele exclusive ale acestuia. Ca atare, toate celelalte atri-
buţii revin statelor componente ale federaţiei;
b) precizarea competenţelor atribuite statelor federate, rezul-
tând astfel că toate celelalte atribuţii sunt conferite din
principiu statului federal;
c) stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de
atribuţii repartizate exclusiv statului federal, respectiv statelor
membre ale federaţiei.
Principiul  Principiul participării este complementar principiului auto-

participării nomiei. Fără participarea statelor componente ale federaţiei
la procesul general de guvernare, federaţia ar fi în realitate
un stat unitar complex.
 Fiecare stat component al federaţiei este, teoretic, egal din

punct de vedere politic şi juridic cu un alt asemenea stat, indi-
ferent de întinderea sa, de bogăţiile naturale şi de mărimea
populaţiei. În consecinţă, este reprezentat la nivelul Senatului,
fie în condiţii de paritate, fie în funcţie de mărimea populaţiei
sale.
3.3. Forma de guvernământ
 Forma de guvernământ este un concept juridic şi deopotrivă

politologic, care indică natura autorităţii publice care îndeplineşte
funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Di-
rectorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul federal
etc.
 Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două
categorii: republici şi monarhii.
3.3.1. Monarhia
 Este acea formă de guvernământ în care organul care

îndeplineăte funcăia de ăef al statului este un monarh
care ocupă tronul fie prin alegerea pe viaăă, fie prin
succesiune ereditară.
3.3.2. Republica
 Este acea formă de guvernământ în care autoritatea

publică ce îndeplineăte funcăia de ăef de stat este aleasă
pe o perioadă anumită, fie de parlament, fie prin vot
universal direct.
3.3.3. Regimul politic

Prin regim politic, ca formă a statului, înăelegem

ansamblul instituăiilor ăi metodelor de exercitare a puterii,
utilizate de guvernanăi pentru a-ăi realiza obiectivele de
conducere asumate, după caz, prin proceduri electorale
democratice sau prin forăa autorită ăii ăi capacită ăii
represive a statului.
1. Bifaţi afirmaţia exactă:

A. autorităţile deconcentrate sunt supuse controlului administrativ ierarhic
al guvernului;
B. autorităţile descentralizate sunt supuse controlului administrativ ierarhic
al guvernului;
C. toate autorităţile administrativ-teritoriale sunt supuse controlului
administrativ ierarhic al guvernului;
D. prefecţii şi primarii sunt supuşi controlului administrativ ierarhic al gu-
vernului.
2. Deconcentrarea ca metodă de exercitare a puterii pe plan local este
proprie:
A. statului federal;
B. uniunilor încorporate;
C. statului unitar complex;
D. statului unitar.
3. Descentralizarea ca metodă de exercitare a puterii pe plan local este
proprie:
A. statului unitar complex;
B. statului unitar;
C. statului federal;
D. uniunilor de state.
4. Primarii sunt:
A. autorităţi publice supuse controlului administrativ ierarhic exercitat de
prefecţi;
B. autorităţi publice descentralizate;
C. autorităţi publice deconcentrate;
D. autorităţi publice supuse controlului administrativ ierarhic exercitat de
guvern.
5. Ce formă a statului se caracterizează prin sistemul unic de organisme
de guvernare?
6. O unică ordine juridică există:
A. în statele federale;
B. în uniunile încorporate;
C. în statele care recunosc regionalismul politic;
D. în statele unitare;
E. în uniunile personale.
7. Statul unitar complex este statul în care:
A. unele acte ale puterii centrale trebuie aprobate prin referendum local;
B. senatorii reprezintă colectivităţile locale, iar deputaţii naţiunea;
C. există deosebiri de reglementare juridică a aceloraşi relaţii sociale între
diferitele părţi ale teritoriului statului, deşi parlamentul este unic.
8. Statul unitar complex apare sub forma:
A. uniunii încorporate şi a regionalismului;
B. uniunii reale şi confederaţiei;
C. uniunii personale;
D. statului compus.
9. Principiile organizării statului federal sunt:
A. a) unitatea pe plan internaţional;
b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern;
c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre ale acesteia;
d) dreptul de a stabili taxe locale;
B. a) autonomia;
b) participarea;
C. a) descentralizare;
b) preeminenţa legislaţiei federale asupra celei locale;
c) subordonarea guvernelor locale guvernului federal;
D. a) descentralizarea;
b) preeminenţa legislaţiei locale asupra celei federale;
c) independenţa structurilor de guvernare locale faţă de autorităţile fe-
derale.
10. Regionalismul politic se caracterizează prin:
A. unitatea puterii centrale, în interiorul căreia există o diversitate de le-
gislaţii;
B. împletirea atribuţiilor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea
unei autonomii unor colectivităţi provinciale;
C. deţinerea de către o unitate administrativ-teritorială a prerogativei de a
se autoguverna.
TEMA
Rolul şi funcţiile statului

6
3.1. Conceptul de interese generale
 Din momentul constituirii sale, consemnată într-un act politi-

co-juridic adoptat de un organism reprezentativ la nivel naţional
(Congres, Parlament, Dietă, Adunare Naţională etc.), statul ca-
pătă automat personalitate juridică. Actul politico-juridic prin care
se consemnează apariţia unui nou stat poate fi declaraţie (de
exemplu, Declaraţia de independenţă a SUA), constituţie, tratat,
pact sau chiar numai o lege (Legea nr. 363/1947 pentru consti-
tuirea statului român în Republica Populară Română) ori acord
(Acordul austro-ungar din 17 februarie 1867, în urma căruia s-a
format Imperiul Austro-Ungar).
 În general, momentului constituirii unui stat îi urmează recu-
noaşterea acestuia pe plan internaţional, de către alte state,
aderarea sa la organizaţii internaţionale. Recunoaşterea interna-
ţională a unui stat nu are însă efecte juridice în ceea ce priveşte
calitatea de subiect de drept constituţional a acestuia, deoarece
personalitatea sa juridică este conferită printr-un act politic sau
juridic intern, care este, de fapt, o manifestare de voinţă suve-
rană a poporului.
 Interesele generale ale unui stat reprezintă suma sau

sinteza calitativă a intereselor politice, economice,
naăionale ăi de altă natură, privite în integralitatea lor ăi în
care se reflectă năzuinăele, aăteptările fundamentale ăi
scopurile fundamentale ale unei naăiuni.
 Categoria de interese generale este înrudită cu termenul de

interese naț ionale, interese publice, Binele comun, și acestea
reflectând aspiraț ii, obiective, asumate de o naț iune și pentru
care aceasta este îndreptăț ită să acț ioneze în mod legitim pentru
realizarea lor.
Rolul statului  Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea şi apăra-

rea, prin mijloace prevăzute în constituţie şi în celelalte legi,
a interesului general, a interesului public sau a „Binelui

comun”.
 Trebuie făcută precizarea că noţiunea de „interese sociale
generale”, sinonimă cu cea de „Bine comun”, „interese naţionale
fundamentale” etc. poate avea un înţeles diferit de la un stat la
altul şi, în cadrul aceluiaşi stat, de la o etapă la alta a dezvoltării
acestuia. Conţinutul noţiunii de „interese sociale generale” sau
de „interese naţionale” depinde de condiţiile social-istorice şi
politice ale unui stat, de raporturile între forţele politice angrenate
în procesul de conducere socială, de caracterul regimului politic,
de raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, de poziţia
internaţională a statului respectiv ş.a. Nu este vorba de diferenţe
de ordin conceptual, ci doar de conţinutul intereselor naţionale.
 Un rol important în enunţarea sau definirea intereselor
generale îl au forţele politice aflate la guvernare.
3.2. Criterii de delimitare a funcţiilor statului
Specializarea  Pentru a-şi îndeplini misiunea de a asigura interesul gene-

activităţilor ral, statul trebuie să asigure înfăptuirea specializată a unor
statale activităţi concrete, a căror natură şi întindere variază de la o
epocă la alta şi de la un sistem politic la altul. Interesul stabilirii
funcţiilor statului este de a asigura ca acelaşi gen de activitate
să se desfăşoare în mod repetat de organisme specializate,
potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste
activităţi se regrupează şi se derulează în cadrul diferitelor
funcţii ale statului, a căror analiză nu poate fi făcută decât
pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi
criteriul formal.
 A utiliza criteriul material în definirea funcţiilor statului în-
seamnă a lua în considerare conţinutul unui act sau al unei
activităţi desfăşurate de stat prin organele sale şi, în raport cu
aceasta, a-i da o anumită calificare. Cu alte cuvinte, a analiza
acea activitate ca o activitate economică, comercială,
financiară, politică, religioasă, juridică ş.a.m.d.
 În privinţa actelor sau activităţilor juridice, criteriul material
nu are o mare relevanţă pentru definirea unei funcţii a statului.
Aceasta, deoarece, din punct de vedere al naturii lor juridice,
ambele au un caracter juridic. Criteriul material a fost folosit
pentru a deosebi, de pildă, o activitate juridică de o activitate
economică sau culturală. Din momentul în care s-a stabilit cu
precizie, potrivit criteriului menţionat, că o anumită activitate
are caracter juridic, trebuie să se recurgă la criteriul formal,
deoarece acesta indică ce ramură a sistemului de drept va
6. Rolul şi funcţiile statului 55
reglementa activitatea respectivă: dreptul constituţional,

dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul
financiar etc.
 Utilizarea criteriului formal înseamnă a lua în considerare
organismul care a adoptat un anumit act, cu alte cuvinte, titu-
larul funcţiei pe care o analizăm şi procedura prin care s-a
adoptat actul respectiv.
Definiţia  În general, prin funcăie a statului se înăelege un

funcţiei complex de atribuăii având o natură comună, stabilite
statului prin lege ăi realizate de un organ de stat specializat,
potrivit unei anumite competenăe.
3.3. Clasificarea funcţiilor statului
 Distincţia clasică a celor trei funcţii ale statului rezultă din

teoria separaţiei celor trei puteri. Potrivit acestei teorii, statul
exercită următoarele trei funcţii: funcţia legislativă, funcţia
executivă, funcţia jurisdicţională (judecătorească).
Funcţia  Funcăia legislativă constă în adoptarea de către

legislativă parlament a regulilor de conduită obligatorii (având
caracter general ăi impersonal), ce se adresează, prin
urmare, tuturor persoanelor fizice ăi juridice, existând
ăi, respectiv, desfăăurând activită ăi pe teritoriul unui
stat.
 În principiu, funcţia legislativă este exercitată în exclusivi-
tate de către Parlament. În practică însă, este admis ca şi gu-
vernul să exercite, în anumite condiţii, o activitate normativă
cu caracter primar. Guvernul poate deţine prerogativele
cvasi-legislative, materializate în ceea ce se denumeşte
îndeosebi „puterea de reglementare a guvernului”. Aceasta
constă fie într-o putere proprie a guvernului de a reglementa
primar relaţiile sociale care nu sunt rezervate domeniului legii,
fie în abilitarea sa de către parlament (delegare legislativă) de
a adopta acte cu putere de lege.
Funcţia  Funcăia executivă (sau guvernamentală) constă în

executivă asigurarea sau organizarea legilor ăi, de asemenea, în
adoptarea actelor necesare pentru activitatea de gu-
vernare ăi administrare, pe plan central ăi local.
Funcţia  Funcăia jurisdicăională (judecătorească) constă în

jurisdicţională soluăionarea de către instanăele de judecată a
diferendelor sau litigiilor între diferiăi subiecăi de
drept: între persoane fizice, între persoane fizice ăi
persoane juridice, precum ăi în restabilirea ordinii de
drept încălcate.
 Potrivit principiului separaţiei puterilor, fiecare funcţie este

îndeplinită de un alt organism: funcţia legislativă de către par-
lament, funcţia executivă de către guvern şi şeful statului, iar
funcţia judecătorească de către instanţe, organismele respec-
tive având o competenţă exclusivă în domeniul lor de activitate.
 Deşi cele trei autorităţi publice îşi desfăşoară activitatea
separat, prin constituţie se stabilesc mecanismele lor de inter-
ferenţă. Prerogativele atribuite fiecăreia dintre puteri pentru a
„conlucra” cu celelalte două creează un echilibru între puteri,
în sensul că niciuna nu poate acapara întreaga putere, asu-
mându-şi atribuţiile celorlalte, şi nu poate să le impună adop-
tarea anumitor măsuri.
 Distincţia clasică între cele trei funcţii nu mai reflectă în
prezent prerogativele statului mult sporite. Iată de ce în doc-
trina şi practica constituţională şi administrativă se consideră
în mod întemeiat că funcţia executivă a devenit mult mai
largă. Extinderea activităţilor guvernamentale în epoca
contemporană determină, după unii autori, necesitatea
nuanţării acestei funcţii.
 În statul modern, guvernul are rol preponderent în con-
ducerea generală. Organismele executive sau
guvernamentale deţin, uneori, o putere proprie autonomă, a
cărei sursă directă este însăşi constituţia.
 Transformările petrecute la nivelul funcţiei executive, în-
deosebi în ceea ce priveşte amplificarea prerogativelor
şefului statului şi ale primului-ministru, au avut ca rezultat
tendinţa tot mai vădită de a distinge activităţile în exclusivitate
politice rezervate şefului statului sau, după caz, premierului
de cele executiv-administrative, birocratice, care rămân în
competenţa guvernului şi a altor autorităţi ale administraţiei
publice centrale.
Atribuţii  Înăelegem prin atribuăii esenăiale ale statului setul

esenţiale de prerogative care revin în exclusivitate oricărui stat
ale statului ăi a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa
statalită ăii.
6. Rolul şi funcţiile statului 57
 Statul nu poate accepta ca astfel de activităţi să fie rea-

lizate de persoane particulare sau să fie lăsate la libera
iniţiativă a acestora, deoarece:
a) particularii au interese contradictorii unii faţă de ceilalţi şi
chiar faţă de stat;
b) numai statul are resursele necesare îndeplinirii atribuţiilor
sale esenţiale.
Se consideră că sunt atribuţii esenţiale ale statului: monopolul
apărării şi al constrângerii sociale (atribuţii ce revin forţelor
armate, poliţiei, jandarmeriei şi altor asemenea organisme),
instituirea şi apărarea ordinii juridice a statului (atribuţii de
legiferare şi de înfăptuire a justiţiei), conducerea relaţiilor
internaţionale, emiterea monedei naţionale.
Atribuţii  Sunt atribuţii pe care statul le poate încredinţa unor

accesorii organisme care nu au calitatea de autorităţi publice şi
ale statului chiar unor persoane particulare.
 Atribuţiile accesorii nu au o legătură nemijlocită cu

suveranitatea statului. Practic, este vorba de activităţi care
pot fi îndeplinite de particulari, deşi prin acestea se urmăreşte
un scop general (de exemplu, organizarea învăţământului
particular, înfiinţarea unor aşezăminte de ajutor social,
organizarea unor aşezăminte de sănătate, cultură etc.).
TEMA
Noţiuni generale
despre constituţie 7
&1. Introducere
Atunci când ne referim la termenul ”constituție”, avem în

vedere un document, un înscris cu valoare juridică supremă, în
care sunt cuprinse principalele norme general obligatorii potrivit
cărora, într-un stat determinat, se organizează și realizează
procesul de exercitare a puterii. Termenul de constituție este
legat indisolubil de noțiunea de stat. De aceea asociem
întotdeauna organizarea statului și raporturile acestuia cu
proprii cetățeni, cu termenul ”constituție”, înțeles însă nu numai
ca un document adoptat printr-o procedură formală și de dorit
democratică, ci și ca un ansamblu de reguli stabilite sub
autoritatea unei entități/atorități statale, care fie deține
întreaga putere în mâinile sale, fie o controlează și o influențează
decisiv potrivit voinței sale exercitate autocratic.
§3. Conţinutul temei

3.1. Noţiunea de regim constituţional
Orice stat are  Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte
în mod modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie, atât
necesar o guvernanţii, cât şi cei guvernaţi văzând în acest act politico-
constituţie juridic Legea fundamentală a ţării, Legea supremă, Pactul fun-
damental. Potrivit teoriei clasice a dreptului constituţional, orice
stat are în mod necesar o constituţie. Nu interesează, din acest
punct de vedere, dacă constituţia statului se prezintă ca un
ansamblu de tradiţii sau practici cutumiare sau ca un document
(ca un înscris) adoptat potrivit unei proceduri speciale.
 Dintr-o perspectivă istorică, se poate spune că fiecare stat
a avut o constituţie în sens material, cu alte cuvinte, un ansam-
blu de cutume constituţionale care stabileau, printre altele,
modul de exercitare a puterii.
8. Adoptarea şi revizuirea constituţiei 59
 Precizările făcute în legătură cu tradiţia cutumiară consti-

tuţională şi raporturile ei cu normele constituţionale cuprinse
într-un document se circumscriu problematicii conceptului de
regim constituţional. Acest concept poate fi definit dintr-o dublă
perspectivă:
a) o perspectivă materială;
b) o perspectivă formală.
Conceptul  Din punct de vedere material, regimul constituăional

de regim exprimă ansamblul de reguli care reglementează orga-
constituţional nizarea ăi conducerea unui stat într-o anumită etapă de
dezvoltare a sa.
 Din punct de vedere formal, regimul constituăional
exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de
reguli care reglementează organizarea ăi conducerea
unui stat într-un document politico-juridic (constituăie).
 Uneori se consideră, în mod greşit, că au un regim consti-

tuţional numai statele în care s-au adoptat constituţii scrise. În
realitate, toate statele au o constituţie, adică anumite reguli de
organizare şi exercitare a puterii politice. Se poate presupune
cu uşurinţă că primele colectivităţi social-umane organizate po-
litic şi-au fixat anumite reguli de comportament guvernamental
(reguli de reglementare a raporturilor conducători-supuşi) prin
obiceiuri care, prin multiplicare şi având acelaşi obiect de regle-
mentare, au format treptat ceea ce denumim constituţia cu-
tumiară.
 De ce fiecare stat modern are în mod necesar o constituţie?
Deoarece, într-un stat de drept, guvernanţii nu exercită puterea
decât în virtutea unor prerogative stabilite într-un act prin care
sunt învestiţi cu anumite atribuţii (cu anumite funcţii). O
asemenea învestire se face prin intermediul constituţiei. Cu alte
cuvinte, guvernanţii (organismele care exercită cele trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească) deţin prerogativele în
baza constituţiei sau a unui act normativ cu valoare
constituţională, şi nu a unei legi ordinare sau chiar organice. De
asemenea, constituţia conţine principiile generale de drept
aflate la baza întregului sistem juridic şi, nu în ultimul rând,
drepturile şi libertăţile publice.
3.2. Noţiunea de constituţie
Etimologia  Din punct de vedere etimologic, cuvântul „constituţie” pro-

termenului vine din substantivul latin constitutio, care înseamnă dispoziţie,
ordin. În sistemul de drept roman, Constituţia (constitutio prin-

cipis) însemna edictul semnat de împărat care cuprindea decizii
cu un caracter general privind diferite domenii de activitate şi a
cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice
adoptate de autorităţile publice ale Imperiului.
 Unele state feudale au înscris în documente anumite reguli
fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi
care urmau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită
politică şi juridică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de
comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora. Ne
referim în acest sens la Magna Charta engleză din 1215, la Bula
de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea în 1222, Bill of
Rights din 1629 ş.a.
 În Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii recunosc
privilegii pentru nobili reuniţi în Adunări de Stări şi sunt siliţi de
aceştia să îşi limiteze puterea în favoarea lor.
 În general, constituţia scrisă se prezintă sub forma unui do-
cument politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole
şi care este adoptat direct de popor sau de reprezentanţii
acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.
Condiţiile de  Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii, documentul la

fond şi de care ne-am referit trebuie să întrunească anumite condiţii de
formă ale fond şi de formă.
constituţiei
 Constituţiile au caracter politic, iar documentul în care ele
sunt înscrise are un caracter politic. Aceasta este o condiţie de
fond a oricărei constituţii.
 Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă
o altă condiţie de fond a constituţiei. Caracterul normativ al
dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi, din necesitatea
de a conferi consistenţă şi caracter general-obligatoriu normelor
politice, precum şi de a asigura respectarea acestora sub
sancţiunea legii.
 Din punct de vedere al formei sale, constituţia este o lege

prin care se stabilesc, între altele, principiile generale de gu-
vernare, ca şi principiile generale ale legislaţiei, cu alte cuvinte,
ale reglementării juridice a raporturilor sociale, inclusiv drepturile
şi libertăţile publice.
 Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei.
Într-adevăr, acesta este o lege supremă din punct de vedere
juridic în raport cu toate celelalte acte normative.
Definiţia  Constituăia este un act politico-juridic fundamental,

constituţiei inspirat de o anumită filozofie politică ăi socială ăi adoptat
de naăiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de
stat, modul de organizare ăi de funcăionare a puterilor
statului ăi raporturile între acestea, principiile generale
ale ordinii juridice a societă ăii, raporturile statului cu
cetă ăeanul ăi societatea civilă, precum ăi drepturile ăi
îndatoririle cetă ăenilor, act care este adoptat ăi modificat
potrivit unei proceduri speciale.
 În literatura de specialitate se face uneori distincţia între
constituţia în sens material şi constituţia în sens formal. În sens
material, constituţia reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale
cuprinse în diferite acte normative, indiferent de natura şi forma
lor, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
(competenţele) organismelor statului care exercită puterea
politică.
 În sens formal, constituţia este un document scris, adoptat
potrivit unei proceduri speciale şi solemne, care conţine dis-
poziţii legale referitoare la instituirea şi exercitarea puterii şi a
căror forţă juridică este superioară celorlalte norme de drept.
Supremaţia  În raport cu toate celelalte acte normative, adoptate de di-

constituţiei verse autorităţi publice, constituţia apare pe o poziţie supraor-
donată, întrucât orice altă normă juridică trebuie să fie conformă
cu prevederile ei. Cu alte cuvinte, constituţia ocupă locul suprem
în ierarhia normelor juridice care alcătuiesc sistemul de drept al
unui stat.
Accepţiunea  Din punct de vedere al politologiei, constituţia a fost definită,

politologică a de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale
constituţiei fundamentale care prescriu regulile de guvernare.
Accepţiunea  Din punct de vedere sociologic, constituăia

sociologică a reprezintă, în esenăă, un pact social (acord raăional
constituţiei încheiat între oameni) intervenit între guvernant ăi
guvernaăi, prin care acestora din urmă li se garantează
un summum de drepturi, în schimbul acceptării de către
ei a puterii de comandă ăi a dominaăiei la care sunt
supuăi de guvernant, fără însă ca acesta să devină
tiranic.
 Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură

instituţională (instituţiile politice sau autorităţile publice) organi-
zată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce
(checks and balances), prevăzute, de asemenea, în constituţie.
 Orice constituţie trebuie analizată şi din perspectivă istorică,
întrucât prin dispoziţiile sale reflectă jocul politic, raportul între
forţele politice influente în momentul adoptării sale. În fond,
constituţia rămâne un document care va fi evaluat nu numai prin
conţinutul său juridic, ci şi prin capacitatea de a crea un cadru
legal de guvernare pentru perioade cât mai îndelungate, ştiindu-
se faptul că viaţa politică a unui stat are o dinamică aparte faţă
de dinamica fenomenului juridic.
 Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei
constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice
existente într-o societate la un moment dat, precum şi a inte-
reselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspec-
tiva procesului de cucerire prin competiţie electorală democra-
tică a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfăptuirea „Binelui
comun” al poporului.
 Constituţia trebuie să reflecte realităţile politice, economice,
naţionale, sociale ale unei naţiuni dintr-o etapă determinată a
dezvoltării sale. Hegel, observând această cerinţă, nota că „fie-
care popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi i se cuvine”.
Sociologul român D. Gusti remarca, în cel mai clar spirit
hegelian, că o constituţie este „conştiinţa naţională codificată”.
 În practica constituţională a lumii contemporane există două
forme principale ale Constituţiei: constituţia cutumiară şi
constituţia scrisă. Atragem atenţia că o constituţie cutumiară
pură nu există, întrucât statele care recurg la cutuma constitu-
ţională pentru a reglementa procesul de exercitare a puterii o
completează cu acte normative adoptate de parlament.
3.3. Originea şi caracteristicile constituţiei cutumiare
 În statele moderne, deşi activitatea politică se desfăşoară

potrivit constituţiei scrise, unele activităţi, îndeosebi activitatea
parlamentară, sunt susceptibile de a fi reglementate şi prin
cutumă. Folosirea cutumelor în activitatea legislativă este im-
portantă pentru mai multe motive, şi anume:
a) stabileşte tradiţiile parlamentare;
b) constituie o sursă a procedurii parlamentare;
c) conferă o anumită specificitate procedurilor legislative din
diferite parlamente, care, deşi sunt reglementate de reguli ase-
mănătoare, sunt totuşi diferite între ele;
d) completează regulamentele parlamentare.

 Conţinutul constituţiei cutumiare este format din tradiţii, obi-
ceiuri, practici, care au ca trăsătură comună faptul că sunt ne-
scrise şi că reglementează modul de organizare şi de funcţio-
nare a organismelor de guvernare şi raporturile între ele, statutul
indivizilor ş.a.
Forţa juridică  Forţa juridică a unei constituţii cutumiare nu este însă dimi-
a cutumei nuată dacă guvernanţii şi guvernaţii recunosc legea funda-
constitu- mentală în această concepţie. În acest fel, parlamentul va legi-
ţionale fera potrivit tradiţiilor constituţionale, guvernul va aplica legile în
acelaşi spirit, iar judecătorii vor judeca dând câştig de cauză
persoanelor ale căror interese sau drepturi, izvorâte din tradiţia
constituţională, au fost încălcate fie de către stat, fie de o per-
soană particulară.
Caracterul  Cutuma constituţională are un caracter istoric. Pe măsura

istoric al conştientizării şi consolidării procesului de organizare politică, în
cutumei diferite state s-a conturat un anumit număr de obiceiuri şi tradiţii
constitu- constituţionale, transmise din generaţie în generaţie, acceptate
ţionale într-o manieră generală de către guvernanţi şi popor, ceea ce
făcea inutilă codificarea lor, adică sancţionarea lor de către stat
într-o formă scrisă.
 Treptat, aceste norme şi uzanţe au fost adaptate noilor con-
diţii istorice şi codificate. Momentul codificării a fost generat de
trei factori:
a) centralizarea politică;
b) afirmarea unităţii naţionale;
c) afirmarea progresivă a rolului social-economic şi politic al
burgheziei;
d) procesul de formare a naţiunii;
e) dezvoltarea procesului de instituţionalizare într-o formă mo-
dernă, corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi
principiului separaţiei puterilor în stat, a puterii politice.
 Acumularea puterii centrale în mâinile monarhului nu
însemna că acesta ar fi putut soluţiona singur toate problemele
apărute pe întreg teritoriul Coroanei. Pe de altă parte, atât
nobilimea, cât şi alte pături sociale invocau dreptul de a lua parte
sau cel puţin de a fi reprezentate la luarea deciziilor în
autorităţile centrale. De asemenea, soluţionarea problemelor la
nivel local, ca şi modalităţile de reprezentare a noilor pături
sociale la nivel central reclamau schimbări de ordin politic şi
administrativ. Este evident că aceste schimbări nu puteau fi
introduse în condiţiile păstrării cutumei constituţionale, iar
puterea centrală nu putea aştepta formarea unei cutume –

proces ce presupune un timp îndelungat.
Caracteristi-  Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării,

cile cutumei sale suplă, dar nesigură. Ca orice cutumă, cutuma constituţio-
constitu- nală este esenţialmente suplă, pentru că s-a format în timp, fără
ţionale a întruni condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică fie
voinţa unei persoane faţă de un model de organizare politică, fie
interese sociale vizând: prevenirea confuziei puterilor sau a
subordonării unei puteri de către alta; cutuma a fost verificată şi
modelată pe parcursul mai multor generaţii; nu se cere nicio
procedură sau condiţie formală pentru ca o cutumă să fie
modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce se
produc în viaţa politică a statului.
 Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient.
Existenţa sau dispariţia cutumei nefiind legate de acţiunea unui
organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedură,
poate da naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un do-
cument, cutuma constituţională nu poate fi invocată întotdeauna
şi în toate cazurile cu uşurinţă, mai ales atunci când se află în
concurenţă cu o altă cutumă având un conţinut asemănător.
 Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de par-
tizanii ei un avantaj incontestabil faţă de rigiditatea textului scris,
ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale.
Adversarii cutumei au obiectat că:
a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin
incertitudine şi este incompletă;
b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv
stabilită şi nu i se cunoaşte cu precizie nici conţinutul. Altfel
spus, nu se cunoaşte dacă un fapt derogând de la cutumă este
un element de progres constituţional sau un element negativ,
care contravine acestuia;
c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor
autorităţilor publice.
Condiţii de  Elementul material constă în cutuma propriu-zisă. Cutuma

existenţă a se formează printr-o repetare continuă a anumitor acte, pro-
cutumei ceduri sau obiceiuri (în cazul nostru constituţionale). Repetarea
trebuie să fie identică şi să se desfăşoare timp îndelungat.
 Elementul psihologic constă în convingerea fiecărui desti-
natar al cutumei că ea există şi că trebuie să se conformeze
conţinutului sau prescripţiei acesteia.
3.4. Originea şi caracteristicile constituţiei scrise

 Cerinţa unei constituţii scrise a fost puternic resimţită în

Europa medievală – cu excepţia Angliei – veacuri de-a rândul.
Inerţia guvernării, supleţea cutumei, gradul redus de complexi-
tate a activităţilor statale, timiditatea doctrinarilor, recrutaţi în-
deosebi din rândul burgheziei, întârzierea procesului de înfăp-
tuire a unităţii naţionale, precum şi alţi factori au întârziat până
la sfârşitul secolului al XVIII-lea apariţia unei constituţii scrise.
Aceasta a fost adoptată prima oară de către fostele colonii en-
gleze din America, după 11 ani de la cucerirea independenţei,
ca un act care a consfinţit şi consolidat emanciparea lor politică
în raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declaraţia de Inde-
pendenţă din 4 iulie 1776.
 Apariţia constituţiei scrise a fost şi un rezultat al luptei bur-
gheziei aflate în ascensiune economică şi politică împotriva
absolutismului feudal. Or, este clar că o constituţie scrisă nu
putea să apară în Europa decât pe fondul înlăturării relaţiilor de
producţie feudale şi a absolutismului monarhic, adică pe calea
unei revoluţii.
 Coloniile americane, mai avansate din punct de vedere al
gradului de ascensiune şi de emancipare politică a burgheziei
decât Coroana engleză şi celelalte state europene, au reuşit să
îşi declare la 4 iulie 1776 independenţa, după care s-au consti-
tuit într-o Confederaţie transformată apoi, în 1787, în Uniune de
state.
Caracteristi-  Constituţia scrisă asigură, în principiu, o mai mare stabilitate

cile şi şi securitate a instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor
avantajele sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi
constituţiei preciziei de redactare. Prin intermediul ei se stabilesc cu
scrise exactitate cadrul de organizare şi principiile de funcţionare a
puterilor statului, se sancţionează excesul de putere, fiind o pa-
văză împotriva guvernării tiranice. Aceste avantaje ale Constitu-
ţiei scrise faţă de cutumă au fost în mod special subliniate în
filozofia politică din secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, cei
guvernaţi, beneficiind de posibilitatea de a studia constituţia
scrisă, pot să cunoască exact prerogativele şi atribuţiile gu-
vernanţilor şi, mai important, să îşi cunoască drepturile şi moda-
lităţile de exercitare şi de apărare a acestora.
 Rezultă de aici importanţa formalismului vocabularului con-
stituţional: fiecare frază, cuvânt, semn de punctuaţie dintr-o con-
stituţie merită o atenţie deosebită.
 Constituţia scrisă instituie o garanţie împotriva arbitrariului
guvernanţilor. Aceasta a fost ideea-forţă a gânditorilor constitu-
ţionalişti din secolul al XVIII-lea. Pentru ei, constituţia scrisă era
o formă solemnă de transpunere într-un document scris a

contractului social între guvernanţi şi guvernaţi.
 În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetă-
ţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere. Unul
dintre elementele fundamentale ale ideologiei Revoluţiei fran-
ceze din 1789 şi care a influenţat spiritul Adunării Constituante
din 1791 a fost principiul potrivit căruia o constituţie scrisă nu
este numai un mijloc de instituţionalizare a puterii, dar şi unul de
limitare a acesteia.
 Deşi cutuma are un caracter istoric, şi în prezent sunt în-
trunite condiţiile apariţiei unor cutume constituţionale, cu deo-
sebire în domeniul practicii parlamentare. Desigur, într-un ase-
menea caz, condiţia frecvenţei actelor de repetare a cutumei
trebuie văzută în raport cu dinamica actuală a activităţii legis-
lative.
Supremaţia  Supremaţia constituţiei se asigură în principal prin proce-

constituţiei durile de control al constituţionalităţii legilor şi al altor acte nor-
mative, al regulamentelor parlamentare. Atâta timp cât constitu-
ţia este în vigoare, ea este intangibilă.
Raportul între  Dacă legea scrisă este regula, înseamnă că aceasta este
constituţia principalul izvor de normativitate, cutuma fiind acceptată ca o
scrisă şi excepţie.
cutuma
 De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile apli-
constitu-
cabile şi prevede modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate
ţională
admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale
scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece astfel
am accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar
ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei
sau să se deschidă calea oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea
regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu poate
niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie con-
stituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu îşi va pierde niciodată
valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelun-
gată.
 Raportul între legea scrisă şi cutumă este un raport de în-
tâietate. Din moment ce se acceptă că în anumite situaţii cutuma
reglementează raporturi sociale determinate, trebuie să i se
recunoască o forţă juridică egală cu cea a legii. Cutuma este pe
picior de egalitate cu legea scrisă, ceea ce duce la concluzia că
opţiunea pentru cutumă este motivată, în parte, de oportunitate.
 În dreptul constituţional, raportul între cutumă şi legea scrisă
capătă forme particulare. De la început trebuie subliniat un
principiu: norma constituţională trebuie să fie mai elastică decât,

de pildă, norma juridică civilă, penală sau de drept financiar,
întrucât raporturile sociale de putere sunt influenţate de inte-
resele politice existente în plan social şi la nivel instituţional
(avem în vedere îndeosebi partidele politice), or, acestea sunt
conjuncturale, au o dinamică rapidă şi chiar contradictorie.
 Prin rigiditatea sa, norma constituţională scrisă nu ar putea
să ofere întotdeauna o bază de reglementare stabilă unor rapor-
turi sociale, ele însele instabile sub raportul manifestării inte-
reselor politice divergente.
 Domeniul predilect al aplicării şi, mai ales, al creării cutumei
constituţionale este dreptul parlamentar. În cadrul adunărilor
legiuitoare, crearea cutumelor parlamentare reprezintă deseori
o soluţie predilectă pentru detensionarea unor raporturi politice
între majoritate şi opoziţie.
 Teoria constituţională clasică – îmbrăţişând ideea unei con-
stituţii scrise şi rigide, răspândită în cea mai mare parte a de-
mocraţiilor occidentale – exclude fără echivoc ideea cutumei
constituţionale. Este posibil să se ivească practici sau obiceiuri,
cel mai adesea din motive politice sau datorate unei lacune de
reglementare, care să devină cutume, chiar dacă acestea nu ar
putea fi considerate cutume în sensul propriu al cuvântului.
 În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale într-un
sistem juridic bazat pe codificarea generală a normelor de drept,
pot fi distinse cel puţin două situaţii:
a) cutuma contra legem;
b) cutuma praeter legem.
 Cutuma praeter legem este destinată să completeze legea
constituţională. Dacă constituţia scrisă nu reglementează o
instituţie politică sau dacă textul constituţional nu este suficient
de clar, este permis să se apeleze la cutumă pentru a se com-
pleta lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii
constituţionale. Se va vorbi în acest caz de cutumă supletivă sau
de cutumă interpretativă.
 Cutuma contra legem contravine regulii constituţionale scri-
se şi, în consecinţă, nu este admisă.
3.5. Conceptul şi caracteristicile puterii constituante
Noţiunea de  Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă, numită

putere puterea constituantă, care determină la rândul ei existenţa şi
constituantă acţiunea puterilor constituite.
 Se numesc puteri constituite autorită ăile care sunt

prevăzute ăi organizate prin constituăie: adunări parla-
mentare, preăedinăi, instanăe judecătoreăti, guverne ă.a.
 Noţiunea de putere constituantă este mai complexă şi com-

portă două aspecte: puterea constituantă originară şi puterea
constituantă derivată.
 Se numeşte putere constituantă originară cea care
adoptă constituăia unui stat. Această putere este exercitată
de către popor prin referendum sau printr-un organism special
creat în acest scop (Adunarea Constituantă), care, după adop-
tarea constituţiei, îşi încetează de regulă activitatea sau
continuă să funcţioneze ca adunare legislativă ordinară.
Această putere este extrem de importantă şi reclamă o
procedură specială şi solemnă.
Raportul între  Între puterea constituantă şi puterea legislativă nu există o

puterea diferenţă de natură. Ambele tipuri de putere au caracter legisla-
constituantă tiv. Dacă constituţia se adoptă printr-o procedură legislativă, în
şi puterea mod similar cu dezbaterea oricărui proiect de lege, este firesc
legislativă ca puterea constituantă să aibă caracter legislativ. Desigur, pot
exista deosebiri între cele două tipuri de putere cât priveşte
finalizarea procesului legislativ. De obicei, legile votate de
camerele legislative urmează să fie promulgate de şeful statului.
În cazul constituţiei, finalizarea procesului legislativ se poate
realiza şi printr-un referendum naţional.
 Dacă puterea constituantă izvorăşte din voinţa suverană a
naţiunii exprimată prin proceduri electorale, puterea legislativă
rezultă şi se exprimă prin votul membrilor parlamentului pentru
adoptarea legilor.
 Este extrem de important de subliniat fundamentul teoretic
diferit al celor două categorii de putere. Astfel, trebuie menţionat
că puterea legislativă are la bază principiul separaţiei puterilor
şi echilibrului între ele. Dreptul guvernului de a iniţia proiecte de
lege, de a face amendamente la propunerile legislative
aparţinând membrilor parlamentului reflectă acest principiu,
care nu se mai regăseşte ca o motivare a puterii constituante.
 La baza recunoaşterii şi exercitării puterii constituante se
află principiul suveranităţii. Acelaşi principiu conferă constituţiei,
ca rezultat al puterii constituante, o forţă juridică superioară faţă
de cea a legilor ordinare, o adevărată supralegalitate
constituţională. Strict juridic, prin putere constituantă se înţelege
competenţa organismului sau a autorităţii care a fost învestită
prin votul naţiunii cu puterea de a adopta o constituţie nouă sau

de a o revizui pe cea aflată în vigoare.
 Puterea executivă nu are dreptul să se interfereze cu
puterea constituantă originară.
 Într-un stat de drept, guvernul sau şeful statului nu trebuie
să deţină drept de iniţiativă legislativă în vederea adoptării unei
constituţii noi. Este discutabilă şi asumarea de către puterea
executivă a dreptului de a iniţia revizuirea Constituţiei, întrucât
guvernul în mod special reflectă, prin componenţa şi programul
său, precum şi prin ideologia partidelor care îl susţin, interese
politice partizane şi ar putea asigura prin majoritatea parlamen-
tară pe care o controlează indirect modificarea „interesată” a
legii fundamentale.
 Puterea constituantă este legată strict şi direct de interesele
fundamentale ale naţiunii.
 Instrumentul de exercitare a puterii legislative – parlamentul
– face parte din categoria puterilor constituite, alături de monarh,
preşedinte de republică, guvern, instanţe judecătoreşti ş.a. Spre
deosebire de puterile constituite, Adunarea Constituantă nu
face parte din această categorie, iar activitatea ei nu are
caracter de permanenţă sau continuitate – trăsătură pe care o
întâlnim în cazul puterilor constituante.
 Puterea constituantă se exercită de o adunare reprezen-
tativă esenţialmente unică, pe când puterea legislativă poate fi
exercitată şi de adunări legiuitoare cu organizare bicamerală.
1. Precizaţi condiţiile de fond şi de formă ale constituţiei.

2. Existenţa regimului constituţional într-un stat este condiţionată:
A. de existenţa unei constituţii scrise;
B. de existenţa unor norme stabile de reglementare a procesului de guver-
nare;
C. au regim constituţional numai statele democratice, în care este garantat
principiul separaţiei puterilor şi se respectă drepturile şi libertăţile cetă-
ţeneşti.
3. Data inaugurării regimului constituţional într-un stat coincide cu:
A. adoptarea primei constituţii scrise;
B. începutul funcţionării autorităţilor publice prevăzute în constituţie;
C. formarea statului respectiv şi desfăşurarea de către anumite autorităţi

publice a activităţii de guvernare în mod organizat.
A. caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea nor-
mativă de către aceasta a raporturilor de putere;
B. caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea
formei statului;
C. caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea rela-
ţiilor fundamentale de putere.
A. caracterul normativ al normei constituţionale constă în stabilirea prin-
cipiilor generale ale sistemului de drept;
B. caracterul normativ al normei constituţionale constă în garantarea drep-
turilor cetăţeneşti;
C. caracterul normativ al normei constituţionale constă în reglementarea
general-obligatorie a relaţiilor fundamentale de putere.
6. Dacă constituţia este supremă:
A. toate celelalte acte normative trebuie să i se subordoneze;
B. trebuie să i se subordoneze toate legile, cu excepţia celor
constituţionale, prin care constituţia se modifică;
C. trebuie să i se subordoneze toate actele adoptate de parlament.
7. Cum se formează cutuma constituţională?
8. Care sunt atribuţiile esenţiale ale statului?
9. Alegeţi din coloana de mai jos condiţiile de fond şi, respectiv,
condiţiile de formă ale unei constituţii şi grupaţi-le după caracterul lor:
a) constituţia să stipuleze expres principiul separaţiei puterilor;
b) constituţia să fie o lege;
c) constituţia să fie aprobată prin referendum;
d) constituţia să prevadă expres drepturile omului;
e) normele constituţionale să aibă caracter politic;
f) dispoziţiile constituţionale să concorde cu tratatele internaţionale;
g) în constituantă să fie reprezentate toate partidele politice;
h) dispoziţiile constituţionale să aibă caracter normativ;
i) constituţia să fie legea supremă în stat.
A. cutuma contra legem suplineşte o lacună constituţională sau interpre-
tează conţinutul vag al unei dispoziţii constituţionale scrise;
B. cutuma praeter legem suplineşte o lacună constituţională sau interpre-
tează conţinutul vag al unei dispoziţii constituţionale scrise.
A. regimul constituţional depinde exclusiv de existenţa unei constituţii
scrise;
B. existenţa regimului constituţional depinde de adoptarea unei constituţii

scrise;
C. regimul constituţional reprezintă ansamblul normelor care
reglementează modul de guvernare a unei comunităţi sociale.
12. Supremaţia constituţiei asupra celorlalte acte normative este
garantată de:
A. constituţia cutumiară;
B. orice tip de constituţie;
C. constituţia scrisă.
TEMA
Adoptarea şi
revizuirea constituţiei 8
§1. Introducere
Problematica adoptării unei constituăii noi, precum ăi a revizuirii ei reflectă
caracterul politic al acesteia. Practica constituăională a statelor contemporane
relevă că nu se poate adopta sau revizui oricând o constituăie. Adoptarea unei
constituăii noi este în primul rând o problemă politică ăi apoi una tehnică. Cât
priveăte revizuirea, trebuie menăionat că în general constituăiile democratice
sunt foarte greu de revizuit, fiind denumite constituăii rigide. Caracterul rigid
al constituăiei este menit să conserve ăi să protejeze caracterul democratic al
guvernării, reflectat în dispoziăiile constituăiei.
Importanăa deosebită a constituăiei ăi supremaăia ei faăă de toate celelalte
acte politice ăi normative – indiferent care ar fi autoritatea emitentă a acestora
– impun de la sine folosirea unor proceduri constituăionale speciale ăi,
totodată, solemne pentru adoptarea ăi revizuirea acesteia.

3.1. Situaţiile în care se adoptă o constituţie nouă
În general, o constituţie nouă este adoptată:
a) odată cu formarea unui stat nou;
b) în situaţia în care în viaăa unui stat au loc schimbări politice structurale,
fundamentale (revoluăie, insurecăie, lovitură de stat, schimbarea unei forme a
statului);
O constituț ie nouă poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare
importantă cu caracter politic sau social-economic, care nu afectează însă esenţa
statului sau regimul politic.
Caracterul şi  Deseori, schimbările politice structurale din viaţa unui popor

legitimitatea se produc ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte
constituţio- populare sau chiar a unor revoluţii sociale.
nală a
 În situaţiile când au loc lovituri de stat, puciuri, nu este ne-
loviturilor de
apărat nevoie să se adopte o nouă constituţie. Sunt însă şi
stat şi a
situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei
revoluţiilor constituţii noi sau, oricum, de schimbarea substanţială a ca-

sociale drului constituţional, întrucât a antrenat schimbarea regimului
politic.
 Sub aspect juridic, se poate discuta problema legitimităţii
puciului, respectiv a unei noi constituţii adoptate ca urmare a
acestuia. În principiu, orice lovitură de stat sau puci sunt ne-
constituţionale, pentru că ambele evenimente politice sunt în-
dreptate împotriva ordinii constituţionale existente, adică a
„legalităţii constituţionale” existente.
 În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit
căruia poporul este în drept să se revolte împotriva samavolni-
ciei celor aflaţi la guvernarea statului. Se consideră că acest
principiu a fost pentru prima dată enunţat în Declaraţia dreptu-
rilor omului şi ale cetăţeanului adoptată de Adunarea Naţională
(Constituantă) a Franţei la 26 august 1789 şi inclusă ca Pream-
bul în Constituţia din 1791. Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului adoptată în 1793 depăşeşte spiritul revoluţionar al
Declaraţiei din 1789, întrucât nu se limitează la recunoaşterea
„dreptului la rezistenţă împotriva opresiunii”, enunţat în art. 33, ci
consfinţeşte „dreptul la insurecţie” al poporului (art. 35).
 În istoria constituţională se consideră că fundamentarea
moral-politică a revoltei populare împotriva opresiunii datează
încă din perioada preconstituţională (prerevoluţionară) a coloni-
ilor americane. Astfel, art. 6 din Declaraţia drepturilor adoptată
în Maryland la 5 octombrie 1767 prevede că „doctrina non-
rezistenţei la puterea arbitrară şi la opresiune este absurdă,
servilă şi distructivă a binelui şi fericirii Umanităţii”.
 Revolta are, în substanţa ei, o încărcătură emoţională, o
motivaţie incomplet sedimentată sub aspectul viitoarei ordini
publice, sociale, economice sau juridice. De aceea, legitimităţii
populare (morale) a revoltelor poporului trebuie să îi urmeze în
mod necesar o recunoaştere juridică bazată pe un text constitu-
ţional sau pe manifestarea într-o formă organizată democratic
(constituţional) a sprijinului popular.
 Aparent, rezolvarea acestei situaţii pare simplă: dacă lovi-
tura de stat sau puciul întrunesc adeziunea sinceră, liber expri-
mată, aspiraţiile marii majorităţi a populaţiei (de exemplu, înlă-
turarea unui regim tiranic), ele sunt legitime din punct de vedere
politic, din punct de vedere juridic fiind legitimate de noua
constituţie sau de un act constituţional.
3.2. Organismul competent să adopte constituţia

 Potrivit schemei teoretice clasice, este competent să adopte

o nouă constituţie organul care deţine sau care a fost învestit cu
putere constituantă originară.
 În formele de guvernământ monarhice, puterea constituantă
originară poate aparţine regelui. Potrivit acestei proceduri,
monarhul „făcea cadou” supuşilor săi sau „acorda” acestora o
constituţie izvorâtă din propria voinţă şi augusta sa grijă pentru
„Binele comun”.
 În cazul constituţiilor concedate sau octroiate, nu se solicită,
în principiu, acordul sau manifestarea reală de voinţă a po-
porului. Şeful statului (monarhul) este cel care concede, acordă
constituţia.
 În regimurile politice democratice, puterea constituantă este
deţinută de popor în virtutea suveranităţii sale. Modalităţile
practice de exercitare a acestei puteri diferă de la un sistem la
altul. Pot fi însă prezentate unele modalităţi mai des folosite:
a) poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi.
Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin
sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei
(de exemplu, art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990);
b) poporul exercită direct puterea. În asemenea situaţii, proiectul
de constituţie întocmit de un organism învestit cu această
prerogativă este supus direct aprobării poporului;
c) este posibil ca parlamentul să se transforme, fără alegeri ge-
nerale, în Adunare Constituantă şi să adopte o nouă lege funda-
mentală.
3.3. Clasificarea constituţiilor scrise după modul lor de adoptare
 Doctrina constituţională clasică oferă o interesantă clasi-

ficare a constituţiilor, luând drept criteriu modul lor de adoptare.
Se pot distinge, astfel, patru categorii sau tipuri de constituţie:
a) constituţia octroiată sau concedată;
b) constituţia-pact;
c) statutul;
d) constituţia-convenţie.
 Constituăia concedată este iniţiată şi adoptată sub auto-
ritatea şefului statului (monarhului). Acest tip de constituţie
caracterizează regimurile monarhice, în care şeful statului are
puteri absolute.
 Constituăia-pact exprimă echilibrul de forţe – rezultat întot-
deauna dintr-un compromis militar sau politic – între monarh şi
reprezentanţa naţională.
 Statutul este, din punct de vedere al formei, o constituţie

concedată, dar adoptată prin plebiscit.
 Constituăia-convenăie este adoptată de un organism de
suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea
constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă
originară.
3.4. Revizuirea constituţiei
 Revizuirea constituăiei constă în modificarea

acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole
sau prin adăugarea unui text nou.
 Dreptul, fiind în general un fenomen social dinamic, este su-
pus schimbărilor care se produc în societate. Normele şi prin-
cipiile constituţionale nu fac excepţie de la această regulă. În
favoarea ideii de revizuire a constituţiei pot fi invocaţi atât factori
de natură politică, dar şi factori de natură juridică.
 Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice con-
stituţie exprimă realităţile politice existente în momentul adop-
tării sale. În cazul schimbării profunde a acestor realităţi, este
firesc să se modifice şi constituţia. Din punct de vedere juridic,
constituţia, fiind în esenţa sa o lege, este supusă în mod firesc
modificării. În art. 28 din Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului, ce figurează ca Preambul al Constituţiei din 1793,
se arată că „un popor are întotdeauna dreptul de a reexamina,
corecta şi de a schimba propria constituţie. O generaţie nu poate
subjuga cu legile sale generaţiile viitoare”.
 De obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire sunt
expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din
textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea
acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forţe politice
existente în societate (îndeosebi partidele politice), care, fiind
interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea
fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei
proceduri corespunzătoare.
 Tot atât de periculoasă prin efectele sale destabilizatoare
este şi practica de a modifica oricând o constituţie. O asemenea
practică este posibilă în special în regimuri politice nedemo-
cratice.
Procedura  Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de

de revizuire modificare a acestora, adică stabilesc:
a) organul care propune modificarea;
b) organul care votează propunerea de modificare;

c) majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii
de revizuire.
3.5. Constituţii rigide şi constituţii suple
 Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituţiile

sunt suple sau rigide. Constituăia suplă este o constituţie a
cărei revizuire se înfăptuieşte practic prin votarea, fără o pro-
cedură specială, a unei legi ordinare.
 Constituăia rigidă este o constituţie a cărei modificare se
dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită
procedurii cerute, care implică în general colaborarea mai
multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi califi-
cate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. În epoca
contemporană, tendinţa Adunărilor Constituante este de a
adopta constituţii rigide.
 Motivul revizuirii unei constituţii este foarte diferit nu numai
de la ţară la ţară, dar chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Doctrina con-
stituţională s-a oprit, în general, la câteva cazuri mai des
întâlnite:
a) producerea unui eveniment politic marcant;
b) schimbări produse în structura organismelor
guvernante;
c) transformarea denumirii unor organisme prin care se
exercită puterea publică;
d) procedura unor schimbări în organizarea şi funcţionarea
unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită
guvernarea.

A. constituţiile suple se modifică prin lege organică;
B. constituţiile suple se modifică printr-o procedură legislativă obişnuită;
C. constituţiile suple nu se pot modifica;
D. constituţiile suple sunt constituţiile-pact.
2. Se revizuieşte fără o procedură legislativă complexă:
A. constituţia rigidă;
B. constituţia-pact;
C. constituţia suplă;
D. orice constituţie, dacă există consensul partidelor parlamentare.

3. Se revizuieşte printr-o procedură legislativă complexă:
A. constituţia rigidă;
B. constituţia-pact;
C. constituţia suplă;
D. orice constituţie, dacă există consensul partidelor parlamentare.
4. În ce constă deosebirea între constituţia suplă şi constituţia rigidă?
5. În ce situaţii se adoptă o nouă Constituţie?
A. organismul care adoptă constituţia este învestit cu putere constituantă
derivată;
B. organismul care adoptă constituţia este învestit cu putere constituantă
originară;
C. organismul care adoptă constituţia deţine putere constituantă;
D. organismul care adoptă constituţia nu trebuie învestit cu nicio putere,
întrucât este expresia voinţei suverane a poporului şi poate adopta ori-
când o lege, inclusiv constituţia.
7. Precizaţi care este deosebirea între constituţia octroiată sau
concedată şi constituţia-pact.
8. Enumeraţi care sunt modalităţile de exercitare a puterii constituante.
9. Indicaţi care dintre următoarele categorii de constituţii are caracter
democratic:
A. constituţia-pact;
B. constituţia-statut;
C. constituţia-convenţie;
D. constituţia-concedată.
10. Bifaţi afirmaţiile corecte de mai jos:

A. orice constituţie trebuie să prevadă expres termenul de la adoptarea ei
în care nu poate fi revizuită;
B. orice constituţie trebuie să prevadă cauzele revizuirii ei;
C. orice constituţie trebuie să prevadă cine poate exercita iniţiativa revizuirii
sale;
D. orice constituţie trebuie să prevadă organismul care dezbate şi votează
propunerea de revizuire a constituţiei;
E. orice constituţie trebuie să prevadă majoritatea voturilor cerută pentru
adoptarea propunerii de revizuire.
11. Organismul care adoptă constituţia scrisă:
A. trebuie să beneficieze de o competenţă specială care i s-a conferit în
mod solemn;
B. nu are nevoie de nicio împuternicire specială, întrucât reprezintă toate
forţele politice şi sociale ale societăţii;
C. dacă constituţia se adoptă prin referendum, nu este necesară o împu-

ternicire specială;
D. dacă constituţia se adoptă de parlament, nu este necesară o împuter-
nicire specială.
12. Se adoptă prin plebiscit:
A. constituţia concedată;
B. constituţia-statut;
C. constituţia-pact;
D. constituţia-convenţie.
13. Principiul suveranităţii naţionale se manifestă:
A. în modul de adoptare a constituţiei-pact;
B. în modul de adoptare a constituţiei concedate;
C. în modul de adoptare a constituţiei plebiscitare;
D. în modul de adoptare a constituţiei-convenţie.
14. Adoptarea constituţiei presupune cunoaşterea următoarelor
elemente:
A. a) cine poate iniţia adoptarea constituţiei;
b) autoritatea competentă să adopte constituţia;
c) procedura de adoptare;
d) majoritatea de voturi necesare pentru adoptare;
B. a) competenţa comisiei de redactare a proiectului de constituţie;
b) partidele parlamentare reprezentate în comisia de redactare;
c) durata de timp necesară elaborării proiectului de constituţie;
C. a) elaborarea principiilor generale ale viitoarei constituţii;
b) stabilirea datei referendumului organizat pentru adoptarea
constituţiei;
c) stabilirea organismului competent să verifice rezultatele referendu-
mului.
15. Orice constituţie trebuie să prevadă:

A. a) cine are iniţiativa revizuirii acesteia;
b) care este organul care aprobă revizuirea;
c) majoritatea voturilor cerută pentru aprobarea revizuirii;
B. a) dispoziţiile constituţionale care nu se pot revizui;
b) un termen de la adoptarea constituţiei în care aceasta nu poate fi
revizuită;
c) procedura de aprobare a revizuirii prin referendum;
C. nu este absolut necesar ca o constituţie să prevadă procedura de revi-
zuire, întrucât parlamentul, fiind suveran, nu este constrâns de reguli
prestabilite şi poate adopta proceduri noi de revizuire.
16. Constituţiile scrise prevăd în mod obligatoriu, între altele:
A. a) principiul separaţiei celor trei puteri;
b) majoritatea parlamentară cerută ca un partid să formeze un guvern

monocolor;
c) reguli referitoare la responsabilitatea penală a miniştrilor;
d) atribuţiile serviciilor desconcentrate ale statului;
B. a) principiul suveranităţii şi modul de exercitare a acesteia de către po-
por;
b) modul de constituire, organizare şi funcţionare a structurilor de putere
şi raporturile între ele;
c) forma de guvernământ şi structura de stat;
d) drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
C. a) principiile constituţionale;
b) caracteristicile parlamentului;
c) caracteristicile instituţiei şefului de stat;
d) drepturile şi libertăţile omului.
TEMA
Conţinutul constituţiei
9
§1. Introducere
Deşi există o mare diversitate de state cu realităţi naţionale şi regimuri
politice diferite, cu tradiţii şi cultură politice particulare, sistemul lor de
guvernământ este asemănător. Acest lucru se datorează asemănărilor
reglementărilor constituţionale care le apropie. Constituţiile statelor lumii sunt
asemănătoare între ele, deoarece reglementează aceleaşi raporturi
fundamentale de putere.

3.1. Caracterul şi obiectul de reglementare al normelor constitu-
ţionale
 Din punct de vedere al conţinutului lor, constituţiile statelor

moderne prezintă multe asemănări, ba, uneori, chiar formulări
cvasi-identice ale unora dintre instituţiile pe care le consfinţesc.
 Analiza constituţiilor moderne relevă existenţa unor formule
stereotipe, a unor proceduri foarte asemănătoare, chiar dacă
uneori limbajul folosit este întrucâtva schimbat.
 În general, constituţiile scrise statornicesc:
a) principiul suveranităţii naţionale, care indică deţinătorul le-
gitim şi suveran al puterii;
b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită
prerogativele suveranităţii sale prin intermediul unor organisme
pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele său şi să îl repre-
zinte pe plan intern şi extern;
c) principiul separaţiei puterilor şi, corespunzător acestuia, mo-
dul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor puterii
şi raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc iden-
titatea naţională şi fizionomia spirituală a unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor potrivit
condiţiilor social-economice şi politice din ţara respectivă şi în-
datoririle acestora faţă de stat;
10. Controlul constituţionalităţii legilor 81
 Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei

mari categorii:
a) principii şi norme constituţionale având rol determinant
în stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare,
precum şi în stabilirea formei statului;
b) dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite
sau nu de garanţii juridice ale exercitării acestora;
c) dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu
procesul de guvernare.
 Toate dispoziţiile cuprinse în constituţie au un conţinut poli-
tic şi normativ. Forţa lor juridică este necontestată. Legiuitorul
constituant nu face nicio deosebire între forţa juridică a dife-
ritelor norme constituţionale, ceea ce nu înseamnă că nu se pot
face distincţii pe criteriul importanţei între diferite dispoziţii ale
legii fundamentale.
Norme con-  Normele cuprinse în prima categorie au o importanţă

stituţionale esenţială pentru constituţie, pentru că, în funcţie de conţinutul
care au un rol lor, constituţia respectivă poate fi apreciată sau nu ca o una
determinant democratică. În cadrul acestei categorii, cele mai importante
în procesul sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează structura de
de guvernare guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al sistemului
politic.
 Această categorie de norme are un pronunţat caracter po-

litic, îndeosebi datorită dezvoltării în epoca contemporană a fe-
nomenului statal.
 Potrivit acestei tendinţe, dispoziţiile constituţionale având
un conţinut exclusiv sau preponderent politic sunt mai nume-
roase, uneori, în cadrul constituţiei decât regulile având un con-
ţinut juridic propriu-zis.
3.2. Declaraţiile de drepturi
 Alături de dispoziţiile constituţionale reglementând organi-

zarea şi funcţionarea puterilor, în constituţii sunt incluse drep-
turile şi libertăţile fundamentale, însoţite sau nu de garantarea
lor.
 În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia indi-
vidului pentru drepturi şi libertăţi fundamentale, pentru condiţia
sa în societate, este celebră Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului.
Conţinutul  Prin definiţie, o declaraţie este un enunţ solemn privind anu-

declaraţiilor mite principii care guvernează activitatea sau prerogativele unei
de drepturi anumite categorii de destinatari sau instituţii. Distincţia între
declaraţii şi dispoziţii constituţionale constă în faptul că, în mod
normal, declaraţiile nu sunt incluse în textul propriu-zis al
constituţiei; ele pot fi incluse într-un document detaşat de consti-
tuţie; alteori, sunt inserate la începutul constituţiei, ca un
preambul.
 Declaraţia de drepturi enumeră, de o factură mai mult sau
mai puţin detaliată, drepturile şi îndatoririle considerate ca fun-
damentale, recunoscute individului şi cetăţeanului.
 În practică s-au consacrat două modalităţi principale de con-
sfinţire a drepturilor cetăţeneşti:
a) cuprinderea lor într-o declaraţie solemnă;
b) includerea drepturilor în conţinutul constituţiilor.
 Multă vreme, în sistemul constituţional francez s-a pus sub
semnul întrebării forţa juridică a declaraţiilor de drepturi. Astfel,
s-a argumentat că, de vreme ce declaraţiile de drepturi nu fac
parte din conţinutul propriu-zis al legii fundamentale, ele nu ar
avea aceeaşi forţă juridică pe care o au dispoziţiile constituţio-
nale.
 Între declaraţiile de drepturi şi aşa-numitele charte de drepturi
medievale, cum sunt considerate Magna Charta Libertatum,
Petition of Rights, Bill of Rights şi alte documente constituţionale
britanice sau Bula de Aur a regelui Ungariei Andrei al II-lea şi chiar
Hrisovul domnitorului valah Leon Tomşa (1631), sunt unele
asemănări. Avem în vedere conţinutul lor propriu-zis, adică
drepturi recunoscute de o autoritate publică (şeful statului)
poporului sau unor segmente ale acestuia.
 Între cele două categorii de documente există însă şi o
deosebire formală foarte importantă, şi anume chartele de
drepturi – cum sunt cele enunţate – au rezultat dintr-un conflict
militar deschis între şeful statului şi popor, fiind expresia con-
cesiilor făcute acestuia de către rege, în timp ce declaraţiile de
drepturi emană de la naţiune prin reprezentanţii săi reuniţi în
Adunarea Constituantă.
Dispoziţii  Lectura oricărei constituţii relevă, pe lângă normele care

constituţio- reglementează nemijlocit exercitarea puterii, şi existenţa unor
nale care nu reguli care nu reglementează structura guvernamentală, adică
au o legătură nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se asigură
directă cu conducerea statului. Este vorba, de pildă, de dispoziţii referi-
organizarea toare la statutul persoanelor/stabilirea cetăţeniei, statutul apatri-
zilor, regimul juridic al proprietăţii publice şi ocrotirea proprietăţii
şi exercitarea particulare, exercitarea anumitor activităţi cu caracter economic

puterilor (formarea, administrarea, întrebuinţarea anumitor activităţi cu
caracter economic, formarea, administrarea, întrebuinţarea şi
controlul resurselor financiare ale statului), familie ş.a.
 Asemenea reguli sunt inserate în constituţie uneori datorită
tendinţei de politizare a conţinutului acesteia.
1. Clasificaţi categoriile de norme cuprinse în constituţie în funcţie de

obiectul lor de reglementare.
2. Indicaţi care dintre textele constituţionale menţionate mai jos au un
rol determinant în funcţionarea organismelor de guvernare:
A. „statul are ca fundament unitatea poporului român”;
B. „statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor
ţării...”;
C. „Preşedintele României încheie tratatele internaţionale în numele
României, negociate de Guvern...”;
D. „Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare”;
E. „reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşe-
dintele României”;
F. „legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României”.
3. Indicaţi care dintre textele menţionate mai jos nu au o legătură directă
cu procesul guvernare:
A. „condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se sta-
bilesc prin lege”;
B. „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi în fiecare Cameră”;
C. „prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin
referendum”.
4. Au un pronunţat caracter politic:
A. toate dispoziţiile cuprinse într-o constituţie;
B. drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
C. dispoziţiile constituţionale referitoare la formarea şi funcţionarea orga-
nismelor de guvernare;
D. dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre organismele de
guvernare.
5. Cadrul instituţional al sistemului de guvernare este stabilit prin:
A. dispoziţiile constituţionale care au un rol determinant în exercitarea
puterii politice;
B. dispoziţiile constituţionale care consacră principiul suveranităţii puterii
poporului;
C. dispoziţiile constituţionale care nu au un rol determinant în exercitarea

puterii politice.
6. Deosebirea esenţială între declaraţia de drepturi şi charta de drepturi

constă în faptul că:
A. declaraţia de drepturi nu este inclusă în constituţie, pe când charta este
inclusă;
B. nu există nicio deosebire între cele două documente;
C. declaraţia de drepturi emană de la naţiune prin reprezentanţii săi, pe
când charta este rezultatul unui conflict armat între popor şi şeful
statului;
D. declaraţia nu are forţă juridică, pe când charta este obligatorie dacă este
ratificată de Parlament.
7. Dispoziţia constituţională „proprietatea privată este garantată ăi ocro-
tită în mod egal de lege, indiferent de titular” face parte din categoria
normelor constituţionale care:
A. au un rol determinant în procesul de guvernare;
B. nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se asigură guvernarea
statului;
C. trebuie să fie cuprinse în mod obligatoriu în textul constituţiei;
D. trebuie să fie respectate întocmai de către autorităţile publice care au
atribuţii de conducere la nivel central.
TEMA
Controlul
constituţionalităţii legilor 10
§1. Introducere
Supremaăia constituăiei este un principiu constituăional potrivit căruia
toate actele normative adoptate sau emise de autorită ăile statale trebuie să fie
conforme cu prevederile constituăionale, sub sancăiunea nulită ăii. În ordinea
juridică a unui stat constituăia ocupă locul central, subordonându-ăi toate
celelalte norme de drept. Trebuie să fie, de asemenea, conforme cu prevederile
constituăionale, activitatea propriu-zisă a autorită ăilor publice, inclusiv cea a
partidelor politice ăi a organizaăiilor nonguvernamentale.
În România, supremaăia constituăiei este o obligaăie constituăională
generală. În statele moderne, odată cu adoptarea constituăiei scrise s-au
prevăzut ăi mecanisme ăi proceduri de control al constituăionalită ăii legilor ăi
al altor acte normative, ca o garanăie a supremaăiei constituăiei.

3.1. Supremaţia constituţiei
Noţiunea de  Prin esenţa sa, ca şi prin funcţia sa socială, constituţia are

supremaţie a o valoare juridică superioară faţă de orice altă normă de drept.
constituţiei În consecinţă, toate actele normative adoptate de parlament şi
guvern, precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice
trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţionale.
În cazul în care un act normativ, inclusiv o lege adoptată de
parlament sau regulamentul de organizare şi funcţionare a
acestuia, contravin constituţiei, ele pot fi supuse controlului de
constituţionalitate.
 Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă chiar
în caracterul politic şi juridic al acesteia. Astfel, în constituţie îşi
găseşte expresia voinţa supremă a poporului în ceea ce priveşte
obiectivele şi instrumentele de exercitare a puterii politice.
Normele constituţionale fixează principalele instrumente de gu-
vernare, stabilesc autorităţile care vor înfăptui guvernarea şi
raporturile între acestea. Totodată, constituţia este sediul drep-
turilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În plus, constituţia este factorul
structurant al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile direc-
toare: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroac-
tivitatea legilor ş.a.
Ierarhia  Datorită supremaţiei constituţiei, legiuitorul constituant a

actelor stabilit o anume ierarhie a actelor normative, în fruntea tuturor
normative acestora fiind aşezată chiar legea fundamentală. Ei îi urmează
legile constituţionale, legile organice, legile ordinare, ordo-

nanţele, hotărârile guvernului ş.a.m.d.
 Problema supremaţiei constituţiei bazată pe cutumă se
pune în alţi termeni decât supremaţia constituţiei scrise. Noua
cutumă sau o nouă lege cu un conţinut constituţional se va sub-
stitui cu uşurinţă cutumei ieşite din uz, respectiv legii a cărei
modificare sau abrogare se impune.
3.2. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
Definiţia  Prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege

noţiunii ansamblul dispoziăiilor normative care reglementează
de control activitatea de verificare a conformită ăii legilor ăi altor
al consti- acte normative cu dispoziăiile legii fundamentale.
tuţionalităţii
legilor
 Sediul acestor norme juridice se găseşte, fireşte, în consti-
tuţie. Lor li se adaugă normele cuprinse în actul normativ spe-
cial, care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiei
învestite cu prerogativele de jurisdicţie constituţională.
 Este o cerinţă esenţială ca organismul care exercită con-
trolul de constituţionalitate şi atribuţiile de control ale acestuia
să fie stabilite exclusiv în constituţie. Prin lege specială nu se
pot stabili atribuţii de control, deoarece parlamentul exprimă în
ultimă instanţă voinţa politică a unei majorităţi parlamentare.
 Pentru a se verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile
constituţionale, au fost propuse, în principal, trei sisteme:
a) controlul exercitat de către un organ politic;
b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional.
c) controlul exercitat de un organism politic-jurisdicţional. Pri-
mele două sisteme mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
control preventiv, respectiv controlul posterior.
3.3. Controlul politic al constituţionalităţii legilor
Controlul  Acest gen de control este controversat, deoarece organis-

politic mul învestit cu prerogativele de control al constituţionalităţii le-
gilor votate de parlament apare ca o autoritate care ar exercita
o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor,
ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului.
 Iniţial, problema controlului politic s-a pus în Franţa în cadrul
Constituantei învestite cu puterea de a adopta Constituţia Anului
III (Constituţia din 1795). Autorul iniţiativei a fost abatele Sieyès,
care a propus înfiinţarea unui „Juriu constituţional”, organizat ca
un corp de reprezentanţi ai poporului învestiţi cu atribuţia spe-

cială de a judeca reclamaţiile împotriva oricăror atingeri care ar
fi aduse constituţiei. Propunerea nu a fost însă acceptată.
 Constituţia adoptată în 1799 a prevăzut înfiinţarea „Sena-
tului Conservator”, compus din 80 de membri, inamovibili pe
viaţă, având dreptul să intervină în caz de neconstituţionalitate
a legilor adoptate de Corpul legislativ, înainte de a fi promulgate
de Primul Consul. Senatul Conservator putea decide anularea
actelor neconstituţionale. De menţionat, acest organism nu îşi
exercita atribuţiile din oficiu, fiind sesizat de Tribunat (organism
având sarcina să se pronunţe asupra proiectelor de lege) sau
de guvern.
 Senatul Conservator nu a fost însă eficient, din cauza re-
gimului politic napoleonian, în care nicio autoritate publică nu i
se putea opune împăratului.
 Un asemenea tip de control a fost instituit, de asemenea, în
Principatele Române prin Convenţia de la Paris din 1858.
Articolul 37 din Convenţie prevedea, în acest sens, că „legile de
interes special pentru fiecare Principat nu vor fi întărite de
hospodar decât după ce vor fi comunicate de dânsul Comisiei
Centrale, care va avea a preţui de sunt potrivite cu dispoziţiile
constitutive ale noii organizaţii”. Prerogativele Comisiei Centrale
au fost apoi preluate de Corpul Ponderator creat în 1864 prin
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
 Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din
conţinutul politic al legii fundamentale. Totodată, caracterul poli-
tic este imprimat şi de organismul care exercită controlul. Acest
organism trebuie să exprime prin reprezentare voinţa suverană
(politică) a poporului.
 Împotriva controlului politic se aduc câteva argumente prin-
cipale:
a) principiul separaţiei puterilor nu ar admite, în afara celor trei
autorităţi guvernante, crearea unei a patra, situată „deasupra”
parlamentului şi guvernului şi învestită cu dreptul de a le cen-
zura activitatea legislativă, respectiv puterea regulamentară;
b) organismul politic care exercită controlul ar putea fi dis-
creţionar, putând să infirme voinţa suverană a reprezentanţilor
poporului;
c) controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de
specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.
 Avantajul controlului politic al constituţionalităţii legilor
constă în caracterul său prealabil.
3.4. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor

Controlul  Această modalitate de control are o vechime considerabilă,

judecătoresc instanţele fiind primele organisme care s-au confruntat, în prac-
tica judiciară, cu neconstituţionalitatea unei legi. Exercitarea
acestui control de către instanţele judecătoreşti este o expresie
a aplicării principiului separaţiei puterilor.
 Fundamentarea teoretică a controlului constituţionalităţii

legilor pe principiul separaţiei puterilor este unanim acceptată în
doctrina constituţională. Unii autori au subliniat chiar că recu-
noaşterea acestui drept de control tribunalelor este o consecinţă
logică a separaţiei puterilor şi, deci, nu ar mai trebui expres
prevăzută în constituţie.
 Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are urmă-
toarele trăsături:
a) este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi jude-
cătorii, dar nu exclude posibilitatea ca o singură instanţă (cea
mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă;
b) este un control concret, adică se exercită în situaţia în care
neconstituţionalitatea unei legi este susţinută cu ocazia unui
proces aflat pe rolul unei instanţe;
c) este un control posterior, ceea ce înseamnă că se exercită
asupra unei legi aflate deja în vigoare.
 Controlul exercitat de către magistraţi de profesie, potrivit
unei proceduri jurisdicţionale experimentate în practica judecă-
torească, este considerat în literatura de specialitate mai eficient
decât controlul politic exercitat de un organism ai cărui membri
pot fi lipsiţi de experienţa dobândită în practica judecătorească.
 Împotriva unei asemenea proceduri se aduc însă şi unele
critici, întemeiate la prima vedere. Astfel, un asemenea control
ar presupune:
a) aprecieri cu caracter politic făcute de judecători cu privire la
conţinutul unor legi;
b) ingerinţa puterii judecătoreşti în activitatea legislativă,
printr-un surplus de „zel judecătoresc”;
c) posibilitatea de manipulare sub diferite forme a judecătorilor
de către puterea executivă;
d) situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative;
e) posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat.
 În general, se admite că ar fi competentă să judece consti-
tuţionalitatea unei legi instanţa situată în fruntea ierarhiei instan-
ţelor judecătoreşti.
 Procedura de control jurisdicţional este diferită de la un sis-

tem constituţional la altul. Dincolo de diferenţele inerente, se pot
distinge însă două proceduri:
a) controlul exercitat pe calea unei acăiuni directe, intentată
împotriva unei autorităţi, invocându-se încălcarea de către
aceasta a unui drept recunoscut prin constituţie sau printr-o altă
lege, precum şi printr-un act de reglementare a puterii executive
(hotărâre, ordonanţă, regulament etc.). Plângerea se adresează
fie unei instanţe speciale, învestită prin Constituţie pentru exer-
citarea controlului, fie tribunalelor obişnuite ori anumitor tribu-
nale. Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii
directe este anulată cu efecte erga omnes. Decizia de anulare
are autoritate absolută de lucru judecat. Acest procedeu pre-
zintă dezavantajul că un complet de judecată, format dintr-un
număr redus de persoane – supuse greşelii de apreciere –,
poate să invalideze o lege dezbătută şi aprobată de un întreg
parlament;
b) controlul exercitat pe cale de excepăie. Această procedură
se foloseşte în cadrul oricărui proces, când oricare parte poate
pretinde că un text dintr-o lege sau o lege în ansamblul ei, care
urmează să i se aplice în cauza dedusă judecăţii, este neconsti-
tuţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul care
urmează a fi judecat. În termeni juridici, această pretenţie este
îndeobşte denumită „excepţie de neconstituţionalitate”. Numai
părţile în proces o pot ridica. Primind excepţia de neconstituţio-
nalitate, judecătorul nu se mai poate pronunţa asupra fondului
cauzei înainte de a decide, el sau altă instanţă, dacă legea este
într-adevăr neconstituţională.
 Decizia instanţei poate fi atacată la o instanţă de apel sau
la instanţa superioară, până la instanţa supremă.
 În cazul în care instanţa declară legea ca fiind neconstitu-
ţională, efectele deciziei se răsfrâng exclusiv asupra părţilor în
proces. În privinţa celorlalţi destinatari ai legii, acestora li se apli-
că în continuare dispoziţiile legii respective. Aceasta înseamnă
că decizia are autoritate relativă de lucru judecat.
 Acest tip de control este cel mai mult dezvoltat în Statele
Unite ale Americii, unde a şi fost creat pe cale pretoriană. În
România, problema controlului jurisdicţional al constituţionalităţii
legilor s-a impus pentru prima dată în 1912 în faţa instanţelor
judecătoreşti. Potrivit Constituţiei din 1923, competenţa de a
judeca constituţionalitatea legilor a revenit Curţii de Casaţie în
Secţiuni Unite.
 Primele două Constituţii socialiste româneşti, cea din 1948,
respectiv din 1952, nu au prevăzut explicit un control al consti-
tuţionalităţii legilor. Constituţia din 1965 a reintrodus expres
această procedură constituţională în sistemul nostru de drept,

stabilind în art. 43 că numai Marea Adunare Naţională hotărăşte
asupra constituţionalităţii legilor.
3.5. Modelul european de jurisdicţie constituţională
Controlul  În ultimele decenii, doctrina constituţională a optat în fa-

politico- voarea unui organism special, care să întrunească deopotrivă
jurisdicţional un caracter politic şi jurisdicţional. Caracterul politic rezidă, în-
deosebi, din modul de numire a membrilor organismului res-
pectiv, iar caracterul jurisdicţional din procedura folosită pentru
verificarea constituţionalităţii legilor.
 Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor
prezintă următoarele trăsături:
a) este un control concentrat, întrucât este de competenţa ex-
clusivă a unei singure autorităţi (de exemplu, Consiliul Consti-
tuţional în Franţa, Curtea Constituţională în Italia, Spania, Ro-
mânia etc.);
b) este un control abstract, ceea ce înseamnă că se exercită
pe cale de acţiune directă, fără să existe un litigiu anterior dedus
judecăţii unei instanţe;
c) poate fi atât anterior, cât şi posterior.
 Denumirea, componenţa numerică, modul de desemnare,
ca şi prerogativele concrete de control exercitate de un astfel de
organism diferă de la un stat la altul. În prezent, au introdus
acest tip de control Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania,
Portugalia, Ungaria, Rusia, România ş.a.
 În doctrină este general acceptat că verificarea conformităţii
anumitor acte normative cu textul constituţional de către un organ
specializat, având o jurisdicţie unică, este foarte eficientă.
 Avantajele modelului european de jurisdicţie constituţională
constau, printre altele, în asigurarea unui control specializat şi
omogen din punct de vedere al soluţiilor pronunţate. Deciziile pri-
vind constituţionalitatea sau, după caz, neconstituţionalitatea
actelor normative supuse controlului au efecte erga omnes.
Organismul învestit cu jurisdicţia constituţională poate fi folosit şi
în alte scopuri (de exemplu, verificarea constituţionalităţii partide-
lor politice, controlul legalităţii unor operaţiuni sau proceduri elec-
torale, avize privind diferite probleme de interes public major,
soluţionarea unor conflicte care pot apărea între legislativ şi
executiv, încălcarea drepturilor cetăţeneşti ş.a.).

1. Sunt considerate garanţii ale supremaţiei constituţiei:

A. a) principiul separaţiei puterilor;
b) principiul puterii suverane a poporului;
c) aprobarea constituţiei prin referendum;
d) principiul legalităţii constituţionale;
B. a) controlul general al aplicării constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a apăra constituţia;
C. supremaţia constituţiei este ea însăşi o garanţie, ceea ce face inutilă
stabilirea altor garanţii;
D. a) pluralismul politic;
b) democraţia constituţională;
c) dreptul la apărare;
d) statul de drept.
2. Se poate motiva juridic controlul constituţionalităţii legilor prin con-
trolul exercitat de opinia publică?
A. nu;
B. da, prin dreptul cetăţenilor de a iniţia proiecte de legi ce ar urma să înlă-
ture dispoziţii constituţionale nepopulare;
C. da, prin dreptul cetăţenilor de a se opune măsurilor arbitrare ale gu-
vernului care le încalcă drepturile fundamentale;
D. da, numai în statele democratice, unde opinia publică este luată în con-
siderare de guvernant.
3. Clasificaţi diferite forme de control al constituţionalităţii legilor după
natura organismelor competente să îl exercite.
4. Controlul legilor exercitat printr-un organism politic se asigură prin:
A. una dintre camerele legislative sau o autoritate publică special învestită
cu acest drept;
B. a) partidele politice reprezentate în parlament;
b) grupurile parlamentare, întrucât reflectă configuraţia politică a forului
legislativ;
c) comisiile juridice ale camerelor legislative;
C. Adunarea Constituantă, întrucât exprimă voinţa suverană a poporului.
5. Este corectă afirmaţia?
A. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor se exercită de către
instanţele de judecată, înainte ca legile să fie promulgate de şeful statului;
B. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor se exercită de către
instanţele de judecată, după ce legile au fost promulgate de şeful
statului.
A. controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic este
un control posterior;
B. controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic este

un control anterior;
C. controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic poate
fi, după caz, posterior sau anterior, în funcţie de momentul sesizării or-
ganismului respectiv.
7. Extrageţi din coloana de mai jos argumentele folosite în doctrina con-
stituţională împotriva controlului politic al constituţionalităţii legilor:
A. controlul politic s-ar putea exercita discreţionar;
B. controlul jurisdicţional este mai eficient şi are la bază principiul separaţiei
puterilor;
C. controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de
specialitate, şi nu politic;
D. organismul care exercită controlul politic pare că s-ar „situa” deasupra
parlamentului;
E. controlul politic este supus conflictului de interese politice inerent în
cadrul unui organism politic;
F. are caracter erga omnes.
8. Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă în:
A. cerinţa ca toate actele normative să fie conforme constituţiei;
B. raporturile existente între parlament şi guvern;
C. caracterul general-obligatoriu al constituţiei;
D. faptul că principalele instrumente de guvernare sunt stabilite în consti-
tuţie.
9. Controlul politic al constituţionalităţii legilor se poate exercita de:
A. parlament, în virtutea suveranităţii sale;
B. şeful statului, în calitatea sa de garant al respectării constituţiei;
C. de o autoritate publică special învestită cu această competenţă.
10. Menţionaţi trăsăturile controlului politico-jurisdicţional al constitu-
ţionalităţii legilor.
11. Controlul concentrat şi abstract caracterizează:
A. controlul politic al constituţionalităţii legilor;
B. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor;
C. controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor.
12. Poate fi atât anterior, cât şi posterior:
A. controlul politic al constituţionalităţii legilor;
B. controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor;
C. controlul judecătoresc.
13. Bifaţi afirmaţiile exacte:

A. controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor este un control
difuz;
B. controlul politic al constituţionalităţii legilor este un control concret;
C. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control difuz;
D. controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor este un control

concret;
E. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control
concret;
F. controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control poste-
rior.
14. Menţionaţi trăsăturile controlului jurisdicţional al constituţionalităţii
legilor.
TEMA
Drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor 11
§1. Introducere
Problematica drepturilor ăi libertă ăilor cetă ăeneăti are un caracter atât de
universal ăi este atât de amplă ăi, totuăi, atât de diversă de la o ăară la alta,
încât ea nu va sfârăi niciodată să fie obiect de studiu pentru lumea academică,
societatea civilă ăi o preocupare pentru oamenii politici. Datorită focalizării
atâtor interese de abordare, problematica drepturilor ăi libertă ăilor cetă ăeneăti
poate fi studiată, din punct de vedere teoretic, într-o manieră interdisciplinară
ăi, totodată, transpusă la nivel constituăional de către Adunările Constituante.
Stipularea în constituăii ăi garantarea reală a drepturilor ăi libertă ăilor
cetă ăeneăti rămâne o preocupare de prim ordin a guvernanăilor din fiecare
ăară. Totodată, datorită amplitudinii ăi importanăei universale a drepturilor
omului, cele mai puternice ăi influente organizaăii internaăionale, cu vocaăie
mondială sau regională, au transpus în documente internaăionale un ansamblu
larg de drepturi ăi libertăăi publice, care formează astfel, prin voinăa expresă
sau consensul statelor membre ale organizaăiilor respective, standarde ăi
modele de reglementare la nivel naăional a diferitelor drepturi ăi libertăăi
publice.
Drepturile ăi libertă ăile cetă ăeneăti sunt garantate ăi apărate nu numai la
nivel naăional, ci ăi la nivel internaăional.
3.1. Fundamentele politice şi juridice ale drepturilor şi libertăţilor

publice
 În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a

drepturilor constituia:
– o barieră împotriva tiraniei guvernanţilor;
– o limitare a puterii statului;
– un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea tiranică.
 În epoca contemporană, exercitarea reală şi efectivă a drep-
turilor este o condiţie a afirmării personalităţii şi demnităţii
individului ca fiinţă socială şi, totodată, un rezultat al pactului
social încheiat între naţiune şi cei ce o guvernează, cărora na-
ţiunea le delegă periodic şi temporar atribute ale suveranităţii
11. Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor 95
sale în schimbul angajamentului acestora că vor guverna în

numele şi în beneficiul cetăţenilor. Renunţând la o parte dintre
prerogativele suveranităţii lor, cetăţenii primesc din partea sta-
tului angajamentul că le va respecta drepturile şi libertăţile la
care aspiră şi de care au nevoie pentru a-şi afirma personalita-
tea şi demnitatea umană şi civică.
 Este o cerinţă fundamentală ca statul să proclame un an-
samblu larg de drepturi şi libertăţi publice şi, totodată, să între-
prindă toate măsurile pentru garantarea exercitării acestora. Un
drept proclamat într-o constituţie rămâne o simplă declaraţie de
principii, dacă statul nu încredinţează individului mijloacele
necesare realizării acestuia.
 Drepturile sunt inerente fiinţei umane, statul fiind dator să le
recunoască, să le garanteze şi să apere individul de orice vio-
lare a drepturilor sale.
 Ca „zoon politikon” individul nu îşi mai aparţine lui însuşi, ci
în acelaşi timp aparţine şi cetăţii. Viaţa şi activitatea lui presupun
legarea sa directă şi permanentă cu statul. Legătura este
ambivalentă: individul este obligat să se supună comanda-
mentelor stabilite de stat, primind în schimb anumite drepturi şi
libertăţi, de care se bucură într-un regim de libertate şi echitate.
Din această legătură rezultă şi un drept de recurs al cetăţenilor
împotriva actelor samavolnice ale autorităţilor publice care i-ar
încălca drepturile garantate de cetate şi consfinţite în constituţie.
3.2. Noţiunea de drepturi şi libertăţi publice
 Noţiunea de drepturi fundamentale este o categorie a

ştiinţei juridice care desemnează conţinutul acestora şi le
fixează în raport cu celelalte drepturi legale şi contractuale de
care beneficiază un individ ca persoană fizică.
 Drepturi subiective sunt cele în temeiul cărora titularii
acestora pot să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară
altora desfăşurarea unei conduite corelative drepturilor
respective, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul
valorificării unui interes personal şi legitim. Drepturilor
fundamentale le corespunde obligaţia corelativă a statului şi
a autorităţilor publice, a tuturor celorlalte subiecte de drept
de a le respecta şi de a nu le încălca.
 În documente şi instrumente internaţionale, în texte consti-
tuţionale sau ale unor legi organice sau ordinare, în alte acte nor-
mative, se folosesc denumirile „drepturile omului”, „drepturile
fundamentale ale omului” etc. Constituţiile folosesc îndeobşte
noţiunea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
3.3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor publice

a) drepturi şi libertăţi civile şi politice;
b) drepturi social-economice şi culturale.
 Acestora li se adaugă aşa-numitele drepturi din generaţia a
III-a.
 Documente internaţionale de o importanţă fundamentală:
Declaraţia drepturilor omului adoptată de ONU la 10 decembrie
1948, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice, res-
pectiv drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această
clasificare.
 Garantarea unor drepturi şi ignorarea sau încălcarea altora
sunt conduite de guvernare ireconciliabile.
3.4. Noţiunea de îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
 În cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul acestora este în-

dreptăţit să ceară statului să îi garanteze şi să îi respecte anu-
mite drepturi. Dreptul cetăţeanului de a-i pretinde statului o anu-
mită conduită îi corespunde obligaţia statului de a se conforma.
La rândul său, statul deţine dreptul să îi ceară cetăţeanului să
respecte anumite îndatoriri fundamentale.
 La baza stabilirii îndatoririlor fundamentale stă raportul po-
litic de cetăţenie. Beneficiarii direcţi ai respectării anumitor înda-
toriri fundamentale sunt cetăţenii înşişi, fără mijlocirea statului.
Cetăţenii au îndatorirea de a-şi exercita drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
 Din acest enunţ rezultă două concluzii:
a) este vorba de acele îndatoriri care au caracter fundamental,
esenţial sau vital pentru existenţa statului şi asigurarea ordinii
social-politice şi legale;
b) îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în constituţie. Orice
alte obligaţii legale ce revin cetăţeanului nu întrunesc caracterul
constituţional dacă nu sunt incluse în constituţie.
3.5. Forme ale garantării constituţionale a drepturilor şi liber-

tăţilor publice
 Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în legea fun-
damentală este o primă garanţie a respectării acestora. Ele ca-
pătă, astfel, forţa juridică a unei dispoziţii constituţionale.
 Dreptul recunoscut persoanei, ale cărei drepturi au fost în-
călcate de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a
cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului pretins,

anularea actului şi repararea pagubei.
 Prin controlul constituţionalităţii legilor, dispoziţia legală re-
feritoare la un drept fundamental, apreciată ca fiind neconsti-
tuţională de autoritatea publică competentă, nu se aplică.
 Controlul parlamentar exercitat de parlament prin comisiile
sale de specialitate în domeniul drepturilor omului. Aceste comi-
sii pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative refe-
ritoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind la per-
fecţionarea cadrului juridic de exercitare a acestora.
Instituţia  Ombudsmanul este o autoritate publică receptată din prac-

Ombuds- tica parlamentară suedeză şi are ca rol soluţionarea plângerilor
manului ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că drepturile lor
au fost încălcate de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei
publice.
 Iniţial, instituţia Ombudsmanului s-a format în Suedia în
1809. Anterior, exista cutuma ca Parlamentul (Riksdag) să nu-
mească un împuternicit al său, învestit cu prerogativa de a cer-
ceta şi soluţiona plângerile persoanelor vătămate în drepturile
lor prin abuzuri ale administraţiei regale.
 Consacrată în numeroase state: Marea Britanie, Franţa, Spa-
nia, Ungaria, Portugalia, Olanda, România, Polonia, Austria,
Germania etc., instituţia Ombudsmanului a căpătat o extindere
extrem de largă în sistemele constituţionale contemporane.
 Ombudsmanul îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional,
dar aceasta nu este o regulă generală.
Prerogative  Puterea sa constă în dreptul de a face recomandări auto-
generale ale rităţilor publice vinovate de încălcarea unor drepturi personale.
Ombuds-
 Controlul activităţii organismelor administraţiei publice
manului
cărora le revin atribuţii în domeniul drepturilor omului.
 Are dreptul de a inspecta instituţii de deţinere.
 Are dreptul a acţiona în justiţie, în condiţii prevăzute de lege.
 În funcţie de numărul persoanelor care compun instituţia,
competenţa lor este:
a) generală;
b) specializată.
 Ombudsmanul este independent faţă de toate celelalte
autorităţi publice, inclusiv faţă de parlament.
 Ombudsmanul prezintă un raport parlamentului privind
cazurile pe care le-a investigat şi soluţiile date.
 Ombudsmanul are nevoie de sprijinul celorlalte autorităţi

publice.
 Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute
în scris şi semnate. Anonimele nu se iau în considerare, dar
aceasta nu împiedică faptul ca o plângere anonimă să fie
motivul sesizării din oficiu a Ombudsmanului şi punctul de
declanşare a expertizei de rutină.
 Activitatea Ombudsmanului este publică, ceea ce nu îm-
piedică împrejurarea ca persoanele lezate să solicite acestuia
caracterul confidenţial al plângerii. Ombudsmanul poate decide
din proprie iniţiativă caracterul secret al activităţii sale, pentru
motive temeinice.
 Actele emise de Ombudsman sunt acte de autoritate.
1. Trăsăturile definitorii ale drepturilor fundamentale ale omului sunt:

A. a) sunt drepturi recunoscute de legiuitor sau de instanţa judecătorească;
b) ocrotesc interesele legitime ale persoanelor fizice;
c) sunt universale;
B. a) rezultă din cutuma constituţională şi din lege;
b) exerciţiul lor nu poate fi restrâns;
c) nerespectarea lor dă dreptul titularului să se adreseze justiţiei, cerând
repararea pagubei şi repunerea în drepturile încălcate;
C. a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale, vitale pentru cetăţeni;
c) sunt consacrate în constituţie.
2. Principiul universalităţii drepturilor fundamentale:
A. constă în importanţa lor universală;
B. constă în includerea lor în documente internaţionale cu vocaţie univer-
sală;
C. înseamnă că toţi cetăţenii sunt titulari ai drepturilor consacrate în consti-
tuţie şi că toate drepturile constituţionale pot fi exercitate de orice cetă-
ţean în condiţii de egalitate.
3. Egalitatea în drepturi şi libertatea de opinie sunt:
A. drepturi civile şi politice;
B. drepturi economice şi social-politice;
C. drepturi sociale.
4. În afirmarea drepturilor civile şi politice, rolul principal l-au avut:
A. sindicatele;
B. ideologia şi lupta burgheziei împotriva absolutismului monarhic;

C. partidele socialiste, care s-au opus în parlament programelor politice
susţinute de nobilime.
A. sistemul electoral a apărut la începutul secolului al XIX-lea;
B. introducerea sistemului electoral a permis accesul la putere al
burgheziei în detrimentul nobilimii conservatoare;
C. sistemul electoral a permis partidelor politice să ceară concesii econo-
mice.
6. Emanciparea economică a unor pături ale societăţii din a doua jumă-
tate a secolului al XIX-lea a stimulat:
A. înscrierea în constituţie a drepturilor civile şi politice;
B. acordarea unor concesii economice păturilor defavorizate;
C. accesul la putere al burgheziei.
7. Drepturile economice şi sociale încep să fie proclamate în constituţii:
A. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
B. după Primul Război Mondial;
C. după al Doilea Război Mondial.
8. Menţionaţi câteva drepturi din „generaţia a III-a”.
9. Fac parte din „generaţia a II-a” a drepturilor fundamentale:
A. drepturile civile şi politice;
B. drepturile social-economice şi culturale;
C. dreptul la viaţă.
10. Comparaţi art. 12 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului:
„Garanăia drepturilor omului ăi ale cetă ăeanului necesită o forăă publi-
că; această forăă este deci instituită în folosul tuturor, ăi nu pentru uti-
litatea particulară a celor cărora le este încredinăată” cu art. 2 alin. (2)
din Constituţiei României, potrivit căruia „Niciun grup ăi nicio
persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Există o
asemănare de conţinut între cele două texte?
Modalităţile TEMA
de organizare şi funcţionare
a structurilor de guvernare
12
§1. Introducere
Un element de legitimitate a autorită ăilor de guvernare este respectarea cu
stricteăe a regulilor privind învestirea lor cu atribuăii de putere. Aceste reguli
sunt fixate în principiu în constituăie, urmând ca dispoziăiile de detaliu pentru
organizarea ăi funcăionarea autorită ăilor de guvernare să fie prevăzute în
primul rând în legi adoptate de parlament. Nu este vorba de reguli foarte
complicate, ci de principii de organizare ăi funcăionare, care împreună cu
norme de detaliu formează un cadru juridic ferm pentru alegerea parlamentului
ăi a ăefului statului, pentru învestirea guvernului, numirea în funcăii publice
sau înfiinăarea unor autorită ăi publice, al căror rol constă în exercitarea puterii.
O autoritate publică ce a fost înfiinăată fără formele constituăionale ăi legale
este ilegitimă, iar actele emise de aceasta sunt lovite de nulitate.
3.1. Conceptul de desemnare şi modalităţi constituţionale de

desemnare
Noţiunea de  Într-un sens larg, structura guvernamentală cuprinde

structură de ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei
guvernare puteri, potrivit unor norme, principii ăi metode ce diferă
de la un stat la altul, în funcăie de realită ăile ăi condiăiile
social-istorice, politice ăi, evident, de tradiăiile sale
constituăionale.
Desemnarea  Desemnarea este actul oficial în baza căruia o persoană sau

într-o funcţie un organism este învestit cu prerogativele de a exercita o anumită
publică funcţie implicând autoritatea puterii de stat (spre exemplu,
alegerea parlamentului, alegerea şefului statului, numirea sau
desemnarea primului-ministru, numirea miniştrilor, numirea unui
prefect, numirea judecătorilor). Corespondentul actului de numire
pentru revocare este actul de eliberare din funcţie.
12. Organizarea şi funcţionarea structurilor de guvernare 101
Legitimitatea  Problema respectării procedurii legale de desemnare are o

procedurii de mare importanţă, deoarece de aceasta depinde legitimitatea ori-
desemnare cărui organism care exercită puterea şi, prin urmare, legitimi-
tatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele
conferite organismului respectiv.
 Spre deosebire de procedura legală a desemnării sau a în-
vestirii, cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune,
puci, insurecţie) şi constituirea de către autorii loviturii de stat sau
sub presiunea acestora a unui nou organism de guvernare nu
reprezintă un procedeu constituţional de desemnare, ci, dim-
potrivă, o răsturnare a puterii constituţionale şi a ordinii legale.
 În cazul în care răsturnarea de la putere a unor guvernanţi
este impusă prin forţă de o grupare de opoziţie înarmată şi sus-
ţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor persoane în
funcţiile guvernamentale, ca rezultat al puciului, este pe deplin
legitimă sub aspect politic şi moral, legitimitatea constituţională
urmând să fie consfinţită ulterior printr-un act juridic special.
3.2. Procedee de desemnare a structurilor de guvernare
3.2.1. Succesiunea ereditară
 În practica constituţională sunt cunoscute şi aplicate urmă-

toarele procedee de desemnare a structurilor de guvernare:
succesiunea ereditară, cooptarea/asocierea, alegerea.
 Succesiunea ereditară constă în transmiterea prerogati-
velor constituţionale ale monarhului în cazul decesului sau re-
nunţării sale la tron. Coroana se transmite succesorului monar-
hului care, în principiu, nu are altă alternativă în afara acceptării
tronului.
Modurile de  Succesiunea tronului, ca efect al eredităţii, s-a înfăptuit prin

succesiune mai multe modalităţi, toate având practic aceleaşi efecte. În plan
ereditară istoric pot fi identificate:
a) succesiunea în linie directă (părinte-fiu sau fiică);
b) succesiunea în linie colaterală (unchi-nepot, frate-soră);
c) succesiunea în linie paternă sau/şi succesiunea în linie
maternă;
d) succesiunea bazată pe recunoaşterea dreptului primului
născut; se poate exclude succesiunea femeilor şi a
descendenţilor acestora (Legea salică).
 Succesorul la tron trebuie să facă parte, în principiu, din fa-
milia regală respectivă, având calitatea de copil legitim. În cazul
în care nu există succesor în familia regală, se desemnează, de

regulă, un succesor la tron din altă familie regală.
 În legătură cu legitimitatea acestui mod de desemnare şi, în
general, cu legitimitatea instituţiei monarhice, în doctrina con-
stituţională s-au formulat două concepţii principale:
a) legitimitatea procedurii succesiunii ereditare este conferită de
asumarea de către monarh a unei responsabilităţi directe pentru
ocrotirea „Binelui comun”, a vieţii supuşilor săi, precum şi pentru
apărarea ordinii politice şi sociale. Potrivit unei asemenea
concepţii, instituţia monarhiei a fost şi este încă considerată ca
un drept patrimonial sau ca un bun aparţinând familiei regale. În
consecinţă, se consideră că ereditatea, adică succesiunea la
tron, are acelaşi regim ca al tuturor celorlalte bunuri care
alcătuiesc patrimoniul sau tezaurul regal şi care pot fi transmise
prin moştenire;
b) procedura eredităţii fiind asociată milenii de-a rândul cu un
drept divin sau cu un sprijin al Divinităţii, care contribuie la
înscăunarea monarhului, rezultă că legitimitatea şi autoritatea
acestuia ar fi de origine divină.
 Instituţia regalităţii este un factor stabilizator, mediator al
tuturor forţelor politice şi al tuturor intereselor care se topesc şi
se reforjează în interesul general, a cărui apărare revine, ca o
responsabilitate laică, dar şi divină, monarhului.
 Teoria tradiţională a „monarhiei de drept divin” pretinde că
autoritatea Coroanei este un „Dar Divin” şi că se exercită în
numele Divinităţii.
3.2.2. Cooptarea sau asocierea
 Cooptarea este un procedeu de desemnare care constă în

asocierea de către titularul unei funcţii a unei alte persoane, în
scopul de a exercita împreună funcţia respectivă. Astăzi, acest
sistem şi-a pierdut importanţa practică, fiind însă folosit pentru
cooptarea de noi membri în diferite instituţii academice. Cu toate
acestea, procedeul se foloseşte în Belgia pentru cooptarea în
Senat a şase senatori care urmează să completeze gruparea
lingvistică olandeză şi a patru senatori aparţinând grupării
lingvistice franceze.
3.2.3. Alegerea
 Alegerea constituie un act prin care cetăţenii cu drept de vot

aleg candidaţii propuşi de partide sau grupuri politice pentru a fi
învestiţi într-o anumită funcţie electivă. Alegerea este un
procedeu democratic, pentru că în felul acesta guvernanţii sunt

aleşi de către popor.
 În epoca contemporană, alegerea este procedeul cel mai
răspândit de desemnare a guvernanţilor, atât a membrilor par-
lamentului şi a preşedintelui, cât şi, indirect, a miniştrilor, deoa-
rece aceştia sunt propuşi de partidele care au obţinut un număr
mare de voturi, iar componenţa guvernului este aprobată de re-
prezentanţii aleşi ai poporului.
 Procedura alegerilor este modalitatea constituţională cea
mai firească prin care poporul participă indirect la luarea deci-
ziilor politice.
 Variante ale acestui procedeu sunt referendumul şi plebis-
citul.
Noţiunea  Referendumul este actul prin care cetă ăenii cu drept

de de vot sunt chemaăi să se pronunăe prin „da” sau „nu”
referendum („pentru” sau „împotrivă”) în legătură cu adoptarea unui
document politic sau juridic având o importanăă
fundamentală pentru popor, ca ăi pentru stat, sau să
răspundă prin „da” sau „nu” la o anumită întrebare pri-
vind o problemă de interes naăional sau aprobarea unei
decizii de conducere statală de importanăă deosebită.
 Referendumul poate fi consultativ sau decizional. Referen-
dumul consultativ nu are efect obligatoriu, în timp ce referen-
dumul decizional produce efecte juridice. Referendumul deci-
zional poate fi constituţional sau legislativ.
 Referendumul este, fără îndoială, un procedeu eminamente
democratic, dar el păstrează sau pierde această calitate în
funcţie de condiţiile în care se realizează.
Noţiunea de  Plebiscitul este, din punct de vedere al formei, un

plebiscit referendum care însă nu se referă la un document, ci la
un individ.
 În realitate, scopul plebiscitului este de a ratifica şi a legi-
tima, de către cetăţeni, dobândirea sau preluarea puterii de că-
tre o anumită persoană.
 Opţiunea alegătorului pentru una dintre alternativele supuse
aprobării prin referendum sau plebiscit este subiectivă. În plus,
alegătorul votează într-o relativă necunoştinţă de cauză,
întrucât nu a participat la dezbaterea problemei asupra căreia
este consultat. Dacă problema supusă consultării referendare
sau plebiscitare a fost în prealabil convenită între partidele poli-
tice sau actorii politici, electoratul este chemat, de cele mai
multe ori, să îndeplinească un act formal, procedural, care nu

este în niciun caz un act de suveranitate naţională.
3.3. Diferite modele de instituţii guvernante
 Unele instituţii guvernante au un rol fundamental în exer-

citarea funcţiilor statului şi în asigurarea stabilităţii acestuia, în
apărarea ordinii sociale sau, exclusiv, a ordinii juridice, în con-
servarea pluralismului politic etc. Acestea sunt denumite, în-
deobşte, instituţii de guvernare sau instituţii politice. Orice sis-
tem de guvernare are la bază trei piloni:
a) capacitatea ţi legitimitatea de a edicta norme de conduitţ
general-obligatorii care sţ direcţioneze dezvoltarea unei
anumite societţ ţi;
b) forţa de a pune în aplicare legislaţia, inclusiv recurgând
la represiune ţi constrângere fizicţ, în ultimţ instanţţ;
c) prerogativa exclusivţ de înfţptuire a actului de justiţie.
 Dacă avem în vedere doar componenta parlamentară a sis-
temului de guvernare, adică sistemul parlamentar, acesta are
următoarele funcţii:
a) de a adopta legisla ăia iniăiată de guvern sau de parlamentari
ori, după caz, de cetă ăeni;
b) de a legitima guvernul prin acordarea votului de învestitură;
c) de a controla prin proceduri parlamentare diverse modul în
care puterea executivă pune în executare legisla ăia ăi respectă
cadrul constitu ăional care îi autorizează puterea de reglemen-
tare proprie;
d) de a reprezenta în mod real ăi, pe cât posibil, cele mai largi
interese socio-profesionale ăi comunitare;
e) de a structura for ăele politice parlamentare în două grupări
cât mai clar delimitate una de alta: majoritatea parlamentară ăi
opozi ăie;
f) de formare a opiniei publice ăi de educare civică a popula ăiei
în spiritul valorilor ăi intereselor na ăionale, al culturii ăi ideologiei
na ăionale, cu respectarea celorlalte identită ăi minoritare de
factură etnică, lingvistică, religioasă, culturală.
 Sunt instituţii guvernante: Parlamentul, Preşedintele/Monar-
hul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, Tribunalul Suprem
ş.a. Rolul şi funcţiile sociale ale acestor organisme sunt
prevăzute în legea fundamentală.
 Stabilirea unui anumit model de organizare şi funcţionare a
unei instituţii de guvernare (autorităţi publice) trebuie să ţină
seama de tradiţiile politice ale statului respectiv, ca şi de rea-
lităţile concrete existente în momentul opţiunii pentru un model
sau altul. Altfel spus, autoritatea respectivă trebuie să se potri-
vească firii poporului respectiv, temperamentului său politic,
intereselor sale naţionale sau de altă natură. Dacă nu se ţine

seama de aceste cerinţe, pot apărea disfuncţionalităţi şi chiar
tulburări sociale ori politice.
3.3.1. Structura organului executiv
 În funcţie de numărul şi rolul persoanelor care exercită pre-

rogativele de şef al statului, se disting trei tipuri de organizare a
acestei structuri a puterii executive:
a) executivul monocratic: este tipul de organizare a puterii
executive în care un organism unipersonal de ăine puterea reală
de decizie executivă (rege, împărat, sultan, preăedinte etc.).
Tipul executivului monocratic se întâlneăte îndeosebi în
monarhiile absolute, dar ăi în regimuri preziden ăiale;
b) executivul colegial sau directorial: este modelul de organ
executiv (ăeful statului) compus din mai mul ăi lideri învesti ăi să
exercite împreună puterea executivă supremă sau să adopte
deciziile politice. Teoretic, modelul are ca trăsături distinctive:
1. stricta egalitate între toţi membrii organului colegial;
2. exercitarea puterii în mod colectiv;
3. adoptarea deciziilor în unanimitate;
c) executivul dualist: este constituit din două organisme dis-
tincte, unul unipersonal, iar altul colegial, fiecare având anumite
prerogative pe care le exercită separat unul de celălalt. În prac-
tica constitu ăională există un executiv dualist clasic, precum ăi
forme atipice ale acestuia.
 Trăsătura caracteristică a executivului dualist clasic rezidă
în faptul că este compus din două instituţii separate, fiecare din-
tre ele având prerogative şi funcţii distincte. Aceste două
organisme sunt: şeful statului (nu interesează dacă ne situăm
într-o formă de guvernământ monarhică sau republicană) şi gu-
vernul propriu-zis, condus de primul-ministru. Acest tip de
executiv mai poartă denumirea de „executiv bicefal”.
 În practică, constituţia prevede dispoziţii de natură să pre-
vină conflicte între monarh/preşedinte şi primul-ministru (com-
petenţele acestora sunt strict delimitate).
 Executivul dualist clasic se caracterizează prin faptul că
şeful statului şi guvernul sunt plasaţi pe poziţii diferite şi, în
principiu, sunt independenţi unul faţă de celălalt. Totodată, şeful
statului este independent şi faţă de parlament.
Executivul  O variantă a executivului dualist este executivul „mono-

monocefal cefal”, care constă în cumularea de către aceeaşi persoană a
atribuţiilor de şef al statului şi de prim-ministru. Această variantă
de executiv dualist are avantajul de a conferi şefului de stat

puteri mai mari decât cele ale altui şef de stat dintr-un sistem
parlamentar, dar şi dezavantajul că şeful statului este supus
controlului parlamentului. Această variantă prezintă unele
similitudini cu sistemul prezidenţial, datorită prerogativelor în-
semnate conferite şefului statului, dar se întâlneşte doar în siste-
mele parlamentare, întrucât puterea legiuitoare îl controlează
politic pe şeful statului, precum şi guvernul.
3.3.2. Structura parlamentului
 Parlamentul este compus din membri aleşi. Există şi cazuri

când unii dintre parlamentari au fost numiţi sau fac parte de
drept din organismul legislativ (Canada, Italia, Marea Britanie).
 Parlamentul poate fi monocameral sau bicameral, practica
statelor fiind în această privinţă foarte diferită.
 Cei trei factori care au determinat apariţia bicameralismului
sunt:
a) stratificarea socialţ, fiecare clasţ socialţ dorind sţ fie re-
prezentatţ în parlament;
b) existenţa statelor federale;
c) reprezentarea intereselor socio-profesionale
(bicameralismul corporativ).
 În favoarea bicameralismului pot fi aduse câteva argumente
principale:
a) dubla examinare a unui proiect de lege în cele două camere
legislative poate contribui la îmbunătă ăirea lui;
b) prin existen ăa a două camere parlamentare se împiedică
tendin ăa ipotetică a concentrării puterii legislative de către o
singură cameră;
c) în cazul în care în unele ăări membrii senatului sunt aleăi prin
vot indirect, exprimat de reprezentan ăi ai colectivită ăilor locale,
aceătia sunt lega ăi mai mult de interesele colectivită ăilor ăi con-
tribuie la sus ăinerea lor în parlament;
d) prin faptul că senatorii sunt mai în vârstă decât deputa ăii, se
consideră că au o mai mare „în ăelepciune” politică ăi o experienăă
de via ăă mai bogată.
 Sistemul bicameral are şi dezavantaje (eforturi financiare
sporite, prelungirea procesului legislativ).
 În statele federale, parlamentul este obligatoriu compus din
două corpuri legislative: prima cameră cuprinde reprezentanţii
naţiunii, a doua cameră este formată din reprezentanţii statelor
ce formează federaţia.
 În ceea ce priveşte structura senatului, în unele sisteme

constituţionale se consideră că în a doua cameră sunt repre-
zentate îndeosebi interese economice şi sociale ale altor co-
munităţi sau forţe economice.
Organizarea  Fiecare cameră a parlamentului îşi creează o serie de orga-
internă a nisme de conducere şi de lucru prin intermediul cărora îşi înde-
parlamentului plineşte funcţiile: preşedinte, biroul permanent, biroul executiv,
conferinţa preşedinţilor, precum şi comitete sau comisii
permanente (pe probleme) şi comisii speciale sau de anchetă
înfiinţate pentru un scop precis, concret. Parlamentarii care au
candidat pe listele aceluiaşi partid se pot organiza în grupuri
parlamentare care vor indica astfel configuraţia politică a ca-
merei. De asemenea, fiecare cameră are un aparat de funcţio-
nari parlamentari, personal de specialitate şi de execuţie, con-
dus de un secretar general.
3.3.3. Statutul membrilor parlamentului
 Mandatul de deputat sau senator nu se poate exercita decât

în condiţiile în care se asigură totala independenţă a repre-
zentanţilor poporului. Această independenţă se manifestă sub
multiple aspecte: economic, politic, social etc.
 Practica constituţională a sintetizat, în principal, trei cate-
gorii de garanţii menite să conserve caracterul reprezentativ al
mandatului parlamentar şi să asigure cele mai corespunzătoare
condiţii pentru exercitarea sa ca o manifestare a suveranităţii
poporului:
a) incompatibilitţ ţi între mandatul de parlamentar ţi
anumite funcţii publice elective sau neelective ori funcţii
private;
b) imunitţ ţi parlamentare;
c) indemnizaţii.
 Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea
concomitentă de către acesta a unei funcţii publice elective sau
neelective. Există, de asemenea, incompatibilitate între man-
datul de deputat şi cel de senator. Prin lege pot fi stabilite şi alte
incompatibilităţi.
 Noţiunea de incompatibilitate nu poate fi confundată cu no-
ţiunea de neeligibilitate. Prin neeligibilitate se înţelege impo-
sibilitatea de a candida, deci se apreciază înaintea alegerilor. În
schimb, incompatibilitatea se apreciază după alegerea can-
didatului şi constă în imposibilitatea ca cel ales să cumuleze sau
să exercite concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită
profesie sau să îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat

electiv (primar) ori o altă funcţie (de exemplu, ambasador).
 Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii are la bază
ideea fundamentală potrivit căreia parlamentarul fiind în ser-
viciul poporului, trebuie să fie nu numai independent, ci în ace-
laşi timp să nu cumuleze funcţii sau să desfăşoare activităţi care
prin specificul lor s-ar opune mandatului său reprezentativ sau
l-ar sustrage de la exercitarea acestuia.
 Un prim criteriu pentru stabilirea unei incompatibilităţi îl
constituie principiul separaţiei celor trei puteri. Dacă s-ar admite
ca regulă generală ca parlamentarii să fie, totodată, membrii ai
executivului, s-ar realiza un regim al confuziei puterilor, cu
efecte nocive pe plan social, cel puţin sub aspectul atrofierii
funcţiei de control parlamentar.
 Constituţia nu poate prevedea toate incompatibilităţile cu
mandatul de parlamentar. De aceea, regula generală este ca
legea fundamentală să stabilească principiul incompatibilităţii,
eventual să enunţe unele incompatibilităţi, urmând ca altele să
fie expres prevăzute de lege, şi nu deduse pe cale de interpre-
tare.
 Independenţa parlamentarului este absolută, astfel încât
deputatul sau senatorul este independent chiar faţă de alegătorii
care l-au ales.
 Imunităţile parlamentare sunt menite să îl asigure pe mem-
brul oricăreia dintre camerele corpului legislativ că nu va suporta
nicio consecinţă pentru voturile sau punctele de vedere ori
opiniile exprimate de la tribuna parlamentului. Imunitatea
parlamentară se poate justifica şi printr-un efect compensatoriu
faţă de regimul de interdicţii care operează în sarcina aleşilor
naţiunii.
 Categorii de imunităţi:
a) neresponsabilitatea juridicţ;
b) inviolabilitatea persoanei deputatului sau senatorului.
 În virtutea neresponsabilităţii sale juridice, parlamentarul nu
poate fi tras la răspundere juridică sub nicio formă pentru opiniile
politice sau voturile exprimate în parlament. Pentru faptele care
nu au legătură cu exercitarea mandatului său, parlamentarul
răspunde potrivit dreptului comun, dar beneficiază de privilegiul
unor proceduri. Scopul inviolabilităţii este de a preveni orice
presiune exercitată de puterea executivă asupra deputatului ori
senatorului. Acesta este motivul pentru care parlamentarii nu au
dreptul să renunţe la imunitate, deoarece aceasta este un drept
conferit de constituţie, în considerarea calităţii lor de
reprezentanţi ai poporului şi a demnităţii pe care urmează să o
îndeplinească în beneficiul acestuia. Cu alte cuvinte, dreptul la

imunitate nu este un drept subiectiv conferit deputaţilor şi
senatorilor.
4. Ghid şi teste pentru autoverificare
1. Instituţia inviolabilităţii parlamentare înseamnă că:

A. deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului acestora;
B. deputaţii nu pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată penală decât pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, în anumite condiţii;
C. deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile exprimate
în exercitarea mandatului acestora;
D. parlamentarii nu pot fi traşi la răspundere juridică în perioada exercitării
mandatului.
2. Desemnarea este actul oficial în baza căruia:
A. o persoană sau o autoritate publică exercită efectiv prerogative de pu-
tere;
B. o persoană sau un organism este învestit cu prerogativele de e exercita
o anumită funcţie implicând autoritatea puterii de stat;
C. autorităţile publice prevăzute în constituţie exercită atribuţii de
guvernare.
3. Respectarea întocmai a procedurii de desemnare a unei autorităţi pu-
blice, prevăzută într-un act normativ, este o condiţie a legitimităţii
acesteia?
A. da, dacă este vorba de parlament, şeful statului şi guvern;
B. da;
C. nu, întrucât legitimitatea unei autorităţi publice depinde exclusiv de spriji-
nul de care se bucură aceasta în rândul populaţiei.
4. Desemnarea prin forţă a unei autorităţi publice este legitimă?
A. nu, întrucât reprezintă o răsturnare a ordinii constituţionale existente;
B. da, dacă autoritatea publică impusă prin forţă este sprijinită şi susţinută
neechivoc de marea majoritate a populaţiei;
C. da, dacă autoritatea publică impusă prin forţă va guverna în mod demo-
cratic.
5. Definiţi conceptul de succesiune ereditară în dreptul constituţional.
6. Indicaţi modalităţile de înfăptuire a succesiunii ereditare.
7. Legitimitatea monarhiei este conferită de:
A. a) responsabilitatea monarhului pentru „Binele comun” al supuşilor săi;

b) originea divină a instituţiei monarhiei;
B. a) prerogativele de mediator deţinute de monarh;
b) imparţialitatea monarhului;
C. a) poziţia sa neutră faţă de partidele politice;
b) prerogativele sale simbolice în procesul de guvernare.
8. Explicaţi pe scurt teoria „monarhiei de drept divin”.

9. În mica republică Coralia, generalul Belisar a răsturnat de la putere
printr-o lovitură de stat pe şeful statului, ales constituţional, şi a uzur-
pat puterea sprijinit de un stat străin. La scurtă vreme, a fost desemnat
de un Comitet revoluţionar militar – organism nou, constituit chiar în
momentul loviturii de stat – în calitate de şef al statului. În proporţie
de 80% din totalul locuitorilor, populaţia a sprijinit puciul militar. În
aceste condiţii, desemnarea noului şef de stat este legitimă? Explicaţi
răspunsul.
10. În speţa menţionată mai sus, şeful statului răsturnat de la putere se
revoltă după un an şi îl învinge cu forţa armelor pe generalul Belisar.
Faţă de noul conflict, populaţia este pasivă şi nu sprijină pe niciunul
dintre cei doi şefi de stat. Răspundeţi dacă fostul şef al statului – ad-
versar al generalului Belisar – trebuie desemnat din nou în această
calitate şi argumentaţi răspunsul.
11. Există vreo diferenţă între executivul monocratic şi executivul mono-
cefal? Dacă există, în ce constă aceasta?
A. referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o
anumită persoană sau autoritate publică;
B. referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o
problemă de interes naţional;
C. referendumul este modalitatea prin care populaţia îşi exprimă voinţa cu
privire la aprobarea unei legi.
A. plebiscitul este modalitatea de consultare a poporului cu privire la o
anumită persoană sau autoritate publică;
B. plebiscitul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o
anumită problemă de interes naţional;
C. plebiscitul este modalitatea prin care populaţia este consultată cu privire
la abrogarea unei legi.
14. Executivul monocratic este tipul de organizare a puterii executive în
care:
A. şeful statului îl numeşte pe primul-ministru pe baza votului de învestitură
acordat de parlament;
B. şeful statului deţine în mâinile sale întreaga putere executivă;
C. un organism unipersonal deţine puterea reală de decizie executivă, în

temeiul desemnării sale de către parlament
15. În statul Silvania, instituţia şefului statului este formată din 3 persoa-
ne, între care există o strictă egalitate. Exercitarea atribuţiilor se face
în colectiv, iar deciziile sunt adoptate în unanimitate. Ce model de exe-
cutiv există în statul respectiv?
A. executivul monocratic;
B. executivul dualist;
C. executivul colegial.
16. Menţionaţi trăsăturile distinctive ale executivului bicefal.
17. Menţionaţi trăsăturile distinctive ale executivului directorial.
18. Executivul monocefal este o variantă a:
A. executivului monocratic;
B. executivului dualist;
C. executivului colegial.
19. Stratificarea socială, structura de stat federală şi reprezentarea
intereselor socio-profesionale în parlament sunt factori determinanţi
ai:
A. organizării unicamerale a parlamentului;
B. organizării bicamerale a parlamentului;
C. organizării interne a parlamentului.
A. în cazul executivului monocratic, preşedintele republicii îşi asumă răs-
punderea politică în faţa parlamentului;
B. în cazul executivului monocefal, preşedintele republicii îşi asumă răs-
punderea politică în faţa parlamentului;
C. în cazul executivului monocefal, preşedintele republicii îşi asumă răs-
punderea politică în faţa parlamentului şi a poporului;
D. în cazul executivului monocefal, preşedintele republicii răspunde politic
în faţa poporului, întrucât este ales prin vot universal direct.
Principiul separaţiei puterilor
TEMA
şi principalele mecanisme
de interferenţă a structurilor 13
de guvernare
§1. Introducere
Principiul separaăiei puterilor nu înseamnă o separare absolută a celor trei
puteri ale statului, ci interdicăia ca una dintre puteri să cumuleze ăi prerogative
specifice celorlalte, devenind astfel o putere discreăionară în stat. La baza
principiului separaăiei puterilor stă, între altele, ideea că rolul parlamentului
constă în legiferarea celor mai importante relaăii existente într-o societate dată
ăi în controlul exercitat asupra puterii executive, iar rolul acesteia din urmă
constă în punerea în executare ăi în executarea propriu-zisă a legilor. Este
vorba de activită ăi specializate, desfăăurate de aceiaăi agenăi, care utilizează
aceleaăi metode de lucru ăi proceduri tehnice. Totodată, separaăia puterilor nu
este totală, puterile colaborând una cu alta în procesul general de exercitare a
puterii de stat. În felul acesta, puterile se echilibrează între ele ăi se controlează
reciproc, în sensul că au posibilitatea instituăională de a sancăiona excesul de
putere al celorlalte. În felul acesta, fiecare putere este obligată să îăi limiteze
acăiunea la ceea ce constituăia le-a încredinăat spre competenăă.
În cadrul procesului de echilibrare între puteri, fiecare dintre acestea se
interferează în sfera de acăiune a celeilalte, fără a-i putea însă limita sau
restrânge zona de competenăă.
În practica colaborării ăi echilibrului între puterile statului s-au conturat
metode ăi forme de interferenăă între cele trei puteri, care sunt de altfel
prevăzute în textul Constituăiei.
3.1. Originea şi evoluţia principiului separaţiei puterilor
 Orice proces de conducere social-politică desfăşurat în ve-

derea realizării unor obiective de interes general sau prin care
se urmăreşte „Binele comun” al naţiunii presupune specializa-
rea activităţilor statale, adică stabilirea unor organisme în-

vestite cu autoritate, care să desfăşoare, neîntrerupt şi potrivit
anumitor metode, practici ori reguli, acelaşi tip de activităţi.
 Chiar şi în cele mai vechi state ale Antichităţii s-au stabilit
în timp modele de distribuire a autorităţii de guvernare anumitor
organisme specializate, învestite cu prerogative de putere, mai
mult sau mai puţin însemnate. Aceasta, întrucât oricât de
simple ar fi relaţiile de putere, acestea se cer ordonate, regle-
mentate unitar în societate.
 Prin esenţa sa, procesul de conducere statală trebuie să
fie însă unitar, reflecţie a caracterului unitar al puterii politice.
În orice formaţiune statală puterea politică trebuie să aibă un
caracter unitar, în sensul că este deţinută fie de un singur
individ sau de un grup foarte restrâns (în statele arhaice), fie
de un corp politic larg (în statele moderne). Din această
perspectivă, se spune că într-un stat nu poate exista decât o
putere unică, căreia nu i se opun alte puteri de aceeaşi natură.
Concepţia lui  Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia po-
John Locke litică a fost publicistul englez John Locke. Luând ca reper cu-
privind tuma constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de
separaţia a i se garanta nu numai libertatea în sens filozofic (libertatea
puterilor fiecărui individ ca persoană socială), ci şi libertatea politică,
Locke susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către
organisme distincte. Potrivit concepţiei lui Locke, puterea exe-
cutivă şi cea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeaşi per-
soană, spre deosebire de puterea executivă şi federativă, care
trebuie contopite. Puterea legislativă este aceea care are drep-
tul de a îndruma folosirea forţei comunităţii şi a membrilor săi.
 Deşi este supremă, puterea legislativă are totuşi limite,
constând în comandamentele dreptului natural. Puterea legis-
lativă nu poate fi o putere absolută, arbitrară asupra vieţilor şi
destinelor oamenilor, întrucât puterea legislatorilor este limitată
de „Binele public” al societăţii.
 Puterea executivă decurge din cerinţa existenţei, în afara
puterii legislative, a unei puteri permanente care să vegheze la
executarea legilor valabile. Prin puterea federativă, Locke înţe-
lege dreptul de a declara război, de a încheia pacea şi tratate
cu alte state şi, în general, prerogative cu caracter diplomatic.
Monarhul deţine în exclusivitate şi o putere discreţionară (pre-
rogativă). În ceea ce priveşte puterea judecătorească, Locke
consideră că aceasta ar fi inclusă în puterea legislativă, în con-
siderarea funcţiilor judiciare ale Camerei Lorzilor.
14. Principiul suveranităţii poporului. Sistemul electoral 115
Concepţia lui  Una dintre problemele fundamentale care au stat la baza

Montesquieu programelor celor două Revoluţii burgheze din Anglia din se-
privind colul al XVII-lea a fost problema libertăţii. Dar nu libertatea
separaţia individului înţeleasă ca un comandament superior, de drept
puterilor natural, ci libertatea politică, în sensul dreptului naţiunii de a-şi
alege reprezentanţii şi de a nu fi guvernată în mod tiranic.
 Într-un context social-politic în care prindea contur tot mai
mult ideea potrivit căreia instituţiile politice şi sociale nu se justi-
fică decât în măsura în care ele protejează interesele şi garan-
tează drepturile individului, Montesquieu conchide că „într-un
stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poa-
te consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi de a
nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei”. Cu alte cu-
vinte, prin libertate se înţelege dreptul de a face tot ceea ce
îngăduie legile. Cu o condiţie însă: legea să nu fie tiranică. Or,
în sistemul confuziei puterilor legislativă şi executivă, legea era
tiranică faţă de popor, care nu beneficia de libertate politică.
 În concepţia lui Montesquieu, nici democraţia, nici aristo-
craţia nu sunt state libere, prin natura lor. Libertatea politică
există „numai atunci când nu se abuzează de putere; dar
experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o
putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai de-
parte aşa, până ce dă de graniţe”. Remediul pentru o aseme-
nea situaţie este contraponderea la puterea tiranică. Această
soluţie dată de Montesquieu a revoluţionat gândirea şi practica
politică ale statelor lumii şi a fundamentat de fapt esenţa sepa-
raţiei celor trei puteri în stat: „pentru ca să nu existe posibili-
tatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala stato-
rnicită, puterea să fie înfrânată de putere”.
Montesquieu este interesat, îndeosebi, de separarea celor trei
puteri, întrucât prin modul în care acestea sunt separate ăi se
exercită se realizează sau nu libertatea politică. „Atunci când în
mâinile aceloraăi persoane sau ale aceluiaăi corp de dregători
se află întrunite puterea legiuitoare ăi puterea executivă, nu
există libertate, deoarece se naăte teama ca acelaăi monarh
sau acelaăi senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le
aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă
puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă
ăi de cea executivă”.
 Într-un sistem de confuzie a puterilor, când acelaşi om sau
acelaşi corp politic, fie al unei minielite (aristocraţia), fie al po-
porului, ar exercita aceste trei puteri, libertatea politică ar fi
exclusă. În concepţia lui Montesquieu, puterea executivă a sta-
tului ar trebui încredinţată monarhului, întrucât exercitarea ei
presupune acţiuni prompte. În schimb, puterea legislativă ar

trebui deţinută de către popor.
 Deşi Montesquieu foloseşte termenul de „puteri”, el are în
vedere funcţii distincte (ansamblu de atribuţii sau prerogative
specializate), distribuite unor organisme distincte şi care acţio-
nează în mod separat unul faţă de altul. Între cele trei puteri
trebuie să existe însă o colaborare, deşi ele sunt separate. Cola-
borarea există în special în intervenţia sau „participarea” unei
puteri la înfăptuirea celeilalte. Astfel, de pildă, puterea executivă
fixează momentul convocării corpului legislativ şi durata sesiu-
nilor sale „în raport cu împrejurările pe care ea le cunoaşte”.
 Puterea executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin
dreptul său de veto; altminteri, ea va fi curând deposedată de
prerogativele sale”. Monarhului – care deţine dreptul de veto,
în virtutea căruia se poate împotrivi voinţei puterii legislative (în
ipoteza în care aceasta ar adopta o lege tiranică) – îi este
interzis să ia parte la legiferare, adică să statueze. În schimb,
puterea legislativă, deşi nu ar trebui „să aibă, la rândul ei, drep-
tul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă
fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”, are dreptul
„şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au
fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.
 Montesquieu contestă puterii legislative dreptul de a jude-
ca dregătorul învestit cu atribuţia de a apăra legea. Ca atare,
„examinarea” modului de aplicare a legilor nu are o finalitate
sancţionatorie. „Oricare ar fi această examinare, corpul legis-
lativ nu trebuie să aibă puterea de a judeca persoana şi, ca
atare, conduita celui împuternicit să pună în aplicare legile.
Persoana lui trebuie să fie inviolabilă, căci, fiindu-i necesară
statului pentru ca corpul să nu devină tiranic, din momentul în
care ar fi acuzată sau judecată, nu ar mai exista libertate”.
 Montesquieu a intuit că separaţia puterilor aplicată în mod
absolut şi absurd ar bloca, practic, procesul de guvernare. Da-
că cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrâna neproductiv şi
ineficient una pe alta, doar de dragul înfrânării, ar ajunge la „un
punct mort, adică la inacţiune”. Remediul unui asemenea im-
pas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar al
lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţio-
neze de comun acord”.
 În schema teoretică a principiului separaţiei celor trei puteri
specializate în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
acestea se exercită de autorităţi independente, cărora le revin
porţiuni aproximativ egale de putere. În cadrul competenţelor
ce le sunt conferite, fiecare putere (autoritate publică) deţine şi
exercită o serie de atribuţii proprii prin care realizează de fapt
activităţi specifice (legislative, executive sau judecătoreşti) şi,

totodată, contrabalansează raporturile reciproce dintre ele. Po-
trivit principiului separaţiei puterilor, niciuna dintre cele trei pu-
teri nu prevalează asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe cea-
laltă şi nu poate să îşi asume prerogative ce revin celeilalte. În
plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a su-
praveghea cealaltă putere şi, dacă observă încercări ale aces-
teia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, fie
prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin
adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au
fost conferite, să sancţioneze această încercare.
Consacrarea  Teoria separaţiei celor trei puteri în stat a revoluţionat gân-

instituţionalţ direa şi practica politică ale statelor lumii de la sfârşitul secolu-
a principiului lui al XVIII-lea şi a generat un proces de reînnoire constitu-
separaţiei ţională atât în Europa, cât şi în America de Nord. Succesul
celor trei teoriei se datora faptului că oferea o alternativă la guvernarea
puteri absolutistă şi o pavăză împotriva tiraniei guvernanţilor. Clasa
socială cea mai interesată în consacrarea şi generalizarea
principiului separaţiei era burghezia. Beneficiarii aplicării şi res-
pectării separării şi independenţei celor trei puteri erau cetă-
ţenii fiecărui stat, aceştia văzând în teoria lui Montesquieu ga-
rantarea propriei libertăţi politice.
 Continentul european nu era suficient de pregătit, în ansam-
blul său, pentru a instituţionaliza principiul separaţiei. Realitatea
politică cea mai apropiată de esenţa teoriei lui Montesquieu era
sistemul de guvernare din Anglia. De aceea, în această ţară nu
s-au făcut demersuri speciale pentru racordarea procesului de
guvernare la sistemul separaţiei puterilor, preconizate de Locke
şi Montesquieu. În afară de aceasta, pe continent instituţionali-
zarea principiului separaţiei puterilor se lovea de rezistenţa mo-
narhiei absolutiste. Singura modalitate de consacrare a separa-
ţiei era revoluţia, mişcarea socială pentru care Europa nu era
destul de pregătită.
În schimb, Războiul de Independen ăă câătigat de coloniile en-
gleze din America de Nord în 1776, în urma căruia acestea
s-au desprins definitiv de Imperiul britanic, a permis ca noile
state să îăi făurească sistemul politic potrivit teoriei separaăiei
puterilor legislativă, executivă ăi judecătorească. Astfel, Consti-
tu ăiile fostelor colonii britanice Massachusetts, Maryland, New
Hampshire, Virginia, North Carolina ă.a. au inclus dispozi ăii pri-
vind drepturile omului ăi o clară separare a celor trei puteri.
 În Franţa, Revoluţia burgheză declanşată la 14 iulie 1789
împotriva absolutismului monarhic a permis transpunerea teo-
riei separaţiei puterilor în documente politice menite să exprime
într-o formă instituţionalizată programul revoluţionarilor. Artico-

lul 16 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
adoptată de Adunarea Constituantă a Franţei la 26 august
1789, prevede că „o societate în care garantarea drepturilor nu
este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată nu are
constituţie”.
 În redactarea primei constituţii scrise, adoptată în Franţa,
se ţine seama de această cerinţă şi se stabileşte o separaţie
foarte strictă a celor trei puteri, ceea ce afectează însuşi pro-
cesul de guvernare, întrucât, sub impulsul valului revoluţiona-
rilor, fiecare putere pretindea prerogative cât mai însemnate.
Evoluţia  În decursul celor două secole de aplicare, teoria separaţiei

teoriei celor trei puteri în stat a luat forme distincte în fiecare regim
separaţiei politic. Practic, nu se întâlnesc două state în care modalităţile
puterilor concrete de separare sau distribuire a funcţiilor (puterilor) legis-
lativă, executivă şi judecătorească să se repete într-o formă
identică.
 Chiar în cadrul aceluiaşi stat, într-o evoluţie istorică mai
mult sau mai puţin îndelungată, s-au constatat modificări ale
raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele,
deşi prevederile constituţionale care reglementau distribuirea
atributelor de putere au rămas neschimbate.
 Teoria şi practica separaţiei puterilor în prezent se îndepăr-
tează, aşadar, de forma iniţială a principiului sau îi caută forme
noi de transpunere. Aceasta nu înseamnă nicidecum că factorii
politici, doctrina, guvernantul în general nu ar mai vedea în se-
paraţia puterilor antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept
este indisolubil legat de acest principiu. Şi, mai mult ca oricând,
are valoare principiul că o societate în care separaţia puterilor
nu este stabilită nu are constituţie, deci nu se respectă şi nu se
garantează libertatea politică a individului.
 Astăzi însă, fenomenul politic este din ce în ce mai profund,
mai legat de problemele globale ale unei regiuni sau continent
sau chiar ale Planetei, jocul politic este tot mai abil şi discret,
societatea civilă revendică tot mai mult dreptul, „puterea” de a
participa la conducere. Pentru aceste considerente, s-a putut
spune că teoria separaţiei puterilor parcurge un proces de îm-
bătrânire. Apar noi centre de putere (ne referim la corpurile inter-
mediare) – la fel de legitime ca şi cele trei puteri –, care preiau
pe seama lor decizia, deşi o transpun, o obiectivează în cadrul
(modelul clasic) teoriei lui Montesquieu.
 Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu
ar trebui să excludem şi alţi factori noi:
a) participarea maselor la conducerea prin referendum ăi ini ăia-

tive legislative populare, restrângându-se astfel principiul re-
prezentării;
b) institu ăionalizarea în constitu ăii a unor autorită ăi noi, având
rolul ăi func ăiile Ombudsmanului; apar astfel noi forme de con-
trol asupra autorită ăilor administraăiei publice centrale ăi locale;
c) recurgerea la justi ăia constitu ăională, înfăptuită de o autori-
tate politică jurisdicăională independentă (Cur ăile Constitu ăio-
nale);
d) înfiin ăarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri,
cum ar fi Consiliul Legislativ, care func ăionează pe lângă
Parlament, Consiliul Suprem de Apărare, afiliat executivului,
Consilii Supreme ale Magistraturii, cu atribu ăii în organizarea
puterii judecătoreăti, Cur ăile de Conturi etc.;
e) raportul între formalismul legal existent în cadrul fiecărei pu-
teri ăi func ăionalismul actului de guvernare, din care pot rezulta
procese de decizie, ce nu pot fi încadrate cu uăurin ăă în niciuna
dintre cele trei puteri de stat;
f) institu ăionalizarea unor cvasi-forme de „control cetăăenesc”
asupra unor departamente ale executivului, prin sesizarea in-
stanăelor de contencios administrativ în legătură cu acte admi-
nistrative ilegale ăi abuzuri ale administra ăiei;
g) dublarea principiului separa ăiei puterilor cu raporturile politi-
ce între majoritatea parlamentară (guvernul majoritar) ăi opozi-
ăie, din care poate să rezulte transpunerea regulilor jocului spe-
cifice separa ăiei puterilor în confruntări între partidele politice
parlamentare;
h) controlul societă ăii civile, îndeosebi prin mijloace de presă,
asupra mecanismelor de decizie guvernamentală ăi transpune-
rea procesului de guvernare, ceea ce duce la desacralizarea
puterii ăi la sporirea responsabilită ăii autorită ăilor legislative,
executive ăi judecătoreăti faăă de cetă ăeni.
 Toţi aceşti factori îşi pun amprenta asupra modului de tran-
spunere practică a teoriei separaţiei puterilor, ceea ce impune
perspective noi, suplimentare de analiză a teoriei, în scopul
schiţării unor modele perfecţionate de echilibru şi colaborare a
puterilor, în raport cu noile realităţi şi forme ale jocului politic.
3.2. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de

guvernare
 Fiecare dintre organismele sau instituţiile de guvernare

adoptă o serie de decizii potrivit competenţei ce le-a fost
conferită prin constituţie sau printr-o lege organică. Evident,
este vorba de decizii politico-juridice adoptate de un organism
specializat, învestit cu prerogative ale puterii şi ale autorităţii

publice, care acţionează în virtutea legii şi într-un cadru
prescris de aceasta.
Definiţia  Prin mecanisme de interferenăă a structurilor de

mecanismelor guvernare se înăelege ansamblul metodelor sau
de interferenţă formelor prin intermediul cărora instituăiile
a structurilor guvernante, exercitându-ăi prerogativele
de guvernare constituăionale, concură printr-o strânsă interferenăă
la înfăptuirea conducerii sistemului social global.
 Unii autori consideră că cele mai importante decizii politice

sunt luate de o mică elită aflată la putere. Alţi autori susţin,
dimpotrivă, că asemenea decizii sunt rezultatul interacţiunii şi
al conflictului între mai multe grupuri – dintre care niciunul nu
deţine şi nu exercită puterea decisivă. Această ultimă opinie
rezultă din concepţia teoretică pe care se bazează principiul
separaţiei puterilor: niciunul dintre organismele de guvernare
sau de conducere globală a societăţii nu ar putea deţine şi nu
ar putea exercita puterea în chip discreţionar sau în
detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit
niciunuia o putere absolută, ci, dimpotrivă, a prevăzut un
sistem de verificare şi echilibrare reciprocă, denumit checks and
balances, prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca
cealaltă să nu fie exercitată abuziv şi să strice echilibrul
existent între ele.
 Când se vorbeşte de interferenţa structurilor de guver-
nare, se face referire doar la parlament şi autorităţile centrale
ale puterii executive, deşi nu este exclusă interferenţa puterii
judecătoreşti cu acestea.
 Într-un sistem politic, rolul hotărâtor în adoptarea şi aplica-
rea deciziilor politice majore revine guvernului şi parlamentului.
Aceasta nu înseamnă că instanţele ar fi excluse automat de la
jocul politic între celelalte autorităţi sau puteri publice.
 Mecanismele de interferenţă (colaborare) a celor trei pu-
teri puse în aplicare separat de parlament şi guvern, potrivit
prerogativelor ce le-au fost conferite fiecăruia prin constituţie,
precum şi principiile care guvernează raporturile între cele
două corpuri guvernante şi metodele folosite pentru transpu-
nerea acestor principii în practică îşi pun amprenta însă nu
numai pe sistemul politic, dar şi pe regimul politic, putând fi
luate ca reper pentru caracterizarea acestuia ca un regim
politic democratic sau, dimpotrivă, ca un regim politic totalitar.
 Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi jude-

cătorească este un rezultat al aplicării principiului separaţiei
puterii.
 Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-
lută între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru
a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o
interferenţă între puteri şi chiar modalităţi de conlucrare şi
colaborare între ele. Esenţial pentru orice sistem constituţional
este ca, permiţându-se interacţiunea puterilor, să nu se
afecteze substanţa principiului separaţiei, care îşi păstrează
întru totul valoarea.
 În practica constituţională a statelor s-au conturat mai mul-
te modalităţi de interferenţă sau interacţiune între parlament,
ca organism de guvernare însărcinat în principal cu votarea
legilor şi controlul activităţii executivului şi, pe de altă parte,
guvernul însărcinat să execute legile şi să exercite conducerea
generală a administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt
prevăzute expres în constituţia fiecărei ţări şi deci au o forţă
juridică absolută.
 Raporturile reciproce şi interacţiunea existente între parla-
ment şi guvern sunt diferite de la un stat la altul, deosebirea
principală între ele fiind generată de caracterul sistemului
politic: prezidenţial sau parlamentar.
3.3. Modalităţi de intervenţie a puterii executive asupra parla-

mentului
Desemnarea unor  Procedeul constă în desemnarea expresă a unor par-

membri ai lamentari de către şeful puterii executive. În Canada,
parlamentului de membrii Senatului sunt numiţi de Guvernatorul General, la
către puterea propunerea Primului-ministru. Potrivit art. 59 alin. (2) din
executivă Constituţia Italiei, Preşedintele Republicii poate numi cinci
senatori pe viaţă dintre cetăţenii care au merite deosebite
în viaţa socială, ştiinţifică, artistică sau literară. În Marea
Britanie, Life Peerage Act, adoptat în 1959, conferă dreptul
Reginei şi Primului-ministru să acorde un titlu nobiliar unor
personalităţi proeminente din lumea ştiinţifică, politică,
artistică ş.a. Acest titlu este conferit pe viaţă şi dă dreptul
persoanei gratificate să devină, în anumite condiţii,
membru al Camerei Lorzilor.
Intervenţia puterii  Un exemplu evocat în acest sens este controlul con-

executive în stituţional exercitat de Consiliul Constituţional în Franţa
organizarea
internă a activităţii asupra regulamentelor celor două Camere. Constituţiona-

camerelor litatea regulamentelor nu este raportată exclusiv la Con-
legislative stituţie, ci la legi organice, ordinare, inclusiv la ordonanţe
emise de Guvern. În acest caz, Consiliul Constituţional
este sesizat de Primul-ministru.
 Un exemplu clasic de implicare a puterii executive în
organizarea internă a parlamentului este convocarea
acestuia de către şeful statului în sesiuni extraordinare. De
asemenea, guvernul participă la stabilirea ordinii de zi a
fiecărei camere legislative, putând astfel interveni în
organizarea şedinţelor acestora.
Implicarea directă  Ponderea procedurilor de intervenţie este diferită, în

a puterii executive funcţie de tipul de sistem politic: prezidenţial sau parla-
în activitatea mentar. Domeniile în care puterea executivă este îndrituită
legislativă a să se implice în derularea unor activităţi parlamentare
parlamentului sunt:
a) ini ăiativa legilor;
b) participarea la dezbaterile parlamentare;
c) mesaje adresate de către ăeful statului na ăiunii prin
intermediul parlamentului;
d) dreptul de a depune amendamente la propunerile legis-
lative prezentate de parlamentari;
e) dreptul de a prezenta puncte de vedere ale guvernului
privind propunerile legislative prezentate de parlamentari.
 Justificarea dreptului membrilor guvernului de a participa
la lucrările parlamentului, inclusiv la cele ale comisiilor
parlamentare, este aceeaşi ca în cazul dreptului de iniţiativă
legislativă. Potrivit Constituţiei României [art. 111 alin. (2)],
participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului
este obligatorie dacă li se solicită prezenţa.
Prerogativele  Evident, un asemenea gen de „participare” a puterii

puterii executive executive la procesul de adoptare a legilor, corelat şi cu
privind finalizarea dreptul acesteia de iniţiere a proiectelor de lege, este,
procesului aparent, de natură să pună un semn de întrebare asupra
legislativ supremaţiei puterii legislative parlamentului.
 În realitate, intervenţia puterii executive este pur for-
mală şi nu impietează asupra exercitării de către parla-
mentari a mandatului lor în condiţii de deplină libertate şi
la adăpost de o eventuală presiune guvernamentală.
 În practica constituţională s-au conturat două căi de
intervenţie a executivului în această materie asupra le-
gislativului:
a) sanc ăionarea sau promulgarea legilor;

b) dreptul de veto.
 Procedura sancţionării şi promulgării legilor izvorăşte
din doctrina separaţiei puterilor şi este un ultim efort al
puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al
puterii legislative care s-ar lăsa tentată ca, votând o lege,
să îşi impună punctul de vedere în mod discreţionar nu
numai asupra unei puteri sau alteia, ci şi asupra poporului,
care este, în ultimă instanţă, destinatarul legii. În general,
în formele de guvernământ monarhice se foloseşte
noţiunea de sancţionare a legilor (aprobare a legilor). În
republici se foloseşte termenul de promulgare.
 Prin actul promulgării legea devine executorie, capătă
forţă juridică. După promulgare, legea este publicată într-
o colecţie oficială, care cuprinde în ordine cronologică
toate legile adoptate de parlament.
 Pentru motive lesne de înţeles, în constituţie este
prevăzut un termen rezonabil în care şeful statului poate
să promulge legea.
 Din punct de vedere juridic, refuzul şefului statului de
a promulga legea este o expresie a dreptului său de veto.
Acest drept este conferit şefului statului atât în republicile
prezidenţiale, cât şi în republicile parlamentare. Dreptul de
veto poate fi exercitat şi de monarh.
Delegarea  Într-un singur caz este permis uneori, în condiţii sta-

legislativă bilite chiar în constituţie, ca puterea executivă să se im-
plice efectiv în activitatea legislativă, preluând prerogative
de reglementare primară a relaţiilor sociale, care în mod
normal sunt exercitate doar de puterea legislativă. În ge-
neral, asemenea acte sunt denumite decrete-lege, ordo-
nanţe, decrete legislative ş.a.
 În viaţa fiecărui stat pot interveni situaţii când parla-
mentul se află în imposibilitatea de a se întruni pentru a
legifera şi chiar situaţii social-politice ce impun adoptarea
rapidă a unei reglementări juridice. În asemenea condiţii,
procedura parlamentară fiind mai greoaie, se abilitează
guvernul să ia măsuri rapide – inclusiv de legiferare.
 Caracteristicile decretului-lege sunt:
a) are putere de lege;
b) poate modifica sau abroga legile;
c) singura condi ăie procedurală cerută este ca organismul
emitent să fie competent să îl adopte;
d) decretul-lege trebuie să fie supus ratificării parlamen-

tului la proxima sa sesiune. În istoria constitu ăională a
diferitelor ăări sunt situa ăii când decretele-legi nu trebuiau
să fie supuse ratificării corpului legislativ.
Critica delegării  Tendinţa parlamentelor de a delega puterea legislativă

legislative celei executive are caracter general, în pofida faptului că
numeroşi autori se opun. Principalul argument adus de
adversarii teoriei delegării puterii legislative se întemeiază
pe principiul potrivit căruia „delegata potestas non
delegare possum”. Cu alte cuvinte, dacă parlamentul de-
ţine şi exercită o putere delegată, nu ar mai avea, la rândul
său, vocaţia de a delega sau înstrăina o putere ce nu îi
aparţine. O asemenea lipsă de vocaţie a parlamentului de
a încredinţa altei puteri exerciţiul legiferării a fost instituită
de Locke, care spunea că „Legislativul nu poate transfera
puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o putere
delegată de popor şi nu o poate transfera altuia”.
 Practica constituţională a convins cea mai mare parte
a doctrinei de necesitatea ca parlamentul să învestească
puterea executivă cu atributul de a „legifera” în anumite con-
diţii stabilite chiar de parlament. Argumentele hotărâtoare
au fost complexitatea şi „tehnicizarea” actului de conducere
socială, care ar impune adoptarea rapidă a unor măsuri
legislative pentru rezolvarea unor probleme acute.
Dizolvarea  Sunt situaţii în care între parlament şi puterea executivă
parlamentului se produc conflicte instituţionale. Întotdeauna, conflictul se
soluţionează prin mijloace legale (constituţionale).
 Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de
conflict constă în refuzul parlamentului de a acorda votul
de încredere guvernului. Într-o asemenea situaţie,
soluţionarea crizei impune dizolvarea parlamentului de
către şeful statului, în vederea organizării unor noi alegeri
parlamentare. Trebuie precizat că o asemenea măsură
este posibilă numai în regimurile parlamentare şi semipre-
zidenţiale.
 În conformitate cu art. 89 din Constituţia României, Pre-
şedintele ţării poate să dizolve Parlamentul după con-
sultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupu-
rilor parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de
zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură. Parlamentul nu poate fi
însă dizolvat în ultimele şase luni de mandat al Preşedintelui
României şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de
urgenţă. Potrivit Constituţiei, în cursul unui an Parlamentul

poate fi dizolvat doar o singură dată.
3.4. Modalităţi de intervenţie a parlamentului asupra puterii

executive
Intervenţia  Rolul parlamentului în formarea executivului este

parlamentului în foarte complex şi diferă în funcţie de sistemul politic –
formarea prezidenţial sau parlamentar –, precum şi în funcţie de
executivului şi în realităţile social-politice şi tradiţiile constituţionale din
desemnarea unor fiecare ţară.
înalţi demnitari ai
 În primul rând, trebuie menţionată prerogativa parla-
puterii executive
mentului, în republicile parlamentare, de a-l alege şi
revoca pe preşedinte.
 În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în
unele sisteme constituţionale, parlamentul alege şi revocă
guvernul sau îl alege pe primul-ministru.
 O formă de „participare” directă a parlamentului la
constituirea executivului, de fapt a guvernului, constă în
desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a primului-minis-
tru de către şeful statului, din rândul parlamentarilor.
Exemplul clasic încă în vigoare este cel al Marii Britanii.
 Senatul Statelor Unite avizează numirile în înalte
funcţii de demnitar, făcute de Preşedinte.
Intervenţia  Această modalitate de intervenţie parlamentară în

parlamentului în activitatea executivă este posibilă în mai multe situaţii:
activitatea a) răspunsul dat de parlament unor probleme la solicitarea
executivului guvernului sau a ăefului statului (de exemplu, răspunsul
adresat în parlament la mesajele adresate de ăeful
statului);
b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activită ăii
unor departamente ale executivului. Astfel, a devenit o
tradi ăie pentru fiecare parlament să îăi constituie în sânul
său comisii parlamentare de anchetă;
c) adoptarea unor mo ăiuni cu privire la activitatea unor
membri ai guvernului sau cu privire la diferite aspecte ale
activită ăii executive;
d) întrebări ăi interpelări adresate membrilor guvernului.
Această practică este generală, fiind diferite doar elemen-
tele tehnice de adresare a întrebărilor sau a interpelărilor,
precum ăi modalită ăile de răspuns. Cel interpelat poate
refuza în anumite situa ăii ăi condi ăii să răspundă la o
anumită întrebare, justificând refuzul său prin considerente
de apărare a unor secrete de stat sau a securită ăii

na ăionale;
e) dreptul la informare.
 Anchetele parlamentare, moţiunile, precum şi întrebă-
rile şi interpelările adresate de senatori sau deputaţi
membrilor guvernului sunt modalităţi tradiţionale ale con-
trolului parlamentar. Fundamentele politice ale acestuia
rezidă în principiul suveranităţii naţionale şi în raporturile
între puterea politică, al cărui titular necontestat este
poporul, şi puterea de stat, care este o putere delegată
vremelnic de corpul electoral unor reprezentanţi ai săi aleşi
la nivel naţional. Potrivit relaţiei speciale care există între
naţiune şi adunările reprezentative, acestea din urmă
exercită controlul asupra puterii executive nu în nume
propriu, ci în numele poporului.
Intervenţia  Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi
parlamentului manifestă poziţia sa de reprezentant al naţiunii faţă de
asupra existenţei puterea executivă. Este un procedeu răspândit, dar for-
unor autorităţi mele sale diferă de la un sistem constituţional la altul. Ca
executive modalităţi sunt cunoscute punerea sub acuzare a şefului
statului, precum şi a miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi înalţi
demnitari pot fi deferiţi justiţiei pentru comiterea unor fapte
penale, dar procedura este diferită de cea folosită faţă de
cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte: luare de mită,
evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă trădare etc.
 Potrivit art. 61 din Constituţia Germaniei, oricare Ca-
meră a Parlamentului poate pune sub acuzare pe Preşe-
dintele Republicii în faţa Tribunalului Constituţional Fede-
ral pentru violarea voluntară a Legii fundamentale sau a
unei alte legi federale. Cererea de punere sub acuzare
trebuie prezentată de cel puţin o pătrime din membrii
Bundestag-ului (Camera inferioară) sau ai Bundesrat-ului
(Camera superioară). Decizia de punere sub acuzare tre-
buie aprobată cu o majoritate de două treimi din membrii
camerei respective. Acuzaţia este susţinută de un repre-
zentant al Adunării care a votat punerea sub acuzare.
Potrivit aceluiaşi articol, dacă Tribunalul Constituţional Fe-
deral constată că Preşedintele Republicii s-a făcut vinovat
de o violare voluntară a Legii fundamentale sau a unei alte
legi federale, îl poate declara eliberat din funcţie.
 În sistemul constituţional francez (art. 68 din Constitu-
ţie), Preşedintele Republicii nu este responsabil juridic de
actele săvârşite în exerciţiul funcţiei sale decât în caz de
înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele
două Camere, care au hotărât printr-un vot identic în

scrutin public şi cu o majoritate absolută a membrilor care
le compun. Preşedintele este judecat de Înalta Curte de
Justiţie.
 În Statele Unite este cunoscută procedura de impea-
chment. Această procedură constă în punerea sub acu-
zare a înalţilor demnitari ai statului, inclusiv a Preşedin-
telui. Procedura cuprinde două faze: Camera Reprezen-
tanţilor este învestită cu dreptul de a pune sub acuzare
prin votul majorităţii simple a membrilor acesteia, judecata
propriu-zisă urmând a fi făcută de Senat. În cazul când
este judecat Preşedintele, lucrările Senatului vor fi
prezidate de preşedintele Curţii Supreme. Procedura de
judecată seamănă foarte mult cu cea folosită în faţa unei
instanţe. Pentru acuzare se cere votul a 2/3 din numărul
senatorilor prezenţi.
3.5. Categorii tipologice de structuri de guvernare
 În ciuda existenţei unei mari diversităţi de sisteme constitu-

ţionale, literatura de specialitate a reuşit să distingă patru mari
categorii de structuri de guvernare, criteriul de diferenţiere fiind
principiul separaţiei celor trei puteri:
a) regimul confuziei puterilor;
b) regimul separaţiei rigide (regimul prezidenţial);
c) regimul separaţiei suple sau al colaborţrii puterilor
(regimul parlamentar);
d) regimul semiprezidenţial.
Regimul  Acest regim constă în deăinerea ăi exercitarea de către

confuziei acelaăi organ a prerogativelor constituăionale de natură
puterilor legislativă ăi executivă. Modalităţile concrete de deţinere sau
de concentrare a puterii şi de exercitare a acesteia diferă de la
un stat la altul. Teoretic, este posibil ca parlamentul să
concentreze, pe lângă prerogativele sale legislative şi de
control, şi atribuţii ale puterii executive. În acest caz, este
necesar ca parlamentului să i se confere în mod permanent sau
să fie învestit pentru o anumită perioadă cu atribuţii de natură
executivă având o importanţă deosebită. Este vorba, în
principal, de îndrituirea parlamentului de a adopta măsuri pentru
executarea propriilor legi sau, de pildă, de a constata şi
sancţiona anumite contravenţii etc.
 Trebuie reţinut că, în cazul regimului confuziei puterilor,
asumarea de către parlament a atribuţiilor esenţiale ale puterii
executive corespunde constituţiei. Prin urmare, acest regim

politic nu este rezultatul unui abuz constituţional.
 În unele sisteme constituţionale au fost situaţii când parla-
mentul a avut o preponderenţă asupra altor autorităţi. Acest re-
gim este denumit îndeobşte în doctrina constituţională „regim de
adunare”. Regimul de adunare constă în concentrarea puterii de
decizie de către parlament în detrimentul celorlalte structuri de
guvernare. Executivul se află într-o poziţie de subordonare faţă
de forul legislativ, nu numai din punct de vedere al formării sale
(trebuie să fie învestit de parlament), dar şi al funcţionării. Pre-
ponderenţa parlamentului face ca suveranitatea naţională să se
exprime prin suveranitatea parlamentului.
 Practica istorică demonstrează însă că, de cele mai multe
ori, confuzia puterilor s-a datorat, indiferent de forma de gu-
vernământ sau regimul politic, „asimilării” de către puterea exe-
cutivă (şeful statului şi guvernul) a unor asemenea prerogative
care îi confereau supremaţia pe plan politic.
 Legat de această temă, în doctrina şi practica constituţională
contemporană s-a pus problema calificării sub aspect juridic a
îndrituirii puterii executive de a adopta, într-o perioadă limitată de
timp, măsuri excepţionale pentru a soluţiona probleme de o
deosebită gravitate pentru viaţa statului sau a cetăţenilor. Aceste
probleme sau situaţii ivite în mod excepţional motivează insti-
tuirea „stării de necesitate” sau a „stării de urgenţă” ş.a.
 Potrivit Constituţiei României, Preşedintele ţării (organism
aparţinând puterii executive) este îndrituit să instituie prin decret
starea de asediu sau starea de urgenţă, urmând ca măsura
adoptată să fie încuviinţată de către Parlament (art. 93), care
este de altfel competent, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. g), să
reglementeze prin lege organică regimul stării de asediu şi al
celei de urgenţă.
Regimul  Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri caracteri-

separaţiei zează îndeosebi sistemele prezidenţiale. Constituţia este cea
rigide a care stabileşte departajarea netă a puterilor. Pentru o analiză
puterilor teoretică a sistemului, are relevanţă îndeosebi departajarea pu-
(regimul terii legislative de cea executivă. În sistemele politice preziden-
prezidenţial) ţiale, modalităţile de interacţiune a celor două structuri guvernante
sunt mai puţin numeroase şi mai puţin profunde decât în
regimurile politice parlamentare. Sistemul prezidenţial presupu-
ne, în principiu, organizarea puterii executive potrivit modelului
executivului monocratic. În acest model, dualitatea puterii, adică
conferirea unor atribuţii de guvernare distinct şeful statului, res-
pectiv primului-ministru este exclusă, întrucât autoritatea se con-
centrează la nivelul preşedintelui de republică.
 În general, regimurile prezidenţiale se caracterizează prin

următoarele trăsături:
a) puterea executivă este încredin ăată prin constitu ăie preăe-
dintelui, învestit, totodată, cu largi responsabilită ăi în condu-
cerea generală a statului;
b) preăedintele este ales prin vot universal, egal, direct ăi secret,
pentru un mandat a cărui durată variază de la un sistem con-
stitu ăional la altul;
c) preăedintele nu poate dizolva parlamentul, iar acesta nu îl
poate revoca sau demite pe preăedinte. Imposibilitatea revocării
mandatului preăedintelui nu înlătură posibilitatea punerii sub
acuzare a ăefului statului pentru anumite fapte ăi potrivit unei
anumite proceduri;
d) miniătrii nu răspund politic, pentru activitatea guvernamentală
pe care o desfăăoară, în fa ăa parlamentului, ci a preăedintelui.
Regimul  Acest regim este cunoscut şi sub denumirea de regim sau

separaţiei sistem parlamentar. Rădăcinile sale istorice se află în sistemul
suple sau al constituţional britanic.
colaborării
 Caracteristica esenţială a regimului politic parlamentar con-
puterilor
stă în gradul înalt de echilibru ăi interferenăă între parlament
(regimul
ăi componentele sale, pe de o parte (adunări/camere, comi-
parlamentar)
sii parlamentare), ăi guvern, pe de altă parte.
 Între cele două puteri există o colaborare strânsă, în ge-
neral, armonioasă (în principiu, sunt excluse conflictele între
şeful statului şi parlament). Tipul de organizare a puterii exe-
cutive corespunde modelului executivului dualist/bicefal.
 În afara colaborării armonioase şi a echilibrului între puterea
legislativă şi cea executivă, regimul parlamentar se carac-
terizează prin:
a) alegerea preăedintelui republicii de către parlament. Această
trăsătură este evidentă, desigur, doar în formele de guvernământ
republicane;
b) răspunderea politică a membrilor guvernului ăi a acestuia în
întregul său fa ăă de parlament;
c) învestirea ăefului statului (monarh sau preăedinte de repu-
blică) cu atribu ăii limitate privind conducerea efectivă. ăeful sta-
tului nu îăi asumă o răspundere politică, putând însă să fie sanc-
ăionat, potrivit unei proceduri speciale, doar pentru anumite
fapte: înaltă trădare, violarea constitu ăiei ăi a legilor;
d) prerogativele constituăionale conferite executivului ca, în anu-
mite condiăii prevăzute expres ăi limitat în legea fundamentală, să
dizolve parlamentul. Dizolvarea parlamentului nu este o sancăiune
aplicată acestuia, ci o cale de rezolvare a unui conflict.
 În general, actorii politicii – şeful statului, parlamentul (pre-

şedinţii celor două camere, liderii grupurilor parlamentare), şefii
de partide – deţin instrumentele politice şi juridice pentru a pre-
veni crizele şi tensiunile sociale, stările conflictuale generate de
incompetenţa sau chiar refuzul unei părţi de a colabora sau de
a fi cooperantă în căutarea unei soluţii constituţionale pentru re-
zolvarea unei anumite probleme.
 În practica socială sunt întâlnite diferite variante de regim
parlamentar, mai mult sau mai puţin depărtate de modelul
original. Prin simplificare metodologică, pot fi identificate urmă-
toarele trei posibilităţi constituţionale de deformare a modelului
clasic de regim parlamentar:
a) preponderen ţa câţtigatţ de guvern, într-o evolu ăie consti-
tu ăională îndelungată, fa ăă de parlament. Caracteristica acestei
„deformări” sau resortul constituăional al funcăionării unui ase-
menea regim constă în prerogativa guvernului de a organiza
alegeri parlamentare anticipate în caz de divergen ăă cu par-
lamentul sau de imposibilitate de rezolvare a unei probleme de
interes na ăional major;
b) preponderen ţa parlamentului asupra executivului. Acest re-
gim este cunoscut ăi sub numele de „regim de adunare”;
c) întţrirea prerogativelor ţefului statului. Această deformare a
modelului parlamentar teoretic este generată de inten ăia ăefului
statului de a depăăi condi ăia sa de organism constitu ăional lipsit
de putere efectivă ăi practic iresponsabil din punct de vedere
politic. Prin urmare, se atribuie acestuia instrumente politico-
juridice gra ăie cărora ăeful statului îăi poate impune voin ăa fa ăă
de parlament.
 Există trei modalităţi de realizare a unei preponderenţe a
şefului statului, şi anume:
a) stabilirea unei duble responsabilită ăi a guvernului fa ăă de
parlament, dar ăi faăă de ăeful statului, care însă nu se subor-
donează puterii legislative (de exemplu, Portugalia);
b) men ăinerea responsabilită ăii guvernului fa ăă de parlament,
concomitent cu învestirea cu puteri reale a ăefului statului ales
prin sufragiu universal ăi direct. ă eful statului de ăine o for ăă deo-
sebită, se bucură de prestigiu na ăional ăi este arbitru al celorlal ăi
actori politici. În doctrină, acest regim este denumit de mul ăi
autori „regim preziden ăialist”, „preziden ăialism ra ăionalizat”;
c) asumarea de către ăeful statului a func ăiei de premier (exe-
cutivul monocefal), dar supunerea acestuia unui control politic
exercitat de parlament. Acest sistem caracterizează unele
sisteme constitu ăionale africane, care tind spre un sistem sau
un regim politic preziden ăial.
Regimul  Regimul semiprezidenţial se caracterizează în principal prin

semipre- alegerea şefului statului prin vot universal direct şi prin
zidenţial răspunderea politică a guvernului faţă de parlament.
1. Interferenţa între puteri se bazează pe:

A. principiul separaţiei puterilor;
B. principiul unicităţii puterilor;
C. principiul suveranităţii puterii poporului;
D. principiul reprezentării.
2. Dizolvarea parlamentului de către şeful statului este posibilă:
A. în sistemele prezidenţiale;
B. în sistemele parlamentare şi semiprezidenţiale;
C. dizolvarea parlamentului este o măsură excepţională şi nu are legătură
cu caracterul regimului politic, fiind prevăzută în toate constituţiile scri-
se;
D. doar în sistemele parlamentare.
3. Delegarea legislativă constă în:
A. transferarea puterii legislative de la parlament la guvern în anumite
condiţii;
B. prerogativa guvernului de a iniţia proiecte de lege;
C. abilitarea comisiilor parlamentare, de către camerele legislative, să avi-
zeze proiecte de lege;
D. prerogativa guvernului de a emite reglementări proprii pentru aplicarea
legilor.
4. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii executive prin
care aceasta se implică direct în activitatea legislativă a parlamentu-
lui:
A. sancţionarea şi promulgarea legilor;
B. exercitarea dreptului de veto;
C. iniţiativa legilor;
D. convocarea parlamentului în sesiune extraordinară;
E. numirea unor membri ai parlamentului;
F. prezentarea mesajelor şefului statelor;
G. participarea la dezbaterile parlamentare.
5. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii executive privind
finalizarea procesului legislativ:
A. delegarea legislativă;
B. sancţionarea şi promulgarea legilor;
C. organizarea unor referendumuri pentru aprobarea legilor;

D. dreptul de veto.
6. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii legislative privind
formarea structurilor puterii executive:
A. primirea mesajelor adresate de şeful statului;
B. alegerea preşedinţilor de republică în regimurile parlamentare;
C. acordarea votului de încredere guvernului;
D. desemnarea preşedintelui de republică în regimurile prezidenţiale;
E. adoptarea unor moţiuni.
7. Prin delegarea legislativă:
A. guvernul este abilitat prin constituţie să adopte acte cu putere de lege;
B. guvernul deţine o putere de reglementare proprie, care se opune par-
lamentului;
C. guvernul este abilitat de parlament, în anumite condiţii, să adopte acte
cu putere de lege;
D. guvernului i se deleagă dreptul de a transmite parlamentului proiecte
de lege.
8. Alegeţi din coloana alăturată prerogativele puterii legislative de inter-
venţie în activitatea executivului:
A. acordarea votului de încredere guvernului;
B. revocarea din funcţie a preşedinţilor de republică;
C. răspunsul dat la mesajele adresate de şeful statului;
D. constituirea unor comisii de anchetă;
E. retragerea votului de încredere acordat guvernului;
F. adoptarea unor moţiuni;
G. interpelările şi întrebările adresate membrilor guvernului.
9. Menţionaţi caracteristicile regimurilor politice parlamentare.
10. Menţionaţi caracteristicile regimurilor politice prezidenţiale.
11. Legitimitatea şefului de stat este identică cu cea a parlamentului în:
A. regimurile politice parlamentare;
B. monarhiile constituţionale;
C. regimurile politice prezidenţiale.
12. Guvernul răspunde în faţa şefului statului în:
A. monarhiile parlamentare;
B. regimurile politice parlamentare;
C. regimurile politice semiprezidenţiale;
D. regimurile politice prezidenţiale.
13. Guvernul este expresia voinţei suverane a parlamentului în:
B. regimurile politice prezidenţiale;
C. formele de guvernământ republicane.
14. Guvernul este expresia voinţei suverane a parlamentului în:

A. republicile prezidenţiale;
B. republicile parlamentare;
C. formele de guvernământ monarhice;
D. regimurile politice democratice.
15. Guvernul este expresia voinţei politice a şefului statului în:
A. regimurile politice parlamentare;
C. regimurile politice semiprezidenţiale.
16. Guvernul răspunde politic în faţa parlamentului în:
A. regimurile politice prezidenţiale;
B. regimurile politice semiprezidenţiale;
C. regimurile politice democratice.
17. Dizolvarea parlamentului de către şeful statului este posibilă doar
în:
A. regimurile politice totalitare;
C. regimurile politice parlamentare.
18. Menţionaţi caracteristicile regimurilor politice semiprezidenţiale.
19. Parlamentul nu poate revoca mandatul şefului statului în:
B. regimurile politice parlamentare;
C. regimurile politice democratice.
20. Parlamentul poate revoca mandatul preşedintelui în:
A. republicile prezidenţiale;
B. republicile parlamentare;
C. republicile semiprezidenţiale.
Principiul suveranităţii TEMA
poporului şi accesul la putere.

Sistemul electoral
14
§1. Introducere
Organizarea constituăională a oricărui stat are în centrul său ideea de
putere, definită, în esenăă, ca o capacitate sau forăă deăinută de o persoană
sau grup de persoane de a obăine din partea unei mulăimi de persoane, pe
care o domină, o supunere deplină. Această caracterizare a puterii se referă la
puterea politică ăi este valabilă pentru orice tip de stat, indiferent care ar fi
epoca istorică la care l-am raporta. În statele contemporane – în imensa lor
majoritate state democratice – există ăi se manifestă două asemenea puteri:
puterea poporului ăi puterea statului, aceasta din urmă fiind, de fapt, atribute,
prerogative de putere, pe care poporul le transmite vremelnic autorită ăilor
statului (parlament, monarh/preăedinte, guvern, instanăe judecătoreăti, alte
organisme statale) prin operaăiuni electorale.
Atât puterea poporului, cât ăi puterea statului sunt suverane, în sensul că
cele două tipuri de putere nu se află în raport de subordonare faăă de puterea
suverană a altui popor, respectiv a altui stat.
Puterea politică suverană a poporului este transmisă autorită ăilor statale
prin intermediul partidelor politice, care periodic propun candidaăi pentru
constituirea parlamentelor ăi guvernelor ăi pentru alegerea preăedinăilor de
republică. Cei ce vor fi aleăi în parlament sau ca preăedinăi de republică,
precum ăi cei ce vor fi învestiăi ca membri ai guvernului vor exercita
prerogative ale puterii de stat în numele poporului, pentru popor ăi sub
controlul poporului.

3.1. Delimitări conceptuale
 Ştiinţa dreptului constituţional şi în general ştiinţa politică

folosesc o paletă largă de termeni circumscrişi ariei exercitării
puterii sau autorităţii publice. Ne referim, în acest sens, la
termenii de „putere politică” sau „putere”, „autoritate publică”,
„putere de stat”, „democraţie”, „suveranitate”, ca şi la concepte
înrudite cu acestea, cum ar fi „dominaţie”, „forţă de constrân-
gere”. Termenii respectivi pot să exprime fie fenomenul puterii
ca atare, fie forma instituţionalizată a acesteia, adică instituţiile

politice care exercită prerogative de putere sau de comandă.
Conceptul de  Ca fenomen, puterea politică este concepută ca putere glo-

putere bală exercitată în cadrul colectivităţii, în scopul de a o organiza,
de a o menţine şi de a o apăra, sau ca o capacitate generalizată
de a obţine efectuarea unor îndatoriri obligatorii de către indivizi
şi grupuri sociale într-un sistem de organizare colectivă, atunci
când îndatoririle sunt legitimate prin legătura lor ca scopuri
colective.
 Din perspectiva definiţiei lui Dahl, conceptul de putere se
raportează la raporturile existente între două entităţi, şi anume
între titularul puterii şi destinatarul deciziei politice a acestuia,
care pot fi individul, grupuri sau organizaţii sociale. Explicată
prin natura ei, puterea este, ca atare, o relaţie, un raport social
de un anumit tip.
 Relaţiile de putere cuprind ca elemente legitimitatea, subor-
donarea, conducerea, autoritatea, influenţarea şi convingerea,
dominaţia, constrângerea, consimţământul, controlul, capaci-
tatea de manipulare, dar şi cerinţa de ocrotire a drepturilor
individului, precum şi capacitatea de a mobiliza resurse şi ener-
gii de o natură diversă (economică, financiară, socială etc.),
pentru atingerea unor obiective dezirabile comunităţii.
 Puterea exprimă capacitatea de a folosi setul de instru-
mente la care recurge titularul acesteia pentru obţinerea unor
obiective enunţate sau programate anterior şi scontate.
 Privită ca acţiune politică specializată, puterea ne apare sub
forma a trei subspecii: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească.
 Tradiţional, în afara celor trei categorii de putere nu mai
există nicio subspecie de putere, deşi constituţiile statelor fac
referire nu numai la parlamente, guverne (şi la şeful statului) şi
instanţe judecătoreşti, dar şi la alte instituţii publice, care, deşi
exercită prerogative de putere (de stat), nu sunt incluse în
ansamblul celor trei puteri tradiţionale. Este vorba, de pildă, de
instituţia Ombudsmanului, de tribunalele sau curţile constitu-
ţionale, curţile de conturi s.a.
 Rămân în afara puterii instrumentele de autoguvernare care
permit unor colectivităţi cu o natură diversă să adopte decizii
obligatorii în cadrul unor cvasi-relaţii de putere la anumite
niveluri, fără intervenţia făţişă şi directă a statului, dar cu
concursul acestuia şi în cadrul legal stabilit de acesta. Ne
referim în acest caz, în mod special, la iniţiativele cetăţeneşti în
domeniul legislativ, la referendum şi plebiscit sau la forme

specifice de control cetăţenesc asupra activităţii unor autorităţi
publice.
 Locke înţelegea prin puterea politică dreptul de a face legi
însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate
pedepsele mai mici – în vederea reglementării şi conservării
proprietăţii (property) şi de a folosi forţa colectivităţii (com-
munity) atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în
apărarea comunităţii (commonwealth) de vătămări aduse din
afara ţării, toate acestea în vederea „Binelui public”.
 Sociologul Weber considera că „puterea înseamnă orice
şansă folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unei
relaţii sociale, chiar împotriva unei rezistenţe şi indiferent de
elementele pe care se bazează această şansă”. G. Burdeau
consideră că puterea este o forţă născută din conştiinţa socială,
destinată să conducă grupul social (societatea) în căutarea
„Binelui comun” şi capabilă să impună în caz de nevoie
membrilor grupului atitudinea pe care ea o comandă.
Definiţia  În concepţia marxistă, puterea este abordată din perspec-

marxistă a tiva materialist-dialectică, ca un fenomen aflat în legătură directă
puterii şi necesară cu natura economică şi componentele sociale ale
politice sistemului politic. Potrivit unei asemenea perspective, puterea
apare ca o formă a dominaţiei de clasă care are o triplă
înfăţişare: politică, economică şi socială.
 Puterea trebuie însă analizată empiric, prin raportare con-
cretă la mediul în care se aplică. Acest mediu poate fi natural,
uman, social, economic, politic, financiar etc. Vorbim astfel de
forţele sau de puterea naturii, de putere socială, de puterea
economică a unui stat sau a unui grup industrial, de puterea
politică sau de puterea financiară a unei bănci ori de puterea
militară de distrugere a unei unităţi de blindate. Putem vorbi, de
asemenea, de puterea Bisericii. Exemplele de utilizare a noţiunii
de putere pot fi multiplicate în analiza politică a acesteia, întrucât
ştiinţa politică raportează puterea la societate, or, aceasta se
compune dintr-un conglomerat de componente de natură
extrem de diversă.
 Regulile generale de studiere empirică a puterii privesc titu-
larul puterii şi cine o exercită, asupra cui se exercită, ce se ur-
măreşte prin exercitarea puterii, care sunt instrumentele de
exercitare a puterii şi cum sunt receptate de cei asupra cărora
se exercită puterea, care este rezultatul concret al exercitării
puterii şi cum influenţează acest rezultat politica generală a celui
care utilizează puterea (reciclarea puterii într-un sistem

democratic de guvernământ).
Definiţia  Într-o accepăiune generală, puterea reprezintă

noţiunii de capacitatea organizată ăi durabilă a unui agent social de
putere a impune altora să îndeplinească sau să realizeze
obiective determinate pe care ăi le propune în interes
personal sau general. Puterea poate fi considerată ăi ca
o aptitudine a unui agent social de a-i convinge sau
obliga pe alăii să producă durabil rezultate scontate.
 O asemenea accepţiune a puterii presupune, în primul rând,
o relaţie socială între agentul social – care deţine şi exercită
puterea – şi un grup de indivizi asupra căruia agentul acţio-
nează, obţinând de la acesta şi de la fiecare individ în parte un
anumit rezultat, concretizat, în esenţă, într-un act de supunere.
 Din punct de vedere instituţional, puterea se obiectivează în
diverse organisme cărora le sunt delegate de către popor atri-
buţii sau funcţii de putere. Puterea astfel instituţionalizată apare
sub forma puterii de stat şi este exercitată de acesta în
ansamblul său şi în mod specializat şi distinct de diverse orga-
nisme ale sale. Din această perspectivă, statul apare ca titular
exclusiv al forţei de comandă şi dominaţiune pe care o utilizează
în mod legitim.
Puterea  Distincţia între puterea politică şi puterea de stat a fost fă-

politică şi cută cu foarte multă vreme în urmă. Romanii, de pildă, foloseau
puterea de noţiunea de potentia pentru a desemna autoritatea naturală,
stat forţa de influenţă a unui individ sau grup faţă de alţi indivizi sau
grupuri, şi noţiunea de potestas în sensul de instituţie publică ce
exercită efectiv forţa. Potentia îşi are legitimarea în
suveranitatea poporului (in populo), pe când potestas rezidă în
voinţa Senatului (in Senatu sit).
 O distincţie asemănătoare se face şi în sociologia politică
modernă. Astfel, Maurice Duverger, într-o lucrare mai veche,
preciza că „numim aici putere (pouvoir) ceea ce alţii denumesc
autoritate. Puterea (pouvoir) este forma de influenţă (sau de
putere/puissance) care este instituită de normele, credinţele şi
valorile societăţii în care se exercită”. Între potentia şi puissance
există un raport de echivalenţă. Astfel, potentia sau puissance
este esenţialmente unică, în timp ce potestas, respectiv
pouvoirs sunt multiple (puterea părintească, puterea militară,
puterea şefului ierarhic, puterea de stat, puterea legislativă,
puterea executivă, puterea judecătorească).
 Este necesar de reţinut că fiecare epocă istorică are con-

cepţia sa despre esenţa, legitimitatea, conţinutul şi modalităţile
de exercitare a puterii.
 Trebuie observat, în acest sens, că numai statul are, prin
tradiţie, vocaţia să i se încredinţeze exerciţiul puterii (po-
testas/pouvoirs). Biserica, de pildă, deşi a pretins cu secole în
urmă că deţine autoritatea temporală şi chiar a exercitat-o, este
în vremurile moderne separată de stat şi nu îşi arogă vreun rol
activ în conducerea efectivă a statului.
 Raţiunea delegării de către popor a anumitor prerogative de
putere unor autorităţi publice specializate, aflate sub controlul
său, este asigurarea, pe această cale, a siguranţei colective a
tuturor cetăţenilor. Ca să se asigure un climat de pace socială
şi ordine într-o comunitate umană, este necesar ca interesele şi
voinţa fiecărui individ să se topească într-o voinţă generală
unică, exprimată şi impusă la nevoie prin forţă fiecărui individ de
către autorităţi publice desemnate în mod legitim. Este esenţial
ca atât desemnarea autorităţilor publice cărora li se deleagă
prerogative de putere, cât şi exercitarea ca atare a acestora să
se facă în mod legitim.
Legitimitatea  Este un adevăr incontestabil că puterea de stat nu poate fi

puterii de stat menţinută decât în măsura în care structurile de putere sunt
legitime, iar deciziile politice, inclusiv legile, exprimă voinţa ge-
nerală şi nu sunt folosite împotriva unei părţi a populaţiei. Le-
gitimitatea unei puteri statale poate fi privită dintr-o dublă
perspectivă: ca act al desemnării structurilor de putere (cuce-
rirea sau actul de întemeiere a puterii) şi ca asigurare a concor-
danţei între conţinutul deciziilor politice şi aşteptările celor gu-
vernaţi.
 Astfel privită, puterea statală se bazează pe dominaţie şi
forţă de constrângere, trăsături care la rândul lor trebuie să fie
legitime. Se poate face, din acest punct de vedere, o distincţie
netă între putere şi autoritate. Autoritatea nu se confundă cu
puterea, deşi se întemeiază pe aceasta. Fără sprijinul puterii de
stat nu ar exista autoritate politică. Raportul între autoritate şi
puterea de stat, ca atare, are la bază factori distincţi, de care
depinde fiecare.
Dreptul  În cazul în care autorităţile publice cărora li se deleagă pre-

poporului la rogative de putere abuzează de ele şi guvernează în mod
rezistenţă tiranic, poporul are dreptul de a se răzvrăti împotriva statului,
împotriva recurgând, în acest caz, la violenţă şi insurecţie. Dreptul la răz-

represiunii vrătire este legitim numai dacă se exercită ca o reacţie la tiranie.
Pe această cale, s-a justificat chiar şi tiranicidul. Fundamentele
teoretice ale unui asemenea drept le regăsim din abundenţă în
scrierile Antichităţii greceşti şi romane, precum şi în operele
filozofice ale unor gânditori din Evul Mediu. Sfântul T. d’Aquino
face cunoscută teoria tiranicidului, susţinută prin invocarea unor
texte din Vechiul Testament, potrivit cărora poporul lui Israel a
fost pedepsit de Dumnezeu cu căderea pentru 18 ani în robia
moabiţilor, conduşi de regele Eglon. Socotit tiran, acesta a fost
ulterior ucis prin viclenie de Aod.
3.2. Raportul între puterea politică şi puterea de stat
 Puterea, ca atare, a existat şi s-a manifestat ca act de co-

mandă, de dominaţie şi de constrângere în orice colectivitate
umană. În societăţile umane rudimentare, primare, o astfel de
putere avea caracter conjunctural şi se exercita individual sau
colectiv, dar neorganizat, asupra altor indivizi.
 Din momentul apariţiei statului se poate vorbi de o adevă-
rată putere de stat, fără a se face distincţia între aceasta şi pu-
terea politică.
 Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat

există un raport de la întreg la parte. Puterea de stat este o pu-
tere specializată şi delegată de popor, în calitatea sa de titular
al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi publice,
denumite şi puteri (legislativă, executivă şi judecătorească).
 Puterea de stat este astfel o putere derivată şi condiţionată
de puterea politică deţinută de popor. Faptul că puterea de stat
este o putere delegată sau, altfel spus, o putere derivată şi con-
diţionată înseamnă că ea nu poate fi opusă poporului şi folosită
împotriva şi pentru împilarea acestuia. Tocmai de aceea,
puterea de stat este legitimă dacă rezidă în puterea suverană a
poporului. Puterea de stat nelegitimă este o putere rezultată din
uzurparea puterii legitime sau a puterii exercitate împotriva
poporului.
 Puterea politică este denumită uneori suveranitate, întrucât
în cadrul teritoriului statal nu există o altă putere care să o
restrângă sau să o concureze.
 De asemenea, puterea politică este suverană, în sensul că
în interiorul statului ea este supremă şi nu concurează cu nicio
altă putere de acelaşi tip. În virtutea suveranităţii (puterii) sale,
poporul este îndreptăţit să ia orice decizie, să determine natura
regimului politic, forma de guvernământ sau structura de stat,

să se autoguverneze sau să decidă liber asupra bogăţiilor sale
naturale ş.a. Pe plan extern, poporul se bucură, în virtutea
aceleiaşi suveranităţi, de tratament egal faţă de alte popoare.
Trăsăturile  În doctrina constituţională modernă se consideră că puterea

generale ale politică (suveranitatea) are următoarele trăsături generale:
puterii a) unicitatea;
politice şi ale b) indivizibilitatea;
puterii de stat c) inalienabilitatea;
d) imprescriptibilitatea.
 Caracterul unic al suveranităţii constă, aşa cum am arătat
deja, în inexistenţa unei alte puteri de aceeaşi natură care să o
concureze. Dacă puterea politică (suveranitatea) a poporului
este unică, rezultă că şi puterea de stat este esenţialmente
unică, ceea ce nu exclude departajarea şi exercitarea separată
a funcţiilor statului.
 Indivizibilitatea puterii politice indică imposibilitatea frag-
mentării acesteia în cote-părţi aparţinând unor titulari diferiţi.
 Caracterul inalienabil pune în evidenţă că naţiunea nu îşi
poate înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea fie unei per-
soane sau grup de persoane, fie unor organizaţii internaţionale.
Statul are însă dreptul, în anumite condiţii, să renunţe la anumite
prerogative ale puterii sale suverane.
 Imprescriptibilitatea puterii politice face ca aceasta să
existe atât timp cât există titularul ei: poporul sau naţiunea.
 Aceleaşi patru caracteristici ale puterii politice le regăsim la
puterea de stat. Pe lângă acestea, puterea de stat întruneşte şi
unele trăsături specifice:
a) este o putere transmisţ prin delegaţie de cţtre naţiune
unor organisme care exercitţ conducerea de stat;
b) este o putere de dominaţie ţi constrângere;
c) este o putere organizatţ;
d) este supremţ în cuprinsul teritoriului statului ţi indepen-
dentţ faţţ de o altţ putere de stat;
e) este limitatţ prin drepturile ţi libertţ ţile cetţ ţeneţti recu-
noscute ţi garantate de constituţie;
f) este „revocabilţ” prin dreptul naţiunii de a nu reînnoi
mandatul reprezentanţilor sţi aleţi sau prin dreptul de a se
rţzvrţti împotriva guvernanţilor care conduc în mod tiranic.
Rolul şi  Apariţia conceptului de putere politică nu a fost posibilă fără

funcţiile formarea unei conştiinţe sociale a celor guvernaţi, graţie căreia
puterii de stat aceştia au făcut o disociere netă între autoritatea personală sau
puterea publică (colectivă) rezultată din unirea forţelor
individuale pe baza unor interese comune, devenite astfel inte-
rese generale.
 Dacă puterea încetează să mai fie încorporată în persoana
şefului, se pune problema transferului autorităţii publice de la
„conducătorul-individ” la „conducătorul-colectiv” şi a titularului
voinţei unui asemenea transfer. Acesta din urmă nu poate fi
decât totalitatea indivizilor guvernaţi, iar „conducătorul-colectiv”
este statul. A apărut astfel puterea instituţionalizată, stratificată
ierarhic într-o mulţime de agenţi politici (adunări publice deli-
berative, şefi politici şi militari, poliţie, perceptori de impozite,
judecători ş.a.m.d.), cărora li s-au conferit temporar şi con-
diţionat funcţii precise.
 Apariţia puterii politice ca o necesitate inerentă a vieţii so-
ciale organizate şi manifestarea sa exterioară concomitentă prin
autorităţi publice înzestrate cu o forţă de dominaţie şi con-
strângere au avut un rol extrem de pozitiv în ordonarea relaţiilor
sociale, până atunci anarhice, dezorganizate şi conflictuale.
 În ceea ce priveşte rolul şi funcţiile puterii de stat, acestea
constau în principal în organizarea şi ordonarea prin normati-
vizare a celor mai importante relaţii sociale şi asigurarea res-
pectării comandamentelor juridice, la nevoie prin utilizarea forţei
de constrângere, în armonizarea şi echilibrarea diferitelor cate-
gorii de interese sociale, în apărarea corpului social împotriva
agresiunilor din interiorul acestuia, precum şi din exteriorul său
ş.a.
3.3. Esenţa democraţiei – participarea poporului la conducere
 Dintotdeauna, membrii oricărei colectivităţi sociale au tins

sau au năzuit la un statut politic care să le confere condiţii
prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puţin, pentru a par-
ticipa, prin reprezentare, la procesul de conducere socială.
 Emanciparea politică a individului, văzută desigur în plan
geografic şi social-istoric, a marcat o treaptă superioară pe
calea progresului umanităţii, devenind una dintre piesele de
bază ale sistemului universal de valori social-umane.
 Însăşi noţiunea de democraţie, în care filozofii greci din se-
colele al V-lea - al IV-lea î.Hr. au asimilat şi concretizat, din punct
de vedere politic, o asemenea năzuinţă, a exprimat, în polisurile
greceşti, forma de guvernare în care puterea era exercitată de

către popor sau cu participarea substanţială a acestuia.
Noţiunea de  În ceea ce priveşte noţiunea de popor, trebuie precizat că

popor aceasta trebuie înţeleasă prin raportare la un anumit cadru
geografic şi social-istoric. În vremurile străvechi – chiar şi în
statele care au constituit un sistem de guvernământ democratic
–, poporul constituia doar o categorie, un segment militar sau
politic din totalitatea populaţiei. Chiar şi în condiţiile democraţiei
sclavagiste ateniene, din categoria socio-politică de popor erau
excluşi metecii, adică străinii stabiliţi pe teritoriul statului atenian,
femeile, copiii şi sclavii.
 Fenomenul de reducere a poporului la un segment social –
privit ca o categorie sociologică distinctă de nobilime – a fost
preluat şi în Evul Mediu şi pus în evidenţă îndeosebi în „repu-
blicile burgheze”, unde noua clasă socială, pretinzând că este
reprezentanta poporului, a luptat în numele său pentru a accede
la putere.
 Mult mai târziu, în prima fază de dezvoltare a statelor so-
cialiste (perioada cuceririi puterii), termenului sociologic de
popor i s-a conferit o conotaţie politică. Astfel, din categoria poli-
tică de popor au fost excluşi exponenţii claselor sociale înlă-
turate de pe scena politică prin fraude electorale, abuzuri
administrative, forţa represivă, chiar armată, a aparatului de stat
comunist.
 În aceste condiţii, noţiunea de popor a primit o conotaţie so-
ciologică restrictivă: „popor muncitor”.
Democraţia  În filozofia grecească din secolele al V-lea - al IV-lea î.Hr.,

directă puterea politică se exercita prin intermediul unor adunări ale
cetăţenilor, fiecare dintre ei fiind dator să exercite această
putere potrivit principiului că cetăţenii sunt datori să participe în
măsură egală la rezolvarea treburilor politice ale Cetăţii.
 Întreaga gândire politică a Greciei antice este axată în jurul
ideii şi practicii democraţiei.
 Şi la alte popoare au fost instituţionalizate forme embrionare
de putere sau de autoritate publică bazate pe principiul parti-
cipării cetăţenilor la conducerea statului. Este, astfel, semnalată
la multe alte popoare antice Adunarea poporului – organism
format din oşteni (cetăţeni purtând arme) şi înzestrat îndeosebi
cu prerogative militare.
 După mai mult de un mileniu şi jumătate, în care în Europa
conceptul şi practica democraţiei s-au cufundat în uitare,
doctrina constituţională a reuşit să îmbrace într-o formă pu-

blicistică atrăgătoare o realitate frapantă de care conştienţi au
devenit, chiar şi silit, monarhul absolut şi clasa nobiliară: suve-
ranitatea nu poate aparţine regelui şi deci nu poate fi exercitată
exclusiv de către acesta, deoarece izvorăşte de la Naţiune. În
consecinţă, Naţiunea este îndreptăţită să participe la exercita-
rea puterii politice fie prin reprezentanţii ei, fie în mod direct.
 Iniţial, reprezentanţii poporului convocaţi de rege erau sim-
ple instrumente prin care acesta îşi legitima anumite decizii, în-
deosebi perceperea unor impozite şi taxe. Cu sau fără repre-
zentanţii poporului, guvernarea regelui conserva interesele Co-
roanei şi ale nobilimii. De abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea s-a format o legătură între de-
mocraţie şi reprezentare.
Rădăcini ale  Democraţia reprezentativă, definită ca o democraţie indirec-

democraţiei tă, în care poporul nu guvernează el însuşi, ci îşi alege repre-
reprezen- zentanţii care să îl guverneze, rămâne şi în prezent instrumentul
tative preferat pentru exprimarea voinţei suverane a poporului.
 Nici în epoca contemporană referirea la noţiunea de popor,
ca titular al suveranităţii – pe care se bazează întreaga doctrină
şi practică constituţională a democraţiei –, nu are în vedere
totalitatea membrilor unei comunităţi sociale, dar nici nu exclude
unele clase sociale. Din punct de vedere al problematicii acce-
sului popular la exercitarea puterii politice, prin termenul de
popor se înţelege ansamblul indivizilor cărora statul le
recunoaşte calitatea de cetăţeni ai acestuia şi, în această
calitate, aptitudinea de a participa în anumite condiţii la diferite
proceduri electorale prin care se exprimă voinţa naţională. Din
acest punct de vedere, noţiunea de „popor” este circumscrisă
noţiunii de „electorat” sau „corp electoral”.
 Până la consacrarea în primele constituţii scrise a prin-
cipiilor guvernării democratice, aceasta era percepută ca un
ansamblu de instrumente prin care, în cadrul republicilor, familii
nobiliare, breslele, oraşele mai importante îşi desemnau repre-
zentanţii învestiţi cu anumite mandate imperative, constând în
votarea legilor, stabilirea unor taxe şi impozite, stabilirea unor
proiecte sociale, politici ş.a.
 Sigur că formele de participare sunt diferite de la un stat la
altul, potrivit regimului politic, condiţiilor concret-istorice, tradi-
ţiilor democraţiei, culturii politice a cetăţenilor, intereselor cercu-
rilor şi forţelor politice care îşi dispută opţiunile electoratului ş.a.
Caracterul autentic al exerciţiului democratic este conferit de
garanţiile materiale, politice şi juridice acordate de stat pentru
ca cetăţenii să îşi exercite liber şi deplin dreptul lor suveran de

a participa la conducere.
3.4. Drepturile electorale
Sistemul  Cele mai importante garanţii juridice pentru exercitarea

electoral acestui drept sunt stabilite prin sistemul electoral.
 Conceptul de sistem electoral este controversat în doctrina
constituţională. În literatura politologică şi juridică occidentală se
foloseşte îndeobşte noţiunea de drept de vot sau cea de drepturi
electorale.
Dreptul  Dreptul de vot poate fi definit ca dreptul

de vot recunoscut, în condiăiile legii, cetă ăenilor unui stat de
a-ăi exprima în mod liber, direct sau indirect opăiunea
electorală pentru un anumit partid politic sau candidat
propus de o grupare politică sau pentru un candidat
independent.
 Dreptul de vot se exprimă în mod obişnuit prin completarea
unui buletin de vot şi depunerea acestuia în urnă.
 Dreptul de vot se exercită în modalităţi diverse, practic fie-
care stat stabilind în mod distinct, printr-o lege, procedurile elec-
torale. Esenţial este ca votul să fie exprimat liber, fără nicio
constrângere sau presiune, deci să fie manifestarea neviciată a
voinţei personale şi a conştiinţei politice şi civice a alegătorului.
 În evoluţia constituţională a statelor lumii pot fi identificate
sisteme care au limitat exercitarea dreptului de vot în funcţie de
avere, de pregătire sau capacitate intelectuală, de apartenenţa
la anumite clase sociale, de calitatea de membru al unor partide
sau formaţiuni politice, de apartenenţa la o comunitate etnică
sau religioasă ş.a. Într-un sens general, toate aceste restrângeri
ale dreptului de vot sunt apreciate ca discriminări.
Sufragiul  Acest sistem a fost cel mai răspândit şi a constat în recu-

cenzitar noaşterea calităţii de alegător şi, implicit, a dreptului de vot
cetăţenilor având un anumit venit anual evaluabil în titluri de
proprietate imobiliară (terenuri, clădiri) sau stabilit în funcţie de
cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate.
Sufragiul  Potrivit practicii constituţionale a unor state, „acordarea” sau

intelectual recunoaşterea dreptului de vot a fost condiţionată de deţinerea
de către alegător a unui certificat, a unei diplome sau a oricărui
act care îi atesta pregătirea intelectuală. Este vorba despre ceea
ce profesorul francez Charles Cadoux numeşte „aptitudinea inte-

lectuală” de a vota. Aceasta a fost aplicată frecvent în Europa
până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Sufragiul  Practic, acesta nu este un sistem de vot, deşi în doctrina

politizat constituţională franceză este denumit „sufragiu politizat”, ci o
excludere arbitrară de la dreptul de vot a exponenţilor anumitor
clase sociale sau a celor care deţin calitatea de membru al
anumitor partide şi formaţiuni politice. Motivele excluderii sunt
exclusiv politice.
Votul  Dreptul de vot universal este un adevărat drept natural pe

universal care statul este dator să îl garanteze fiecărui cetăţean. Votul
universal este proclamat în toate constituţiile moderne. El este
recunoscut exclusiv cetăţenilor statului respectiv. Acordarea
dreptului este condiţionată de îndeplinirea unei anumite vârste
(„majoratul politic”), ca şi de întrunirea unor cerinţe vizând
conduita socială a alegătorilor. În general, vârsta minimă pentru
a vota este de 18 ani.
 În ceea ce priveşte conduita alegătorului, se cere ca acesta
să nu fi fost condamnat pentru anumite infracţiuni la pierderea
drepturilor electorale (în unele sisteme constituţionale se face
referire la crime sau delicte). Alte categorii excluse în mod
obişnuit de la dreptul de vot sunt debilii sau alienaţii mintal, puşi
sub interdicţie de autoritatea competentă printr-un act valabil. În
general, în legile electorale sunt prevăzute expres incapacităţile
electorale.
Exercitarea  Este în general admis că votul sau sufragiul universal este

dreptului de egal, direct (sau indirect) şi secret.
vot universal
 Votul egal înseamnă că fiecare alegător dispune de un
singur vot.
 Votul secret are ca fundament apărarea alegătorului îm-
potriva oricăror represiuni pentru opţiunea sa electorală.
 Votul direct este votul exprimat nemijlocit de către alegător,
care alege pe un anumit candidat. Votul indirect constă în
desemnarea de către alegători prin vot direct a altor alegători,
denumiţi „alegători de gradul 2” sau „mari electori”. Aceştia
votează, la rândul lor, candidaţii propuşi de partidele politice sau
candidaţii independenţi.
3.5. Principii aplicate în procedura alegerilor

 În doctrina constituţională s-au sintetizat şi formulat patru

principii directoare sau cerinţe fundamentale ale oricărui sistem
de votare.
 Aceste principii sunt:
a) fiecare candidat are o ăansă egală cu a altuia de a fi ales;
b) actul votării trebuie să fie real, sincer ăi în conformitate cu
concep ăia politică, conătiin ăa civică ăi interesele alegătorului;
c) legalitatea sau corectitudinea verificării ăi anun ăării rezulta-
telor alegerilor;
d) contenciosul electoral.
1. Scrutinul poate fi:

A. a) majoritar;
b) bazat pe sistemul reprezentării proporţionale;
B. a) pentru alegerile parlamentare;
b) pentru alegerile prezidenţiale;
c) pentru alegerile locale;
C. a) individual;
b) colectiv;
D. a) cu un singur tur;
b) cu două tururi;
c) cu mai multe tururi.
2. Separaţi din coloana de mai jos trăsăturile specifice ale puterii de
stat:
caracterul democratic; indivizibilitatea puterii; inalienabilitatea puterii; carac-
terul de putere; caracterul organizat; puterea de constrângere; caracterul
istoric; puterea de a exprima şi realiza voinţa poporului ca voinţă de stat;
pluralismul politic şi dialogul social; echilibrul puterilor; separaţia celor trei
puteri; putere delegată; putere revocabilă.
3. Scrutinul exprimă:
A. modalitatea în care partidele politice prezintă listele de candidaţi în
alegerile parlamentare şi locale;
B. modalitatea în care se organizează circumscripţiile electorale;
C. modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, primarii,
consilierii etc.;
D. modul de organizare şi desfăşurare a operaţiunilor electorale.
4. În ce sistem de scrutin sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut
cel mai mare număr de voturi?
5. Ce sistem de scrutin presupune scrutin de listă şi un singur tur?

6. Elementele legitimităţii puterii sunt:
A. a) legalitatea instituirii puterii;
b) folosirea puterii în conformitate cu constituţia şi celelalte legi adop-
tate în mod democratic;
B. a) autonomizarea puterii politice de restul populaţiei;
b) exercitarea puterii în mod organizat;
C. a) puterea să fie suverană;
b) puterea să fie deţinută de popor;
c) puterea să fie inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă;
d) puterea să nu fie contestată de forţele politice şi sociale aflate în
opoziţie.
7. Are putere de dominaţie şi constrângere:
A. puterea politică;
B. puterea de stat;
C. puterea suverană a poporului.
8. Este o putere delegată şi revocabilă:
A. puterea politică;
B. puterea de stat;
C. puterea suverană a poporului.
9. Indicaţi trăsăturile generale ale puterii politice.
10. Este supremă în cuprinsul teritoriului naţional:
A. puterea de stat dacă este exercitată în mod legitim;
B. puterea politică;
C. puterea suverană a poporului delegată în mod democratic parlamen-
tului.
11. Puterea de stat suverană se impune:
A. prin norme politice;
B. prin programul de guvernare al guvernului;
C. prin stabilirea unei ordini juridice ferme;
D. prin ideologia partidelor aflate la putere.
12. Autoritatea puterii de stat se impune:
A. prin normele politice impuse de guvernanţi;
B. prin ordinea juridică instituită de guvernant;
C. prin ansamblul normelor politice şi juridice instituite de stat.
13. Unicitatea, indivizibilitatea, inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea
sunt caractere ale:
A. puterii de stat;
B. puterii politice;
C. oricărui tip de putere.
A. titularul puterii politice este parlamentul, întrucât reprezintă poporul;
B. titularul puterii politice este preşedintele republicii, întrucât el reprezintă

statul;
C. titularul puterii politice este poporul, întrucât acesta este suveran;
D. titularul puterii politice este statul, întrucât acesta concentrează întrea-
ga putere de comandă.
15. Legitimitatea puterii de stat presupune:
A. a) legalitatea desemnării sau învestirii autorităţilor publice cu prero-
gative de putere publică;
b) asigurarea concordanţei deciziilor de guvernare cu aşteptările şi ce-
rinţele exprimate de cei guvernaţi:
B. a) folosirea puterii în interesul public, aşa cum acesta este formulat de
către guvernanţi;
b) utilizarea puterii în conformitate cu legile adoptate de parlament;
C. a) folosirea forţei de constrângere potrivit legilor;
b) legalitatea deciziilor de guvernare.
A. fenomenul puterii există în orice colectivitate umană organizată în stat;
B. fenomenul puterii a existat şi există în orice colectivitate umană;
C. fenomenul puterii se manifestă doar în statele moderne.
A. puterea de stat este o putere specializată şi exercitată de popor în
virtutea suveranităţii sale;
B. puterea de stat este o putere specializată şi delegată de popor, în ca-
litate de titular al puterii politice, anumitor autorităţi publice;
C. puterea de stat este o putere organizată şi deţinută în mod suveran de
popor.
18. Argumentaţi de ce nu se pune problema legitimităţii puterii politice?
19. Puterea politică este compatibilă cu formarea elitelor sau a „clasei
politice”? Dar puterea de stat? Argumentaţi răspunsurile.
20. Argumentaţi de ce puterea politică nu îşi schimbă esenţa şi con-
ţinutul, în timp ce puterea de stat îşi schimbă, după caz, conţinutul şi
formele de exercitare?
Partea a II-a
Principiile reflectate
TEMA
în Constituţia României din 1991.
Caracterele şi atributele 1
statului român
§1. Introducere
Orice constituăie este alcătuită din principii ăi norme, fiecare dintre acestea
având obiecte de reglementare specifice ăi o importanăă particulară în
arhitectura constituăională ăi în organizarea ăi funcăionarea regimului politic.
Principiile constituăionale sunt – ca formulare – norme juridice, dar prin
generalitatea ăi importanăa lor depăăesc cu mult statutul obiănuit al unei
norme de drept, adoptată pentru reglementarea normativă a unor relaăii
sociale de detaliu. Principiul constituăional „proiectează” o adevărată
arhitectură a exercitării puterii, care se va obiectiva într-o construcăie
armonioasă formată dintr-un ansamblu coerent de norme juridice, fiecare
având un loc ăi rol precis în ridicarea construcăiei ăi în asigurarea funcăio-
nalită ăii sale perfecte.
Înainte de a fixa principiile ăi normele de reglementare a raporturilor de
putere, constituăiile definesc trăsăturile particulare ale statului, valorile ăi
tradiăiile sale, din care rezultă – pentru observatorul atent ăi avizat – fizionomia
psiho-socială, felul de a fi al poporului căruia i se adresează o anumită
constituăie.
Fiecare stat are anumite caracteristici esenăiale ăi trăsături definitorii, care
îi conferă o fizionomie particulară ăi îl individualizează în raport cu toate
celelalte state. Aceasta nu înseamnă că unele dintre caracteristicile
fundamentale ale unui stat nu pot fi întâlnite la un alt stat ăi cu alte funcăii.
Caracterele statului sunt trăsături caracteristice ale acestuia, care au apărut
odată cu formarea sa ori s-au conturat pe parcursul evoluăiei sale. Caracterele
statului sunt permanente, nu se schimbă, deăi statul îăi poate modifica regimul
politic, forma de guvernământ sau structura de stat. Este important să studiem
ăi să cunoaătem caracterele unui stat, deoarece astfel vom putea înăelege mai
bine principiile organizării sale politice, fizionomia spirituală a cetă ăenilor săi,
valorile psiho-sociale, tradiăiile, morala ăi cultura politică ale poporului
respectiv.

2. Revizuirea Constituţiei României 151
3.1. Contextul naţional şi internaţional al adoptării Constituţiei

României din 1991
 Izbucnirea revoltei populare la 22 decembrie 1989 a atras

după sine pierderea oricărei legitimităţi a ordinii constituţionale
instituite la 21 august 1965. De fapt, structurile politice consfin-
ţite în Constituţia din 1965 nu se mai bazau în decembrie 1989
pe sprijin popular şi, de altfel, nici nu erau expresia reală a
voinţei suverane a poporului român.
 Lipsei de sprijin popular a ordinii constituţionale a statului
socialist pe plan intern îi corespundeau, pe plan internaţional,
marginalizarea şi izolarea României atât în cadrul comunităţii
internaţionale, cât şi în cadrul complexului politico-militar, eco-
nomic şi ideologic socialist, aflat el însuşi într-o criză de identi-
tate şi de legitimitate. Sfârşitul anului 1989 a adus cu sine, nu
numai pentru România, ci şi pentru alte state socialiste, renun-
ţarea la sistemul socialist (de timp marxist-leninist) de guver-
nare.
 Pentru toate statele socialiste care s-au eliberat de comu-
nism prin revolte paşnice sau violente (cazul României), s-a pus
problema reflectării la nivel constituţional a reformelor de-
mocratice impuse de mase. Pentru România, ca şi pentru fos-
tele state socialiste în cauză, singura alternativă viabilă la mo-
delul comunist de guvernare a fost alinierea la valorile uni-
versale ale democraţiei liberale şi la principiile statului de drept.
 Decizia Constituantului român din 1991 de a alinia România
standardelor constituţionale occidentale a exprimat voinţa liberă
şi suverană a poporului român. Fără voinţa şi acţiunea directă a
poporului, orice înţelegere secretă ar fi fost sortită eşecului.
 Necesitatea adoptării unei noi Constituţii în România a fost
generată, în primul rând, de caracterul schimbărilor fundamen-
tale, structurale produse în viaţa politică în decembrie 1989.
Aceste schimbări au privit nu numai regimul politic reflectat în
Constituţia din 1965, dar şi instituţiile politice prin care se asi-
gura guvernarea, şi anume instituţia parlamentară, cea prezi-
denţială, Consiliul de Stat, Guvernul, organismele administraţiei
locale ş.a.
 Actul revoluţionar de desfiinţare a tuturor structurilor de
putere a fost atât de profund, implicând nu numai încetarea
activităţii propriu-zise a autorităţilor în cauză, ci şi înlăturarea
infrastructurilor corespunzătoare şi a personalului afectat, încât
refacerea pe o nouă concepţie filozofică şi politică, dar şi pe o
nouă legitimitate populară a aparatului statal nu era posibilă în
cadrul constituţional – chiar şi revizuit – adoptat în 1965.
 Adoptarea noii Constituţii impunea o perioadă de tranziţie,

de pregătire a instituirii unei noi ordini constituţionale şi a unor
mecanisme democratice de acces la putere şi de exercitare a
acesteia.
 Opţiunea poporului român şi a noilor autorităţi publice pen-
tru adoptarea unei noi Constituţii, care să revigoreze tradiţiile
democraţiei parlamentare româneşti şi să reflecte marile prin-
cipii constituţionale – în primul rând principiul separaţiei pute-
rilor, al reprezentării, al puterii suverane a poporului, pluralismul,
egalitatea în drepturi –, mecanismele statului de drept, a fost
apreciată de comunitatea internaţională ca o măsură necesară
racordării României la valorile democraţiei constituţionale
occidentale.
 Constituţia a fost adoptată la 21 noiembrie 1991. După
adoptare, a fost supusă aprobării poporului prin referendum
naţional şi a intrat în vigoare la 8 decembrie 1991, la aceeaşi
dată fiind abrogată în întregime Constituţia din 21 august 1965.
3.2. Conceptul de principiu constituţional
 Întreaga activitate de dobândire şi exercitare a puterii poli-

tice, raporturile între guvernant şi guvernaţi se desfăşoară po-
trivit anumitor principii generale prevăzute în constituţie. Aceste
principii reflectă şi consacră în formule politico-juridice carac-
terul structurilor de guvernare şi raporturile dintre ele în procesul
exercitării puterii, stabilesc direcţiile generale de activitate ale
statului. Totodată, unele dintre ele fixează cadrul general în care
poporul – titularul suveran al puterii – exercită atributele
acesteia.
 Important de reţinut este faptul că principiile constituţionale
nu sunt rodul unor elaborări pur teoretice, abstracte, ele fiind
cristalizate pe baza studierii experienţei sociale, a cerinţelor
procesului de dezvoltare a unei societăţi umane şi mai ales pe
baza proiectării instrumentelor şi mecanismelor de exercitare a
puterii şi a raporturilor între stat şi cetăţean.
Raportul între  Fiind consacrate în norme fundamentale, principiile con-

principiile stituţionale, ca de altfel orice principiu de drept, reflectă reali-
constituţio- tăţile social-economice şi politice din momentul adoptării consti-
nale şi tuţiei. Ulterior, dinamica vieţii sociale, cerinţele noi ale organi-
principiile zării şi conducerii statale impun schimbări legislative. Normele
fundamentale juridice înscrise în actele normative emise în baza unuia sau
ale dreptului altuia dintre principiile constituţionale pot fi modificate. De o
modificare corespunzătoare a normelor constituţionale care
consacră principii constituţionale nici nu poate fi vorba, deoa-

rece procedura modificării legii fundamentale este mult diferită
de cea a unei legi obişnuite.
 Principiile constituţionale, la fel ca şi celelalte principii juri-
dice, nu sunt imuabile, pietrificate, cantonate la anumite realităţi
social-politice. Pe baza principiilor constituţionale, aflate ele
însele şi fiecare dintre ele într-o dinamică proprie – ca orice
mişcare socială de altfel –, se stabilesc noi orientări privind
reglementarea relaţiilor sociale în legătură directă cu formele
democratice de exercitare a puterii.
 Poziţia supremă a constituţiei în sistemul izvoarelor drep-
tului atribuie normelor şi principiilor constituţionale o forţă juri-
dică superioară faţă de legile organice şi ordinare, acestea din
urmă neputând să deroge de la conţinutul lor. Trebuie subliniat
că valoarea şi eficacitatea principiilor şi, în general, a normelor
constituţionale depind în mare măsură de voinţa şi capacitatea
guvernanţilor de a le impune în litera şi spiritul lor în viaţa politică
şi de a le respecta ei înşişi. Aceasta este şi o cerinţă imperioasă
a statului de drept.
Definiţia  Într-o încercare de definire a conceptului de principiu

principiului constituţional, s-ar putea spune că acesta reprezintă o
constituţional prescripăie general-obligatorie înscrisă în constituăie,
care stabileăte o direcăie fundamentală a organizării ăi
exercitării puterii, a funcăionării sistemului politic,
potrivit căreia se formează ăi funcăionează autorită ăile
publice învestite cu puterea de stat, se stabilesc
raporturile între acestea, ca ăi raporturile generale între
stat ăi cetă ăean.
 Au valoare de principiu constituţional:
a) principiul puterii suverane a poporului;
b) principiile exercitţrii puterii (principiul democraţiei
reprezentative ţi principiul democraţiei semidirecte);
c) principiul separaţiei puterilor;
d) principiul pluralismului;
e) principiul legalitţ ţii;
f) principiul supremaţiei constituţiei;
g) principiul egalitţ ţii în drepturi ţi îndatoriri a tuturor cetţ-
ţenilor, fţrţ nicio discriminare;
h) principiul apţrţrii drepturilor ţi libertţ ţilor fundamentale
ale cetţ ţenilor;
i) principiul autonomiei locale ţi al deconcentrţrii ţi descen-
tralizţrii serviciilor publice;
j) principii ale activitţ ţii judecţtoreţti.
3.3. Caracterele statului român
Definiţia  Înţelegem prin caracter al statului o trăsătură

caracterului definitorie a statului în cauză, care îi conferă acestuia o
statului individualitate proprie, graăie căreia se deosebeăte de
un alt stat. O asemenea trăsătură însoţeşte statul respectiv
pe toată durata existenţei sale şi nu îşi schimbă conţinutul,
chiar dacă nu este expres formulată într-un document
politico-juridic de valoarea constituţiei.
 Caracterele statului se formează, în general, odată cu apa-
riţia acestuia. Unele dintre ele se adaugă însă pe parcurs, în
funcţie de schimbările structurale ce se produc în esenţa sau
forma statului. Existenţa unui anumit caracter al statului nu
depinde de voinţa politică a celor aflaţi la putere la un moment
dat, ci este un rezultat al procesului de formare a statului res-
pectiv. Se poate spune că ansamblul caracterelor statului este
forma de exteriorizare a statului în cauză.
 Caracterele statului nu influenţează cu nimic natura sis-
temului sau a regimului politic, sistemul de drept, acestea de-
pinzând de alţi factori, cum sunt cei geografici, politici, psiho-
sociali, culturali ş.a.
 Faptul că fiecare stat are caractere proprii, inconfundabile
nu înseamnă însă că acelaşi gen de caractere nu poate fi întâlnit
la un alt stat.
 Nu se poate face confuzie între caracterele statului şi ele-
mentele constitutive ale acestuia. Elementele constitutive ale
statului sunt identice pentru toate statele, ele reprezentând, de
fapt, elemente de substanţă ale statului. Spre deosebire de
acestea, caracterele statului sunt forme exterioare care diferă
de la un stat la altul.
 Sunt caractere ale statului român: caracterul naţional,
caracterul suveran, caracterul independent, caracterul
unitar şi caracterul indivizibil [art. 1 alin. (1) din Constituţie].
 Caracterul statului nu ţine de voinţa politică a guvernantului
sau a constituantului. Consfinţind anumite caractere ale statului,
constituantul nu face o operă creativă, ci doar constată anumite
valori perene ale unei anumite colectivităţi organizate statal. În
schimb, stabilirea atributelor statului ţine, într-o măsură consi-
derabilă, de voinţa agenţilor de putere mandataţi de popor prin
alegeri generale.
 În afară de caractere şi atribute, Constituţia României con-
sacră şi unele valori supreme garantate de stat. Este vorba,
potrivit art. 1 alin. (3), de „demnitatea omului, drepturile şi liber-

tăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, drep-
tatea şi pluralismul politic”.
3.3.1. Stat naţional
 România este stat naţional de la Unirea celor două

Principate Române la 24 ianuarie 1859, poporul român fiind, din
momentul formării sale, majoritar în proporţie covârşitoare faţă
de alte seminţii aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul
ţării.
 Trebuie precizat că afirmarea caracterului naţional nu în-
seamnă nicidecum exclusivism naţional sau şovinism. Dim-
potrivă, statul român ocroteşte prin tradiţie în mod egal pe toţi
cetăţenii săi, fără nicio discriminare.
3.3.2. Stat unitar
 Caracterul unitar al statului român semnifică faptul că aces-

ta este organizat ca o singură unitate sau ca o unică formaţiune
statală, în cadrul căreia s-a instituit o singură ordine juridică,
bazată pe o unică Constituţie, şi că există un unic sistem de
organisme prin care se exercită cele trei puteri, deciziile de
putere fiind difuzate în principal de la centru.
 Caracterul unitar nu împiedică organizarea teritoriului – sub
aspect administrativ – în unităţi administrativ-teritoriale, con-
duse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului des-
concentrării şi descentralizării serviciilor publice.
 Exercitarea puterii centrale este atenuată prin intermediul
deconcentrării, graţie căreia agenţii locali (prefecţi) sunt numiţi
de Guvern, care le transferă anumite prerogative decizionale.
Atenuarea puterii centrale se realizează şi prin descentralizare,
care poate fi funcţională sau teritorială. Prin descentralizare,
agenţii locali (primari, consilii locale) aleşi de locuitorii din cir-
cumscripţiile electorale respective nu sunt subordonaţi Guver-
nului şi înfăptuiesc autoadministrarea unităţilor administrativ-
teritoriale în care au fost aleşi. Deşi nu se subordonează puterii
executive centrale, agenţii locali descentralizaţi se află sub
tutela administrativă a Guvernului.
3.3.3. Stat indivizibil

 Legiuitorul constituant a stabilit că România nu este numai

un stat unitar, ci şi indivizibil. Caracterul indivizibil al statului
român ni se pare însă superfluu, în condiţiile în care România
este declarată stat unitar. Într-adevăr, caracterul indivizibil ar
indica faptul că statul nu ar putea fi împărţit în mai multe unităţi
statale şi transformat astfel în stat federal. Această imposibilitate
decurge însă din caracterul unitar al statului şi, deci, după
părerea noastră, nu mai trebuia inclusă în Constituţie ca un
caracter al statului sub forma indivizibilităţii sale.
 Indivizibilitatea statului nu se confundă cu indivizibilitatea
teritoriului, care înseamnă că acesta nu poate fi împărţit în părţi
componente, beneficiind fiecare de un anumit regim de auto-
nomie sau care să fie desprinse din teritoriul statului şi cedate
altor state.
3.3.4. Stat suveran şi independent
 Suveranitatea şi independenţa statului prevăzute în art. 1

alin. (1) din Constituţie exprimă supremaţia puterii de stat pe
plan intern şi neatârnarea acesteia faţă de altă putere pe plan
extern. Suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în
temeiul căreia această putere are vocaţia de a adopta orice
decizie politică, juridică, economică, militară ş.a. în toate tre-
burile interne şi externe, fără nicio imixtiune din partea altei
puteri.
 Suveranitatea unui stat apare – din punct de vedere teoretic
– ca unitate a două componente complementare: supremaţia
puterii în interiorul statului şi independenţa acesteia în
raport cu alte puteri. Supremaţia fără independenţă este un
nonsens.
 În interiorul statului, puterea se exercită în principal de au-
torităţile publice expres învestite prin Constituţie: Parlamentul,
Preşedintele României, Guvernul şi instanţele judecătoreşti.
Aceste autorităţi acţionează în limitele prevăzute de Constituţie
şi legi speciale. Aceasta înseamnă că supremaţia puterii de stat
nu se exercită în mod absolut şi în afara controlului înfăptuit de
organisme specializate sau de opinia publică.
 România, ca stat suveran, este un subiect de drept interna-
ţional şi în această calitate îi incumbă anumite drepturi şi
obligaţii prevăzute în tratatele internaţionale pe care le-a semnat
şi ratificat, precum şi în legislaţia internă.
3.4. Atributele şi valorile supreme ale statului român

 În opinia noastră, pe lângă caracterele consfinţite în art. 1

alin. (1) din Constituţie, statul român are şi anumite atribute. Ne
referim, în acest sens, la atributul de a fi stat de drept, stat
democratic, stat social, stat cu regim politic pluralist.
 Înţelegem prin atribut al statului român o însuăire
esenăială sau proprie a statului nostru într-o anumită
etapă a evoluăiei acestuia.
 Dacă conceptul de caracter al statului se referă mai mult la
configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, atributele sale
fac trimitere la regimul politic. Astfel, atributul de a fi stat de-
mocratic defineşte România ca un stat în care legile exprimă
voinţa suverană a poporului, respectiv ca un stat întemeiat pe
principiile democratice.
 Spre deosebire de caracterele statului, atributele sale nu au
caracter de permanenţă. Astfel, România a fost un stat naţional,
realitate consacrată prin Actul Unirii din 1859. Caracterul unitar
a fost consfinţit prin Actele Marii Uniri din 1918 şi în Constituţia
din 1923. Acest caracter, la care se adaugă caracterul suveran
şi cel independent, a fost consacrat constituţional şi de
Constituantul socialist în 1948, 1952 şi 1965. Dar, după 1948,
România nu a mai întrunit atributul de a fi un stat de drept sau
un stat democratic. Cât priveşte atributul de stat social, acesta
este definit doar în Constituţia din 1991.
 Cum societatea civilă şi statul de drept, pluralismul şi demo-
craţia, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt valori incon-
testabile ale sistemelor constituţionale occidentale, Constituan-
tul român nu putea face abstracţie de ele. Includerea acestor
valori universale ale gândirii şi practicii politice contemporane în
Constituţia României se datorează atât dezideratelor general-
umane în numele cărora a fost înlăturat regimul politic socialist,
cât şi revigorării unor valori ale tradiţiei constituţionale româneşti
interbelice.
 „Statul de drept”, „statul democratic şi social”, „pluralismul
politic” reprezintă standarde internaţionale ale democraţiei con-
stituţionale.
3.4.1. Stat de drept
 În ceea ce priveşte consacrarea statului de drept în Con-

stituţia României, trebuie menţionat că nu există doar un singur
articol care să reglementeze această instituţie. În Constituţie
sunt numeroase dispoziţii care concură la alcătuirea conţinutului
şi fizionomiei statului de drept.
 Legea fundamentală nu se limitează la enunţarea statului de

drept – ca stare actuală a României –, ci enumeră, totodată, ga-
ranţiile acestuia, printre care menţionăm: asigurarea dreptului la
apărare, controlul constituţionalităţii legilor, contenciosul
administrativ, independenţa şi imparţialitatea justiţiei, exprimare
prin norme general-obligatorii a voinţei suverane a poporului.
 Printre caracteristicile statului de drept menţionăm:
a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a
principiilor fundamentale de organizare şi exercitare a celor trei
puteri. Cu alte cuvinte, sursa formală a puterii este Constituţia,
care prevede, de asemenea, şi cadrul de exercitare a acesteia.
Orice depăşire a cadrului respectiv are caracter neconstitu-
ţional;
b) legitimitatea populară;
c) egalitatea tuturor – persoane fizice şi juridice – în faţa legii şi
a justiţiei;
d) neretroactivitatea legii;
e) legea să exprime cu adevărat voinţa suverană a poporului şi
să fie adoptată prin procedura consacrată în Constituţie şi de
regulamentele Camerelor;
f) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic (pr-
eventiv) sau jurisdicţional sau prin îmbinarea celor două mo-
dalităţi, ca şi asigurarea supremaţiei legii faţă de actele nor-
mative ce i se subordonează;
g) instituţionalizarea şi funcţionalitatea contenciosului adminis-
trativ;
h) dreptul la apărare bazat pe prezumţia legală de nevinovăţie,
corelat cu independenţa şi imparţialitatea justiţiei;
i) înfăptuirea reală a unei democraţii autentice, pluraliste şi, în
cadrul acesteia, afirmarea pluralismului politic;
j) alegeri libere organizate la anumite intervale, prin vot uni-
versal, egal, direct şi secret;
k) garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite în
Constituţie.
3.4.2. Stat democratic
 Conceptul de „stat democratic” este un concept relativ re-

cent formulat în doctrina şi practica constituţională. Evident, ca-
racterul democratic al statului, raportat la modul de percepere a
democraţiei la diferite popoare şi epoci istorice, datează din
vremea democraţiei sclavagiste ateniene. Sintagma „stat
democratic” exprimă racordarea definitivă a statului român la
valorile democraţiei universale.
 Ca şi în cazul conceptului statului de drept, instituţia juridică

a „statului democratic” este consacrată prin mai multe texte
constituţionale. Cea mai importantă dispoziţie constituţională
este art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală: „Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin or-
ganele sale reprezentative şi prin referendum”. De asemenea,
art. 8 alin. (1) prevede „că pluralismul în societatea românească
este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale”.
 Beneficiind de cadrul constituţional dat, poporul participă la
conducere – esenţa democraţiei – pe cale reprezentativă, pre-
cum şi prin referendum. O formă de participare directă a po-
porului la actul de conducere statală este, de asemenea,
iniţiativa legislativă conferită unui număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot, care pot să propună astfel un proiect
de lege în condiţiile prevăzute de art. 74 din Constituţie.
3.4.3. Stat social
 Caracteristica statului român ca fiind un „stat social” semni-

fică, cel puţin în actuala etapă, mai mult un deziderat decât o
realitate. Sintagma „stat social” este întâlnită sub o altă formă,
dar cu un conţinut asemănător şi în alte constituţii. Caracterul
sau atributul „social” pune în evidenţă îndeosebi rolul statului de
garant al „binelui social general”, de proteguitor al interesului
general şi al nevoilor sociale elementare ale individului
defavorizat de economia de piaţă.
 Conceptul statului social este şi un rezultat al legăturii între
puterea politică şi societatea civilă.
 Conceptul statului social este legat, din perspectiva analizei
istorice, de instituţia drepturilor cu conţinut social, consacrate la
nivel constituţional. Primele drepturi sociale – dreptul la muncă,
dreptul poporului la insurecţie împotriva opresiunii şi dreptul la
învăţământ – au căpătat o consacrare constituţională în
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, ataşată la
Preambulul Constituţiei Franţei din 1793.
3.4.4. Omul-cetăţean (zoon politikon)
 Pivotul democraţiei constituţionale îl constituie, în ultimă

instanţă, omul, privit într-o dublă ipostază: ca fiinţă umană şi ca
fiinţă politică (cetăţean). Consecvent acestei filozofii politice,
fundamentată încă de Aristotel, Legiuitorul constituant român pre-

vede în una dintre tezele art. 1 alin. (3) că demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme
şi sunt garantate ca atare.
 Potrivit textului constituţional, omul-cetăţean este „măsura
tuturor lucrurilor”. În jurul său se creează şi funcţionează – pentru
înfăptuirea „Binelui comun”, a intereselor generale ale Naţiunii –
toate autorităţile publice.
 Cetăţenii sunt ocrotiţi de stat fără nicio discriminare. Dreptu-
rile lor sunt garantate şi apărate. Statul asigură respectarea dem-
nităţii umane sub toate aspectele ce ţin de progresul social ge-
neral, creează climatul necesar, precum şi structurile orga-
nizatorice pentru apărarea justiţiei sociale, afirmarea plenară a
personalităţii fiecărui individ.
3.4.5. Pluralismul politic – garanţie a democraţiei constituţionale
 Una dintre valorile supreme ocrotite de Constituţie este plu-

ralismul politic.
 În doctrina constituţională, pluralismul este înţeles, în sens
restrâns, ca pluralism politic. În sens larg, acestuia i se adaugă
pluralismul sindical, cultural, artistic, filozofic, religios ş.a.
 Pluralismul politic sugerează existenţa în societate a unei plu-
ralităţi de partide sau formaţiuni politice care se constituie şi ac-
ţionează în condiţii de deplină egalitate de tratament din partea
statului. În aceste condiţii, pluralismul apare, pentru fiecare partid
sau forţă politică, ca o garanţie că un alt partid nu va putea acţiona
pe ascuns, cu mijloace ilegale, impunându-şi voinţa şi interesele
asupra celorlalţi.
 Coexistenţa între forţe politice contrarii, toleranţa, dialogul,
competiţia pentru câştigarea aderenţilor reprezintă esenţa so-
cietăţilor pluraliste, a democraţiei constituţionale.
 Într-o societate democratică, pluralismul se manifestă sub o
diversitate de forme. Alături de pluralismul politic şi cel ideologic
de care acesta este conexat, se poate vorbi de un pluralism
cultural, religios ş.a.
 Dintre toate formele de pluralism, cel mai important este,
desigur, pluralismul politic, care, de altfel, este definitoriu pentru
regimul politic democratic. Celelalte forme de pluralism au o
importanţă mai redusă pentru actul de guvernare, de exercitare a
puterii democratice. În plan social general, fiecare formă de plu-
ralism are importanţa sa specifică.
 Potrivit principiului pluralismului, într-o societate cu adevărat

democratică, fiecare formă de organizare socială reprezentând
interesele legitime ale cetăţenilor se bucură de o egalitate de tra-
tament din partea statului. Ca atare, nu există grupuri privilegiate,
organisme dominante unele faţă de altele. Singura condiţie pusă
tuturor acestora este de a se conforma prescripţiilor legale.
 În concordanţă cu principiul pluralismului, Constituţia stator-
niceşte libertatea de constituire şi funcţionare a partidelor politice,
precum şi a sindicatelor. În concepţia Constituantului, partidele
politice sunt mediatoare ale voinţei politice a cetăţenilor faţă de
guvernant. Astfel, partidele contribuie la definirea şi exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor.
3.4.6. Puterea suverană a poporului
 Principiul puterii suverane a poporului, înscris în art. 2

alin. (1) din Constituţie, nu are o legătură nemijlocită cu caracterul
suveran al statului consacrat în art. 1 alin. (1). Suveranitatea
naţională relevă că poporul român este deţinător suveran al
puterii. În acelaşi timp, art. 2 alin. (1) precizează modalitatea de
exercitare a suveranităţii: prin reprezentare şi prin referendum. De
fapt, dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 2 alin. (1) conţine o
contradicţie în termeni. Suveranitatea naţională aparţine naţiunii,
şi nu poporului. Din punct de vedere constituţional, poporul poate
fi privit într-o dublă accepţiune: ca deţinător suveran al puterii şi
ca totalitate de cetăţeni cu drept de vot.
 Organele la care se referă Constituţia în art. 2 alin. (1) sunt
Parlamentul şi Preşedintele României, segmente ale puterii de-
semnate prin vot popular direct. Potrivit Constituţiei, suveranitatea
aparţine poporului român. Cum acesta nu se poate întruni ca să
o exercite direct, încredinţează exerciţiul atributelor suveranităţii
Parlamentului şi Preşedintelui, poporul rămânând titular al puterii.
3.5. Forma de guvernământ a României
 În ceea ce priveşte forma de guvernământ, Legiuitorul consti-

tuant a menţinut republica, introdusă în sistemul nostru con-
stituţional în 1947.
 În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este o
opţiune politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţio-
nament juridic de natură constituţională.
 Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost

un act neconstituţional, întrucât instituţia abdicării nu era pre-
văzută în Constituţie, iar Regele nu putea, oricum, să abdice şi
pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă conse-
cinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi viitori
descendenţi legitimi ai acestuia.
 Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în con-
ştiinţa mai multor generaţii.
3.6. Caracterele teritoriului
 Statutul juridic al teritoriului unui stat are o importanţă fun-

damentală chiar pentru existenţa statului. Aşa cum se ştie,
teritoriul statului constituie unul dintre elementele constitutive ale
acestuia. De aceea, el trebuie să fie bine determinat.
 Constituţia statorniceşte ca principiu că teritoriul României
este inalienabil. Cu alte cuvinte, nu este posibilă înstrăinarea în
orice mod a unui fragment din teritoriul naţional unui alt stat. De
asemenea, inalienabilitatea înseamnă că niciun alt stat nu poate
exercita atribute de putere asupra teritoriului statului în cauză, in-
diferent care ar fi suprafaţa afectată sau motivele invocate.
 Totodată, constituantul stabileşte natura actului normativ prin
care sunt consfinţite frontierele: lege organică.
1. Neretroactivitatea legii este o cerinţă a:

A. ordinii juridice statale;
B. supremaţiei constituţiei;
C. statului de drept.
2. Explicaţi deosebirile între „caracterele statului” şi „atributele sta-
tului”.
3. Bifaţi afirmaţiile corecte:
A. statul de drept presupune subordonarea dreptului de către autorităţile
publice alese de poporul suveran;
B. statul de drept presupune subordonarea statului de către lege;
C. statul de drept presupune cerinţa ca relaţiile sociale să fie reglementate
prin lege;
D. statul de drept presupune supremaţia constituţiei faţă de celelalte legi.
4. Independenţa justiţiei este un principiu caracteristic:
A. organizării moderne a statelor;

B. „statului social”;
C. „statului de drept”;
D. democraţiei pluraliste.
5. Invocaţi cel puţin 3 texte constituţionale din care rezultă că România
este un stat unitar – cu excepţia art. 1 alin. (1).
6. Indicaţi cel puţin un text constituţional care reflectă faptul că Ro-
mânia este un stat democratic.
7. Articolul 135 alin. (2) din Constituţie ilustrează:
A. statul social;
B. statul de drept;
C. trecerea României la o economie de piaţă.
8. Menţionaţi caracterele şi atributele statului român.
9. Egalitatea în faţa legii; regimul constituţional; supremaţia consti-
tuţiei; drepturile cetăţeneşti; înfăptuirea unei reale democraţii,
alegeri libere şi periodice, contenciosul administrativ,
neretroactivitatea legii sunt caracteristici ale:
A. statului social;
B. statului naţional;
C. statului democratic;
D. statului unitar;
E. statului de drept.
10. Prin ce modalităţi constituţionale poporul român exercită puterea
suverană?
11. Menţionaţi patru caracteristici ale statului de drept.
12. Titularul puterii suverane este:
A. poporul;
B. parlamentul, în regimurile parlamentare;
C. parlamentul şi preşedintele, în regimurile prezidenţiale;
D. parlamentul şi poporul, când acesta exercită direct puterea prin refe-
rendum.
Revizuirea Constituţiei României TEMA

2
§1. Introducere
Constituăia României este o constituăie rigidă. Aceasta înseamnă că
revizuirea ei este greu de înfăptuit. Adunarea Constituantă a dorit să conserve
caracterul democratic al guvernării ăi să împiedice partidele politice din
viitoarele legislaturi să modifice prevederile constituăionale în funcăie de
conjuncturi ăi interese politice partizane. Constituăia prevede condiăiile în care
se poate iniăia revizuirea textelor constituăionale, cine are dreptul să iniăieze
procedura de revizuire ăi majoritatea de voturi necesare aprobării legii de
revizuire, precum ăi implicarea Curăii Constituăionale în acest proces.
Totodată, Constituăia a stabilit că anumite dispoziăii constituăionale nu pot fi
revizuite.

3.1. Rigiditatea Constituţiei
 Ca orice act normativ, constituţia reflectă, aşa cum am vă-

zut, anumite realităţi concret-istorice existente în momentul
adoptării sale. Cum viaţa socială se află într-o continuă schim-
bare şi transformare, realităţile respective înregistrează, practic,
aceeaşi dinamică. Drept urmare, după o anumită perioadă de la
adoptarea ei, constituţia trebuie să fie revizuită, cu alte cuvinte,
să fie adaptată noilor realităţi şi condiţii social-istorice.
 Constituţia României este o constituţie rigidă, în sensul că,
pentru a fi revizuită, trebuie să se urmeze o procedură com-
plexă, presupunând acţiunea conjugată a mai multor factori de
iniţiativă. Constituantul a prevăzut şi anumite limite ale revizuirii
sale, ceea ce îi accentuează caracterul de constituţie rigidă.
3.2. Procedura de revizuire a Constituţiei
 Potrivit Constituţiei, iniţiativa revizuirii aparţine:

a) Preăedintelui României, la propunerea Guvernului;
b) unei pătrimi din numărul deputa ăilor sau al senatorilor;
c) unui segment din populaăia ăării de cel pu ăin 500.000 de ce-
tă ăeni cu drept de vot, cu condi ăia ca aceătia să provină din cel
pu ăin jumătate din jude ăele ăării, iar în fiecare dintre jude ăele
respective sau în municipiul Bucureăti să fie înregistrate cel

pu ăin 20.000 de semnături de adeziune la ini ăiativa de revizuire.
 Proiectul de lege de revizuire a Constituţiei iniţiat de Pre-
şedintele României, la propunerea Guvernului, sau, după caz,
propunerea legislativă elaborată de cetăţeni ori de parlamentari
excede procedurii prevăzute în art. 75 din Constituţie. Camera
Deputaţilor este prima competentă să examineze şi să supună
votului proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei, potrivit
art. 151 alin. (1) din Legea fundamentală. De asemenea, în
cazul revizuirii Constituţiei nu sunt aplicabile prevederile
cuprinse în art. 75 alin. (2)-(5) din Constituţie.
 Revizuirea propriu-zisă a Constituţiei presupune, în afara
declanşării iniţiativei prezidenţiale sau parlamentare ori cetăţe-
neşti de revizuire, două etape:
a) dezbaterea proiectului sau a propunerii de revizuire, de către
fiecare Cameră, potrivit procedurii legislative şi adoptarea ei cu
o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecăreia dintre ele;
b) aprobarea, prin referendum, a revizuirii după adoptarea ei de
către Camera Deputaţilor şi Senat.
 Dacă una dintre Camere adoptă proiectul într-o altă formă
decât a fost adoptat de către cealaltă Cameră, se declanşează
procedura de mediere. Dacă prin procedura de mediere nu se
soluţionează divergenţa, cele două Camere hotărăsc în şedinţă
comună, cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul membrilor
lor.
 Potrivit art. 151 alin. (3) din Constituţie, revizuirea este
definitivă numai după adoptarea ei prin referendum.
 Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu, potrivit
art. 146 lit. a) din Constituţie, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei. Raportarea acestui text la procedura de revizuire a
Constituţiei relevă atribuţia Curţii Constituţionale de a verifica
constituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în proiectul legii
constituţionale sau a propunerii făcute de parlamentari sau
cetăţeni conform art. 150 din Constituţie, înainte ca aceasta să
fie supusă dezbaterii în Camera Deputaţilor şi Senat. Legiuitorul
Constituant a lăsat o libertate largă Curţii Constituţionale să
aprecieze asupra constituţionalităţii textelor cuprinse în iniţiativa
de revizuire, deşi, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, republicată, în exercitarea controlului, Curtea Con-
stituţională se pronunţă asupra problemelor de drept. Sarcina
judecătorului constituţional este, din acest punct de vedere,
extrem de delicată, întrucât în domeniile reglementate de nor-
mele dreptului constituţional politica se interferează curent cu
dreptul, astfel încât o normă constituţională poate să afecteze

valori politice ale statului de drept.
3.3. Limitele revizuirii
 Legiuitorul Constituant a prevăzut expres unele limite ale

revizuirii Constituţiei, alăturându-se, astfel, unei practici relativ
larg răspândite. Articolul 152 interzice revizuirea dispoziţiilor
referitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil
al statului român, forma republicană de guvernământ, pluralismul
politic şi limba oficială, precum şi orice revizuire a unor dispoziţii
care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
TEMA
Raporturile stat-cetăţean.
Cetăţenia română 3
§1. Introducere
Între statul român ăi cetă ăenii săi – ca de altfel între orice stat ăi proprii
cetă ăeni – se formează, într-un proces istoric îndelungat, o legătură spirituală,
politică ăi juridică. Legătura spirituală porneăte de la traiul neîntrerupt al unei
populaăii, relativ numeroase, pe acelaăi teritoriu, confruntându-se ăi
identificându-se cu acesta. În general, vietă ăile îăi marchează teritoriul, îl apără
ăi îi utilizează resursele pentru a se hrăni ăi pentru a se apăra. Omul nu face
excepăie de la această regulă.
Legătura politică între stat ăi cetă ăean este construită pe principiul
suveranită ăii naăionale, potrivit căruia suveranitatea – aici în înăelesul de
putere politică – aparăine Naăiunii. Naăiunea transmite statului prerogativele
suveranită ăii sale, dar nu este vorba de o transmitere definitivă ăi totală, ci de
o delegare periodică a puterii, prin proceduri electorale, unor autorită ăi statale
cu rol de reprezentare a cetă ăenilor ăi de exprimare a voinăei lor. Legătura
juridică are denumirea de cetă ăenie.
Locuind statornic pe acelaăi teritoriu, populaăia îăi formează anumite
abilită ăi de viaăă, tradiăii, valori culturale, spirituale, religioase, capătă o
anumită fizionomie psiho-socială, îăi formează un comportament social ăi o
concepăie despre organizarea politică, despre raporturile sale cu cei ce o
guvernează. Apare, astfel, deprinderea de a se supune autorită ăii exercitate de
guvernanăi, de a respecta normele de convieăuire socială, dar ăi conătiinăa că
fiecare individ, devenit cetă ăean al statului, are anumite drepturi, pe care se
angajează să le respecte.

3.1. Unitatea poporului român
 Potrivit art. 4 alin. (1) din Constituţie, „statul are ca funda-

ment unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”.
Dispoziţia constituţională menţionată evocă unul dintre ele-
mentele constitutive ale statului, şi anume populaţia. Sintagma
„poporul român” folosită în art. 4 alin. (1), precum şi în art. 1 alin.
(3), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1) din Constituţie trebuie corelată
cu alţi termeni folosiţi în Legea fundamentală. Ne referim, astfel,
la caracterul naţional al statului român, precum şi la termenul de

naţionalitate [art. 4 alin. (2)], de minoritate naţională [art. 6 alin.
(1), art. 32 alin. (3) şi art. 128 alin. (2)].
 Termenul de stat naţional folosit în art. 1 alin. (1) din Con-
stituţie se întemeiază pe principiul statului-naţiune şi pune în
evidenţă ponderea covârşitoare din punct de vedere numeric a
naţiunii române în ansamblul populaţiei ţării.
 Cât priveşte expresia „tradiţiile democratice ale poporului
român” folosită în art. 1 alin. (3) din Constituţie, considerăm că
Legiuitorul constituant nu s-a referit la tradiţiile democratice ale
poporului român privit ca o entitate etnică, ci şi la tradiţiile
democratice ale minorităţilor naţionale, care nu pot fi excluse,
ele fiind complementare fondului, tradiţiilor naţiunii române, pe
care le întregesc.
 Articolul 4 din Constituţie evocă două categorii: „poporul ro-
mân” şi „cetăţenii români”, care prin inabilitate de exprimare con-
stituţională par să se contrapună. Însăşi denumirea marginală a
textului constituţional induce această concluzie. Cei doi termeni
sunt folosiţi în contexte şi cu scopuri diferite, ceea ce ar justifica
separarea acestora în două texte distincte. Din aceeaşi
perspectivă trebuie să interpretăm şi art. 61 din Constituţie,
potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem
al poporului român”. În condiţiile în care Constituţia nu defineşte
termenii de naţiune şi de minoritate naţională şi nici termenii de
popor sau de patrie, limbajul constituţional trebuie să fie extrem
de riguros şi de precis pentru a nu da naştere la confuzii
etimologice sau la interpretări eronate.
 Unitatea poporului nu reprezintă suma aritmetică a diferi-
telor trăsături ale poporului român, fiind vorba de o unitate inte-
gratoare, spirituală, valorică a tuturor acestora, bazată pe con-
ştiinţa de neam, pe solidaritatea socială.
 Între stat şi poporul român se încheagă o legătură indes-
tructibilă, organică, având rădăcini istorice adânci. Aşa se expli-
că şi patriotismul poporului. În acelaşi timp, întregul edificiu
statal se întemeiază pe unitatea poporului. În acest context,
suveranitatea naţională nu poate fi restrânsă la poporul român.
Suveranitatea naţională aparţine întregii populaţii, interpretată
într-un sens politic, civic, şi nu etnic.
România –  Articolul 4 alin. (2) din Constituţie exprimă o realitate cu o

patria sferă de cuprindere mai mare: deşi statul are ca fundament uni-
comună a tatea poporului român, România este patria comună şi indivi-
tuturor zibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără nicio deosebire sau dis-
criminare. Tocmai de aceea, statul român trebuie să aibă ca
3. Raporturile stat-cetăţean. Cetăţenia română 169
cetăţenilor fundament nu numai unitatea poporului român, dar şi unitatea

săi cetăţenilor săi care aparţin minorităţilor naţionale. Numai astfel
se explică de ce „România este patria comună şi indivizibilă a
tuturor cetăţenilor săi”.
 Unitatea poporului român este subînţeleasă şi rezultă din
caracterul naţional al statului. Aceasta este filozofia Constituţiei
din 1991. Fundamentul politic al unui stat trebuie să se înte-
meieze pe unitatea întregii populaţii ca element constitutiv al
acestuia. Autorităţile statale se formează şi funcţionează ca
expresie a voinţei suverane a corpului electoral, care nu cu-
noaşte distincţii etnice.
 Patria constituie cadrul etnico-natural, social-economic, po-
litic şi cultural în care se desfăşoară viaţa unei naţiuni. Într-un
îndelungat proces istoric, patria rămâne neschimbată în tră-
săturile sale definitorii. În schimb, statul suferă transformări
esenţiale, vizibile, în special la nivelul regimului politic sau chiar
al teritoriului. De pildă, cesiunile sau anexiunile teritoriale afec-
tează suprafaţa statului victimă a presiunilor sau agresiunilor
teritoriale respective, dar nu afectează conceptul de patrie
menţinut în conştiinţa naţională.
3.2. Egalitatea între cetăţeni şi criteriile nediscriminării
 Stipulând în art. 4 alin. (2) din Constituţie că România este

patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi fără nicio
deosebire, Legiuitorul constituant a consfinţit nu numai regimul
juridic al egalităţii între cetăţenii ţării, dar şi criteriile nediscri-
minării între ei. În afară de acest text general, Constituţia preve-
de în art. 16 egalitatea în drepturi, stabilind că cetăţenii Româ-
niei sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări.
 Primul enunţ stabileşte cadrul general al egalităţii, pe când
cel de-al doilea se limitează aparent la un anumit domeniu al
egalităţii: egalitatea în drepturi.
 Sensul art. 4 alin. (2) din Constituţie este că orice regim de
inegalitate între cetăţenii ţării, bazat pe discriminările enunţate,
este neconstituţional, putând fi atacat, după caz, în faţa Curţii
Constituţionale, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, sau în faţa
instanţelor judecătoreşti, pe calea excepţiei de neconstituţionali-
tate reglementate de art. 146 lit. d) din Legea fundamentală. Fi-
reşte, este deschisă şi calea contenciosului administrativ.
3.3. Dreptul la identitate

 Un text constituţional cuprinzând dispoziţii referitoare la un

alt segment al populaţiei – minorităţile naţionale – este art. 6,
care consacră dreptul la identitate al acestora. Statul român,
continuând o tradiţie constituţională neîntreruptă, pe care o va-
lorifică la un nivel superior şi în concordanţă cu standardele de-
mocratice occidentale, recunoaşte şi garantează persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dez-
voltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, ling-
vistice şi religioase. Singura condiţie pusă de Legiuitorul consti-
tuant pentru aplicarea măsurilor de protecţie respective este ca
ele să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nedis-
criminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
Statul român  Constituantul a ridicat la valoare de principiu constituţional

şi diaspora o dispoziţie inexistentă în Constituţiile anterioare ale ţării. Este
română vorba de dispoziţia referitoare la angajamentul statului de a
sprijini legăturile sale cu românii din diasporă. Scopul acestei
dispoziţii este enunţat expres în art. 7 din Constituţie: „Statul
sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării
şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea iden-
tităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea
legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt”.
3.4. Conceptul de cetăţenie
Raporturile  Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub as-

stat-cetăţean pectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are
fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte
populaţia respectivă. Din acest punct de vedere, populaţia unui
stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii
şi, după caz, apatrizii.
 O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format
de la sine, printr-un proces îndelungat în care atât populaţia, cât
şi forţa publică au conştientizat legăturile lor reciproce, de inter-
condiţionare. Locuind pe un anumit teritoriu şi, mai târziu, orga-
nizându-se politic pe acesta, populaţia se identifică atât cu teri-
toriul respectiv, cât şi cu forma de organizare politică, adică cu
statul. În cadrul acestui proces de conexiuni reciproce, populaţia
capătă cu timpul conştiinţa de sine (conştiinţa naţională), care
include conştiinţa apartenenţei la un teritoriu determinat, solida-
ritatea cu o anumită forţă publică, căreia îi conferă prin vot legi-
timitate.
 Elementele organice ale naţiunii reflectate în conştiinţa naţio-
nală, cum sunt limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia,
specificul organizării vieţii social-economice şi politice, formează

fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale. Pe o
asemenea bază, promovarea unei ideologii naţionale bazate pe
sistemul axiologic al naţiunii reprezintă un factor de transmitere
din generaţie în generaţie a trăsăturilor specifice statului, cum ar
fi, în cazul statului român, caracterul său naţional, dar şi de
propagare şi întărire a raporturilor de apartenenţă a unei per-
soane fizice la stat, de cultivare a sentimentelor sale naţionale, a
ataşamentului individual faţă de valorile sociale, juridice, politice
ş.a. ale poporului şi, implicit, ale statului.
Ideologia  Pe lângă formarea ideologiei naţionale se formează, tot de

naţională şi la sine, în mod firesc şi indiferent de raporturile între naţiune şi
ideologia minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora
minorităţilor şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă, folclorul şi
naţionale tradiţiile artistice specifice, cultura, religia). În spiritul autenticei
democraţii, se impune ca statele să respecte şi să garanteze
constituţional aceste valori, în aceleaşi condiţii în care sunt
respectate şi garantate valorile, similare ca tip, ale populaţiei
omogene şi majoritare din punct de vedere naţional. Cu alte
cuvinte, este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţio-
nale, a statului de drept ca statul să se manifeste – în cadrul
raporturilor de cetăţenie – în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi,
fără nicio discriminare, fără a acorda unora privilegii în
dezavantajul altora.
 Legătura intimă între stat şi întreaga populaţie care vie-
ţuieşte pe teritoriul său – indiferent de naţionalitate – stă la baza
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la
baza îndatoririlor lor faţă de stat.
 În dreptul constituţional modern, o asemenea legătură este
exprimată prin termenul de cetăţenie. Termenul juridic de cetă-
ţenie are un caracter complex, generat de multitudinea şi de na-
tura ramurilor de drept care îi conferă o haină juridică specifică.
 Ca instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de
norme juridice care reglementează modul de dobândire sau
pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de
cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juri-
dică sau statut al individului – exprimate prin drepturile şi înda-
toririle sale individuale –, credem că aceasta trebuie considerată
izvorul drepturilor subiective garantate de stat prin Constituţie
propriilor cetăţeni, şi nu ca statut al unor indivizi. Ca atare,
calitatea de cetăţean al unui anumit stat conferă persoanei res-
pective dreptul de a exercita drepturile şi libertăţile fundamen-
tale, dar şi obligaţia de a-şi înfăptui îndatoririle constituţionale
faţă de stat, cu alte cuvinte, de a căpăta un anumit statut juridic.
 Dincolo de aspectele juridice ale cetăţeniei, se impune a fi

observat şi conţinutul politic al acesteia. Este, astfel, uşor de
remarcat că cetăţenia are şi un suport politic, nu numai prin
faptul că stabilirea şi modul ei de reglementare reprezintă ex-
presia voinţei suverane a poporului, ci, îndeosebi, pentru că
fiecare cetăţean participă în această calitate la exercitarea
puterii, revenindu-i, prin abstractizare, o „porţiune” din puterea
suverană a poporului.
 În general, cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa unei
persoane la un anumit stat. Precizăm că această apartenenţă
este deopotrivă politică şi juridică.
 Se poate observa cu uşurinţă că termenul de apartenenţă
este ambivalent. Apartenenţa unei persoane la un anumit stat
nu exprimă o legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele
două entităţi. Cu alte cuvinte, nu numai cetăţeanul este legat de
stat, ci şi statul este legat de cetăţean.
 Apartenenţa nu exprimă însă un simplu raport de subor-
donare a cetăţeanului faţă de stat sau, altfel spus, un raport de
dominaţie exercitată de stat asupra unei persoane. Acest raport
există, indiferent de calitatea persoanei ce locuieşte
într-un anumit stat şi asupra căreia se exercită prerogative de
comandă.
Definiţia  Cetă ăenia română exprimă legătura principală ăi

cetăţeniei statornică între statul român ăi o persoană fizică, în baza
căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin
care se exprimă voinăa suverană a poporului ăi
beneficiază de drepturile ăi libertă ăile fundamentale pe
care i le garantează statul, care, în acelaăi timp, îi
impune anumite îndatoriri fundamentale.
3.5. Natura juridică a cetăţeniei
 În explicarea naturii juridice a cetăţeniei nu se poate ignora

faptul că aceasta exprimă un raport politic şi juridic între două
subiecte de drept: statul şi persoana fizică, fiecare dintre ele
fiind titulare de drepturi şi obligaţii.
3.6. Principii generale ale cetăţeniei române
 Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire

şi de exercitare a calităţii de cetăţean român de către o persoană
fizică. Ele decurg atât din Constituţie, cât şi din alte legi, în primul
rând din Legea cetăţeniei române.
 Pot fi considerate ca principii generale ale cetăţeniei ro-
mâne, printre altele:
a) egalitatea cetă ăenilor români fără deosebire de rasă, de naăio-
nalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenen ăă politică, de avere sau de origine socială;
b) cetă ăenia se dobândeăte pe baza principiului ius sanguinis;
c) stabilirea modului de dobândire sau pierdere a cetă ăeniei, ca

ăi a drepturilor ăi îndatoririlor fundamentale ale cetă ăenilor re-
prezintă un atribut inerent, exclusiv ăi suveran al statului;
d) cetă ăenii români au, de regulă, o singură cetă ăenie, dar, po-
trivit Legii române a cetă ăeniei, pot dobândi o a doua cetă ăenie;
e) căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetă ăeniei soăilor,
iar schimbarea cetă ăeniei unuia dintre so ăi nu produce efecte
asupra cetă ăeniei române a celuilalt so ă;
f) cetă ăenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-
o prin naătere.
3.7. Reglementarea legală a raporturilor de cetăţenie
 Legiuitorul român a optat pentru principiul ius sanguinis în

ceea ce priveşte modul de dobândire a cetăţeniei. Aceasta
înseamnă că în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane
primează legătura de sânge a acesteia cu părinţii săi. Legea
cetăţeniei stabileşte şi o veritabilă prezumţie de cetăţenie ro-
mână, precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român
este considerat cetăţean român, până la proba contrară, dacă
niciunul dintre părinţi nu este cunoscut.
 În afară de naştere, legiuitorul a prevăzut şi alte moduri de
dobândire a cetăţeniei române, şi anume: adopţia şi acordarea
cetăţeniei la cerere.
 În ceea ce priveşte adopţia, cetăţenia română se dobân-
deşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie dacă
părinţii adoptivi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit
vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul dintre părinţii
adoptivi este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi
hotărâtă de comun acord de către aceştia. Dacă părinţii adoptivi
nu ajung la o hotărâre comună, instanţa judecătorească
competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei
celui adoptat, ţinând seama de interesele acestuia.
 În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul adop-
tat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă
la data declarării sau anulării adopţiei nu a împlinit vârsta de 18
ani şi dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru

a domicilia în străinătate.
 În situaţia desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit
vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii
acesteia, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte
ţara pentru a domicilia în străinătate.
 Legea prevede că persoana care a pierdut cetăţenia ro-
mână o poate redobândi prin efectul repatrierii, cu păstrarea
cetăţeniei române şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu men-
ţinerea acestuia în străinătate, dacă îşi exprimă dorinţa în acest
sens.
 Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are
nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
 Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda la cerere
cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie, care:
a) s-a născut ăi domiciliază la data cererii pe teritoriul României
sau, deăi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieăte în mod legal,
continuu ăi statornic pe teritoriul statului român de cel pu ăin 8
ani sau, în cazul în care este căsătorit ăi convie ăuieăte cu un
cetă ăean român, de cel pu ăin 5 ani de la data căsătoriei;
b) dovedeăte, prin comportament, ac ăiuni ăi atitudine, loialitate
fa ăă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acăiuni împo-
triva ordinii de drept sau a securită ăii na ăionale ăi declară că nici
în trecut nu a întreprins asemenea ac ăiuni;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloace legale pentru o existen ăă decentă;
e) este cunoscut cu o bună comportare ăi nu a fost condamnat
în ăară sau în străinătate pentru o infrac ăiune care îl face ne-
demn de a fi cetă ăean român;
f) cunoaăte limba română ăi posedă no ăiuni elementare de cul-
tură ăi civiliza ăie românească, în măsură suficientă pentru a se
integra în via ăa socială;
g) cunoaăte prevederile Constitu ăiei României ăi imnul na ăional.
Încetarea  Cetăţenia română se pierde, în principal, prin:

cetăţeniei a) retragere;
române b) aprobarea renun ăării;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
Retragerea  Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

cetăţeniei a) aflată în străinătate, săvârăeăte fapte deosebit de grave prin
care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul
României;
b) aflată în străinătate, se înrolează în for ăele armate ale unui

stat cu care România a rupt rela ăiile diplomatice sau cu care se
află în stare de război;
c) a ob ăinut cetă ăenia română prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau
le-a sprijinit sub orice formă ori a săvârăit alte fapte care pun în
pericol siguran ăa na ăională.
 În concordanţă cu prevederile constituţionale, cetăţenia ro-
mână nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naş-
tere.
Aprobarea  Pentru motive temeinice, legea prevede că se poate aproba

renunţării la renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta
cetăţenie de 18 ani şi care:
a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are
de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau
juridice din ăară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă
garan ăii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat ăi are asigurarea că va dobândi o altă
cetă ăenie.
Dovada  Legea cetăţeniei române a prevăzut că dovada acesteia se

cetăţeniei face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de
române identitate, paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării
cetăţeniei române.
 Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte
cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul de identitate ori
cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi.
1. La Poiana Braşov este găsit un minor în vârstă de 4 ani, ai cărui pă-

rinţi nu sunt cunoscuţi. Minorul, fiind surdo-mut, nu poate da relaţii
despre cetăţenia părinţilor săi. Autorităţile române îi atribuie
minorului o cetăţenie? Dacă răspunsul este afirmativ, indicaţi
cetăţenia respectivă şi argumentaţi răspunsul.
2. A.M., cetăţean român, se căsătoreşte în Irlanda cu Brian Cabot, cetă-
ţean irlandez. Domiciliul soţilor se stabileşte în România. Ce
cetăţenie va avea Brian Cabot după căsătorie? Argumentaţi
răspunsul.
3. În ce condiţii poate fi retrasă cetăţenia română?
4. Care sunt condiţiile renunţării la cetăţenia română?
5. În sistemul constituţional românesc, stabilirea cetăţeniei se face pe

baza:
A. principiului ius sanguinis;
B. principiului ius loci;
C. acordului între părinţi, dacă unul este cetăţean român;
D. hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti, dacă părinţii, cetăţeni ro-
mâni, nu se înţeleg asupra cetăţeniei copilului lor.
6. Cetăţeanul român V.D., aflat în străinătate cu părinţii săi adoptivi,
cetăţeni români, săvârşeşte o faptă gravă prin care vatămă interesele
statului român. I se poate retrage cetăţenia de către statul român?
Argumentaţi răspunsul.
7. Cetăţeanul român V.D., aflat în străinătate cu părinţii săi, cetăţeni ro-
mâni, săvârşeşte o faptă gravă prin care vatămă interesele statului
român. I se poate retrage cetăţenia de către statul român? Argumen-
taţi răspunsul.
8. Legea nr. 189/2000 prevede în art. 6 că ajutoarele materiale acordate
de stat pensionarilor cu venituri de până la 2.500 lei lunar, care provin
din mediul sătesc şi locuiesc în acest mediu, vor fi cu 20% mai mari
decât cele acordate persoanelor care au activat înainte de pen-
sionare în uniunile de creatori. Care este criteriul de discriminare
dintre cele două categorii sociale?
9. Deputatul Mehmet Deniş a prezentat Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor o propunere legislativă privind recunoaşterea
programelor educaţionale în limba turcă în cadrul grădiniţelor
frecventate de copii aparţinând minorităţii turce din România.
Menţionaţi ce text constituţional are legătură cu această propunere
legislativă.
10. Cetăţenia reprezintă:
A. un raport de drept civil între stat şi cetăţean, prin care acesta dobân-
deşte drepturi subiective;
B. un raport de drept administrativ, întrucât certificatul de naştere, în care
se atestă şi cetăţenia, este eliberat de un organ al administraţiei publice
locale;
C. un raport politic şi juridic între stat şi cetăţean.
11. Indicaţi pe scurt modurile de dobândire a cetăţeniei române.
12. Doi părinţi, dintre care unul este cetăţean român, adoptă un minor.
Cum se stabileşte cetăţenia sa, dacă părinţii adoptivi nu convin de
comun acord asupra acesteia?
A. minorul va căpăta dublă cetăţenie;
B. minorul va căpăta cetăţenia română, pentru că unul dintre adoptatori
este român;
C. instanţa de judecată ce încuviinţează adopţia va decide în legătură cu
cetăţenia minorului.
TEMA
Statutul constituţional
al cetăţenilor români 4
§1. Introducere
În constituţiile statelor moderne, problematica stipulării şi garantării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti ocupă un loc central, dovadă a unui pact social între stat şi
cetăţenii proprii. Nu există stat în care să nu se fi stipulat anumite drepturi şi libertăţi,
chiar dacă regimul politic a fost unul autocrat. De fapt, istoria politică a fiecărui stat
consemnează existenţa anumitor libertăţi şi drepturi recunoscute fie unor comunităţi
sociale restrânse, fie unor categorii mai largi de populaţie.
România nu face excepţie de la această concluzie, având tradiţii de tip consti-
tuţional în domeniul recunoaşterii unor drepturi naturale ale omului încă din perioada
Evului Mediu şi care, desigur, reflectau spiritul şi mentalităţile politice existente în
acea vreme. Constituţia din 1866 a instituţionalizat într-o concepţie modernă, liberală
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ca şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
români. De atunci până în prezent, instituţia juridică a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti stipulate în texte constituţionale a purtat amprenta caracterului re-
gimurilor politice în baza cărora s-a guvernat.
Constituţia din 1991 a racordat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti la standardele
democraţiei constituţionale occidentale.

3.1. Tradiţii constituţionale ale instituţiei drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti
 În sistemul constituţional român, instituţia juridică a drep-

turilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor a fost con-
sfinţită pentru prima dată într-o concepţie modernă în Constituţia
din 1866. Este adevărat, în actele constituţionale anterioare –
începând cu Regulamentele Organice – s-au prevăzut, de pildă,
unele drepturi, printre care şi drepturile electorale, acordate însă
potrivit censului de avere. Alte dispoziţii privind, de exemplu,
unele raporturi între guvernant şi persoanele fizice, între
acestea şi tribunale, pe care astăzi le-am include în categoria
drepturilor cetăţeneşti (dreptul la apărare în faţa justiţiei,
prezumţia de nevinovăţie, egalitatea părţilor în faţa legii ş.a.),
datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
4. Statutul constituţional al cetăţenilor români 179
al XIX-lea, fiind incluse în legislaţia civilă şi penală a celor două

Principate Române.
 Printre încercările şi mai vechi de stabilire a unor drepturi-
privilegii smulse Domnitorului de către boieri, pot fi evocate şi
Hrisovul lui Leon Tomşa din 1631, precum şi unele reforme so-
cial-economice din secolul al XVIII-lea. Hrisovul lui Leon Tomşa
consfinţeşte înţelegerea între Domnitor şi Adunarea de Stări
constituită din boierii mari şi mici, boierii mazili, roşii şi logofeţii
domneşti. Toţi aceştia din urmă protestaseră împotriva „obi-
ceiurilor rele ce au fost adaos de oameni străini în ţară”, re-
vendicând vechile privilegii de care se bucuraseră până atunci.
Silit de boieri, Domnitorul Leon Tomşa a acceptat doleanţele re-
prezentanţilor boierimii, jurându-se că le va respecta sub
sancţiunea blestemului.
 Prevederi fragmentare referitoare la o serie de drepturi şi
libertăţi au fost incluse, de asemenea, în diferite programe de
reforme cu caracter social-economic, cum ar fi: Ultimatumul lui
Horea din 11 noiembrie 1784, Supplex Libellus Valachorum din
1791, Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 21 ianuarie 1821;
Proclamaţia de la Islaz din 9/21 iunie 1848, Programul revo-
luţionar din Moldova din august 1848, Programul de revendicări
naţionale de la Blaj din 2-14 mai 1848 şi Protocolul Adunării
Naţionale a românilor transilvăneni din 15-17 mai 1848.
Dispoziţii de aceeaşi natură au fost incluse, de asemenea, în
unele documente internaţionale referitoare la Principatele Ro-
mâne, cum ar fi Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812, Con-
venţia de la Paris din 1858.
 Constituantul din 1866 a cuprins drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti într-o concepţie politico-juridică proprie gândirii
filozofice şi politice a Europei Occidentale din prima jumătate a
secolului al XIX-lea.
 Constituţia din 1923 a preluat drepturile proclamate în Aşe-
zământul fundamental din 1866. Pe lângă acestea, a consfinţit
votul universal şi contenciosul administrativ.
 Exercitarea drepturilor cetăţeneşti sub imperiul Constituţiei
din 1938 şi al legislaţiei adoptate în timpul guvernării mareşalului
Ion Antonescu a purtat amprenta celor două regimuri politice.
 Caracterul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti proclamate în
Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 a reflectat, de asemenea,
natura regimului politic socialist, în diferitele sale perioade. În
perioada 1948-1964, caracterul represiv al guvernării nu poate
fi contestat. Constituţia din 1965 a consacrat o anumită tendinţă
de liberalizare a instituţiei juridice a drepturilor cetăţeneşti, atât
cât putea permite natura sistemului politic socialist.
 Schimbarea regimului politic după 22 decembrie 1989 a

atras după sine o nouă concepţie a legiuitorului român asupra
rolului statului în ceea ce priveşte proclamarea şi garantarea
reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Noile structuri de
putere, constituite pe cale revoluţionară în decembrie 1989 şi
ulterior pe baze reprezentative (rezultate din alegerile parlamen-
tare şi prezidenţiale din 1990), au promovat şi susţinut
racordarea României la standardele internaţionale în domeniul
drepturilor omului.
 România a aderat la convenţiile internaţionale privind ocro-
tirea anumitor drepturi cetăţeneşti, la care nu era parte, şi şi-a
retras rezervele la alte acorduri în materie. Trebuie menţionat
însă că România aderase în ultimele decenii la cvasi-unanimi-
tatea instrumentelor internaţionale privind drepturile omului şi
cooperarea statelor în acest domeniu.
 Legiuitorul constituant din 1991 a inclus în Constituţia Ro-
mâniei întreaga gamă de drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului consacrate în documentele internaţionale de referinţă în
acest domeniu. Mai mult, potrivit art. 20 din Constituţie, dis-
poziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi inter-
pretate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor
omului din 1948, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
3.2. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
 Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti poate fi re-

strâns în anumite situaţii, strict prevăzute chiar în textul Con-
stituţiei. Articolul 53 din Legea fundamentală a ţării prevede, în
acest sens, că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o şi să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului
sau libertăţii.
3.3. Principii comune ale drepturilor şi îndatoririlor fundamentale
 Constituţia României abordează problematica drepturilor şi

libertăţilor fundamentale într-o viziune sistemică, globală şi,
totodată, integrală. Caracterul sistemic al viziunii constituantului
are în vedere drepturile şi libertăţile ca un ansamblu coerent de
unităţi, între care există raporturi de interferenţă şi de con-
diţionare reciprocă. La rândul său, întregul ansamblu de drepturi
se raportează la stat, conferindu-i, împreună cu alţi factori,
caracterul democratic, precum şi caracterul de stat de drept.
Caracterul global al abordării drepturilor şi libertăţilor fundamen-
tale constă în faptul că Legiuitorul constituant le priveşte ca pe
o entitate atotcuprinzătoare, exercitarea fiecăruia dintre drepturi
fiind o condiţie a exercitării celuilalt. Caracterul integral al
abordării constituţionale a drepturilor pune în evidenţă faptul că
acestea:
a) sunt consacrate ăi garantate în mod deplin;
b) apar ăin în totalitate tuturor cetă ăenilor;
c) sunt ocrotite în mod egal de către stat ă.a.
 În acelaşi timp, Constituţia marchează şi universalitatea
drepturilor şi îndatoririlor fundamentale sub un dublu aspect:
a) fiecare cetă ăean are voca ăia de a beneficia în mod direct de
libertă ăile ăi drepturile constitu ăionale; altfel spus, to ăi cetăăenii
beneficiază de drepturile ăi libertă ăile consacrate prin Consti-
tu ăie ăi prin alte legi;
b) cetă ăenii se bucură de toate drepturile ăi libertă ăile, fără ex-
cepăie.
 În mod corelativ, tuturor cetăţenilor le revin toate obligaţiile
prevăzute în Constituţie şi alte legi în sarcina lor.
 Într-o societate cu adevărat democratică, bazată pe domnia
legii, este imperios necesar ca cetăţenii să fie egali, nu numai
prin raportare la exercitarea drepturilor şi libertăţilor, ci şi în faţa
legii şi a autorităţilor publice. Această cerinţă are valoare de
principiu constituţional. Constituţia prevede, astfel, în art. 16
alin. (1), că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări.
3.4. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
 Preocuparea pentru clasificarea drepturilor şi libertăţilor ce-

tăţeneşti răspunde, îndeosebi, unui scop didactic. Grupate în
categorii, drepturile şi libertăţile pot fi mai bine studiate şi mai
clar înţelese. De asemenea, gruparea acestora pe clase sau
categorii permite relevarea naturii şi a caracterului lor esenţial

pentru fiecare individ.
 În doctrina constituţională românească recentă, drepturile şi
îndatoririle fundamentale au fost clasificate în următoarele
categorii:
a) egalitatea în drepturi a cetţ ţenilor, ca principiu general rapor-
tat la egalitatea între sexe, egalitatea în drepturi a cetăăenilor
fără deosebire de rasă, culoare, limbă, origine na ăională sau
socială, avere, naătere; egalitatea în drepturi a cetăăe nilor fără
deosebire de religie, opinie politică sau orice altă opinie;
b) drepturile social-economice ţi culturale, cuprinzând: dreptul
la muncă (libertatea muncii), dreptul la odihnă, dreptul la în-
vă ăătură, dreptul la asigurarea materială în caz de bătrâneăe,
boală sau incapacitate de muncă (dreptul la pensie ăi asisten ăă
socială), protec ăia copiilor ăi tinerilor, dreptul de proprietate,
dreptul de moătenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul
cetă ăeanului de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică ăi
mintală;
c) drepturile exclusiv politice (drepturile electorale);
d) drepturile ţi libertţ ţile social-politice (libertatea conătiin ăei,
libertatea cuvântului, libertatea presei, dreptul de asociere,
dreptul la grevă, libertatea întrunirilor, a mitingurilor ăi a de-
monstra ăiilor, dreptul la informa ăie);
e) inviolabilitţ ţile (dreptul la via ăă, inviolabilitatea persoanei, in-
violabilitatea domiciliului, dreptul la liberă circula ăie, dreptul la
căsătorie, la ocrotirea familiei ăi a copiilor);
f) drepturile garan ţii (dreptul de peti ăionare, dreptul celui vătă-
mat într-un drept al său de a se adresa justi ăiei).
 Acestor categorii li se adaugă dreptul de azil.
3.5. Avocatul Poporului
 Avocatul Poporului este o instituţie nouă în sistemul nostru

de drept. Fizionomia sa a fost doar schiţată în art. 58-60 din
Constituţie, prin lege organică stabilindu-se în detaliu condiţiile
organizării şi funcţionării sale, procedura de numire şi, mai ales,
atribuţiile concrete (Legea nr. 35/1997 pentru organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată).
 Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile pu-
blice.
 Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la
cererea persoanelor ale căror drepturi şi libertăţi au fost lezate.
 În activitatea sa, Avocatul Poporului trebuie să fie inde-

pendent de orice autoritate publică, chiar dacă el este numit de
Parlament şi este obligat să prezinte celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Carac-
terul independent al activităţii sale nu înseamnă însă că
Avocatul Poporului s-ar putea substitui altor autorităţi publice,
mai ales acelora care au atribuţia de a apăra drepturile şi liber-
tăţile cetăţenilor.
 Caracterul independent al Avocatului Poporului este întărit
prin interdicţia legală de a fi supus unui mandat imperativ. Ca
atare, nicio autoritate publică nu îl poate obliga să se supună
instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
 Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor
fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele
deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale
Guvernului, precum şi ale Curţii Constituţionale, ale preşedin-
telui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii judecătoreşti.
 În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite re-
comandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici
controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, Avocatul
Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra
ilegalităţii actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate
actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi
emiterea tardivă a actelor.
 Legea conferă Avocatului Poporului dreptul de a face an-
chete proprii, de a cere autorităţilor administraţiei publice orice
informaţii sau documente necesare anchetei, precum şi dreptul
de a audia şi de a lua declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da
informaţiile necesare soluţionării cererii.
 În cazul în care, în urma cererilor făcute, Avocatul Poporului
constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va
cere în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat
drepturile să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să
repare pagubele produse, precum şi să repună persoana lezată
în situaţia anterioară.
 Legea nr. 35/1997 obligă autorităţile publice în cauză să ia
de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor
constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au
generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate
şi îl vor informa despre aceasta pe Avocatul Poporului.
 În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau func-
ţionarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data
sesizării, ilegalităţile comise, Avocatul Poporului se adresează

autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt
datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, mă-
surile luate.
 Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor
întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori
de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport, conţinând
cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parla-
mentului sau, după caz, primului-ministru.
 Constituţia şi Legea nr. 35/1997 prevăd că Avocatul Po-
porului este numit de Parlament pentru un mandat de 5 ani, care
poate fi reînnoit o singură dată. Propunerile de candidaţi sunt
făcute de Birourile permanente ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor la recomandarea grupurilor parlamentare din cele
două Camere ale Parlamentului. Numirea Avocatului Poporului
se face cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor prezenţi.
Mandatul acestuia încetează înainte de termen în caz de de-
misie, revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii pu-
blice sau private, imposibilitate de exercitare a funcţiei pentru o
perioadă ce depăşeşte 90 de zile ori în caz de deces.
§4. Ghid şi teste pentru verificare
1. Apreciaţi dacă textul de mai jos contravine Constituţiei, în raport cu

prevederile art. 4 alin. (2), şi argumentaţi răspunsul: „Art. 9. Numai
studenăii facultă ăilor de stat beneficiază de scutiri de taxe la
transportul pe liniile ferate. Studenăii facultă ăilor particulare plătesc
preăul biletelor de călătorie integral”.
2. Apreciaţi dacă textul de mai jos contravine Constituţiei, în raport cu
prevederile art. 4 alin. (2), şi argumentaţi răspunsul: „Art. 10. Studenăii
facultă ăilor particulare care provin din familii al căror venit, pe membru
de familie, depăăeăte 3.000 lei net vor plăti consiliului local în raza
căruia se află sediul facultă ăii particulare la care sunt înscriăi o taxă
anuală de 10 lei pentru amenajarea complexului local”.
3. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt:
A. drepturile proclamate de guvern în legislaţie;
B. drepturile subiective recunoscute cetăţenilor unui stat;
C. drepturile stipulate în documente internaţionale şi transpuse în mod
obligatoriu de state în constituţiile acestora.
4. H.G. nr. 701/1993 prin care s-a decis „interzicerea pe o durată de 6 luni
a asistenţei religioase în penitenciare, datorită încălcării grave a regu-
lamentului acestora”, este conformă cu art. 53 din Constituţie?
A. da, pentru că durata interzicerii este limitată;
B. da, pentru că interzicerea exercitării credinţelor religioase se impune

pentru apărarea ordinii în penitenciare;
C. nu, pentru că interzicerea asistenţei religioase trebuia făcută prin lege;
D. nu, pentru că, potrivit art. 29 din Constituţie, libertatea credinţelor
religioase nu poate fi îngrădită sub nicio formă.
5. O.G. nr. 50/2004 stabileşte dreptul Inspectoratului General al Poliţiei
de a interzice stabilirea domiciliului cetăţenilor români dintr-o
localitate în alta. Este ordonanţa constituţională?
A. da, pentru că a fost emisă în temeiul legii de abilitare;
B. da, pentru că statul este suveran şi poate interzice prin lege dreptul la
liberă circulaţie;
C. nu, pentru că interzicerea stabilirii domiciliului cetăţenilor români într-o
localitate sau alta afectează existenţa dreptului la liberă circulaţie;
D. nu, pentru că autorităţile statale sunt obligate să respecte viaţa privată
a cetăţenilor.
6. Universalitatea drepturilor cetăţeneşti constă în:
A. importanţa lor permanentă pentru condiţia cetăţeanului în societate;
B. garantarea lor în documente internaţionale cu vocaţie universală;
C. stabilirea unor mecanisme juridice naţionale şi internaţionale de
protecţie a lor;
D. dreptul fiecărui cetăţean de a beneficia de ele şi vocaţia cetăţenilor de
a exercita toate drepturile garantate de constituţie.
Tradiţia parlamentară TEMA
românească. Principiile sistemului

electoral
5
§1. Introducere
Ca în orice alt stat, ăi în România instituăia Parlamentului a parcurs etape
succesive de organizare ăi funcăionare, care au purtat amprenta condiăiilor
sociale ăi politice concrete. Pe parcursul acestui proces evolutiv s-au format
ăi s-au afirmat diferite concepăii politice, s-au evidenăiat mentalită ăi ăi
comportamente de tip parlamentar. Deăi vorbim de un parlamentarism modern
la începutul celei de-a doua jumătă ăi a secolului al XIX-lea, rădăcinile tradiăiei
parlamentare româneăti sunt mult mai vechi. Avem aici în vedere rolul
Adunărilor Obăteăti alcătuite din sfetnici ai Domnitorului, convocaăi de acesta
din rândul boierimii. Adunările Obăteăti corespund în multe privinăe cu
Adunările de Stări din celelalte state medievale.
Constituăia din 1866 a consacrat un parlamentarism de tip liberal, modern,
de influenăă franceză, întemeiat pe standarde ale democraăiei constituăionale
europene, care s-a încorporat mai greu în cele două Principate Române unite
în 1859. Forma europeană a parlamentarismului introdus în 1866 nu a
corespuns mentalită ăilor ăi concepăiilor politice româneăti, formate într-un
climat politic în care Domnul deăinea puteri autocrate. Cu timpul, conăinutul
parlamentarismului s-a acomodat cu forma sa, dar pe ansamblu viaăa
parlamentară interbelică a avut vulnerabilită ăi care nu au putut preveni ăi bloca
tendinăe de guvernare autoritară ăi mai târziu totalitară.
Constituăia din 1991 ăi-a propus să revigoreze tradiăii ale democraăiei parla-
mentare, printre acestea figurând ăi instituăionalizarea unui sistem electoral
caracteristic principiilor statului de drept.
3.1. Rădăcinile şi trăsăturile parlamentarismului românesc
 Dezvoltarea constituţională a României moderne a parcurs

etapele şi procesele semnificative ale formării principiului repre-
zentării voinţei suverane a poporului, ca unul dintre principiile
fundamentale de organizare politică a unei societăţi. Aceste
8. Funcţia legislativă a Parlamentului 187
etape şi procese au purtat pecetea epocii, a condiţiilor social-

istorice de dezvoltare a poporului român, a aspiraţiilor sale de
libertate şi de acces la conducere.
 În Principate, regimul parlamentar, în trăsăturile sale moder-
ne, nu putea să apară în prima jumătate a secolului al XIX-lea
fără acordul Puterii Suzerane şi al Rusiei, or, acordul acestora
depindea de raporturile de forţă între Imperiul Otoman, respectiv
Rusia şi marile puteri europene cu interese politice, strategice şi
economice la gurile Dunării. Aşa se face că primele prevederi
electorale, ca şi primele dispoziţii cvasi-constituţionale refe-
ritoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei parlamentare şi
la raporturile acesteia cu Domnitorul sunt conţinute în acte
internaţionale încheiate între Turcia şi Rusia şi, mai târziu, şi cu
alte state, cum ar fi Franţa, Anglia, Austria, Prusia.
 Faptul că regimul parlamentar a fost instituţionalizat mai
întâi în instrumente internaţionale nu i-a afectat substanţial
natura.
 Ca şi în celelalte ţări europene, în România, Parlamentul
modern este o creaţie a practicii sociale, rezultatul luptelor duse
de exponenţi ai noii clase sociale – burghezia – împotriva puterii
autocrate a şefului statului. Spre deosebire de procesul de crea-
re a parlamentului în Europa Occidentală, crearea Parlamen-
tului în Principatele Române a răspuns şi unei cerinţe de
emancipare a naţiunii române faţă de dominaţia Imperiului Oto-
man.
 Împletirea celor două trăsături ale procesului istoric de
formare a Parlamentului României în perioada modernă a dat
un impuls puternic afirmării suveranităţii naţionale, conducând,
mai târziu, alături de alţi factori, la Unirea Principatelor în 1859
şi apoi la cucerirea independenţei depline a ţării în 1877.
 Deja la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea, în anumite pături sociale progresiste se conturase o
adevărată ideologie a dreptului naţiunii române de a participa la
conducerea treburilor obşteşti ale Principatelor.
 La începutul secolului al XIX-lea, principiul reprezentării na-
ţiunii a parcurs un proces rapid de evoluţie, trecând din planul
ideilor politice în cel al reformelor revoluţionare, de tipul celei
preconizate de Tudor Vladimirescu şi de autorii Constituţiei
„Cărvunarilor”, şi apoi a fost instituţionalizat în Regulamentele
Organice adoptate în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în
Moldova.
 Având un conţinut cvasi-identic, Regulamentele Organice,
care constituie actul de naştere a parlamentarismului în Româ-
nia, au fost primele legiuiri din Ţările Române prin care au fost
instituite Adunări Obşteşti formate pe bază de sufragiu. Scopul

acestor Adunări a fost ca prin participarea lor la exercitarea
activităţii legislative să se ajungă la o limitare a puterii, până
atunci absolută, a şefului statului.
 Caracterul reprezentativ al Adunărilor Obşteşti era însă limi-
tat, întrucât membrii acestor foruri legislative erau recrutaţi din
rândul înaltei boierimi, care deţinea în exclusivitate drepturile
politice.
3.2. Condiţiile istorice şi contextul internaţional al instituţio-

nalizării regimului parlamentar românesc
 De-abia Constituţia din 1866 promulgată de Principele Ca-

rol I a aşezat definitiv instituţia Parlamentului pe baze moderne,
democratice, similare organizării şi funcţionării acestei instituţii
în Europa Occidentală.
 Începând cu această dată, Parlamentul României a avut un
rol deosebit de important în progresul general al ţării. După
1866, Parlamentul a fost martorul şi, nu de puţine ori, iniţiatorul
unor reforme politice de anvergură. În cadrul dezbaterilor parla-
mentare s-au conturat principii politice de guvernare, s-a format
o tradiţie democratică, s-au manifestat şi consolidat partidele
politice.
 În perioada ce a urmat imediat Primului Război Mondial,
Parlamentul nou ales a acţionat îndeosebi pentru consolidarea
legislativă şi administrativă a unirii tuturor provinciilor româneşti
cu România şi, în primul rând, pentru adoptarea unei noi Con-
stituţii.
 Regimurile politice personale din perioada 1938-1944, deşi
au slăbit regimul parlamentar prin instituirea preponderenţei
executivului asupra Reprezentanţei Naţionale, nu au afectat
grav principiile democraţiei constituţionale şi tradiţiile parlamen-
tare.
 După 1948, Parlamentul României şi întregul sistem con-
stituţional au intrat într-un proces de involuţie, fiind restructurate
după modelul socialist (marxist) de guvernare.
 Înlocuirea structurilor de putere totalitară în decembrie 1989
şi adoptarea în 1991 a noii Constituţii a României au permis
revenirea ţării la tradiţiile sale parlamentare din perioada inter-
belică şi la un Parlament cu adevărat reprezentativ şi racordat
la standardele statului de drept.
3.3. Opţiunea pentru bicameralism

 Tradiţia organizării forului reprezentativ în istoria constituţio-

nală a poporului român fixează o Adunare unicamerală. Ideea
celei de-a doua Camere a fost introdusă în secolul
al XIX-lea prin Regulamentele Organice, având însă un unic rol:
alegerea Domnitorului.
 Sistemul unicameral s-a păstrat şi sub regimul Convenţiei
de la Paris din 1858, până când domnitorul Alexandru Ioan Cuza
impune prin plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei. Statutul
prevedea organizarea bicamerală a Parlamentului.
 Bicameralismul a fost preluat şi de cele trei Constituţii mo-
narhice. În 1946, printr-un act normativ s-a renunţat la bicame-
ralism în favoarea unicameralismului. Acest model de orga-
nizare a fost transpus şi în Constituţiile socialiste din 1948, 1952
şi 1965.
 În 1990 s-a revenit la organizarea bicamerală a Parla-
mentului, soluţie preluată şi de Constituantul din 1991, pe motiv
că bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea con-
stituţională democratică din România.
 Revenirea la sistemul bicameral a fost, din punct de vedere
psihologic, reacţia firească de respingere a modelului socialist
(marxist) de organizare a puterii legislative într-un organism
unicameral, iar din punct de vedere politic, rezultatul revenirii în
viaţa politică a ţării a unor partide legate istoric de un parlament
bicameral.
 Modelul unicameral era mai avantajos, cel puţin sub as-
pectul accelerării procesului legislativ. Ideea de „cameră replică”
în organizarea Parlamentului pe două niveluri trebuie raportată
la dinamismul vieţii sociale şi, mai ales, la dinamica schimbărilor
într-o societate aflată în tranziţie, deci instabilă din punct de
vedere al intereselor sociale şi al forţelor politice susţinătoare
ale acestora.
 Modelul teoretic al bicameralismului constă în îmbinarea a
două planuri, perfect echilibrate şi compatibile sub aspect
democratic: alegerea unei Camere, eventual cu o componenţă
numeric mult micşorată, faţă de prima Cameră (naţională),
reprezentând interese teritoriale, locale.
 Evident, nimic nu împiedică în viitor ca, printr-o lege con-
stituţională, să se modifice actualul sistem al organizării Par-
lamentului României. Prin Legea nr. 429 din 18 septembrie 2003
privind revizuirea Constituţiei s-a nuanţat funcţionarea bica-
meralismului în ceea ce priveşte activitatea legislativă a Ca-
merei Deputaţilor şi Senatului. În acest sens, s-a prevăzut că
iniţiativele legislative privind reglementarea anumitor domenii
ale vieţii sociale vor fi dezbătute şi supuse votului mai întâi în
Camera Deputaţilor, după care vor fi transmise Senatului, care

va avea rolul de a decide în mod definitiv asupra legilor în cauză.
La rândul său, Senatul va examina, ca primă Cameră sesizată,
alte categorii de iniţiative legislative, care ar urma să regle-
menteze alte domenii ale vieţii sociale. În privinţa acestora,
puterea de decizie definitivă aparţine Camerei Deputaţilor.
 Acest sistem, care a introdus în procesul legislativ ideea
unei diferenţieri funcţionale între cele două Camere legislative,
a modificat bicameralismul Parlamentului, dar fără beneficii le-
gislative evidente.
3.4. Principii generale ale sistemului electoral
 Camera Deputaţilor şi Senatul se aleg pentru un mandat de

4 ani, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, aşa
cum rezultă din art. 62 alin. (1) din Constituţie.
 Dreptul la vot are următoarele caractere:
a) este universal;
b) egalitatea;
c) caracterul liber;
d) caracterul direct;
e) caracterul secret.
Stabilirea  Opţiunea pentru un sistem identic de alegere a celor două
numărului de Camere legislative conferă acestora o legitimitate identică, am-
mandate bele corpuri legislative fiind expresia voinţei politice a aceluiaşi
corp electoral.
 Deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripț ii electorale pe
bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării
proporț ionale, precum și pe bază de candidaturi independente.
 Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun
de partidele politice şi alte formaţiuni politice (alianţe politice,
alianţe electorale) constituite potrivit legii. Legea electorală
permite însă şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, să propună candidaturi pentru cele două corpuri
legiuitoare. Aceste organizaţii sunt echivalente juridic, în ce
priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice, cu condiţia
de a participa la alegeri.
3.5. Reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlament
 Mai mult chiar, organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei mi-

norităţi naţionale legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cel
puţin un mandat de deputat sau senator, au dreptul, împreună,
potrivit prevederilor constituţionale şi Legii electorale, la un man-

dat de deputat, cu condiţia de a fi obţinut totuşi, pe întreaga ţară,
un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de
voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Pot
depune candidaturi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament.
 Legea electorală prevede, aşadar, următoarele condiţii pen-
tru ca organizaţiile menţionate să beneficieze de dreptul de a
primi un mandat de deputat:
a) organizaţia beneficiarţ sţ fie legal constituitţ;
b) organizaţia respectivţ sţ fi participat la alegeri;
c) organizaţia sţ nu întruneascţ pragul electoral pentru
obţinerea unui loc de deputat sau senator, dar sţ obţinţ,
totuţi, un anumit numţr de voturi (cel puţin 5% din numţrul
mediu de voturi valabil exprimate pe ţarţ pentru alegerea
unui deputat);
d) toate organizaţiile cetţţenilor aparţinând unei minoritţ ţi
beneficiazţ de mandatul de deputat, împreunţ.

A. numărul deputaţilor şi senatorilor ce vor fi aleşi în Parlamentul României
se determină prin raportarea numărului de locuitori ai fiecărei circum-
scripţii electorale la normele de reprezentare prevăzute în legea elec-
torală;
B. numărul deputaţilor şi senatorilor ce vor fi aleşi în Parlamentul României
se determină prin raportarea numărului de alegători înscrişi pe listele
electorale permanente din circumscripţii la normele de reprezentare pre-
văzute în legea electorală;
C. numărul deputaţilor şi senatorilor ce vor fi aleşi în Parlamentul României
se determină prin raportarea numărului cetăţenilor cu drept de vot domi-
ciliaţi în circumscripţiile electorale la normele de reprezentare prevăzute
în legea electorală.
2. Menţionaţi condiţiile prevăzute în legea electorală pentru ca organiza-
ţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale să obţină un mandat
de deputat.
3. Legea electorală asimilează organizaţiile cetăţenilor aparţinând mino-
rităţilor naţionale cu partidele politice?
A. da, din punct de vedere al operaţiunilor electorale;
B. nu;
C. da, numai dacă au obţinut în alegerile parlamentare cel puţin un mandat

de deputat sau senator;
D. da, dacă li s-a repartizat, în condiţiile legii electorale, un mandat de de-
putat.
4. În sistemul constituţional român, numărul mandatelor de deputaţi şi
senatori se stabileşte:
A. pe baza normei de reprezentare prevăzute în Constituţie;
B. prin raportarea la norma de reprezentare a numărului de locuitori domi-
ciliaţi în raza fiecărei circumscripţii electorale;
C. prin raportarea la norma de reprezentare a numărului de alegători
înscrişi în listele electorale permanente.
5. Legitimitatea identică a Camerei Deputaţilor şi Senatului are la bază:
A. stabilirea unui sistem identic de alegere a acestora;
B. principiului autonomiei lor funcţionale;
C. durata egală a mandatului;
D. identitatea de atribute legislative şi de control parlamentar conferite de
Constituţie.
6. Legea electorală română permite candidaturi independente pe listele
de candidaţi depuse de partidele politice?
A. da, dacă programul electoral al candidaţilor independenţi este compatibil
cu cel al partidelor politice;
B. nu;
C. da, atunci când candidaţii independenţi desfăşoară o campanie comună
cu cea a partidului respectiv.
7. În cazul în care mai multe organizaţii ale cetăţenilor aparţinând mino-
rităţilor naţionale depun candidaturi pentru Parlament şi întrunesc
doar numărul de voturi necesar obţinerii, în condiţiile art. 62 alin. (2)
din Constituţie şi ale legii electorale, unui mandat de deputat, acesta
se atribuie fiecărei organizaţii în parte sau unei singure organizaţii?
A. Mandatul se atribuie fiecărei organizaţii. De ce?
B. Mandatul se atribuie unei singure organizaţii. De ce?
TEMA
Organizarea internă
a Parlamentului 6
§1. Introducere
Camerele legislative beneficiază de o deplină autonomie, care este
consacrată în dispoziăii ale Constituăiei ăi în prevederile regulamentelor
parlamentare. În baza acesteia, Camera Deputaăilor ăi Senatul îăi stabilesc în
mod independent regulile ăi procedurile de organizare ăi funcăionare, inclusiv
bugetul anual, care este cuprins ca atare în bugetul de stat. Regulile de
organizare internă a Camerei Deputaăilor ăi Senatului sunt stabilite în detaliu
în regulamentele acestora (Regulamentul Camerei Deputaăilor adoptat în 1994
ăi republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.277 din 12 aprilie 2016, cu
modificările ăi completările ulterioare, respectiv Regulamentul Senatului
adoptat în 2005 ăi republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.387 din 20 mai
2016, cu modificările ăi completările ulterioare ). Potrivit normelor respective,
Camerele îăi constituie organisme de conducere ăi de lucru ăi îăi formează
grupuri parlamentare.
Întreaga organizare a Camerei Deputaăilor ăi Senatului reflectă configuraăia
lor politică, aăa cum aceasta rezultă din ponderea numerică a fiecărui grup
parlamentar în parte.
3.1. Autonomia organizatorică şi funcţională a Camerelor legisla-

tive
 Fiecare Cameră a Parlamentului îşi stabileşte de sine stă-

tător regulile de organizare şi funcţionare prin regulament pro-
priu. Singura condiţie impusă acestora este respectarea dis-
poziţiilor constituţionale care le reglementează organizarea şi
activitatea propriu-zisă. Senatul şi Camera Deputaţilor benefi-
ciază de autonomie regulamentară, care poate fi de ordin orga-
nizatoric, funcţional, financiar, disciplinar etc. Curtea Constitu-
ţională a decis, în acest sens, că principiul constituţional al auto-
nomiei regulamentare a Parlamentului, instituit prin art. 64 alin.
(1) din Legea fundamentală, permite şi, totodată, impune fiec-
ărei Camere în parte, precum şi Parlamentului în ansamblul său,
reunit în şedinţă comună a celor două Camere, să stabilească
norme proprii de organizare şi funcţionare, în vederea

îndeplinirii atribuţiilor lor.
3.2. Validarea mandatelor de deputat şi senator
Procedura  Cele două Camere nou alese se întrunesc, la convocarea

de validare Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret
prezidenţial.
 Până la constituirea organului de conducere al Camerei –
Biroul permanent –, lucrările acesteia sunt prezidate de cel mai
în vârstă deputat, respectiv senator, asistat de 4 secretari de-
semnaţi dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei
Deputaţilor, respectiv ai Senatului.
 Preşedintele de vârstă împreună cu cei patru secretari nu
constituie un organism ca atare, conducerea Camerei exercitate
de aceştia având doar un caracter provizoriu şi un unic scop: să
asigure buna desfăşurare a procedurii de validare a mandatelor.
 Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în prima
sa şedinţă o comisie compusă din membri ai acesteia; comisia
trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei, aşa cum
aceasta rezultă din constituirea grupurilor parlamentare.
 Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi vicepre-
şedinţi, care alcătuiesc biroul acesteia. După această fază, co-
misia se organizează în grupe de lucru compuse din câte trei
membri.
 Comisia de validare poate propune invalidarea unui mandat
numai în cazul în care constată că alegerea parlamentarului în
cauză s-a făcut prin fraudă electorală sau cu neîndeplinirea
oricăreia dintre condiţiile constituţionale şi legale privind ale-
gerea. În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare
comisie întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi
parlamentarii pentru care se propune validarea sau invalidarea
mandatelor, cu motivarea propunerilor de invalidare. Raportul
trebuie supus aprobării comisiei de validare. Pentru aprobarea
raportului este necesară majoritatea voturilor membrilor comi-
siei.
 Validarea sau invalidarea mandatelor se face cu votul ma-
jorităţii deputaţilor şi, după caz, al senatorilor prezenţi. Camera
Deputaţilor este legal constituită după validarea a două treimi
din numărul mandatelor. Senatul este legal constituit după
validarea a cel puţin trei pătrimi din numărul mandatelor. După
validare urmează depunerea jurământului de credinţă faţă de
ţară şi popor, prevăzut în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 96/1996
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată.
3.3. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului
Constituirea  Cum pentru alegerea Camerelor participă candidaţi propuşi

grupurilor de partidele politice, este firesc ca Parlamentul ales să aibă o
parlamentare anumită coloratură sau configuraţie politică. Aceasta rezultă din
spectrul tuturor partidelor politice ai căror reprezentanţi aleşi – de-
putaţi şi senatori – fac parte din fiecare Cameră. Este foarte
important de ştiut care este configuraţia politică a Camerei Depu-
taţilor şi a Senatului, întrucât întreaga activitate parlamentară a
acestora exprimă confruntarea sau colaborarea între partidele
politice reprezentate în Camera respectivă.
 Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamen-
tare. Acestea se constituie în fiecare Cameră prin asocierea a
cel puţin 10 deputaţi sau 7 senatori care au candidat în alegeri
din partea aceluiaşi partid sau al aceleiaşi formaţiuni politice.
3.4. Constituirea şi atribuţiile grupurilor parlamentare
 Organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamen-

tare nu este obligatorie. Această concluzie rezultă din art. 64
alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia deputaţii şi senatorii se pot
organiza în grupuri parlamentare.
 Parlamentarii care au refuzat să facă parte din grupul par-
lamentar al partidului din partea căruia au candidat sunt liberi să
îşi desfăşoare activitatea în afara grupurilor.
 Ei nu pot avea însă calitatea de deputaţi sau senatori inde-
pendenţi, deoarece Legea electorală operează doar cu cate-
goria de „candidaţi independenţi”. Aceştia devin „deputaţi sau
senatori independenţi”, dacă sunt aleşi.
 Opţiunea deputatului sau senatorului pentru a adera sau nu
la grupul parlamentar constituit la începutul legislaturii este, în
primul rând, o opţiune organizatorică şi apoi, eventual, şi poli-
tică.
 Organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamen-
tare, deşi nu este obligatorie, reprezintă totuşi o cerinţă practică.
Organizaţi în grupuri parlamentare, deputaţii, respectiv senatorii
desfăşoară o activitate unitară, au posibilitatea să exprime cu mai
multă eficienţă programul politic al propriului partid.
 Prin Regulamentele celor două Camere s-a stabilit principiul

că deputaţii, respectiv senatorii unui partid sau ai unei formaţiuni
politice nu pot constitui decât un singur grup parlamentar.
 Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în acest sens
că deputaţii care au candidat din partea unei alianţe electorale
şi fac parte din partide sau formaţiuni politice diferite pot consti-
tui grupuri parlamentare proprii ale partidelor sau formaţiunilor
din care fac parte.
 Desigur, se poate întâmpla ca un partid politic să nu aibă
într-o Cameră numărul suficient de deputaţi, respectiv de se-
natori pentru a forma un grup parlamentar. Într-o asemenea
ipoteză, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art. 12
alin. (4) că deputaţii unor partide sau formaţiuni politice care nu
întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar,
precum şi deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri
parlamentare mixte sau se pot afilia altor grupuri parlamentare
constituite potrivit regulilor generale.
 Nu contează momentul constituirii unui astfel de grup.
 Nici Constituţia, nici Regulamentele nu interzic ca pe par-
curs parlamentarii aparţinând unui anumit partid politic repre-
zentat în Camera Deputaţilor sau în Senat, care iniţial au intrat
în componenţa altui grup parlamentar prin sistemul de alianţe,
să părăsească acel grup şi, dacă întrunesc numărul minim de
membri prevăzut de regulamente, să se constituie ca un grup
separat, cu condiţia de a aparţine unui partid cu reprezentare
parlamentară.
 Dreptul parlamentarului de a se afilia la un grup politic este
un drept subiectiv consfinţit de Constituţie şi nu poate fi îngrădit.
O astfel de îngrădire ar fi în realitate o sancţionare a par-
lamentarului care din diferite motive, îşi părăseşte grupul.
 Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, pot constitui
un singur grup parlamentar.
Migraţia  Trecerea de la un grup parlamentar la altul nu poate fi in-
parlamentară terpretată ca o simplă schimbare de opinie politică a parlamen-
tarului în cauză în raport cu programul partidului care l-a propus
candidat, chiar şi în situaţia retragerii susţinerii sale politice.
 Cum este şi firesc, trecerea de la un grup parlamentar la
altul atrage modificări în configuraţia politică a Camerelor şi în
ponderea grupurilor parlamentare, creează tensiuni între diferite
grupuri.
 Părăsirea grupului înseamnă, de fapt, renunţarea parla-

mentarului în cauză la programul partidului care l-a propus
candidat în alegeri.
 În ceea ce priveşte afilierea la un alt grup a unui deputat sau
senator care şi-a părăsit grupul parlamentar la care aderase,
precizăm că Regulamentele Camerelor au interzis iniţial o
asemenea posibilitate. Regulamentele interzic, totodată, forma-
rea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut
mandate în urma alegerilor.
 În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar
îşi alege un lider şi, după caz, unul sau mai mulţi vicelideri. Li-
derul grupului prezintă Camerei denumirea acestuia şi com-
ponenţa sa numerică şi nominală. Orice modificare intervenită
în componenţa unui grup parlamentar se aduce de îndată la
cunoştinţa preşedintelui Camerei respective, sub semnătura
liderului acestuia. Modificările sunt apoi aduse la cunoştinţa
plenului Camerei, de preşedintele acesteia.
3.5. Alegerea birourilor permanente
 După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Sena-

tului, acestea îşi aleg biroul permanent – organismul de con-
ducere al celor două corpuri legislative.
 Atribuţiile conferite birourilor permanente sunt atribuţii de
conducere. De aceea, considerăm că birourile permanente sunt
organe interne de conducere ale corpurilor legislative.
 Trăsăturile distinctive ale birourilor permanente sunt urmă-
toarele:
a) au caracter colegial;
b) sunt organe alese;
c) respectţ configuraţia politicţ a Camerei respective;
d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor;
e) activitatea lor are, practic, caracter permanent;
f) rţspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.
 Fiecare birou permanent este compus din preşedinte, patru
vicepreşedinţi, patru secretari şi chestori.
 Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii birourilor perma-
nente. În legătură cu funcţia de preşedinte al Camerei Deputa-
ţilor şi al Senatului raportată la calitatea de membru al biroului
permanent, Constituţia României prevede în art. 64 alin. (2) doar
că aceştia se aleg pe durata mandatului Camerelor.
 Funcţia de preşedinte al Camerei este o funcţie emi-

namente şi exclusiv politică, iar funcţia de preşedinte al biroului
permanent este o funcţie politică, dar poate fi, în anumite
condiţii, şi o funcţie de autoritate de natură administrativă.
 Preşedinţii celor două Camere nu reprezintă entităţi sau
organisme conducătoare distincte de birourile permanente.
Doar acestea din urmă îndeplinesc funcţia de organ de con-
ducere al Camerei.
 Preşedinţii celor două Camere sunt aleşi pe durata man-
datului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot, pe care
sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi
de grupurile parlamentare. Fiecare grup poate face o singură
propunere. Este declarat preşedinte candidatul care a întrunit
votul majorităţii deputaţilor/senatorilor.
 Propunerile nominale pentru funcţiile de vicepreşedinţi,
secretari şi chestori se fac de liderii grupurilor parlamentare în
limita locurilor repartizate potrivit configuraţiei politice a Camerei
respective.
 Dacă preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul
Parlamentului, ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg
la începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerelor respective.
 Oricărui membru al biroului permanent i se poate revoca
mandatul înainte de expirarea acestuia. Această regulă genera-
lă este comună celor două regulamente.
3.6. Înfiinţarea şi organizarea comisiilor parlamentare
 Datorită numărului relativ mare de membri şi eterogenităţii

lor politice, Camerele nu ar putea asigura în plen analizarea
aprofundată a proiectelor şi propunerilor legislative iniţiate de
Guvern sau parlamentari.
 Lucrările de specialitate pregătitoare deliberării în Camere
sunt efectuate de comisiile parlamentare. Potrivit regulamen-
telor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu
scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de
acestea. Această caracteristică este comună tuturor comisiilor
parlamentare, indiferent de statutul acestora.
 Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii per-
manente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii spe-
ciale. De asemenea, cele două Camere îşi pot constitui comisii
comune.
 În principiu, regulile de organizare şi funcţionare a comisiilor

celor două Camere sunt asemănătoare, deosebirile între ele
fiind nesemnificative. Alcătuirea comisiilor parlamentare se
face, potrivit regulamentelor celor două Camere, cu respectarea
configuraţiei politice a acestora.
 În prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei,
comisiile permanente îşi aleg birourile, compuse din preşedinte,
vicepreşedinţi şi secretari. Componenţa biroului comisiei se
stabileşte prin negocieri între liderii grupurilor parlamentare,
respectându-se, pe cât posibil, configuraţia politică a Camerei
respective, aşa cum rezultă din constituirea grupurilor parla-
mentare.
 Potrivit regulamentelor Camerelor, şedinţele comisiilor sunt
publice. Miniştrii au acces la lucrările comisiilor. Dacă li se soli-
cită participarea, prezenţa lor devine obligatorie.
3.7. Clasificarea şi rolul comisiilor parlamentare
3.7.1. Comisiile permanente
 Articolul 64 alin. (4) din Constituţie prevede că fiecare Ca-

meră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii
de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, în acelaşi
text se prevede că cele două Camere îşi pot constitui comisii
comune.
 Din simpla lectură a textului rezultă folosirea de către Adu-
narea Constituantă a doi termeni diferiţi referitor la înfiinţarea
comisiilor, fiecare dintre aceştia raportându-se la un anumit tip
de comisie parlamentară. Astfel, pentru înfiinţarea comisiilor
permanente se foloseşte termenul de „constituire”, iar pentru
înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale se
foloseşte termenul de „instituire”.
 Folosirea celor doi termeni nu este întâmplătoare. Astfel, în-
fiinţarea comisiilor permanente este o obligaţie constituţională a
Camerei Deputaţilor şi Senatului, decurgând din prima teză a
art. 64 alin. (4) din Constituţie.
 Comisiile permanente se constituie şi funcţionează pe în-
treaga durată a mandatului Camerei.
 Constituţia permite, totodată, constituirea unor comisii co-
mune care, spre deosebire de majoritatea celorlalte comisii
comune (speciale), pot fi şi permanente.
 Pe durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poate

schimba opţiunea pentru o anumită comisie permanentă în
favoarea alteia. Calitatea de membru al comisiei poate înceta la
propunerea grupului parlamentar din care face parte deputatul
sau senatorul. În acest caz, grupul parlamentar poate propune
un alt deputat, respectiv alt senator pentru a fi ales ca membru
al comisiei.
 Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate
care corespund – în limite relative – specializării ministerelor.
Raportul între specializarea fiecărei comisii permanente şi
specializarea unui anumit sau a anumitor ministere este
necesar, întrucât membrii comisiilor permanente examinează
proiectele de legi întocmite de specialiştii ministerelor.
 Schimbarea unui membru al unei comisii permanente se
face la propunerea grupului său parlamentar şi cu aprobarea
Camerei Deputaţilor sau, după caz, a Senatului.
 Rolul comisiilor permanente este de a examina proiecte de
legi, propuneri legislative şi amendamente în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor, precum şi de a dezbate şi hotărî asupra
altor probleme trimise de biroul permanent. De asemenea, ele
pot efectua anchete parlamentare cu încuviinţarea Camerei
respective.
 Comisiile permanente nu se pot autosesiza sau acţiona din
oficiu.
 Orice comisie permanentă care se consideră competentă
pentru a-şi da avizul asupra unui proiect de lege, unei propuneri
legislative sau amendament trimis de biroul permanent altei
comisii informează pe preşedintele acesteia că doreşte să îşi
dea avizul.
 Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport
asupra celor hotărâte în comisie, în care se va face referire la
avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau pro-
punerea, la amendamentele prezentate, precum şi la avizul
Consiliului Legislativ.
 Deşi scopul principal al comisiilor permanente este de a
examina proiecte de lege sau propuneri legislative, orice co-
misie permanentă poate porni o anchetă parlamentară, în cadrul
competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei respective, privi-
toare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia
publică.
3.7.2. Comisiile speciale

 Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale

pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru ela-
borarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indi-
cate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.
 Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile perma-
nente. Membrii comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea de
membri ai comisiilor permanente.
3.7.3. Comisiile de anchetă
 Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a

controlului parlamentar. Astfel, la cererea a minimum 50 de de-
putaţi din cel puţin două grupuri parlamentare, Camera Depu-
taţilor va putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă. Con-
diţiile de înfiinţare şi funcţionare a comisiilor de anchetă sunt
cele aplicabile celorlalte comisii parlamentare. Comisiile sena-
toriale de anchetă se pot înfiinţa la cererea unei treimi din nu-
mărul senatorilor.
 Regulamentul Camerei Deputaţilor permite, prin art. 71 alin.
(1), oricărei comisii permanente să declanşeze, la propunerea
unuia sau mai multor membrii ai acesteia, o anchetă
parlamentară. Propunerea trebuie să fie însă încuviinţată de
Camera respectivă.
 În afara comisiilor de anchetă instituite de fiecare Cameră
în parte, Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî, în exercitarea
atribuţiilor de control ale Parlamentului, constituirea unor comisii
comune de anchetă.
1. În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii care au candidat din

partea unui partid politic se pot asocia pe timpul exercitării mandatului
în două grupuri parlamentare?
A. da, dacă grupurile aparţin unor partide între care s-a încheiat o coaliţie;
B. nu;
C. da, numai cu aprobarea liderului grupului parlamentar al partidului din
partea căruia au candidat.
2. În Parlamentul României, se poate trece de la un grup parlamentar la
altul?
A. da, la începutul fiecărei sesiuni ordinare, înainte de alegerea biroului
permanent;
B. nu;
C. da, dacă parlamentarul demisionează din partidul al cărui grup l-a

părăsit şi cu aprobarea liderului grupului parlamentar la care urmează
să se transfere;
D. da, doar la grupurile parlamentare ale partidelor care deţin mandate în
Camera respectivă.
3. Grupul parlamentar în Senat trebuie să cuprindă cel puţin:
A. 10 senatori;
B. nu contează numărul senatorilor;
C. 5 senatori.
4. Grupurile parlamentare în Camera Deputaţilor şi Senat se constituie:
A. în funcţie de numărul parlamentarilor care doresc să se asocieze;
B. pe criterii proporţionale, astfel încât fiecare partid parlamentar să aibă
un grup;
C. pe criterii politice, prin asocierea într-un singur grup a deputaţilor şi
senatorilor care au candidat din partea aceluiaşi partid.
5. Deputaţii şi senatorii deveniţi independenţi prin părăsirea grupurilor
parlamentare se pot asocia între ei pentru a constitui un nou grup?
A. da, dacă întrunesc numărul de 10 deputaţi sau 5 senatori;
B. da, atunci când Camera respectivă aprobă asocierea cu majoritatea de
2/3 din numărul membrilor săi;
C. da;
D. nu.
A. alegerea preşedintelui Camerei Deputaţilor este precedată de alegerea
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor;
B. alegerea celorlalţi membri ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor
este precedată de alegerea preşedintelui Camerei Deputaţilor;
C. preşedintele Camerei Deputaţilor se alege concomitent cu ceilalţi
membri ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor.
7. Capacitatea juridică a comisiilor parlamentare este conferită:
A. prin însuşi actul constituirii lor;
B. comisiile parlamentare nu au o capacitate juridică proprie;
C. prin însăşi organizarea internă a Camerei legislative în care s-au consti-
tuit comisiile respective.
8. Configuraţia politică a Parlamentului rezultă din modul de constituire
a:
A. comisiilor permanente;
B. grupurilor parlamentare;
C. birourilor permanente.
9. Grupurile parlamentare reprezintă:
A. organisme constituite din mai mulţi deputaţi sau senatori în vederea des-
făşurării unei anchete parlamentare;
B. organisme constituite din mai mulţi deputaţi sau senatori în vederea pre-
gătirii unei propuneri legislative;
C. organisme constituite prin asocierea deputaţilor sau senatorilor care au
candidat din partea aceluiaşi partid politic;
D. organisme rezultate din fracţionarea unor aripi ale Parlamentului, care

desfăşoară o activitate independentă de cea a partidelor parlamentare;
E. organisme constituite prin asocierea deputaţilor sau senatorilor care pă-
răsesc partidele politice pe listele cărora au candidat.
A. invalidarea mandatului unui parlamentar poate fi propusă pentru pier-
derea calităţii sale de membru al partidului din partea căruia a candidat
înaintea începerii procedurii de validare;
B. invalidarea mandatului de parlamentar poate fi propusă pentru trecerea
parlamentarului în cauză la un alt grup, până la momentul începerii pro-
cedurii de validare a mandatului său;
C. invalidarea mandatului de parlamentar poate fi propusă dacă alegerea
parlamentarului în cauză s-a făcut prin fraudă;
D. invalidarea mandatului de parlamentar poate fi propusă dacă alegerea
parlamentarului în cauză s-a făcut prin fraudă electorală sau cu neînde-
plinirea oricăreia dintre condiţiile constituţionale şi legale privind
alegerea.
A. configuraţia politică a Camerei Deputaţilor rezultă din spectrul partidelor
participante la alegerile parlamentare;
B. configuraţia politică a Camerei Deputaţilor rezultă din grupurile parla-
mentare existente în această Cameră;
C. configuraţia politică a Camerei Deputaţilor rezultă din componenţa poli-
tică a Biroului permanent al acesteia şi a comisiilor permanente.
12. Invalidarea mandatului de deputat poate fi determinată de:
A. obţinerea mandatului prin fraudă electorală;
B. obţinerea mandatului prin fraudă electorală sau cu nerespectarea con-
diţiilor constituţionale privind alegerea;
C. obţinerea mandatului prin fraudă electorală sau cu nerespectarea con-
diţiilor constituţionale şi legale privind alegerea;
D. incompatibilitate.
13. Grupul parlamentar al Partidului Renaşterii Democratice din Senatul
României se separă în două facţiuni politice, care doresc să se consti-
tuie în două grupuri diferite ale aceluiaşi partid politic. Răspundeţi
dacă senatorii din cele două facţiuni se pot constitui în două grupuri
parlamentare:
A. da, dacă fiecare grup are cel puţin 7 senatori;
B. da, cu aprobarea majorităţii membrilor Senatului;
C. nu;
D. da, cu aprobarea Biroului permanent al Senatului.
14. În Regulamentul grupului parlamentar din Camera Deputaţilor al Par-
tidului Creştin Democrat se prevede că deputaţii acestui partid se aso-
ciază în mod obligatoriu în grupul respectiv:
A. prevederea din regulament este neconstituţională. Explicaţi de ce;
B. prevederea din regulament este constituţională. Explicaţi de ce.
15. Deputatul Stoiescu Traian, membru al P.D.C., părăseşte grupul parla-

mentar al acestui partid şi se asociază la grupul parlamentar al
Mişcării Radicale Stânga Democratică:
A. asocierea deputatului în cauză la un alt grup este constituţională. Expli-
caţi de ce;
B. asocierea deputatului în cauză la un alt grup este neconstituţională.
Explicaţi de ce;
C. asocierea deputatului în cauză la un alt grup este permisă doar cu acor-
dul celor două grupuri parlamentare.
A. Camera Deputaţilor îşi constituie comisii permanente;
B. Camera Deputaţilor îşi instituie comisii permanente;
C. Camera Deputaţilor îşi înfiinţează comisii permanente.
17. Schimbarea unui membru al unei comisii permanente a Camerei De-
putaţilor se face:
A. la propunerea grupului parlamentar interesat şi cu aprobarea biroului
comisiei respective;
B. la propunerea grupului parlamentar interesat şi cu aprobarea Camerei
Deputaţilor;
C. la propunerea biroului comisiei respective şi cu aprobarea Camerei
Deputaţilor;
D. la propunerea grupului parlamentar căruia aparţine deputatul în cauză
şi cu aprobarea Camerei Deputaţilor.
A. constituirea comisiilor permanente este o obligaţie constituţională;
B. înfiinţarea comisiilor speciale este o obligaţie constituţională;
C. înfiinţarea comisiilor de anchetă este o obligaţie constituţională.
TEMA
Funcţionarea Parlamentului
7
§1. Introducere
Exercitarea funcăiilor Parlamentului presupune cu necesitate funcăionarea
fără întrerupere a acestuia, în sensul că Biroul permanent al Camerelor
legislative lucrează în permanenăă ăi pot să îăi desfăăoare activitatea
parlamentară în perioada vacanăei comisii permanente ăi comisii speciale.
Ca o cerinăă firească a guvernării democratice, forurile legislative sunt
alese periodic, pentru ca astfel să îăi reînnoiască legitimitatea populară. Prin
alegeri, electoratul supune unui control popular partidele politice cu
reprezentare parlamentară, precum ăi forurile legislative ca atare. Odată alese,
Parlamentele se reunesc ăi încep să îăi exercite un mandat care durează patru
ani. După încheierea acestuia, Guvernul are obligaăia constituăională de a
organiza noi alegeri legislative pentru constituirea celor două Camere ale
Parlamentului.
Între momentul reunirii Parlamentului după alegerile legislative ăi până la
întrunirea noului Parlament, Camera Deputaăilor ăi Senatul lucrează în sesiuni
ordinare ăi, după caz, în sesiuni extraordinare, iar în timpul sesiunilor,
activitatea parlamentară se desfăăoară în ăedinăe, potrivit unei anumite ordini
de zi ăi a unui program de lucru.
3.1. Conceptul de legislatură a Parlamentului
 Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor

şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Durata man-
datului mai este cunoscută sub denumirea de legislatură. Tre-
buie remarcat faptul că legislatura presupune caracterul per-
manent al exercitării competenţelor constituţionale ale Parla-
mentului. Pe durata legislaturii, Parlamentul nu încetează niciun
moment să îşi exercite activitatea. Astfel, în timpul vacanţelor
parlamentare, deşi Camerele nu desfăşoară activitate delibera-
tivă, birourile permanente rămân în funcţiune. De asemenea, în
această perioadă pot lucra comisii permanente, precum şi
comisii speciale.
 Momentul de început al legislaturii rezultă din art. 63 alin. (3)
din Constituţie, care prevede că Parlamentul nou ales se întru-
neşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de
zile de la alegeri.
 Aşadar, legislatura Camerei Deputaţilor şi Senatului începe
pe data întrunirii legale a noilor Camere. Întrunirea legală a
Camerelor legislative nu se confundă cu constituirea legală a
acestora.
3.2. Durata mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului
 În ceea ce priveşte termenul limită al mandatului, acesta

este de 4 ani şi se prelungeşte, potrivit art. 63 alin. (4) din Con-
stituţie, până la întrunirea legală a noului Parlament.
 Mandatul Parlamentului încetează la întrunirea legală a
noului Parlament. De fapt, mandatul ar urma să expire la împli-
nirea celor 4 ani prevăzuţi la art. 63 alin. (1) din Constituţie. Cum
art. 63 alin. (2) din Constituţie prevede că noile alegeri se
desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului ve-
chiului Parlament, urmează ca mandatul forului legislativ să fie
prelungit până la întrunirea legală a noului Parlament, aşa cum
prevede art. 63 alin. (4) din Constituţie.
 Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta
datorită dizolvării acestuia, în condiţiile prevăzute de art. 89 alin.
(1) din Constituţie. Într-o asemenea situaţie, deşi Parlamentul
este dizolvat, legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi
până la întrunirea legală a celor două noi Camere, potrivit art.
63 alin. (4) din Constituţie.
 Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerin-
ţa asigurării colaborării permanente a celor trei puteri. Încetarea
oricărei activităţi parlamentare la expirarea duratei mandatului
sau pe data dizolvării Camerelor ar vicia echilibrul între cele trei
puteri în stat. În plus, dacă Parlamentul este organul suprem
reprezentativ al poporului, se înţelege că raporturile de
reprezentare nu pot să înceteze.
 Pe data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea toate
structurile organizatorice constituite în vechiul Parlament, adică
Birourile permanente ale Camerelor, grupurile parlamentare şi
comisiile. Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ,
Constituţia prevede însă în art. 63 alin. (5) că proiectele de legi
sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamen-
tului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. De
acelaşi regim procedural beneficiază şi proiectele de lege pentru
aprobarea ordonanţelor de urgenţă, cele pentru ratificarea
tratatelor şi acordurilor internaţionale, precum şi procedurile de
reexaminare a legilor la cererea Preşedintelui României ori ca
urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora de către
Curtea Constituţională, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie.
 O situaţie specială o prezintă acele proiecte de lege sau
propuneri legislative aprobate de una dintre Camere şi tran-
smise celeilalte în vederea dezbaterii, dar care nu au fost în-
scrise pe ordinea de zi a acesteia în legislatura anterioară. Po-
trivit art. 63 alin. (5) din Constituţie, procedura legislativă pentru
dezbaterea şi aprobarea acestora trebuie reluată în Camera

nou-aleasă întrucât proiectul de lege respectiv, fiind adoptat
deja de o Cameră, exprimă voinţa politică a acesteia, de care
nu se poate face abstracţie.
3.3. Conceptul de sesiune parlamentară. Categorii de sesiuni
 În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi

desfăşoară activitatea în sesiuni. Acestea sunt perioade de timp
(prevăzute în Constituţie) în care cele două Camere îşi exercită
funcţia de deliberare asupra tuturor problemelor ce le sunt
supuse spre adoptare.
 În sistemul nostru constituţional, ca de altfel în majoritatea

parlamentelor statelor contemporane, sesiunile pot fi ordinare şi
extraordinare. În afara acestor două tipuri de sesiuni, Parla-
mentul României se convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit
dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie.
 Între sesiunile ordinare şi cele extraordinare nu există nicio
deosebire din punct de vedere al competenţei materiale con-
ferite Camerelor.
 În ceea ce priveşte convocarea de drept a Parlamentului,
aceasta este motivată de cauze ieşite din comun, de o gravitate
excepţională, când manifestarea voinţei suverane a poporului –
prin intermediul Parlamentului – se impune de urgenţă pentru
soluţionarea unor probleme de interes naţional [art. 92 alin. (3) şi
(4), art. 93 alin. (2) din Constituţie].
Sesiunile  Potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor

ordinare şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Convo-
carea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora.
 Datorită autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, con-
vocarea acestora în sesiune ordinară se face în mod separat. În
ceea ce priveşte sesiunea ordinară, aceasta se desfăşoară fără
întrerupere în limitele de timp fixate în art. 66 alin. (1) din
Constituţie, temeiul legal al funcţionării sale fiind însăşi Consti-
tuţia. Lucrările sesiunii nu pot fi, astfel, suspendate.
 În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor le-
gislative se desfăşoară potrivit unei ordini de zi şi a unui program
de lucru stabilite săptămânal.
Sesiunea  Potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor

extraordinară şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere

ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
 În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se vor
menţiona, în mod obligatoriu, ordinea de zi, precum şi perioada
de desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două condiţii
de formă atrage neluarea în considerare a cererii de către pre-
şedintele Camerei respective. Regulamentul conferă, în acest
sens, preşedintelui Camerei puterea absolută de decizie.
 Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie însă să fie
aprobată de Cameră potrivit procedurii stabilite în regulamentele
parlamentare, neaprobarea ordinii împiedicând ţinerea sesiunii.
 Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Ca-
mere, convocarea în sesiune extraordinară a uneia dintre ele nu
atrage formal şi automat şi convocarea celeilalte, deşi raţiuni
practice, precum şi întreaga logică constituţională presupun că
cele două Camere nu pot exercita activitatea legislativă decât
împreună.
 Considerăm că este posibilă şi convocarea în sesiune
extraordinară doar a unei singure Camere, cu condiţia ca
ordinea de zi să nu cuprindă obiective legislative sau de altă
natură care presupun concursul celeilalte Camere.
Convocarea  În afara sesiunilor ordinare şi extraordinare, Parlamentul
de drept a României se convoacă şi de drept. Convocarea de drept se face
Parlamentului în cazurile limitativ şi expres prevăzute de Constituţie:
art. 92 alin. (3) şi (4) şi art. 93 alin. (2).
 Un caz de „convocare obligatorie” este reglementat de
art. 115 alin. (4) din Constituţie, care prevede că, în situaţii extra-
ordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul
poate adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia de motiva
urgenţa în cuprinsul acestora. Ele intră în vigoare numai după
depunerea lor spre dezbatere la Parlament. Dacă Parlamentul nu
se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
3.4. Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Ordinea de zi şi

programul de lucru
 În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a în-

trunirii de drept sau obligatorii a Parlamentului, Camera De-
putaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe separate
şi în şedinţe comune.
 Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi Came-
ra Deputaţilor dezbat în plen proiectele de lege şi propunerile
legislative, precum şi alte probleme înscrise pe ordinea de zi.
 Constituţia prevede, de asemenea, că Senatul şi Camera

Deputaţilor adoptă în mod valabil legi, hotărâri şi moţiuni în pre-
zenţa majorităţii membrilor acestora. Această dispoziţie fixează
cvorumul legal de şedinţă. Dacă cvorumul nu este întrunit,
Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în mod valabil
actele menţionate. Aceasta nu împiedică însă dezbaterea
generală a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative
şi aprobarea lor pe articole, inclusiv a amendamentelor propuse
de parlamentari sau de Guvern.
Cvorumul  Cvorumul legal (reglementat în art. 67 din Constituţie) nu

legal de trebuie confundat cu majoritatea de voturi cerută pentru adop-
şedinţă tarea legilor şi a celorlalte acte supuse Parlamentului sau Ca-
merelor separate spre adoptare (reglementată în art. 76 din
Constituţie).
 În accepţiunea Constituantului, cvorumul legal reprezintă
numărul minim de deputaţi, respectiv senatori a căror
prezenţă este absolut necesară la şedinţele Camerei De-
putaţilor şi Senatului pentru ca acestea să adopte în mod
valabil cele trei categorii de acte prevăzute de art. 67 din
Constituţie.
 În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere
preşedintelui Camerei verificarea cvorumului, dar numai la
şedinţele de vot final.
 În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, cei doi pre-
şedinţi suspendă şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care lucrările
Camerei respective vor fi reluate.
 Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi Se-
natului, cât şi şedinţele comune ale acestora sunt, de regulă,
publice. Regulamentele prevăd însă că, la cererea preşedintelui
sau a unui grup parlamentar (la Senat, la cererea a cel puţin 20
de senatori) se hotărăşte, cu votul majorităţii parlamentarilor
prezenţi, ca anumite şedinţe să fie secrete. O dispoziţie similară
se găseşte şi în art. 19 din Regulamentul şedinţelor comune ale
celor două Camere.
 Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar
dacă li se solicită participarea, prezenţa lor este obligatorie.
 Ordinea de zi a Camerelor legislative cuprinde toate pro-
blemele asupra cărora acestea trebuie să îşi exprime voinţa prin
vot. Partea cea mai consistentă a ordinii de zi este alcătuită,
fireşte, din proiecte de lege şi propuneri legislative.
 Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea biroului

permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii sena-
toriale, pentru motive bine întemeiate şi urgente, iar la Camera
Deputaţilor la cererea biroului permanent în cazuri excepţionale,
cu aprobarea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
 Programul de lucru cuprinde eşalonarea săptămânală a
activităţii parlamentare desfăşurate zilnic de deputaţi şi senatori
la sediul Camerelor şi în colegiile electorale.
 Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de
către cele două birouri permanente, care se convoacă pentru
acest scop de preşedinţii acestora, dar este apoi supus aprobării
Parlamentului în ziua stabilită pentru şedinţa comună.

A. convocarea Camerelor în sesiune extraordinară este reglementată în
art. 92 alin. (3) şi în art. 93 alin. (2) din Constituţie;
B. convocarea de drept a celor două Camere legislative este regle-
mentată în art. 92 alin. (3) şi în art. 93 alin. (2) din Constituţie.
2. Explicaţi noţiunea de cvorum legal şi arătaţi care este deosebirea
între acesta şi majoritatea de voturi necesară adoptării unei decizii
de către o adunare.
3. În timpul votării unui proiect de lege, unul dintre deputaţi cere preşe-
dintelui Camerei să verifice cvorumul. Se poate da curs solicitării?
A. da, dacă solicitarea este făcută în numele a 3 grupuri parlamentare;
B. da, dacă solicitarea este făcută în numele grupului parlamentar căruia
îi aparţine deputatul respectiv;
C. da, dacă solicitarea este făcută de liderul unui grup parlamentar, în
această calitate.
4. Arătaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească cererea de convocare a
sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor şi cine o poate formula.
5. Mandatul Camerei Deputaţilor începe:
A. pe data convocării legale a Parlamentului;
B. pe data validării a cel puţin 2/3 din numărul mandatelor deputaţilor;
C. pe data constituirii legale a Camerei.
A. Parlamentul României se convoacă în mod obligatoriu dacă Guvernul
emite ordonanţe de urgenţă;
B. Parlamentul României se convoacă obligatoriu la cererea preşedinţilor
celor două Camere legislative;
C. Parlamentul României se convoacă obligatoriu în cazul vacanţei func-

ţiei de Preşedinte al României.
7. Există o diferenţă între conceptul de cvorum legal pentru adoptarea
actelor juridice ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi majoritatea de
voturi necesară aprobării legilor?
A. nu;
B. da;
C. da, numai în cazul legilor organice.
A. Camera Deputaţilor poate fi convocată în sesiune extraordinară de pre-
şedintele acesteia;
B. Camera Deputaţilor poate fi convocată în sesiune extraordinară de o
pătrime din numărul deputaţilor;
C. Camera Deputaţilor poate fi convocată în sesiune extraordinară de
Biroul permanent al acesteia.
9. Cererea de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară
trebuie să cuprindă:
A. data convocării;
B. ordinea de zi şi durata sesiunii;
C. data convocării şi motivele convocării.
10. Care este momentul de început al legislaturii noului Parlament?
A. data convocării de către Preşedintele României, în cel mult 20 de zile
de la alegeri, a Parlamentului nou ales;
B. data constituirii legale a noilor Camere ale Parlamentului;
C. data împlinirii mandatului de patru ani al vechiului Parlament;
D. data întrunirii legale a forului legislativ, sub condiţia validării a 2/3 din
mandatele parlamentarilor.
A. deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data constituirii
legale a Camerelor legislative;
B. deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data validării
mandatelor;
C. deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data întrunirii le-
gale a Camerelor legislative, sub condiţia validării şi a prestării jură-
mântului.
12. Precizaţi situaţiile în care legislatura Parlamentului se prelungeşte
de drept.
13. Definiţi noţiunea de sesiune parlamentară.
14. Definiţi noţiunea de şedinţă a Camerelor legislative.
A. întrunirea cvorumului legal de lucru în Camera Deputaţilor este obli-
gatorie în faza dezbaterii pe articole a unui proiect de lege;
B. întrunirea cvorumului legal de lucru în Camera Deputaţilor este obli-
gatorie în faza dezbaterii generale a unui proiect de lege;
C. întrunirea cvorumului legal de lucru în Camera Deputaţilor este obli-

gatorie în faza exprimării votului final;
D. întrunirea cvorumului legal de lucru în Camera Deputaţilor este obli-
gatorie în faza votării pe articole a unui proiect de lege.
TEMA
Funcţia legislativă
a Parlamentului 8
§1. Introducere
Funcăiile Parlamentului reprezintă direcăii generale de acăiune a acestuia,
prin care forul legislativ, care reuneăte Camera Deputaăilor ăi Senatul în
ăedinăă comună, îăi exercită rolul ăi prerogativele constituăionale. Principiul

separaăiei presupune ca activită ăile statului să fie desfăăurate de organisme
distincte ăi specializate. Aceasta face ca Parlamentului să îi revină funcăia
legislativă în stat. Totodată, Parlamentul deăine ăi o funcăie de control, pe care
o exercită îndeosebi asupra organelor de vârf ale puterii executive. Atât
funcăia legislativă, cât ăi funcăia de control asupra puterii executive rezultă din
poziăia ăi rolul Parlamentului de organ suprem reprezentativ al poporului
român. În această calitate, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ăării
ăi legiferează în numele poporului, pentru popor ăi sub controlul poporului. În
aceeaăi calitate, Parlamentul învesteăte Guvernul cu votul său de încredere ăi
îl supune unui control parlamentar permanent, ale cărei proceduri sunt
reglementate în Constituăie ăi în Regulamentele parlamentare.
În afara celor două funcăii principale, Parlamentul României deăine ăi alte
prerogative constituăionale în calitate de reprezentant al voinăei suverane a
poporului.

3.1. Consideraţii generale privind funcţiile Parlamentului Româ-
niei
 Distincţia sau chiar separaţia între funcţiile Parlamentului nu
poate fi extrem de riguroasă. Sunt activităţi ale Parlamentului
care nu pot fi încadrate cu uşurinţă în una dintre funcţiile forului
legislativ. Astfel, delegarea legislativă apare mai curând ca o
excepţie de la funcţia legislativă şi, în acelaşi timp, are legătură
cu funcţia de control parlamentar, de vreme ce în legea de
abilitare a Guvernului se poate prevedea că ordonanţele gu-
vernamentale se supun aprobării Parlamentului.
 Articolul 61 alin. (1) din Constituţia României dă expresie cu
o clară limpezime dublului rol al Parlamentului şi, totodată, le-
gitimităţii exercitării acestui rol principal: „Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica auto-
ritate legiuitoare a ţării”. Toate funcţiile şi atribuţiile Parlamen-
tului îşi au temeiul în acest text constituţional.
 Parlamentul României exercită următoarele funcţii:
a) funcţia legislativţ;
b) funcţia de informare;
c) funcţia de control asupra executivului;
d) funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire
a unor autoritţ ţi publice.
3.2. Funcţia legislativă

Definiţia  Prin funcăie legislativă se înăelege aptitudinea sau

funcţiei împuternicirea acordată Parlamentului prin Constituăie
legislative de a vota legi.
 Temeiul constituţional al funcţiei legislative a Parlamentului

îl constituie, într-un sens restrâns, teza finală a art. 61 alin. (1)
din Constituţia României: Parlamentul este „unica autoritate le-
giuitoare a ţării”. Într-un sens larg, temeiul constituţional este
întreg alin. (1) al art. 61, întrucât Parlamentul, ca organ repre-
zentativ suprem al poporului român, este pe deplin legitim să fie
unica autoritate legiuitoare a ţării.
 Cum Parlamentul nu adoptă numai legi, ci şi moţiuni, hotă-
râri, precum şi diferite acte politice, funcţia legislativă se cir-
cumscrie exclusiv la votarea legilor, adoptarea celorlalte acte
făcând obiectul altor funcţii.
 Deşi Constituţia conferă Parlamentului calitatea de auto-
ritate unică legiuitoare, acesta colaborează direct cu puterea
executivă şi chiar cu cetăţenii în exercitarea funcţiei respective.
Modalităţile concrete de colaborare vizează iniţiativa legislativă,
inclusiv iniţiativa revizuirii Constituţiei, dreptul Guvernului de a
prezenta amendamente motivate în scris, care se transmit
biroului permanent înainte de dezbaterea proiectului sau a
propunerii legislative în plen, dreptul de veto al Preşedintelui
României, promulgarea legilor adoptate de Camere şi referen-
dumul.
Domeniul  Legiuitorul constituant nu a rezervat Parlamentului un

legii domeniu anume al legii, singura precizare în legătură cu sfera
de cuprindere a legii fiind art. 73 din Constituţie, care stabileşte
cele trei categorii de legi ce pot fi adoptate de Parlament: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
 Revizuirea în 2003 a Constituţiei a avut ca rezultat, între
altele, stabilirea unui nou domeniu al legii. Astfel, art. 148
alin. (1) din Constituţie prevede că aderarea României la
tratatele constitutive ale Uniunii Europene care au ca obiect de
reglementare transferarea de către statul român a unor atribuţii
suverane ale acestuia către instituţiile comunitare, precum şi
exercitarea împreună cu celelalte state ale Uniunii Europene a
competenţelor prevăzute în aceste tratate se fac prin lege
adoptată de cele două Camere legislative reunite în şedinţă
comună, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor.
 Practic, orice relaţii sociale pot fi reglementate prin lege,
dacă există voinţa politică în acest sens. În ceea ce priveşte
Guvernul, Constituţia face o delimitare între legea organică şi

ordonanţă, dar asimilează legii, din punct de vedere al forţei sale
juridice, ordonanţele. De asemenea, se rezervă un domeniu de
reglementare pentru hotărârile Guvernului în art. 108 alin. (2)
din Constituţie, care prevede că hotărârile se emit pentru orga-
nizarea executării legilor.
 Există însă domenii ale vieţii sociale care pot fi reglementate
numai prin lege. Constituţia face referire expresă la ele. Astfel,
de pildă, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului se
stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc
numai prin lege [art. 139 alin. (1)], incompatibilităţile calităţii de
membru al Guvernului – în afara celor prevăzute de Constituţie
– se stabilesc prin lege organică [art. 105 alin. (2)], respo-
nsabilitatea ministerială se reglementează prin lege
[art. 109 alin. (3)], înfiinţarea autorităţilor administrative autono-
me se poate realiza numai prin lege organică [art. 117 alin. (3)]
etc.
 De regulă, autorităţile publice învestite cu putere de legife-
rare, respectiv de reglementare (adică Parlamentul şi Guvernul)
nu îşi depăşesc sfera de competenţă, respectând reciproc
autonomia stabilită prin Constituţie sau dedusă din cutumă.
 Cât priveşte interferenţa puterii legislative cu puterea exe-
cutivă, în practica legislativă s-au întâlnit situaţii când Parlamen-
tul a hotărât printr-o lege că, într-un anumit termen, Guvernul
este obligat să prezinte forului legislativ spre dezbatere şi
adoptare un proiect de lege pentru reglementarea unui anumit
domeniu de activitate.
 Constituţia a prevăzut indirect o interdicţie de legiferare, limi-
tând în acest fel puterea legislativă a Parlamentului, atunci când
acesta este învestit cu putere constituantă derivată. Menţionăm,
în acest sens, dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
care interzic expres revizuirea unor texte ale Constituţiei. Este
vorba de acele texte privind caracterul naţional, independent,
unitar şi indivizibil al statului, forma de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială. La această interdicţie se mai adaugă una: Parlamentul
nu poate să revizuiască vreun text constituţional care ar avea ca
rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
3.3. Etapele procedurii legislative

 Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită, potrivit regu-

lamentului propriu, de cele două Camere, atât în şedinţe sepa-
rate, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia sau regu-
lamentul şedinţelor comune prevede astfel.
 Procedura legislativă este aceeaşi în ambele Camere ale
Parlamentului şi este reglementată de Constituţie şi regulamen-
tele parlamentare. Principalele etape ale procedurii sunt:
a) iniţiativa legislativţ;
b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor
legislative în comisiile parlamentare;
c) dezbaterea în plenul fiecţrei Camere;
d) votarea;
e) medierea;
f) promulgarea;
g) Monitorul Oficial al României, Partea I.
Iniţiativa  Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, sena-

legislativă torilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie
să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul ini-
ţiativei populare.
 Iniţiativa legislativă cetăţenească recunoscută de art. 74
alin. (1) şi art. 150 din Constituţie nu reprezintă în sine un drept
cetăţenesc, ci o formă de exprimare a suveranităţii naţionale.
 În exerciţiul dreptului de iniţiativă legislativă, Guvernul înain-
tează Camerei competente proiecte de legi, iar deputaţii şi
senatorii pot prezenta propuneri legislative. În principiu, membrii
celor două Camere legislative au o libertate deplină în stabilirea
conţinutului iniţiativei legislative, fiind obligaţi doar să respecte
domeniul legii şi normele în materie de tehnică legislativă.
Aceeaşi libertate funcţionează şi în ceea ce priveşte
amendamentele pe care deputaţii şi senatorii ar intenţiona să le
depună pe marginea unui alt proiect legislativ.
 Între proiectele de legi şi propunerile legislative există şi
asemănări şi deosebiri. Spre deosebire de propunerile legis-
lative, proiectele de lege sunt instrumente cu conţinut normativ
prin intermediul cărora Guvernul intenţionează să îşi realizeze
diverse obiective cuprinse în programul său de guvernare, cu
sprijinul majorităţii parlamentare care îl susţine.
 Propunerile legislative sunt înaintate Biroului permanent al

Camerei competente individual sau colectiv. Subiecţii de ini-
ţiativă legislativă parlamentară nu pot fi decât deputaţii şi se-
natorii. Această calitate nu o pot avea comisiile permanente şi
nici măcar cele speciale, înfiinţate pentru elaborarea unei pro-
puneri legislative complexe.
 Propunerile legislative trebuie însoţite de o expunere de mo-
tive şi redactate în forma cerută pentru proiectele de legi. Pro-
punerile legislative formulate de deputaţi, care implică modifica-
rea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor
sociale de stat, trebuie să se fundamenteze pe informarea
cerută, în mod obligatoriu de iniţiatori, Guvernului, potrivit art.
 Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dez-
baterii Parlamentului însoţite de avizul Consiliului Legislativ. În
funcţie de obiectul de reglementare al iniţiativei legislative, emi-
tentul acesteia este obligat prin lege să ceară şi avizul altor
autorităţi publice, cum ar fi Consiliul Suprem de Apărare al Ţării,
Consiliul Economic şi Social sau Consiliul Superior al
Magistraturii. Solicitarea avizului Consiliului Legislativ este o
obligaţie constituţională prevăzută în art. 79 din Constituţie, iar
nerespectarea ei atrage după sine neconstituţionalitatea legii,
astfel dezbătută şi votată. Cât priveşte avizele autorităţilor pu-
blice menţionate, solicitarea lor este doar o obligaţie legală, a
cărei nerespectare nu afectează constituţionalitatea legii.
 Avizul trebuie dat în termenul stabilit de biroul permanent
sau de comisia permanentă a Camerei care l-a solicitat. Desfă-
şurarea procedurii nu poate fi împiedicată de lipsa avizului.
Avizul Consiliului Legislativ este consultativ şi are ca obiect:
concordanţa reglementării legii cu dispoziţiile constituţionale,
precum şi natura legii; înlăturarea contradicţiilor sau necore-
lărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale propunerii
legislative şi asigurarea caracterului complet al acestora, inclu-
siv respectarea normelor de tehnică legislativă; prezentarea
implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare prin
identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unifi-
cate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice
în acte normative diferite. Şi avizele celorlalte autorităţi publice
competente au caracter consultativ.
 Potrivit art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele pu-
blice, propunerile legislative trebuie să fie însoţite de o fişă finan-
ciară privind implicaţiile bugetare ale acesteia. În cazul în care
propunerile legislative cuprind dispoziţii care implică modificări
bugetare, ele trebuie să fie însoţite de informarea transmisă de
Guvern, prin care acesta îşi exprimă poziţia faţă de prevederile

respective. Solicitarea informării din partea Guvernului este o
obligaţie constituţională, care decurge din art. 111 din
Constituţie şi are rolul de a investiga – înainte de adoptarea
propunerii legislative – sursele financiare pentru aplicarea legii
respective sau, după caz, dacă acceptă să se formeze o nouă
sursă de venit la buget (fie de stat, fie cel al asigurărilor sociale
de stat).
 De asemenea, în privinţa propunerilor legislative, este ne-
cesar ca preşedintele Camerei sesizate cu o astfel de iniţiativă
să solicite Guvernului un punct de vedere cu privire la conţinutul
acesteia.
 În cazul propunerilor legislative iniţiate de cetăţeni, preşe-
dintele Camerei, înainte de distribuirea lor la deputaţi sau, după
caz, senatori şi sesizarea în fond a comisiei permanente com-
petente, va solicita Curţii Constituţionale verificarea îndeplinirii
condiţiilor constituţionale pentru exercitarea iniţiativei legislative.
Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetăţeneşti problemele
fiscale, actele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Examinarea  După ce au fost distribuite membrilor Camerei, proiectele şi

în comisiile propunerile legislative se trimit, de îndată, de către biroul per-
permanente manent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente com-
petente. Comisia permanentă sesizată în fond examinează în
detaliu proiectul de lege sau propunerea legislativă în termenul
stabilit de biroul permanent.
 După examinarea proiectului sau a propunerii legislative,
comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport care
va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea sau, după caz,
modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legis-
lative examinate. Raportul se transmite biroului permanent, care
va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,
deputaţilor sau senatorilor şi iniţiatorilor. Iniţiatorul proiectului
sau al propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul sau
propunerea până la înscrierea sa pe ordinea de zi.
 Membrii Camerelor, grupurile parlamentare sau Guvernul
au dreptul de a prezenta amendamente motivate în scris, care
se transmit comisiei sesizate în fond într-un termen ce nu poate
fi mai mic de jumătate din termenul stabilit de biroul permanent
pentru întocmirea raportului.
 În afară de comisia sesizată în fond, poate fi sesizată şi o
altă comisie permanentă, care va întocmi, în acest caz, doar un
aviz. Comisia care se consideră competentă să examineze în
fond sau să avizeze o iniţiativă legislativă se poate adresa, în
acest sens, biroului permanent în termen de cel mult 5 zile de la

sesizarea comisiei de fond cu iniţiativa legislativă respectivă.
Dacă biroul permanent refuză să aprobe cererea unei comisii de
a fi sesizată pentru a examina în fond o iniţiativă sau de a
întocmi doar un aviz, Camera este cea care va hotărî.
Dezbaterea în  Această etapă cuprinde, de fapt, două faze: dezbaterea ge-

plenul nerală (foarte scurtă) şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea
fiecărei generală urmăreşte să facă cunoscute ideile de bază ale
Camere proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se pot aduce.
 Dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii
legislative este precedată de prezentarea de către iniţiator a
motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi
a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia
sau de un raportor desemnat de comisie.
 Regulamentele prevăd că, pentru dezbaterea generală a
proiectului sau a propunerii legislative, fiecare grup parlamentar
poate să îşi desemneze un singur reprezentant, care va pre-
zenta poziţia grupului faţă de conţinutul proiectului sau pro-
punerii legislative.
 În faza dezbaterii generale a proiectului sau a propunerii
legislative nu pot fi propuse amendamente.
 La Camera Deputaţilor se trece la dezbaterea pe articole a
proiectului sau a propunerii legislative numai în cazul în care în
raportul comisiei sesizate în fond există amendamente admise
sau respinse. Deputaţii pot lua cuvântul pentru a-şi exprima
punctul de vedere. De asemenea, va putea lua cuvântul şi
reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului.
 În cursul dezbaterilor, membrii Camerei, Guvernul sau gru-
purile parlamentare pot pune în discuţie amendamentele res-
pinse de comisia sesizată în fond sau amendamentele depuse
la comisie, în conformitate cu prevederile regulamentului, dar
care nu figurează în raportul acesteia. Regulamentul Camerei
Deputaţilor prevede că în plenul acesteia se pot formula amen-
damente de corelare tehnico-legislativă, gramaticale sau ling-
vistice.
 Când dezbaterea amendamentelor relevă consecinţe im-
portante asupra proiectului sau propunerii legislative, preşe-
dintele Camerei Deputaţilor poate trimite textele în discuţie
comisiei sesizate în fond.
 Regulamentele permit şi o procedură de urgenţă care are
drept scop să faciliteze adoptarea mai rapidă a unui proiect de
lege sau propuneri legislative. Procedura de urgenţă în Camera
Deputaţilor poate fi cerută de iniţiator, de biroul permanent sau
la cererea unui grup parlamentar. Cererea iniţiatorului şi propu-

nerile biroului permanent sau ale grupurilor parlamentare se
supun aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare. În
privinţa Senatului, cererea Guvernului şi propunerile biroului
permanent se supun aprobării Senatului.
 Ordonanţele de urgenţă emise de Guvern se supun de drept
aprobării Camerei Deputaţilor sau Senatului în procedură de ur-
genţă. De aceeaşi procedură beneficiază şi proiectele de lege
referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii
Europene şi a Consiliului Europei, precum şi cele necesare
îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de ţară membră a
NATO.
 Deputaţii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pre-
zenta amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei
sesizate în fond, într-un termen care nu poate fi mai mic de
jumătate din termenul stabilit de biroul permanent pentru pre-
darea raportului. Termenul se socoteşte de la aprobarea pro-
cedurii de urgenţă.
 Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri le-

gislative în procedură de urgenţă nu poate depăşi durata de timp
aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui acesteia,
după consultarea biroului comisiei sesizate în fond. În situaţia în
care timpul stabilit s-a epuizat, dezbaterea se încheie şi preşe-
dintele Camerei supune votului fiecare amendament cuprins în
raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare articol amendat,
după care se va proceda la votarea finală a proiectului de lege
sau a propunerii legislative.
3.4. Procedura de vot
 Legile, hotărârile şi moţiunile se adoptă de Senat şi Camera

Deputaţilor prin vot. Votul deputatului este personal şi poate fi
deschis sau secret.
 Camera hotărăşte, la propunerea preşedintelui sau a unui
grup parlamentar, ce modalitate de vot va folosi, în afară de
cazul în care prin regulament se stabileşte o anumită procedură
de vot.
 Înainte de votare, preşedintele poate cere verificarea cvoru-
mului prin apel nominal sau prin numărare de către secretari.
Deputaţii, respectiv senatorii care nu îşi exercită dreptul de vot,
dar care au fost prezenţi în sala de şedinţe, intră în numărul
regulamentar de stabilire a cvorumului.
 În cursul votării nu se poate acorda dreptul de a lua cu-

vântul. Proiectele de legi şi propunerile legislative respinse de
Cameră nu pot fi readuse în discuţia acesteia în cursul aceleiaşi
sesiuni.
 Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o
Cameră se semnează de preşedintele acesteia şi se înaintează
celeilalte Camere, în vederea dezbaterii şi adoptării. Guvernul
va fi înştiinţat despre aceasta.
Medierea  Revizuirea Constituţiei în 2003 a eliminat procedura me-

dierii, care se declanşa în situaţia în care una dintre Camere
adopta un proiect de lege într-o formă redacţională diferită de
cea adoptată de cealaltă Cameră. Procedura de mediere s-a
menţinut însă pentru eliminarea divergenţelor de redactare în
cazul legilor adoptate înainte de revizuirea Constituţiei, pentru
definitivarea procesului legislativ de adoptare a acestora, pre-
cum şi în procesul de adoptare a legilor constituţionale.
Promulgarea  Promulgarea este actul prin care Preşedintele României au-

legii tentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu autoritate,
dispunând publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Ca act
juridic, promulgarea exprimă dreptul puterii executive de a su-
pune actul adoptat de puterea legislativă unui control atât din
punct de vedere al naturii dispoziţiilor cuprinse în lege, cât şi din
punct de vedere al constituţionalităţii acesteia. Refuzul nejustificat
de promulgare poate fi considerat o abatere a Preşedintelui de la
una dintre îndatoririle sale constituţionale.
 Prerogativa constituţională a Preşedintelui României de
examinare a conţinutului legii adoptate de Parlament se înte-
meiază pe art. 80 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia Preşe-
dintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţio-
nare a autorităţilor publice.
 Din economia art. 77 din Constituţie, care reglementează
instituţia promulgării, se desprinde, pe cale de consecinţă, ideea
că toate celelalte acte pe care le adoptă Camerele, în comun
sau separat, nu trebuie supuse procedurii promulgării.
 Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedinte. În
vederea promulgării, prevede art. 77 din Constituţie, legea se
trimite Preşedintelui României. Promulgarea se poate face în
termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii.
 Articolul 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pentru organi-
zarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, pre-
vede că, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare,
legea se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secre-

tarul general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. Termenul
de 5 zile se reduce la 2 zile dacă legea a fost adoptată cu
procedură de urgenţă.
 Rolul acestei prorogări a momentului trimiterii legii Preşe-
dintelui României spre promulgare constă în asigurarea ca toţi
factorii care au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională să
poată face, dacă doresc, acest lucru. Ca atare, timp de 5 zile de
la adoptarea legii, aceasta nu se trimite spre promulgare.
 Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamen-
tului, o singură dată, reexaminarea legii. Motivele reţinute de
Preşedinte pentru reexaminare sunt lăsate la latitudinea aces-
tuia. Ele pot fi de legalitate, dar şi de oportunitate. De aseme-
nea, Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cerând
verificarea constituţionalităţii legii.
 Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la
o dată prevăzută în textul ei.
1. Indicaţi care dintre textele de mai jos se referă la domeniul legii:

A. „indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se
stabilesc prin lege”;
B. „hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor”;
C. „legile, ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică în Monitorul
Oficial”;
D. „legile de ratificare a tratatelor internaţionale se promulgă de
Preşedintele României”;
E. „înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se
stabilesc prin lege”.
2. Un grup de cetăţeni înaintează Camerei Deputaţilor, în condiţiile art.
74 alin. (1) din Constituţie, o propunere legislativă privind reducerea
impozitului pentru familiile cu mai mulţi copii. Iniţiativa este
constituţională?
A. da. De ce?
B. nu. De ce?
3. În faza dezbaterii generale a proiectului de lege privind monopolul de
stat în Camera Deputaţilor, reprezentantul unui grup parlamentar pro-
pune schimbarea titlului legii. Amendamentul este regulamentar?
A. nu. De ce?
B. da. De ce?
C. da, dacă este făcut în numele grupului parlamentar;
D. da, dacă este făcut în numele iniţiatorului proiectului;

E. da, dacă este de acord comisia permanentă sesizată în fond.
4. Indicaţi ce drepturi conferă Constituţia României Preşedintelui repu-
blicii cu privire la promulgarea unei legi.
5. În timpul dezbaterii generale a unui proiect de lege în Camera Depu-
taţilor, reprezentantul unui grup parlamentar propune 5 amendamente
scrise. Amendamentele pot fi acceptate?
6. Hotărârea comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului României
privind stabilirea modului de calculare a numărului de mandate ce
revin partidelor care au depăşit pragul electoral este
neconstituţională, întrucât:
A. reglementează o problemă rezervată domeniului legii;
B. calcularea numărului de mandate se face de către Guvern, care orga-
nizează alegerile, şi nu de Camerele legislative;
C. calcularea numărului de mandate se face de birourile circumscripţiilor
electorale, şi nu de Camerele legislative;
D. hotărârea este constituţională dacă este adoptată de Camerele
legislative cărora urmează să le înceteze mandatul, în vederea formării
noului Parlament.
TEMA
Funcţia de informare
a Parlamentului 9
§1. Introducere
Deputaăii ăi senatorii au nevoie de informaăii, rapoarte, situaăii, date, docu-
mentaăii ă.a.m.d. pentru a-ăi putea exercita mandatul, adică pentru a pregăti
propuneri legislative, formula amendamente, pentru a controla autorită ăi ale
puterii executive. În fond, activitatea parlamentară, ca de altfel orice activitate
profesională, presupune competenăă, specializarea în domenii diverse,
capacitatea de analiză economică, politică a unor fenomene, fapte sau
evenimente sociale sau de altă natură. Deputaăii ăi senatorii nu pot avea o
specializare profesională generală ăi nici nu deăin informaăii tehnice, de strictă
specialitate. De aceea, Constituăia le garantează dreptul de a se informa în
legătură cu orice date care le sunt necesare exercitării mandatului ăi care sunt
deăinute de Guvern, ministere sau alte autorită ăi ale administraăiei publice. O
altă cale a parlamentarilor de a se informa o reprezintă petiăiile transmise de
cetă ăeni, rapoartele prezentate Parlamentului de unele autorită ăi publice,
audierile parlamentare, ca ăi expertiza unor specialiăti invitaăi la comisii.
3.1. Conţinutul funcţiei de informare
 Ca organism de deliberare, indiferent care ar fi natura ac-

tului prin care se materializează deliberarea sau domeniul vieţii
sociale în care se deliberează (economic, fiscal, juridic, cultural,
apărarea mediului, protecţie socială ş.a.), Parlamentul trebuie
să aşeze la baza deciziei sale politice date, informaţii politice şi
ştiinţifice certe. Aceste date şi informaţii formează fundamentul
teoretic, ştiinţific al deciziei politice a Parlamentului, fiind
încorporate în conţinutul propriu-zis al deciziei sale şi, în acelaşi
timp, reflectate în forma pe care o îmbracă aceasta.
 Funcţia de informare a Parlamentului sau a Camerelor,
inclusiv a comisiilor, ca şi a parlamentarilor nu are un scop în
sine. Ea reprezintă condiţia asigurării eficienţei actului de
legiferare, ca şi a actului de control parlamentar.
9. Funcţia de informare a Parlamentului 225
 Nu contează modalitatea practică în care Parlamentul soli-

cită sau primeşte informaţii şi nici cea de prelucrare şi ma-
terializare a acestora în decizii politice. Evident, se presupune
că modalitatea aleasă pentru informare, atât în ceea ce priveşte
solicitarea informaţiilor de către Parlament, cât şi transmiterea
acestora, se înscrie în cadrul constituţional şi legal prescris.
3.2. Modalităţile de înfăptuire a funcţiei de informare
 Formele sau instrumentele principale prin care se poate

înfăptui funcţia de informare sunt: petiţiile adresate de cetăţeni,
solicitarea de informaţii de către Camere şi întrebările sau inter-
pelările adresate de senatori şi deputaţi membrilor Guvernului.
Camerele pot primi, de asemenea, informaţii prin intermediul
comisiilor de anchetă, al declaraţiilor de politică generală
prezentate în cadrul Parlamentului de primul-ministru ş.a.
 O altă cale de transmitere a informaţiilor este prezentarea
de către unele autorităţi publice specializate a unor rapoarte
proprii.
 În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului, regle-
mentat de art. 111 alin. (1) din Constituţie, se impune precizarea
că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.
Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări.
3.3. Obligativitatea solicitării informării din partea Guvernului

 Într-un caz special, anume menţionat în Constituţie, solici-
tarea informaţiilor cerute potrivit art. 111 alin. (1) din Legea fun-
damentală este obligatorie. Astfel, în cazul în care o iniţiativă
legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau
a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este
obligatorie.
TEMA
Funcţia de control parlamentar

10
§1. Introducere
Dreptul de control exercitat de Parlament asupra autorită ăilor puterii
executive, îndeosebi asupra Guvernului, îăi are temeiul teoretic în principiul
separaăiei ăi echilibrului între puteri. Din punct de vedere politic, controlul
parlamentar se justifică prin acordarea votului de învestitură de către
Parlament, în calitate de reprezentant suprem al poporului, Guvernului. În
condiăiile în care formarea Guvernului este expresia voinăei politice a
Parlamentului, este firesc ca primul-ministru ăi ceilalăi membri ai Guvernului
să aibă o răspundere politică în faăa Parlamentului în întregul său ori, după caz,
în faăa Camerelor legislative.
Procedura de control parlamentar este prevăzută în Constituăie ăi dezvoltată
în Regulamentele parlamentare, precum ăi în legi speciale, cum ar fi Legea nr.
115/1999 privind răspunderea ministerială. Dispoziăii referitoare la procedura de
control parlamentar se găsesc ăi în alte acte normative.
În sfera controlului parlamentar sunt cuprinse nu numai Preăedintele
României ăi Guvernul, dar ăi alte autorită ăi ale administraăiei publice centrale.
Parlamentul nu exercită funcăia de control în nume propriu, ci în numele
poporului, care i-a delegat această prerogativă de putere suverană. Într-adevăr,
orice guvern trebuie să rezulte din consimăământul poporului ăi să răspundă
în faăa acestuia.
3.1. Consideraţii generale privind controlul parlamentar
 Funcţia de control parlamentar este la fel de importantă ca

şi funcţia legislativă. Ambele funcţii îşi au suportul teoretic în
principul separaţiei şi echilibrului puterilor. Echilibrarea raportu-
rilor de putere între legislativ şi executiv se face din partea le-
gislativului în principal prin controlul parlamentar exercitat asu-
pra Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui României în
forme şi modalităţi prevăzute în Constituţie şi în regulamentele
corpurilor legiuitoare.
12. Statutul membrilor Parlamentului 227
 Întrucât Parlamentul este, potrivit art. 61 alin. (1) din Con-

stituţie, organul reprezentativ suprem al poporului român, se
poate pune problema dacă controlul parlamentar este general
sau restrâns la anumite domenii sau dacă în sfera activităţii de
control sunt cuprinse toate autorităţile publice, organizaţiile
sociale ori numai o parte dintre acestea.
 În principiu, controlul parlamentar se referă la întreaga
activitate statală şi la toate autorităţile publice, opinie, desigur,
corectă pe fond. Într-adevăr, fiind o autoritate publică legitimată
electoral, Parlamentul sau Camerele legislative au vocaţia
exercitării unui control general în numele şi ca reprezentant
suprem al poporului român.
 Concret, controlul exercitat de Parlament până în prezent a
fost însă specializat la anumite domenii sau restrâns la anumite
obiective, chiar dacă unele dintre acestea au prezentat un
interes general.
 Practic, controlul parlamentar este specializat şi restrâns la
anumite autorităţi publice sau organizaţii sociale. De pildă, in-
stanţele judecătoreşti exced prerogativelor de control ale Parla-
mentului. De asemenea, Biserica în general, unităţile de cult în
speţă nu pot fi controlate, întrucât, potrivit art. 29 alin. (5) din
Constituţie, cultele religioase sunt autonome faţă de stat.
 În cazul în care în urma controlului parlamentar sunt de-
pistate disfuncţionalităţi în sistemul de echilibru al puterilor sau
diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori săvârşirea de
către Preşedintele României a unor fapte de înaltă trădare sau
a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
autorităţile executive în cauză vor fi sancţionate politic sau
penal.
 Esenţial este ca atât formele de control, cât şi sancţiunile ce
urmează a fi aplicate executivului să fie expres şi exclusiv
prevăzute în Constituţie.
 În legătură cu controlul exercitat de Parlament asupra Pre-
şedintelui României, se impune o precizare. În general, ideea
de control presupune anumite relaţii de tip ierarhic între cel care
controlează şi cel controlat. Din acest punct de vedere, se ştie
că Preşedintele beneficiază de aceeaşi reprezentativitate de
care se bucură şi Parlamentul, întrucât cele două autorităţi
publice sunt alese prin vot universal direct. Aşadar, între Parla-
ment şi Preşedinte nu sunt raporturi de subordonare ale şefului
statului faţă de forul legislativ (nu avem în vedere conotaţia
administrativă a raportului de subordonare).
 În cazul controlului parlamentar asupra Preşedintelui Ro-
mâniei, Parlamentul acţionează ca reprezentant suprem al
poporului român. Aceasta este singura raţiune a asumării unei

răspunderi politice a şefului statului faţă de Parlament. Se poate
susţine că Parlamentul exercită un control şi asupra modului în
care şeful statului respectă ordinea juridică şi interesele
naţionale în procedura de încheiere a tratatelor internaţionale în
numele României negociate de Guvern. Ratificând aceste
tratate, Parlamentul verifică atât oportunitatea încheierii unor
tratate internaţionale, cât şi legalitatea acestora în raport cu
sistemul de drept naţional.
 Între controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului şi
cel exercitat asupra Preşedintelui este o deosebire foarte impor-
tantă. Astfel, în cazul controlului asupra Guvernului, Parlamentul
poate acţiona oricând, ca o reacţie a deputaţilor şi senatorilor
faţă de activitatea curentă a Guvernului. Această autoritate
publică se află în permanenţă sub supravegherea legislativului.
În cazul controlului asupra instituţiei prezidenţiale, Parlamentul
intervine numai în două cazuri limită: săvârşirea de către
Preşedinte a unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituţiei [art. 95 alin. (1) din Constituţie] sau înalta trădare
[art. 96 alin. (1) din Constituţie].
 Parlamentul exercită asupra executivului un control esenţia-
lmente şi exclusiv politic. Chiar instrumentele şi procedurile de
control parlamentar, precum şi sancţiunile ce urmează să se
aplice au un exclusiv caracter politic.
 În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Gu-
vernului sau a Preşedintelui României, aceasta nu se asumă
faţă de Parlament. Soluţia contrară ar însemna să se atribuie
Parlamentului o funcţie judiciară, ceea ce contravine principiului
separaţiei puterilor.
 În cazul asumării unei răspunderi penale a membrilor execu-
tivului, rolul Parlamentului se reduce – în privinţa Guvernului – la
dreptul forului legislativ de a cere urmărirea penală a membrilor
Cabinetului şi – în privinţa Preşedintelui României – la hotărârea
Camerei Deputaţilor şi Senatului de a-l pune sub acuzare pe
şeful statului.
 În aceste două situaţii ipotetice, hotărârile Parlamentului au
esenţialmente un caracter politic.
3.2. Formele de control parlamentar
 Instrumentele sau procedurile de control parlamentar pot fi

sistematizate astfel:
a) aprobarea prealabilţ de cţtre Parlament a unor acte ale
puterii executive ţi consultarea prealabilţ a acestuia de
cţtre Preţedintele României ori încuviinţarea de cţtre forul

legislativ a mţsurilor excepţionale luate de ţeful statului,
potrivit art. 92 alin. (2) ţi (3) ţi art. 93 alin. (1) din Constituţie;
b) acordarea ţi retragerea încrederii acordate Guvernului;
c) întrebţrile ţi interpelţrile;
d) moţiunea simplţ;
e) anchetele parlamentare;
f) angajarea rţspunderii Guvernului asupra unui program, a
unei declaraţii de politicţ generalţ sau a unui proiect de
lege;
g) suspendarea din funcţie a Preţedintelui României;
h) punerea sub acuzare a Preţedintelui României;
i) solicitarea urmţririi penale a membrilor Guvernului
pentru faptele sţvârţite în exerciţiul funcţiei lor.
3.2.1. Controlul exercitat prin aprobarea de către Parlament a unor acte

ale executivului
 Această modalitate de control parlamentar este susceptibilă

de realizare prin intermediul unor proceduri distincte. În toate
cazurile însă, aprobarea unor acte ale executivului, fie
prealabilă, fie ulterioară, este o condiţie sine qua non pentru le-
galitatea acestora. Cerinţa aprobării decurge din asigurarea
echilibrului între puteri.
 Potrivit art. 92 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele Româ-
niei poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Într-o aseme-
nea situaţie, dacă Parlamentul nu aprobă măsura mobilizării,
Preşedintele României nu are dreptul să emită decretul de
mobilizare.
 În cazuri excepţionale – aprecierea caracterului excepţional
fiind la latitudinea Preşedintelui –, acesta poate emite decretul
de mobilizare, decizia sa fiind supusă însă ulterior aprobării
Parlamentului în cel mult 5 zile de la emiterea decretului
prezidenţial. Într-o asemenea situaţie, Parlamentului îi revine
sarcina de a analiza oportunitatea emiterii decretului de mobi-
lizare, apreciind caracterul excepţional al situaţiei care l-a de-
terminat pe şeful statului să recurgă la măsura mobilizării.
 Într-un singur caz, prevăzut de art. 92 alin. (3) din Con-
stituţie, Preşedintele poate să ia măsurile pe care le consideră
necesare în domeniul apărării. Astfel, în caz de agresiune
armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa
Parlamentului printr-un mesaj. Mesajul va fi dezbătut în şedinţă
comună în Camera Deputaţilor şi Senat, Parlamentul urmând să

se pronunţe asupra măsurilor întreprinse de Preşedinte.
 Constituţia prevede, de asemenea, cerinţa aprobării preala-
bile dar şi ulterioare a unor acte ale puterii executive. Este vorba
de procedura delegării legislative reglementată de Constituţie în
art. 115. Astfel, Guvernul nu poate emite ordonanţe decât în
baza unei legi de abilitare adoptată de Parlament.
Într-un asemenea caz, abilitarea echivalează cu aprobarea
emiterii ordonanţelor. Legea de abilitare poate prevedea că
ordonanţele ce urmează a fi emise se supun aprobării Parla-
mentului până la împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin.
(3) din Constituţie]. În acest fel, Parlamentul va verifica dacă Gu-
vernul a respectat condiţiile impuse prin legea de abilitare. De
asemenea, sunt supuse aprobării Parlamentului ordonanţele de
urgenţă emise de Guvern, conform art. 115 alin. (4) din
Constituţie.
 Constituţia prevede şi obligaţia Preşedintelui de a consulta
în prealabil Parlamentul în luarea unor hotărâri. Astfel, art. 90
prevede că, după consultarea Parlamentului, Preşedintele
poate cere poporului să îşi exprime prin referendum voinţa cu
privire la probleme de interes naţional. De asemenea, potrivit
art. 89 alin. (1) din Constituţie, şeful statului consultă în prealabil
pe preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi pe
liderii grupurilor parlamentare în legătură cu dizolvarea
Parlamentului.
3.2.2. Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului
 Una dintre regulile de bază ale regimului parlamentar este

ca forul legislativ să învestească Guvernul cu autoritatea de
guvernare pe întreaga durată a mandatului. În felul acesta,
Guvernul dobândeşte legitimitate, întrucât va fi expresia in-
directă a voinţei electoratului.
 În vederea acordării încrederii, candidatul desemnat de
şeful statului pentru funcţia de prim-ministru prezintă Parlamen-
tului programul şi lista cuprinzând membrii Guvernului. Pe
această cale, Parlamentul are posibilitatea să verifice obiec-
tivele de guvernare preconizate şi să se pronunţe asupra per-
soanelor propuse a face parte din Guvern.
 Anterior acestei proceduri, fiecare candidat pentru funcţia
de ministru, înscris în lista Guvernului, este audiat în şedinţă
comună de către comisiile permanente ale celor două Camere,
al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţă a
viitorului ministru. În urma audierii, comisiile întocmesc un aviz
comun consultativ, motivat, care va fi prezentat candidatului

desemnat pentru funcţia de prim-ministru.
 În cadrul dezbaterilor parlamentare consacrate analizării
programului de guvernare şi listei Guvernului, forul legislativ
exercită de fapt un control asupra modului în care viitorul
Guvern înţelege să asigure realizarea politicii interne şi externe
a ţării şi să exercite conducerea generală a administraţiei pu-
blice. Evident, pe aceeaşi cale se realizează şi informarea
Parlamentului asupra programului şi a persoanelor înscrise în
lista Guvernului.
 Trebuie reţinut că Parlamentul nu poate propune corecturi
sau modificarea programului sau a listei Guvernului. Dacă unele
grupuri parlamentare ori membri ai Parlamentului nu agreează
unele obiective înscrise în programul de guvernare sau nu sunt
de acord cu unele persoane dintre cele înscrise în listă, acest
lucru se va exprima prin vot.
 Votul asupra programului şi a listei Guvernului este secret
şi se exprimă prin bile. Acordarea încrederii Guvernului se ho-
tărăşte cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În urma
acordării votului de învestitură, se consideră că programul de
guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt acceptate de
Parlament [art. 102 alin. (1) din Constituţie]. Pe baza votului de
încredere acordat de Parlament, Preşedintele României va numi
Guvernul.
 În cazul în care în urma votului exprimat de deputaţi şi se-
natori nu se acordă votul de încredere pentru formarea Gu-
vernului, Parlamentul face cunoscut de îndată acest rezultat
Preşedintelui României, în vederea desemnării unui alt candidat
pentru funcţia de prim-ministru.
 Retragerea încrederii acordate Guvernului este sancţiunea
cea mai gravă ce poate fi aplicată acestuia de Parlament. Re-
tragerea învestiturii se produce din momentul în care majo-
ritatea membrilor forului legislativ nu mai sunt de acord cu modul
de guvernare al Cabinetului. În felul acesta, Guvernul îşi pierde
legitimitatea câştigată prin votul de învestitură primit.
 Retragerea încrederii acordate Guvernului este posibilă prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii de-
putaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de
cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor
şi se comunică Guvernului la data depunerii [art. 113 alin. (2)
din Constituţie].
 Dezbaterea moţiunii de cenzură are loc după 3 zile de la
data la care a fost prezentată în şedinţa comună a celor două
Camere.
 În cazul în care moţiunea de cenzură este adoptată – ceea

ce echivalează cu retragerea de către Parlament a încrederii
acordate Guvernului –, acesta este demis pe aceeaşi dată.
 În schimb, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
mandatul Guvernului continuă, întrucât se bucură mai departe
de sprijin parlamentar.
3.2.3. Întrebările şi interpelările
 Întrebările şi interpelările adresate de parlamentari Guver-

nului şi fiecărui membru al acestuia îşi au suport în art. 112 alin.
(1) din Constituţie, care consacră obligaţia Cabinetului şi a
membrilor acestuia de a răspunde întrebărilor şi interpelărilor
formulate de deputaţi sau de senatori. Potrivit Regulamentului
Camerei Deputaţilor, prin întrebare se înţelege o simplă cerere
de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie
este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi docu-
mentele solicitate de aceasta sau de comisiile permanente sau
dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă
determinată.
 Întrebările pot fi orale sau scrise. Întrebările orale se pot
adresa din două în două săptămâni în cadrul „orei ministeriale”
membrilor Guvernului. Întrebările orale se adresează de către
deputat membrului competent al Guvernului în domeniul
respectiv. Primului-ministru i se pot adresa numai întrebări pri-
vind politica generală a Guvernului. Ministrul competent răs-
punde la întrebarea ce i-a fost adresată în cel mult 3 minute.
Autorul întrebării, după audierea răspunsului, poate interveni cu
precizări şi comentarii, fără a depăşi două minute. Ministrul
poate exercita dreptul la replică, în acelaşi interval de timp.
 Fiecare deputat are dreptul să adreseze Guvernului, mem-
brilor săi sau altor conducători ai organelor administraţiei publice
întrebări scrise, care se depun la preşedintele Camerei în
fiecare zi de luni, la încheierea orei ministeriale.
 Interpelările reprezintă un mijloc constituţional de control al
Parlamentului asupra Guvernului care, potrivit reglementărilor
actuale, comportă o serie de deosebiri în raport cu întrebările.
Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor defineşte interpelările
ca fiind cereri adresate Guvernului de un grup parlamentar, de
unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită explicaţii asupra
politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale
interne sau externe. Regulamentul Senatului stabileşte că
interpelarea constă într-o cerere adresată de unul ori mai mulţi
senatori sau de un grup parlamentar Guvernului sau unui mem-

bru al acestuia, prin care se solicită explicaţii asupra politicii
Guvernului în probleme ale activităţii sale interne sau externe.
 Interpelările se dezvoltă într-o şedinţă săptămânală, în care
iau cuvântul interpelatorul şi reprezentantul Guvernului; Gu-
vernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
interpelări în cel mult două săptămâni, termen care poate fi
prelungit doar pentru motive temeinice. De asemenea, textul art.
112 alin. (2) din Constituţie admite dreptul fiecărei Camere să
îşi exprime poziţia cu privire la problema care a făcut obiectul
interpelării, printr-o moţiune.
3.2.4. Moţiunile simple
 Moţiunea simplă exprimă poziţia Camerei, pe care aceasta

o adoptă într-o anumită problemă de politică internă sau ex-
ternă. Deşi moţiunile simple nu sunt instrumente explicite de
control parlamentar, prin motivaţia care le însoţeşte şi îndeosebi
prin conţinutul lor, ele sunt mijloace la îndemâna opoziţiei nu
numai pentru a critica politica sau acţiuni ale Guvernului, ci şi
pentru a supune departamente ministeriale sau pe miniştri unui
control special.
 În cazul aprobării unei moţiuni simple care ar avea ca obiect
analiza activităţii unui membru al Guvernului, efectul ar fi doar
de natură politică, fără consecinţe juridice.
 Regulamentul Senatului prevede în art. 157 alin. (2) că
moţiunile simple sunt obligatorii pentru Guvern. Regulamentul
Camerei Deputaţilor prevede în art. 166 că, în cazul în care o
moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite
Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul
respectivei moţiuni.
 În legătură cu posibilitatea demiterii unui ministru ca urmare
a aprobării unei moţiuni îndreptate împotriva acestuia, Curtea
Constituţională a decis că adoptarea unei astfel de moţiuni
simple nu poate avea ca efect juridic direct revocarea unui
membru al Guvernului.
 În practica parlamentară a Senatului s-a exprimat opinia că,
în cazul aprobării unei moţiuni prin care s-a cerut demiterea unui
membru al Guvernului, acesta ar trebui revocat din funcţie,
întrucât, potrivit Regulamentului Senatului, moţiunea respectivă
are caracter obligatoriu pentru Guvern. Cum raporturile între
Parlament şi Guvern sunt enunţate în Constituţie, iar aceasta nu
prevede ca o cauză de încetare a mandatului de membru al
Guvernului aprobarea unei astfel de moţiuni, moţiunea
respectivă rămâne fără obiect.
 La Camera Deputaţilor, moţiunea poate fi iniţiată de cel

puţin 50 de deputaţi, iar la Senat de cel puţin o pătrime din
numărul senatorilor.
3.2.5. Anchetele parlamentare
 Anchetele parlamentare sunt modalităţi specifice de control

ale puterii legislative asupra executivului şi a administraţiei
publice. Potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, fiecare Cameră
îşi poate institui, printre alte comisii parlamentare, şi comisii de
anchetă. Legiuitorul constituant a lăsat o deplină libertate de
apreciere Camerei Deputaţilor şi Senatului în ceea ce priveşte
oportunitatea instituirii unei comisii de anchetă, ca şi obiectul ei
de activitate.
 În virtutea regulamentelor parlamentare, comisiile de an-
chetă sunt instituite de Camera Deputaţilor la cererea a mini-
mum 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare sau
de Senat la cererea unei treimi din membrii acestuia.
 De asemenea, art. 86 din Regulamentul şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede că acestea, întru-
nite în şedinţă comună, pot hotărî, în exercitarea atribuţiilor de
control ale Parlamentului, efectuarea unor verificări sau anchete
proprii de către comisii comune special constituite în acest scop
sau de către comisiile permanente. Înfiinţarea comisiilor de
anchetă este supusă Camerei respective, pentru aprobare fiind
necesar votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
 Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului prevăd,
totodată, că fiecare comisie permanentă poate porni o anchetă
în cadrul obiectului său de activitate, cu încuviinţarea Camerei
respective.
3.2.6. Angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă
 Din momentul învestirii sale prin votul de încredere acordat

de Parlament şi al numirii sale de Preşedintele României pe
baza acestui vot, Guvernul îşi asumă o răspundere directă pen-
tru modul în care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
 Constituţia prevede şi posibilitatea ca Guvernul să îşi an-
gajeze răspunderea din proprie iniţiativă în faţa Camerei De-
putaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui pro-
gram, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.
 Prin acest demers, Guvernul urmăreşte să verifice în mod

concret pe ce sprijin poate conta în Parlament şi, eventual, să
convingă Camera Deputaţilor şi Senatul că programul său de
guvernare este încă viabil şi că echipa guvernamentală încă are
capacitatea de a-l înfăptui.
 În cadrul acestei proceduri, Guvernul este demis dacă o
moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezen-
tarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a
proiectului de lege, este votată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor.
 Guvernul se bucură de o libertate deplină în ceea ce pri-
veşte alegerea momentului angajării răspunderii sale şi în ceea
ce priveşte conţinutul programului, declaraţiei sau naturii ori do-
meniului reglementat de proiectul de lege. Pus în faţa demer-
sului Guvernului, Parlamentul trebuie să opteze fie pentru
adoptarea programului, declaraţiei sau a proiectului de lege, fie
pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură. În cazul în care
moţiunea de cenzură nu este adoptată, programul şi declaraţia
de politică generală sunt integrate în strategia de guvernare, iar
proiectul de lege se consideră adoptat, urmând a fi promulgat
ca lege.
 Răspunderea Guvernului are caracter solidar, ea fiind an-
gajată nu în numele unui membru al Guvernului – fie chiar şi
primul-ministru –, ci în numele întregii echipe guvernamentale.
Textul art. 114 din Constituţie instituie o răspundere politică. Cu
toate acestea, unele dintre efectele acesteia sunt juridice. Ne
referim, în acest sens, la demiterea Guvernului în ipoteza depu-
nerii şi votării unei moţiuni de cenzură.
 Scopul urmărit prin această procedură este limpede: în ca-
zul în care Parlamentul este de acord cu programul prezentat
de Guvern sau cu declaraţia de politică generală ori nu se
întruneşte majoritatea de voturi necesară aprobării moţiunii de
cenzură, poziţia Guvernului se consolidează, sporeşte legi-
timitatea acestuia.
 Programul şi declaraţia de politică generală adoptate vor
completa programul Guvernului acceptat de Parlament prin
acordarea votului de învestitură, devenind parte integrantă a
acestuia.
 În cazul punerii în minoritate a Guvernului prin votarea mo-
ţiunii de cenzură, acesta este demis, urmând ca şeful statului să
reia procedura prevăzută la art. 103 alin. (1) din Constituţie, iar
candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru să solicite
Parlamentului votul de încredere asupra unui nou program şi a
unei noi liste a Guvernului.
 În ceea ce priveşte programul sau declaraţiile de politică

generală, acestea pot fi controlate după „acordul” tacit al Parla-
mentului, prin toate formele de control parlamentar, inclusiv prin
depunerea ulterioară a unei moţiuni de cenzură.
3.2.7. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României
 Instituţia juridică a suspendării din funcţie a Preşedintelui Ro-

mâniei trebuie privită ca o modalitate atipică a controlului
parlamentar. Iniţiativa suspendării din funcţie a Preşedintelui
revine Parlamentului, măsura propriu-zisă fiind luată cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a Camerei
Deputaţilor şi Senatului, după consultarea Curţii Constituţionale.
 În cazul în care propunerea de suspendare este aprobată,
în cel mult 30 de zile, se organizează un referendum pentru
demiterea Preşedintelui suspendat.
3.2.8. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României
 Punerea sub acuzare a şefului statului (în formele de guver-

nământ republicane) este o procedură cunoscută sub de-
numirea de impeachment.
 Punerea sub acuzare a acestuia presupune săvârşirea de
către şeful statului a unor fapte deosebit de grave. Astfel, art. 96
alin. (1) din Constituţie prevede că cele două Camere, reunite în
şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare. Decizia este luată cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Com-
petenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În
cazul stabilirii vinovăţiei prin hotărârea de condamnare rămasă
definitivă, Preşedintele este demis de drept.
3.2.9. Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului
 Instituţia urmăririi penale a membrilor Guvernului a fost in-

trodusă în sistemul constituţional românesc modern prin Con-
venţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române,
semnată la Paris în 1858. Dispoziţii referitoare la punerea sub
acuzare a miniştrilor conţineau şi Constituţiile din 1866
(art. 101), din 1923 (art. 98), din 1938 (art. 70) şi din 1948
(art. 73). Constituţiile din 1952 şi 1965 nu au mai prevăzut răs-
punderea penală a membrilor Guvernului.
 Constituţia adoptată în 1991 a reintrodus instituţia urmăririi

penale a miniştrilor în art. 109 alin. (2) şi (3). Din enunţul
constituţional rezultă caracterul individual al procedurii, ca şi al
răspunderii juridice. Constituţia a conferit dreptul de a cere
urmărirea penală a membrilor Guvernului Camerei Deputaţilor,
Senatului şi Preşedintelui României.
 Pentru atragerea răspunderii penale a miniştrilor, este
imperios necesar ca faptele ce li se impută să fie săvârşite în
exerciţiul funcţiilor lor. Această cerinţă rezultă cu claritate chiar
din cuprinsul art. 109 alin. (2) din Constituţie.
 În cazul în care s-a cerut urmărirea penală a unui ministru,
Preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din
funcţie. Constituţia prevede, de asemenea, că trimiterea în
judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui
din funcţie.
 Constituţia prevede două modalităţi de suspendare a unui
membru al Guvernului căruia i se impută săvârşirea unei fapte
penale:
a) suspendarea, care poate fi dispusă de ăeful statului;
b) suspendarea care operează de drept, din momentul trimiterii
în judecată.
1. O treime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor au depus o mo-

ţiune de cenzură împotriva Guvernului. Dezbaterea moţiunii poate
avea loc după trei zile de la depunere. Depunerea moţiunii este
neconstituţională. Argumentaţi de ce.
2. În programul Guvernului prezentat Parlamentului spre acceptare de
către candidatul la funcţia de prim-ministru, se preconizează
încheierea unor acorduri privind împrumuturi pe termen lung cu
Fondul Monetar Internaţional. Cu ocazia dezbaterii programului,
Camera Deputaţilor şi Senatul îl modifică, prevăzând că pentru
contractarea de astfel de împrumuturi Guvernul va solicita aprobarea
prealabilă a Parlamentului. Modificarea programului de guvernare
este neconstituţională. Argumentaţi de ce.
3. O treime din numărul deputaţilor a cerut Camerei Deputaţilor
instituirea unei comisii parlamentare de anchetă privind percheziţiile
ordonate de un magistrat al Tribunalului Galaţi la filiala din acest oraş
a Ligii Naţionale pentru Protecţia Pensionarilor. Cercetarea poate fi
aprobată de Camera Deputaţilor? Argumentaţi de ce.
4. În sistemul constituţional român:
A. dezbaterea unei întrebări poate fi urmată de adoptarea unei moţiuni prin

care Camera Deputaţilor îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a
făcut obiectul întrebării;
B. dezbaterea unei interpelări poate fi urmată de adoptarea unei moţiuni
prin care Camera Deputaţilor îşi exprimă poziţia cu privire la problema
ce a făcut obiectul interpelării;
C. Parlamentul României adoptă numai moţiuni de cenzură.
5. Un grup de 50 de deputaţi şi 1/4 din numărul senatorilor au depus se-
parat în fiecare Cameră a Parlamentului o moţiune privind situaţia
energetică actuală prin care Guvernul este acuzat că „a manifestat o
iresponsabilă lipsă de preocupare şi de prevedere în asigurarea
rezervei energetice pentru sezonul rece”. Moţiunile au un caracter
identic. Care sunt efectele moţiunii dacă:
A. Camera Deputaţilor votează moţiunea, iar Senatul o respinge?
B. Ambele Camere votează moţiunea?
6. În timpul dezbaterii moţiunii privind situaţia energetică a ţării în
Camera Deputaţilor, liderul unui grup parlamentar propune un
amendament la moţiune, prin care se cere demiterea ministrului
minelor, pentru că nu a luat măsuri în vederea preluării producţiei de
cărbune aflate pe stoc la regiile miniere. De ce propunerea nu poate fi
acceptată?
7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României:
A. se face de cele două Camere legislative, în şedinţă comună;
B. se poate face de orice Cameră legislativă;
C. se poate face, la sesizarea preşedinţilor celor două Camere, de către
Curtea Constituţională;
D. se poate face, la sesizarea grupurilor parlamentare, de către Curtea
Constituţională;
E. se poate face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la sesizarea
Parlamentului.
8. Controlul parlamentar exercitat de Parlamentul României asupra
executivului:
A. este exclusiv politic;
B. este, după caz, politic şi juridic (în cazul răspunderii penale a Preşedin-
telui României şi a membrilor Guvernului);
C. este politic şi se finalizează prin adoptarea unei moţiuni simple;
D. este juridic, când se finalizează prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
9. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie?
A. da, dacă propunerea de suspendare este aprobată prin referendum;
B. da, dacă hotărârea de condamnare de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a rămas definitivă;
C. da, dacă propunerea de suspendare este aprobată de cele două
Camere legislative în şedinţă comună, cu votul majorităţii membrilor
Parlamentului.
A. în Parlamentul României, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel

puţin o treime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
B. în Parlamentul României, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel
puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
C. în Parlamentul României, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă;
D. în Parlamentul României, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă,
dar cu respectarea cvorumului legal.
11. În Camera Deputaţilor a Parlamentului României:
A. moţiunea poate fi iniţiată de orice grup parlamentar;
B. moţiunea poate fi iniţiată de 1/4 din numărul total al deputaţilor;
C. moţiunea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul total al deputaţilor;
D. moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi.
TEMA
Actele Parlamentului
11
§1. Introducere
Atât funcăia legislativă, cât ăi cea de control parlamentar, precum ăi alte
prerogative constituăionale ăi regulamentare ale Camerei Deputaăilor ăi
Senatului se finalizează prin adoptarea unor acte juridice ăi politice.
Constituăia prevede în art. 67 că Senatul ăi Camera Deputaăilor adoptă
următoarele acte juridice: legi, hotărâri ăi moăiuni. În afara acestora, Camera
Deputaăilor ăi Senatul ori Parlamentul în întregul său adoptă acte politice, cum
ar fi mesajul, apelul, declaraăia sau rezoluăia. Atât în privinăa actelor juridice,
cât ăi în cea a actelor politice, Camerele exprimă o voinăă politică, ce va avea,
după caz, efecte juridice (normative sau individuale) sau politice.
Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: legi constituăionale, legi
organice ăi legi ordinare. Hotărârile adoptate separat de Camera Deputaăilor ăi
Senat sau împreună în ăedinăe reunite pot avea caracter normativ sau
individual. Cât priveăte moăiunile, acestea pot fi moăiuni simple, care nu au
efecte juridice, ăi moăiuni de cenzură, cu un efect juridic clar: demiterea
Guvernului.

3.1. Consideraţii generale privind actele adoptate de Parlamentul
României. Categorii de acte
 Parlamentul României adoptă două mari categorii de acte:

acte juridice şi acte politice. Primele sunt expres prevăzute în
Constituţie şi în regulamentul fiecărei Camere, iar celelalte sunt
deduse din practica parlamentară, sancţionată însă în Re-
gulamentul şedinţelor comune ale Camerelor (art. 1 pct. 22),
precum şi în regulamentele proprii [art. 85 din Regulamentul Ca-
merei Deputaţilor şi art. 83 alin. (2) din Regulamentul Senatului].
 Potrivit art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul
adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Acestea sunt acte juridice,
caracterizate ca atare de Legea fundamentală. În afara lor,
Parlamentul sau Camerele separate adoptă declaraţii, mesaje,
apeluri, care sunt considerate acte cu caracter exclusiv politic.
 În ceea ce priveşte modalitatea concretă de adoptare a
actelor Parlamentului (sau ale Camerelor legislative), art. 121
din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 130 din

Regulamentul Senatului prevăd că legile, hotărârile şi moţiunile
se adoptă prin vot, majoritatea voturilor necesare pentru adop-
tare fiind însă diferită de la act la act. În privinţa actelor politice,
aprobarea se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor
prezenţi la şedinţa comună a celor două Camere.
 Aşa cum rezultă din practica noastră parlamentară, nu
numai legile, hotărârile şi moţiunile au caracter juridic, ci şi unele
dintre actele adoptate separat de Camera Deputaţilor sau de
Senat, precum şi de organele interne de lucru ale acestora. În
acest caz, caracterul juridic al actelor respective poate avea ca
suport fie o dispoziţie constituţională sau legală, fie o dispoziţie
cuprinsă în regulamentele parlamentare.
 Între forţa juridică a actelor menţionate în art. 67 din Con-
stituţie – legi, hotărâri, moţiuni – şi cea a actelor la care ne-am
referit este o diferenţă esenţială. Actele juridice care emană de
la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la organele
de conducere ale acestora sunt fără îndoială manifestări de
voinţă ale unor subiecte de drept (public) săvârşite în scopul de
a da naştere unor efecte juridice, adică de a crea drepturi şi
obligaţii, dar sunt simple acte procedurale prin care se exercită
atribuţii legale şi regulamentare de către cei ce le înfăptuiesc.
 În virtutea atribuţiilor regulamentare ce le revin, biroul per-
manent al fiecărei Camere legislative şi preşedinţii acestora emit
o serie de acte cu efecte juridice (hotărâri, decizii) care au
caracter obligatoriu. Obiectul de reglementare al acestor acte îl
constituie, în general, organizarea diferitelor activităţi desfăşu-
rate de personalul încadrat în serviciile Camerei Deputaţilor şi
ale Senatului. Încălcarea lor atrage după sine răspunderea
administrativă, disciplinară şi chiar civilă a acestora.
 Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senato-
rilor a precizat în art. 25 un tip de hotărâre a birourilor per-
manente ale celor două Camere care sunt obligatorii şi au un
caracter definitiv şi executoriu faţă de orice autoritate publică.
Este vorba de acele hotărâri pe care biroul permanent al unei
Camere legislative le poate adopta în materie de imunitate par-
lamentară, în situaţia în care organismul intern de conducere al
Camerei ia de urgenţă măsura provizorie a revocării reţinerii
unui parlamentar, pe care urmează să o supună de îndată
plenului acesteia.
 Hotărârile biroului permanent nu pot avea însă caracter obli-
gatoriu pentru Camere, acestea fiind purtătoare de suveranitate
naţională.
 Nu toate actele juridice adoptate de Parlament sau de Ca-

mere ori de structuri de lucru ale acestora au caracter normativ.
Unele dintre ele – ne referim doar la unele hotărâri şi la moţiunile
adoptate potrivit art. 112 alin. (2) şi art. 113 din Constituţie, ca şi
la unele decizii – au un caracter individual. Aceste acte juridice
individuale creează drepturi şi obligaţii în considerarea calităţii
unui anumit subiect de drept (public) determinat.
3.2. Conceptul de lege. Categoriile de legi
 Legea poate fi definită formal ăi din punct de vedere

procedural ca fiind actul juridic iniăiat potrivit
Constituăiei ăi adoptat de cele două Camere
corespunzător procedurii legislative regulamentare,
promulgat de Preăedintele României ăi publicat în
Monitorul Oficial.
 După cum se poate observa, această definiţie a legii face
trimitere la dispoziţii exprese cuprinse în Constituţia României
care fixează jaloanele generale ale procesului legislativ în ţara
noastră:
a) art. 74 alin. (1) ăi art. 150 alin. (1);
b) art. 75-76;
c) art. 77;
d) art. 78.
 Definiţia dată legii nu este, nicidecum, o definiţie unică sau
generală, ci o „definiţie constituţională”, care surprinde îndeo-
sebi aspectele procedurale, formale ale iniţierii, dezbaterii şi
finalizării procesului legislativ. O asemenea definiţie nu face
apel la caracteristica legii ca act juridic prin care se reglemen-
tează, într-o manieră general-obligatorie şi impersonală, cele
mai importante relaţii sociale sau prin care se exprimă interesele
generale, fundamentale ale unei naţiuni, act a cărui respectare
este impusă, la nevoie, prin autoritatea statului.
 Legea: este un act al Parlamentului, adoptat de acesta po-
trivit unei proceduri solemne; conţine reguli de conduită socială
general-obligatorii şi impersonale, a căror respectare este asi-
gurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului; exprimă
voinţa generală a unei colectivităţi.
 Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: consti-
tuţionale, organice şi ordinare. Temeiul legal al acestei clasificări
este art. 73 din Constituţie. Tot Constituţia indică domeniul de
reglementare al legilor constituţionale şi al legilor organice. Astfel,
art. 73 alin. (2) din Constituţie prevede că legile constituţionale
sunt cele de revizuire a Constituţiei. În privinţa legilor organice,
Legiuitorul constituant nu le-a mai definit ca atare, ci a prevăzut

în art. 73 alin. (3) anumite domenii sociale care nu pot fi regle-
mentate decât prin lege organică. În stabilirea domeniilor
respective, Constituţia a ţinut seama de conţinutul regle-
mentărilor legale de natură organică, ce justifică de altfel şi
majoritatea absolută de voturi cerută pentru adoptarea lor.
 Domeniile vieţii sociale în care Parlamentul legiferează prin
lege organică sunt deosebit de importante pentru organizarea şi
desfăşurarea vieţii sociale. Aceste domenii intră în sfera
exclusivă de reglementare normativă a Parlamentului. Guvernul
nu ar putea fi abilitat de forul legislativ să adopte norme cu
putere de lege în aceste domenii, întrucât astfel s-ar încălca art.
 Guvernul este abilitat direct de Constituţie, prin voinţa Adu-
nării Constituante, să emită ordonanţe de urgenţă.
 În situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi
amânată, Guvernul capătă astfel o putere de reglementare
proprie în domenii rezervate legilor organice şi ordinare, fără a
putea afecta însă regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi fără a putea să vizeze măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică.
 În practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale s-a sub-
liniat că ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu este o varietate
a ordonanţei emise în temeiul unei legi de abilitare, ci o măsură
de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict
al Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, care
impune adoptarea unei soluţii imediate, în vederea evitării unei
grave atingeri aduse interesului public.
 Textul constituţional cuprins în art. 115 alin. (4) din Consti-
tuţie omite să precizeze ce înseamnă „situaţii extraordinare”,
lăsând această sarcină în seama aprecierii Parlamentului. O
asemenea practică poate deveni însă periculoasă, întrucât în
Parlament Guvernul va avea de regulă o majoritate care îl va
susţine.
 În toate celelalte domenii ale vieţii sociale, Parlamentul
adoptă legi ordinare. Totodată, forul legislativ are latitudinea de
a abilita Guvernul să emită ordonanţe care vor avea, prin
urmare, forţa juridică a unei legi ordinare.
 În literatura de specialitate s-a susţinut că, prin actul de apro-
bare adoptat de Parlament, ordonanţa Guvernului se transformă
în lege. În opinia noastră, bazată pe principiul separaţiei puterilor
în stat, aprobarea de către forul legislativ a unui act al puterii
executive se circumscrie funcţiei de control parlamentar exercitat
asupra Guvernului. Transformarea ordonanţei Guvernului în lege

este, într-adevăr, o descărcare de răspundere a Guvernului, dar
nu pentru conţinutul ordonanţei, ci pentru dreptul pe care acesta
şi l-a asumat de a legifera în condiţii extraordinare, ocolind astfel
Parlamentul. Conţinutul normativ al ordonanţei Guvernului
rămâne neschimbat, indiferent de faptul aprobării sau respingerii
ordonanţei prin lege. Este greu de admis că un act normativ poate
avea până la un moment dat natura unui act administrativ şi după
aprobarea sa prin lege ar căpăta o altă natură juridică, şi anume
cea a unei legi.
 Domeniile de activitate vizate delegării legislative intră în
sfera de reglementare rezervată legilor ordinare. Ca atare, printr-
o ordonanţă, Guvernul are latitudinea să adopte norme cu putere
de lege, adică norme general-obligatorii, impersonale şi primare,
dar numai în condiţiile prevăzute în legea de abilitare.
Deosebirile  Datorită diferenţei de importanţă socială ce le-a fost con-

existente ferită prin Constituţie, legile la care Legiuitorul constituant face
între referire se deosebesc nu numai din punctul de vedere al do-
diferitele meniului reglementat, ci şi din punct de vedere al procedurii de
categorii adoptare. Astfel, în timp ce legile organice şi ordinare pot fi
de legi iniţiate de Guvern, de parlamentari, precum şi de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot în condiţiile prevăzute în art.
74 alin. (2) şi (3) din Constituţie, legile constituţionale pot fi
iniţiate de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, în condiţiile
prevăzute de art. 150 alin. (2) din Constituţie.
 Alte deosebiri privesc procedura de adoptare. Astfel, legile
constituţionale se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor, în timp ce legile organice
se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, iar
legile ordinare cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
3.3. Conceptul de hotărâre. Categorii de hotărâri
 Hotărârile sunt acte juridice pe care Camerele le pot adopta

separat sau în şedinţe comune. Hotărârile pot avea caracter
normativ (desigur, cu o sferă de cuprindere a relaţiilor sociale
mai redusă decât cea a legilor) sau individual. Este de esenţa
hotărârilor să reglementeze activităţi interne ale Camerelor şi să
producă efecte juridice interne.
 În esenţa lor, hotărârile sunt manifestări de voinţă juridică,

deci sunt acte producătoare de efecte juridice asupra unor su-
biecte de drept identificate prin caracteristici generale sau asu-
pra unor subiecte individualizate.
 Între legi şi hotărârile normative nu există nicio asemănare,
ci, dimpotrivă, deosebiri esenţiale. Astfel, hotărârile:
a) au o for ăă juridică inferioară legii;
b) nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) nu sunt supuse procedurii promulgării.
3.4. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni
 Moţiunea este un act juridic al Parlamentului (moţiunea de

cenzură) sau un act politic al Camerelor (moţiunea simplă) prin
care se exprimă, după caz, voinţa juridică sau politică a cor-
purilor legiuitoare într-o anumită problemă de politică internă şi
externă.
 Moţiunea exprimă, aşadar, o poziţie a membrilor forului le-
gislativ faţă de o anumită problemă asupra căreia acesta a deli-
berat.
 Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze
relaţii sociale, chiar circumstanţiate la sfera de activitate internă
a Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin hotărâri este
posibil acest lucru.
 Adoptarea moţiunilor (potrivit art. 112, art. 113 sau art. 114
din Constituţie) este circumscrisă raporturilor dintre legislativ şi
executiv.
Deosebirea  Deşi art. 67 din Constituţie se referă la moţiune ca fiind un

între moţiune act juridic, în practica parlamentară,cele două Camere legisla-
şi hotărâre tive au adoptat acte eminamente politice cu denumirea de
moţiuni. Pentru a compara hotărârile cu moţiunile, este necesar
să le analizăm în funcţie de următoarele criterii:
a) cine le ini ăiază;
b) pentru ce sunt adoptate;
c) care este procedura de dezbatere a acestora;
d) care este majoritatea de voturi necesară pentru adoptarea lor;
e) care sunt efectele acestora.
 Hotărârile la care face trimitere art. 67 din Constituţie pot fi
iniţiate de o multitudine de subiecte potrivit competenţei lor regu-
lamentare sau legale, pe când moţiunile prevăzute de
art. 112 din Constituţie pot fi iniţiate în Camera Deputaţilor de
cel puţin 50 de deputaţi şi în Senat de cel puţin o pătrime din

numărul senatorilor.
 Obiectul hotărârilor este divers, pe când moţiunile se adoptă
practic în trei situaţii:
a) pentru exprimarea pozi ăiei Camerei cu privire la problema ce
a făcut obiectul unei interpelări [art. 112 alin. (2) din Constitu ăie];
b) pentru retragerea încrederii acordate Guvernului [art. 113
alin. (1) din Constitu ăie];
c) în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului în fa ăa
Camerei Deputa ăilor ăi Senatului, în ăedin ăă comună, asupra
unui program, a unei declara ăii de politică generală sau a unui
proiect de lege [art. 114 alin. (1) din Constitu ăie].
 Hotărârile Camerelor, cu excepţia celor prin care se aprobă
regulamentele, se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor sau,
după caz, a senatorilor prezenţi. Moţiunea de cenzură poate fi
adoptată numai cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
 Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două
categorii de moţiuni: moţiunea simplă [reglementată de art. 112
alin. (2) din Constituţie] şi moţiunea de cenzură (prevăzută de
art. 113 şi la care face referire şi art. 114 din Constituţie).
 Regulamentul Camerei Deputaţilor şi al Senatului definesc
moţiunea (simplă) ca un act care exprimă poziţia Camerei res-
pective într-o anumită problemă de politică internă sau externă.
 În esenţă, regulamentele Camerelor conţin dispoziţii simi-
lare cu privire la iniţierea, dezbaterea şi votarea unor astfel de
moţiuni.
 Moţiunile privind probleme de politică externă se supun
dezbaterii numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică
externă şi cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
 La moţiunile prezentate nu pot fi propuse amendamente.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
3.5. Actele politice adoptate de Parlament

 Atât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca
reprezentant suprem al poporului român au latitudinea să
stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au
un caracter politic. Ne referim la acele acte prin care nu se exte-
riorizează voinţa juridică a forului legislativ.
 După cum rezultă din practica parlamentară, există o largă
diversitate de acte politice adoptate prin vot, fie de Camere
separat, fie de Parlament. Prin asemenea acte, Parlamentul
exprimă voinţa sa politică. Legitimitatea reprezentării de către
Parlament într-o manieră exclusiv politică a intereselor naţionale

fundamentale rezidă în art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit
căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român.
1. Indicaţi categoriile de legi care pot fi adoptate de Parlamentul României.

2. Sistemul electoral poate fi reglementat:
A. prin lege ordinară;
B. prin lege organică;
C. prin ordonanţă a Guvernului, dacă Parlamentul abilitează Guvernul în
acest sens.
3. Prin Legea mediului sunt prevăzute infracţiuni pedepsite cu închisoa-
rea de la 7 la 12 ani. Pentru adoptarea ei este necesar:
A. votul majorităţii membrilor Camerei Deputaţilor şi Senatului;
B. votul majorităţii membrilor Camerei Deputaţilor şi Senatului prezenţi la
şedinţă.
A. legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
B. legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere,
prezenţi la şedinţă;
C. legile ordinare se adoptă pe articole cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere prezenţi la şedinţă, dar pentru votul final este necesar
votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
A. hotărârile Camerelor pot avea caracter normativ sau individual;
B. hotărârile Camerelor pot avea numai caracter normativ;
C. hotărârile Camerelor pot avea numai caracter individual;
D. numai hotărârile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului pot avea
caracter normativ.
6. O hotărâre a Camerei Deputaţilor sau Senatului poate avea efecte juri-
dice?
A. da, dacă hotărârea are caracter normativ;
B. da;
C. nu;
D. da, dacă hotărârea are caracter individual.
7. Se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul mem-
brilor fiecărei Camere:
A. legile organice;
B. legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe;
C. legile constituţionale şi legile de aderare la tratatele de constituire a
Uniunii Europene;
D. declararea stării de război.

8. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi adoptă regulamente proprii prin:
A. lege;
B. hotărâre;
C. hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere.
A. legile ordinare se adoptă cu cvorumul majorităţii membrilor fiecărei Ca-
mere legislative;
B. legile ordinare se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor Camerelor
legislative, prezenţi la şedinţă.
A. hotărârile normative ale Parlamentului au forţa juridică a unei legi;
B. hotărârile normative ale Parlamentului au o forţă juridică inferioară unei
legi;
C. hotărârile normative ale Parlamentului au forţa juridică a unei legi ordi-
nare.
11. Constituţia României poate fi revizuită prin:
A. lege ordinară;
B. referendum naţional;
C. lege constituţională;
D. lege organică.
12. Actele politice ale Parlamentului sunt aprobate:
A. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
B. cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi la şedinţa comună a celor
două Camere legislative;
C. cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere legislative.
13. Menţionaţi deosebirile între o hotărâre a Parlamentului României şi o
lege.
14. La Camera Deputaţilor moţiunea poate fi iniţiată de:
A. 25 de deputaţi;
B. 50 de deputaţi;
C. o treime din numărul deputaţilor.
15. Senatul îşi poate exprima poziţia cu privire la problema care a făcut
obiectul unei interpelări:
A. printr-o hotărâre;
B. printr-o moţiune de cenzură;
C. printr-o moţiune.
16. Indicaţi elementele componente ale definiţiei procedurale a unei legi.
TEMA
Statutul membrilor
Parlamentului 12
§1. Introducere
În exercitarea mandatului, deputaăii ăi senatorii sunt în serviciul poporului.
Din această poziăionare politică ăi socială a aleăilor naăiunii decurge ăi statutul
acestora, precum ăi natura mandatului parlamentar. Dreptul constituăional a
preluat din vocabularul dreptului privat noăiunea de mandat, cu înăelesul de
împuternicire ăi reprezentate în vederea îndeplinirii anumitor obiective, dar i-a
conferit trăsături ce decurg din raporturile de drept public. În calitatea de
reprezentanăi ai poporului, deputaăii ăi senatorii se bucură de o deplină ăi reală
independenăă, Constituăia interzicând expres în art. 69 alin. (2) mandatul
imperativ.
Deputaăii ăi senatorii au acelaăi statut – expresie a identită ăii de funcăii ăi
atribuăii constituăionale ale celor două Camere –, concretizat în anumite
drepturi ăi îndatoriri. Statutul deputaăilor ăi senatorilor este prevăzut în
Constituăie, în Legea
nr 96/2006, precum ăi în Regulamentele parlamentare. Mandatul membrilor
celor două Camere beneficiază de o protecăie specială, care se materializează
în regimul incompatibilităăilor parlamentare, regimul imunită ăii ăi în plata unei
indemnizaăii parlamentare.
3.1. Natura juridică a mandatului parlamentar
 Noţiunea de mandat a fost fundamentată şi instituţionalizată

într-o formă juridică mai întâi în dreptul privat. Astfel, dreptul civil
se referă la instituţia juridică a mandatului ca la un contract ce
sintetizează acordul de voinţă între părţile contractante: man-
dant şi mandatar.
 Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sensul de
împuternicire specială conferită unui anumit subiect de drept
printr-o procedură solemnă, în baza cărei acesta exercită atri-
buţii de autoritate în scopul înfăptuirii unor interese generale.
 În ceea ce priveşte mandatul parlamentar, acesta are două
accepţiuni: în sens restrâns se raportează la mandatul depu-
taţilor şi senatorilor; în sens larg se referă la mandatul Came-
relor legislative şi la Parlament în întregul său.
 De fapt, mandatul membrilor Camerei Deputaţilor şi Se-

natului nu se disociază de cel al Camerelor respective sau al
Parlamentului. Trebuie observat – şi acest lucru reiese cu lim-
pezime din textele constituţionale şi ale regulamentelor parla-
mentare – că în cazul deputaţilor şi senatorilor mandatul are
totuşi alte conotaţii decât cele ale mandatului Parlamentului sau
al Camerelor. Când Constituţia se referă la mandatul Parla-
mentului sau la mandatul Camerelor, are în vedere durata aces-
tuia, pe când atunci când se referă la cel al parlamentarilor, are
în vedere atât durata acestuia, cât şi calitatea lor, adică puterea
sau autoritatea ce le este conferită.
Deosebiri  Între mandatul parlamentar şi mandatul de drept privat
între există deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de man-
mandatul de datul civil, mandatul deputaţilor şi al senatorilor nu este constituit
drept public pe o bază contractuală, ci pe una electivă.
şi mandatul
 În cazul mandatului deputaţilor, senatorilor şi al Preşe-
de drept
dintelui României, caracterul electiv reiese cu limpezime în
privat
evidenţă. În ceea ce priveşte mandatul Guvernului, caracterul
său electiv este indirect, Guvernul nefiind ales de Parlament, ci
numit de Preşedintele României pe baza votului de încredere
acordat de forul legislativ.
 O altă deosebire între cele două tipuri de mandate constă
în modalitatea de stabilire a conţinutului acestora. Conţinutul
mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor, pe când
conţinutul mandatului parlamentar este prestabilit în Constituţie
şi în regulamente, precum şi în unele dispoziţii ale Legii electo-
rale şi ale Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al
senatorilor.
 Spre deosebire de mandatar, care îl reprezintă pe cel de la
care a primit însărcinarea, deputaţii şi senatorii, deşi practic sunt
învestiţi (aleşi) de alegătorii dintr-un colegiu electoral, reprezintă
poporul şi sunt în slujba acestuia.
 Şi sub aspectul răspunderii între cele două mandate există
deosebiri. Astfel, mandatarul este răspunzător de daune-intere-
se ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, pe
când parlamentarii nu răspund faţă de modul în care îşi exercită
mandatul. Din acelaşi punct de vedere, mai subliniem că
mandantul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile asumate
faţă de mandatar, pe când cei care l-au ales pe parlamentar şi,
desigur, întregul popor nu au nicio obligaţie faţă de cel ales.
 Deosebiri între cele două mandate pot fi făcute şi după alte
criterii. De pildă, mandatul civil poate înceta prin revocarea man-
datarului, renunţarea mandatarului la mandat, moartea, inter-
dicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului ori mandata-

rului. În schimb, mandatul deputaţilor şi senatorilor încetează la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese, în caz de demisie,
în cazul pierderii drepturilor electorale, în caz de incompati-
bilitate, prin deces.
3.2. Caracterele generale ale mandatului parlamentar
 Constituţia României caracterizează în art. 69 mandatul

parlamentar ca fiind un mandat reprezentativ. Legiuitorul consti-
tuant a înţeles să confere un suport legal acestei caracterizări
prin cele două alineate ale articolului citat:
a) în exercitarea mandatului, deputa ăii ăi senatorii sunt în
serviciul poporului;
b) orice mandat imperativ este nul.
 Din momentul validării mandatului şi al depunerii jură-
mântului, cei aleşi reprezintă nu numai pe alegătorii din colegiul
electoral în care au candidat (inclusiv pe cei care au votat pentru
un alt candidat), ci întregul popor.
 În numele poporului, parlamentarul legiferează în orice do-
menii ale vieţii sociale susceptibile a fi reglementate într-o ma-
nieră general-obligatorie, impersonală şi primară. De ase-
menea, în aceeaşi calitate exercită un control general asupra
executivului. Singura oprelişte, am putea spune, în calea exer-
citării mandatului parlamentar este principiul separaţiei celor trei
puteri.
 Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor
decurge statutul de independenţă al acestora, iar independenţa
este atât de deplină, încât poate fi reclamată chiar faţă de
propria formaţiune politică.
 Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl
raportăm la latitudinea deputaţilor şi senatorilor de a părăsi
partidul respectiv şi, mai ales, la dreptul acestora – confirmat
printr-o decizie a Curţii Constituţionale – de a părăsi grupul
parlamentar şi de a trece la un alt grup.
 Articolul 69 alin. (2) din Constituţie întăreşte şi mai mult
caracterul reprezentativ al mandatului, în sensul interzicerii im-
plicite a oricăror ingerinţe în activitatea deputaţilor şi senatorilor
care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, auto-
rităţilor statale, organizaţiilor neguvernamentale. Pentru aceas-
ta, textul constituţional prevede nulitatea mandatului imperativ.
 Ca atare, dacă mandatul parlamentar ar fi un mandat impe-
rativ, alegătorii, partidele politice şi celelalte subiecte de drept
deja menţionate ar avea dreptul să îi impună parlamentarului o

anumită conduită (să voteze sau să nu voteze un anumit act),
să îi transmită instrucţiuni, ordine ş.a. Dacă parlamentarul în
cauză nu s-ar conforma ordinelor şi instrucţiunilor primite, ar
putea fi revocat de aceştia.
 Din cele arătate putem concluziona că mandatul parlamen-
tar este:
a) o instituţie de drept public;
b) reprezentativ la nivel naţional;
c) general;
d) rezultţ din alegeri;
e) este irevocabil;
f) are caracter de demnitate publicţ ţi conferţ deţinţtorului
independenţţ ţi protecţie constituţionalţ.
3.3. Durata mandatului parlamentar
 Întrucât calitatea de deputat şi senator nu se disociază de

funcţiile Camerelor legislative, durata mandatului aleşilor po-
porului corespunde în mod logic cu cea a Camerelor respective.
Articolul 63 alin. (1) din Constituţie prevede că Senatul şi Ca-
mera Deputaţilor sunt alese pentru un mandat de patru ani, care
se prelungeşte de drept.
 Mandatul parlamentar ia naştere în momentul proclamării
rezultatelor alegerii (care nu coincide cu data eliberării proce-
sului-verbal doveditor al alegerii), dar dreptul deputatului şi se-
natorului de a-l exercita începe pe data întrunirii legale a Came-
rei respective, sub condiţia validării şi a depunerii jurământului.
 În mod firesc, calitatea de deputat sau de senator încetează
la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Constituţia
prevede în art. 70 alin. (2) şi alte cazuri de încetare a mandatului
parlamentar: demisie, pierderea drepturilor electorale,
incompatibilitate, deces.
 Deputaţii şi senatorii pot demisiona prin cerere scrisă,
adresată preşedintelui Camerei respective. Acesta, în şedinţa
publică, îl întreabă pe cel care a depus cererea de demisie dacă
stăruie în cererea sa, iar dacă parlamentarul răspunde afirmativ
sau nu se prezintă în Cameră pentru a răspunde, cu toate că a
fost înştiinţat, preşedintele declară locul vacant.
 Cele două regulamente prevăd şi o „demisie de drept” a de-
putatului sau senatorului care, aflat într-o funcţie incompatibilă
cu demnitatea de parlamentar, refuză să demisioneze din
funcţia respectivă. Într-o asemenea situaţie, parlamentarul este
considerat demisionat din calitatea de deputat, respectiv de

senator.
 Ca o consecinţă a dispoziţiilor art. 63 alin. (1) şi (4) din Con-
stituţie, mandatul deputaţilor şi senatorilor se prelungeşte de
drept în situaţii extraordinare, definite ca stare de mobilizare,
război, de asediu sau urgenţă, precum şi până la întrunirea
legală a noului Parlament rezultat din alegerile generale.
3.4. Protecţia constituţională şi regulamentară a mandatului

deputaţilor şi senatorilor
 Deputaţii şi senatorii se bucură de independenţă faţă de ce-

lelalte structuri statale, exercită pe durata mandatului preroga-
tivele autorităţii publice, ceea ce justifică măsurile de protecţie
stabilite de Legiuitorul constituant, precum şi prin cele două
regulamente ale Camerelor.
 Rolul măsurilor de protecţie stabilite în art. 72 din Constituţie
este de a garanta deputaţilor şi senatorilor o deplină libertate de
acţiune în exercitarea mandatului care le-a fost conferit de
alegători şi, în acelaşi timp, de a-i feri de ipoteticele ingerinţe,
agresiuni, ameninţări, intimidări din partea puterii executive şi
chiar din partea alegătorilor, partidelor politice care i-au propus
candidaţi ori a altor organisme guvernamentale sau
neguvernamentale.
 În actualul sistem parlamentar, protecţia specială a depu-
taţilor şi senatorilor se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitatea parlamentarţ;
c) lipsa rţspunderii juridice pentru opiniile politice ţi
voturile exprimate în calitate de parlamentar;
d) indemnizaţie.
3.4.1. Incompatibilităţile parlamentare
Noţiunea de  Potrivit doctrinei de specialitate şi jurisprudenţei Curţii Con-

incompati- stituţionale, incompatibilitatea priveşte două funcţii sau activităţi
bilitate care, datorită specificului lor, nu pot fi deţinute concomitent de
aceeaşi persoană.
 Incompatibilitatea nu se confundă cu ineligibilitatea, care
înseamnă lipsa vocaţiei de a candida în alegerile parlamentare
a unei persoane. Astfel, sunt neeligibili (nu pot fi aleşi), pentru
că le este interzisă asocierea în partidele politice: judecătorii
Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii

activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică.
 Spre deosebire de ineligibilitate, care împiedică depunerea
candidaturii, categoria de incompatibilitate permite participarea
la alegeri, dar candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau
senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de
parlamentar sau pentru funcţia incompatibilă cu aceasta.
 În ceea ce priveşte regimul de incompatibilitate a calităţii de

deputat sau senator cu orice funcţii publice de autoritate, trebuie
subliniat că rolul său esenţial este de a asigura independenţa
parlamentarilor în exercitarea mandatului încredinţat de popor
şi, totodată, buna funcţionare a anumitor servicii publice, care ar
fi astfel periclitată dacă funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi
parlamentar.
 Pe de altă parte, prin regimul de incompatibilităţi se evită ca
deputatul sau senatorul, derogând de la obligaţiile sale ca ales
al poporului, să devină obedient faţă de pretenţiile executivului,
care l-ar salariza pentru îndeplinirea unei funcţii publice de
autoritate pe timpul exercitării mandatului său parlamentar.
 În art. 71 alin. (1), Constituţia prevede că nimeni nu poate fi,
în acelaşi timp, deputat şi senator. Raţiunea acestei interdicţii
este clară: Parlamentul României fiind bicameral, fiecare
Cameră îşi desfăşoară activitatea în mod autonom faţă de
cealaltă. Ca atare, activitatea deputaţilor şi senatorilor, deşi se
completează una pe alta, este separată.
 În afară de această incompatibilitate expresă, Legiuitorul
constituant a prevăzut în art. 71 alin. (2) că demnitatea de de-
putat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei
funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului.
 În ceea ce priveşte categoria de „funcţii publice de auto-
ritate”, aceasta nu poate fi explicată satisfăcător fără a ne ra-
porta la alte concepte, cum ar fi „serviciu public”, „act de auto-
ritate”, „acte de gestiune”.
Noţiunea de  Prin serviciu public se înăelege o activitate prevăzută

serviciu expres la nivelul statului sau al unită ăilor administrativ-
public teritoriale, pusă la dispoziăia publicului, în scopul de a
satisface în mod regulat ăi continuu nevoi cu caracter
general, care nu ar putea fi soluăionate deplin ăi în
permanenăă prin iniăiativa particulară.
 Astfel, actul (administrativ) de autoritate este actul juridic

îndeplinit de un funcţionar public prin care acesta, acţionând în
numele puterii suverane şi autorităţii statului, ordonă, comandă,
interzice altor subiecte de drept, obligate să se supună. Actul
administrativ de autoritate este o manifestare de voinţă făcută
de organul administrativ competent, prin care se creează o
situaţie juridică generală sau individuală, guvernată de norme
de drept public, în care găsim ideea de autoritate, dominaţie şi
comandă.
 Actul administrativ de gestiune este, la fel ca şi actul de
autoritate, tot o manifestare de voinţă făcută de un organ com-
petent, dar în scopul creării unei situaţii juridice cu caracter
patrimonial, reglementată de dreptul privat.
 Actele de autoritate publică pot fi îndeplinite nu numai de
puterea executivă sau de administraţia publică, ci şi de puterea
legislativă. Astfel, legile adoptate de Parlament sunt acte de
putere (autoritate) publică. Prin ele se urmăreşte un interes ge-
neral. De asemenea, legile conţin reguli general-obligatorii şi im-
personale, a căror nerespectare atrage după sine sancţiuni le-
gale. Bugetul de stat, de pildă, este un act de autoritate adoptat
în forma legii.
Funcţia  În înăelesul art. 71 alin. (2) din Constituăie, funcăiile

publică de publice de autoritate sunt cele prin care autorită ăile
autoritate publice exercită, potrivit competenăelor ce li s-au
conferit, atribuăii de comandă. Funcăiile publice de
autoritate la care face trimitere art. 71 alin. (2) din
Constituăie pot fi elective sau neelective.
 O altă constatare care rezultă din art. 71 alin. (2) din Con-
stituţie este că funcţiile publice care nu au caracter de autoritate
nu constituie incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau
senator. De pildă, funcţia de bibliotecar sau de muzeograf ori de
profesor sunt funcţii publice de gestiune, dar nu presupun
exerciţiul autorităţii statului. Asemenea funcţii sunt pe deplin
compatibile cu demnitatea de parlamentar.
 Potrivit celor două regulamente ale Camerelor, calitatea de
deputat sau senator este incompatibilă cu funcţia de Preşedinte
al României. Regulamentele Camerelor conţin, totodată,
prevederi exprese privind regimul concret al incompatibilităţilor
şi soluţionarea stărilor de incompatibilitate a membrilor Parla-
mentului. Este clar că incompatibilităţile deputaţilor nu pot diferi
de cele ale senatorilor.
 Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al sena-

torilor a stabilit o incompatibilitate specială între mandatul par-
lamentar şi cel de membru al Parlamentului European. Aceeaşi
lege instituie, de asemenea, în art. 16 alin. (3), regimul de in-
compatibilităţi între mandatul de deputat ori de senator cu
funcţia publică ce ar fi încredinţată unui parlamentar român de
către un stat străin, dar admite o derogare de la această inter-
dicţie, precizând că sunt exceptate funcţii stabilite în acorduri şi
convenţii la care România este parte.
Procedura  Deputaţii şi senatorii care se află în stare de incompatibi-

declarării litate trebuie să declare în scris la biroul permanent al Camerei
stării de ai căror membrii sunt, în termen de 15 zile de la apariţia stării de
incompa- incompatibilitate, despre această situaţie.
tibilitate
 Parlamentarul aflat în stare de incompatibilitate urmează să
opteze, în termen de 30 de zile de la data informării biroului
permanent al Camerei din care face parte, între mandatul de
deputat sau, după caz, de senator şi funcţia faţă de care este
incompatibil. Parlamentarul care nu îşi exprimă opţiunea este
considerat demisionat de drept, situaţie care urmează să fie
constatată formal de Camera respectivă. Demisia se aduce la
cunoştinţă Camerei respective şi se publică în Monitorul Oficial.
 Schimbările intervenite în activitatea parlamentarului pe
durata mandatului se aduc la cunoştinţa biroului permanent sau
Camerei interesate, în scris, în cel mult 30 zile de la data apa-
riţiei acestora. Cazurile de incompatibilitate vor fi trimise spre
examinare Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, respectiv a
Senatului, care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se
aprobă de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi prezenţi.
Dacă parlamentarul a făcut să înceteze cauza de
incompatibilitate după sesizarea comisiei, se va lua act despre
aceasta în procesul-verbal al şedinţei; asemenea cazuri nu se
trec în raportul comisiei.
Definirea  Deăi nici Constituăia, nici regulamentele parlamen-
noţiunii de tare nu conăin referiri la conflictul de interese, acesta
conflict de este reglementat prin lege. Conflictul de interese apare
interese în situaăia în care o persoană, care deăine o funcăie
publică, are un interes personal care ar putea influenăa
îndeplinirea cu obiectivitate a sarcinilor care îi revin.
 Conflictul de interese presupune un interes personal; de
cele mai multe ori, acesta este de natură financiară, dar poate
îmbrăca şi o altă formă, de pildă, se poate urmări obţinerea unor
avantaje pentru soţ/soţie sau copil. Principiile fundamentale
care stau la baza conflictului de interese sunt acela al

imparţialităţii şi principiul integrităţii. Parlamentarii aflaţi într-o
asemenea situaţie ar trebui să îşi declare interesele.
 Declaraţia de interese este un concept destul de complex,
de sorginte britanică, strâns legat de acela al conflictului de
interese. Această noţiune pune mai mult accent pe eventualele
relaţii financiare şi economice care ar putea afecta indepen-
denţa şi imparţialitatea membrilor Parlamentului decât pe riscul
îmbogăţirii fără justă cauză. Modelul francez se fundamentează
pe principii diferite, relevând un grad mai mare de neîncredere
în ocupanţii funcţiilor publice decât modelul britanic.
 Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor
politice şi a campaniilor electorale introduce un tip special de
incompatibilitate a deputaţilor şi senatorilor. Articolul 46
alin. (1) din lege prevede în acest sens că, în cazul în care,
prin hotărâre judecătorească definitivă, unul sau mai mulţi can-
didaţi declaraţi aleşi ai unui partid au fost condamnaţi pentru o
infracţiune în legătură cu finanţarea partidului sau, după caz, a
campaniei electorale, aceştia devin incompatibili, prin hotărâre
a Parlamentului, urmând ca locurile de deputat sau de senator
devenite vacante să fie ocupate de unul dintre supleanţii de pe
lista partidului respectiv.
 Examinarea mai atentă a conţinutului art. 31 alin. (1) din
Legea privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a cam-
paniilor electorale relevă că, de fapt, textul articolului respectiv
nu stabileşte o incompatibilitate aşa cum această instituţie este
reglementată în dreptul parlamentar. Articolul 31 alin. (1) din
legea la care ne referim consacră, în realitate, un caz de ne-
demnitate parlamentară. Mai degrabă, este vorba de o fraudă
electorală a candidatului declarat ales, pentru care acesta va
răspunde penal, cu respectarea procedurii prevăzute în art. 72
din Constituţie, putând pierde şi drepturile electorale.
3.4.2. Imunitatea parlamentară
Definiţia  Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaăilor ăi al

imunităţii senatorilor a stabilit o definiăie legală a imunită ăii
parlamentare parlamentare, precizând că aceasta este ansamblul de
dispoziăii legale care asigură deputaăilor ăi senatorilor
un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, în
raporturile lor cu justiăia ăi în scopul de a le garanta
independenăa.
 Enunţarea unei definiţii legale a imunităţii parlamentare este
un exces legislativ, întrucât acesta este în primul rând un
concept teoretic, care nu se poate supune unei condiţionări

instituţionale şi categoriale de factură legală.
 În concepţia legiuitorului ordinar, imunitatea parlamentară
este direct şi indisolubil legată de mandatul de deputat sau de
senator.
 Ideea de bază a imunităţii constă în asigurarea unei protecţii
speciale a parlamentarului pentru toate actele şi faptele prin
intermediul cărora acesta îşi exercită efectiv mandatul de ales
al poporului. Constituţia nu precizează sfera actelor sau a fap-
telor prin care un deputat sau senator şi-ar exercita pre-
rogativele constituţionale sau regulamentare ce îi sunt conferite
prin statutul său de reprezentant al poporului.
Imunitatea  Legea nr. 96/2006 a precizat că imunitatea parlamentară nu
parlamentară este susceptibilă de suspendare sau întrerupere şi nu se poate
este de renunţa la aceasta, fiind imperativă şi de ordine publică.
ordine
 Imunitatea parlamentară, reglementată de art. 72 din Con-
publică
stituţia revizuită şi dezvoltată de regulamentele celor două Ca-
mere, este o asigurare a deputaţilor şi senatorilor că vor fi la
adăpost faţă de orice încercări ale puterii executive de a-i
intimida, ameninţa, sancţiona pentru modul în care îşi exercită
mandatul. Practic, imunitatea parlamentară acoperă întreaga
activitate desfăşurată de deputaţi şi senatori în exercitarea
mandatului. În fapt, este vorba de o reală inviolabilitate a depu-
taţilor şi senatorilor. Împotriva acestora, executivul nu poate de-
clanşa acţiuni judiciare pentru fapte care au legătură cu exer-
citarea mandatului.
 Pentru fapte penale care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, parlamen-
tarii sunt pasibili de răspundere penală, dar prin Constituţie se
interzice fără echivoc să fie supuşi percheziţiei sau să fie reţinuţi
ori arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi
numai după ascultarea acestora.
 Articolul 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor pre-
vede că deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la
data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia
validării şi a prestării jurământului. Regulamentul Senatului nu
prevede o asemenea dispoziţie, precizând în art. 172 alin. (1)
că senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe întreaga
durată a mandatului.
 Textul constituţional cuprins în art. 72 este de strictă inter-
pretare, neputând fi aplicat decât situaţilor în care o persoană,
având calitatea de deputat sau senator, săvârşeşte o faptă
penală ori contravenţională pe durata legislaturii. Numai în
aceste condiţii parlamentarul beneficiază de imunitate.
 Beneficiul imunităţii parlamentare, nefiind un privilegiu

acordat de Constituţie unei persoane, nu poate fi extins dincolo
de cadrul şi condiţiile prevăzute expres şi restrictiv de Legea
fundamentală.
 În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul
poate fi reţinut şi supus percheziţiei. În acest caz, ministrul
justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra
reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată con-
stată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri. Cererea de reţinere, arestare, per-
cheziţie se adresează preşedintelui Camerei de către ministrul
justiţiei.
 În practica noastră parlamentară au fost cazuri când unii
deputaţi au declarat în Cameră că renunţă la beneficiul imunităţii
parlamentare. În legătură cu acest aspect, trebuie arătat că
regimul de imunităţi este de ordine publică, astfel încât par-
lamentarii nu pot întreprinde demersuri sau declara că renunţă
la imunitate.
 Astfel cum este configurată în Constituţie şi regulamentele
Camerelor, imunitatea parlamentară în sistemul nostru con-
stituţional are următoarele caractere:
a) se referă la orice faptă comisă de un parlamentar, care are
legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exer-
citarea mandatului;
b) este temporară ăi ia naătere din momentul eliberării certifi-
catului constatator al alegerii sub condi ăia validării ăi durează
până la întrunirea legală a viitoarelor Camere;
c) nu se referă la ac ăiunile civile, deputatul sau senatorul putând
fi urmărit în justi ăie ca orice cetă ăean;
d) încuviin ăarea măsurii re ăinerii, perchezi ăiei sau arestării par-
lamentarului poate fi decisă exclusiv de Camera al cărui membru
este;
e) infrac ăiunea flagrantă modifică regimul imunită ăii, în sensul că
re ăinerea ăi perchezi ăia deputatului sau senatorului este
posibilă fără încuviin ăarea Camerei;
f) nu înlătură răspunderea penală sau contraven ăională a parla-
mentarului, ci prorogă momentul declanăării procedurii de per-
chezi ăie, re ăinere sau arestare a deputa ăilor sau senatorilor.
 Regimul imunităţii parlamentare nu împiedică chemarea
deputaţilor şi senatorilor în faţa instanţei în calitate de martori.
 Hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului, ca şi cele ale
birourilor permanente respective, adoptate în materie de imuni-
tate parlamentară, sunt definitive şi executorii, obligatorii faţă de
orice autoritate publică, ele se execută întocmai şi de îndată.
 Articolul 72 alin. (1) din Constituţie – reluat şi de cele două

regulamente – prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului. Rolul acestor dispoziţii
este de a institui, aşadar, o iresponsabilitate juridică a parlamen-
tarilor pentru conduita lor ca aleşi ai poporului.
 Câteva concluzii se desprind din textul constituţional enun-
ţat:
a) este vorba de orice formă de răspundere juridică, dar nu ăi
disciplinară;
b) obiectul iresponsabilită ăii juridice îl constituie voturile sau opi-
niile politice, indiferent care ar fi modalitatea uzuală de expri-
mare. Opiniile politice se pot materializa, în principal, în luări de
cuvânt de la tribuna Camerelor sau în comisii, pe marginea
proiectelor de lege ăi a propunerilor legislative ori a altor pro-
bleme transmise Camerelor spre dezbatere, în declara ăii poli-
tice, întrebări ăi interpelări adresate membrilor Guvernului, în
anchete parlamentare ă.a.;
c) Legiuitorul constituant face trimitere la opiniile politice care au
o legătură cu exercitarea mandatului;
d) pentru orice alte opinii (estetice, artistice, literare etc.), parla-
mentarul este ăinut să răspundă juridic, desigur, cu respectarea
art. 72 din Constitu ăie ăi a dispozi ăiilor subsecvente din regu-
lamente;
e) în limitele domeniului în care operează, iresponsabilitatea
este generală ăi permanentă, extinzându-se ăi la perioada în
care deputatul sau senatorul nu mai are această calitate.
 Opiniile politice exprimate de un deputat sau senator trebuie
să aibă legătură nemijlocită cu exercitarea efectivă a mandatului
parlamentar. De pildă, opiniile exprimate de un parlamentar în
cadrul structurilor propriului partid sau cu prilejul unor reuniuni
formale ale acestuia nu pot fi considerate ca opinii politice la
care se referă art. 72 alin. (1) din Constituţie.
 Deşi deputaţii şi senatorii beneficiază de o imunitate parla-
mentară sub forma nerăspunderii juridice pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, considerăm, de pildă, că
defăimarea ţării, incitarea la discriminare sau la separatism
teritorial, precum şi calomnia ori insultele proferate printr-un
discurs parlamentar nu pot fi considerate ca manifestări sau
forme de exercitare a mandatului parlamentar, în asemenea
cazuri autorul lor putând fi tras la răspundere juridică, întrucât
opiniile sale politice exced cadrului constituţional care îi
protejează pe deputaţi şi senatori.
3.4.3. Indemnizaţia
 Deputaţii şi senatorii primesc o anumită indemnizaţie

lunară, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi care au
scopul să le asigure independenţa financiară. Regulamentul
fiecărei Camere prevede însă posibilitatea reţinerilor din indem-
nizaţia lunară în funcţie de prezenţa la lucrările acestora.
3.5. Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor
 Legea nr. 96/2006 a instituit o serie de principii şi reguli de

conduită parlamentară care decurg din esenţa şi caracteristicile
definitorii ale mandatului parlamentar. Legea se referă la
principiul interesului naţional, principiul legalităţii şi al bunei-cu-
viinţe, principiul transparenţei, principiul fidelităţii şi la obligaţia
de respectare a regulamentelor parlamentare. Dispoziţiile cu-
prinse în Legea nr. 96/2006 referitoare la deontologia parla-
mentară se completează în mod corespunzător cu prevederile
regulamentare în materie.
 Abaterile de la Regulamentul Camerei Deputaţilor atrag ur-
mătoarele sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de ăedin ăe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maxi-
mum 15 zile;
f) excluderea temporară.
 Încălcarea dispoziţiilor obligatorii privind îndatoririle senato-
rului prevăzute în Constituţie şi în Regulamentul Senatului,
exercitarea abuzivă a mandatului de senator, comportamentul
injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar sau a altui
demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara
acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de senator,
constituie abatere de la deontologia parlamentară şi se
sancţionează cu:
a) avertisment;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata ăedin ăei;
e) avertismentul public scris.

1. Nulitatea mandatului imperativ permite alegătorilor revocarea mem-

brilor Parlamentului?
A. da, dacă aceştia se fac vinovaţi de încălcarea Constituţiei;
B. nu;
C. da, numai dacă parlamentarii demisionează din partidul din partea
căruia au candidat;
D. da, dacă li se retrage sprijinul politic.
2. Bifaţi formularea exactă:
A. potrivit principiului reprezentării, alegătorii au dreptul să dea parlamen-
tarilor instrucţiuni obligatorii, sub sancţiunea revocării;
B. potrivit mandatului imperativ, alegătorii ar avea dreptul să dea parlamen-
tarilor instrucţiuni obligatorii, sub sancţiunea revocării.
3. Poate fi revocat mandatul de membru al Camerei Deputaţilor sau al
Senatului (în sistemul nostru constituţional) la cererea partidului
politic din partea căruia acesta a candidat?
A. da, dacă parlamentarul a părăsit grupul parlamentar al partidului res-
pectiv sau s-a retras din partid;
B. nu;
C. da, dacă i s-a retras imunitatea parlamentară;
D. da, dacă i se retrage sprijinul politic.
4. Cererea de revocare a unui mandat de deputat, adresată Camerei De-
putaţilor de către un grup de alegători, poate fi admisă?
A. da, dacă deputatul s-a făcut vinovat de abateri grave faţă de aceştia;
B. da, dacă deputatului i s-a retras, în prealabil, imunitatea;
C. da, dacă alegătorii domiciliază în circumscripţia electorală în care a
candidat deputatul respectiv;
D. nu, întrucât deputatul se află în serviciul poporului.
5. Neeligibilitatea în alegerile parlamentare se apreciază:
A. după ce candidatul a obţinut mandatul de parlamentar;
B. după ce persoana respectivă a candidat, dar până la anunţarea rezul-
tatelor alegerilor;
C. înainte ca persoana respectivă să îşi fi depus candidatura pentru un
mandat de parlamentar.
6. Un deputat sau senator, în sistemul nostru constituţional, poate fi
trimis în judecată în timpul exercitării mandatului?
A. nu, întrucât beneficiază de imunitate parlamentară;
B. da, pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea mandatului;
C. da, cu încuviinţarea Camerei din care face parte;
D. da, dacă demisionează din demnitatea publică de deputat sau senator.
7. Indicaţi deosebirile între mandatul parlamentar şi mandatul civil.
8. Menţionaţi cazurile în care mandatul deputaţilor şi senatorilor înce-
tează.
9. Deputaţii şi senatorii reprezintă:
A. pe alegătorii din circumscripţia electorală în care au candidat;

B. pe alegătorii din colegiile electorale în care au obţinut mandatul;
C. întregul popor;
D. partidele care i-au propus candidaţi.
10. Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în condiţiile
art. 62 alin. (2) din Constituţie în Camera Deputaţilor sunt reprezentaţi:
A. doar în Camera Deputaţilor de către toţi deputaţii;
B. doar în Camera Deputaţilor de către deputaţii cărora le-a fost repartizat
mandatul în condiţiile art. 62 alin. (2) din Constituţie;
C. de către toţi deputaţii şi senatorii.
11. Mandatul imperativ:
A. permite alegătorilor să îl revoce pe parlamentar;
B. nu permite alegătorilor să îl revoce pe parlamentar;
C. permite partidelor politice reprezentate în Parlament să retragă sprijinul
politic al deputaţilor şi senatorilor care şi-au părăsit grupurile parlamen-
tare;
D. reprezintă împuternicirea acordată de alegători deputaţilor şi senatorilor,
prin exercitarea dreptului de vot.
12. Incompatibilitatea unui parlamentar se apreciază:
A. înainte ca acesta să fi candidat;
B. pe data anunţării rezultatelor alegerilor parlamentare;
C. după ce acesta a dobândit mandatul de deputat sau senator.
13. Instituţia imunităţii parlamentare înseamnă că:
A. deputatul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile sale poli-
tice exprimate în exercitarea mandatului său;
B. deputatul poate fi trimis în judecată penală sau contravenţională pentru
fapte care nu au legătură cu exercitarea mandatului său;
C. deputatul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile şi opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului său.
A. neeligibilitatea înseamnă imposibilitatea ca cel ales deputat să înde-
plinească, concomitent, o altă anumită funcţie;
B. incompatibilitatea înseamnă imposibilitatea ca cel ales deputat să înde-
plinească, concomitent, o altă anumită funcţie.
TEMA
Preşedintele României
13
§1. Introducere
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o republică
semiprezidenăială. Locul ăi rolul instituăiei Preăedintelui României sunt
precizate în Constituăie, care stabileăte, totodată, raporturile Preăedintelui cu
Parlamentul ăi Guvernul. Aăa cum rezultă din Constituăie, puterea executivă
este organizată la vârf potrivit modelului executivului dualist. Aceasta
înseamnă că puterea este departajată între Preăedinte ăi Guvern, fiecăruia
revenindu-i un set de atribuăii, o sferă proprie de prerogative constituăionale
ăi legale. Preăedintele nu îăi poate subordona Guvernul, întrucât acesta se
formează ca rezultat al voinăei politice a Parlamentului, faăă de care îăi asumă
o răspundere politică. Între Preăedinte ăi Guvern sunt raporturi de colaborare.
Raporturile preăedintelui republicii cu parlamentul nu sunt ample. Fiecare
dintre cele două instituăii reprezentative este aleasă prin vot universal direct.
Preăedintele are, astfel, o legitimitate electorală egală cu cea a parlamentului.
Constituăia fixează locul Preăedintelui în ansamblul structurilor de
guvernare ăi îi atribuie un rol minor în conducerea statului. Guvernul este acela
care, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne ăi externe a ăării ăi exercită conducerea generală a
administraăiei publice. Preăedintelui îi revin prerogative de arbitru între
puterile statului, precum ăi între stat ăi societate. Formal, atribuăiile
preăedintelui de republică sunt similare preăedinăilor de republică
parlamentară, asumarea în fapt de către acesta a unui rol activ în conducerea
statului, de „jucător” pe scena politică fiind un exces de putere.
Preăedintele are, potrivit Constituăiei, o răspundere politică în faăa
Parlamentului ăi a poporului în situaăia în care săvârăeăte fapte grave prin care
încalcă Constituăia. Preăedintele îăi poate asuma ăi o răspundere juridică, de
natură penală, în caz de înaltă trădare.
3.1. Locul şi rolul Preşedintelui României în echilibrarea puterilor

statului
13. Preşedintele României 265
 Constituantul din 1991 s-a pronunţat în favoarea formei de

guvernământ republicane şi a optat, în acelaşi timp, pentru re-
publica semiprezidenţială. Caracterul semiprezidenţial al repu-
blicii este rezultatul receptării în sistemul constituţional româ-
nesc a modelului de alegere a şefului statului în sistemele pre-
zidenţiale, precum şi a modalităţilor de răspundere politică a
guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristice regimurilor
politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esenţiale a
regimului politic prezidenţial (alegerea directă a şefului statului)
cu răspunderea politică a guvernului faţă de parlament a rezultat
modelul republicii semiprezidenţiale.
 Preşedintele României face parte din puterea executivă şi
întruneşte, în această calitate, prerogativele esenţiale ale aces-
tei puteri, ce revin prin definiţie şefului statului. Ca model de
organizare a puterii executive, Constituantul român a institu-
ţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist. Potrivit aces-
tui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între
şeful statului şi guvern. Între atribuţiile acestei din urmă autorităţi
publice şi cele ale instituţiei prezidenţiale există demarcaţii clare.
 În sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială
şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice di-
ferite. Astfel, Preşedintele României beneficiază de o legi-
timitate populară – rezultat al alegerii sale directe de către corpul
electoral –, iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful
statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.
3.2. Funcţiile constituţionale ale Preşedintelui României
 Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe

care o are ca şef al statului, patru funcţii principale: funcţia de
reprezentare [art. 80 alin. (1)]; funcţia de garant al independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării [art. 80 alin.
(1)]; funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei
[art. 80 alin. (2)]; funcţia de mediere [art. 80 alin. (2)].
 Preşedintele României este organul de vârf al puterii exe-
cutive şi, în această calitate, ocupă demnitatea de şef al statului.
Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării.
 Deşi Constituţia nu face nicio menţiune în acest sens, acti-
vitatea de reprezentare a statului român de către Preşedinte se
referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât şi la relaţiile
internaţionale ale României.
 Preşedintele României – ca şef al statului – se identifică cu

statul român, dar nu se confundă cu acesta. Dimpotrivă, statul
îşi subordonează autorităţile de guvernare, întrucât devine
chintesenţa voinţei suverane a naţiunii.
 Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta
statul român, ci numai poporul, pe când Preşedintele este
învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituţie.
În schimb, Preşedintele României nu are prerogativa
constituţională de a reprezenta poporul.
 În calitate de şef al statului, Preşedintele României este ga-
rantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii te-
ritoriale a ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor
menţionate, preşedintele dispune de importante prerogative:
prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, este coman-
dantul forţelor armate, poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate.
 Preşedintele României este în drept să acţioneze ca garant
al independenţei naţionale şi în cazul în care aceasta ar fi
ameninţată de factori interni sau dacă factorii interni ar acţiona,
împreună cu forţe străine, împotriva independenţei naţionale.
 Preşedintele României uzează de atribuţiile sale de garant
al independenţei pentru a iniţia, organiza sau conduce (din
punct de vedere politic) actul de ripostă împotriva oricărui
atentat provenind din interiorul sau din afara ţării, prin care s-ar
urmări afectarea independenţei statale, dar şi a independenţei
naţiunii române.
 Preşedintele este, totodată, garantul unităţii ţării. Sintagma
„unitatea ţării” trebuie raportată, în special, la caracterul unitar al
statului român. Din această perspectivă, orice acţiune, indiferent
de natura ei, prin care s-ar afecta caracterul unitar al statului
român îndreptăţeşte pe Preşedintele României să acţioneze ca
garant al unităţii statului.
 Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. În
această calitate, Preşedintele acţionează, prin excelenţă, în
virtutea art. 92 din Constituţie: este comandant suprem al for-
ţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în alin. (2) al
art. 92, mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate.
 Alineatul (2) al art. 80 din Constituţie învesteşte Preşe-
dintele României cu prerogativa de a veghea la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În ceea
ce priveşte respectarea Constituţiei, menţionăm că prin acest
concept se are în vederea îndatorirea generală ce revine
cetăţenilor români, ca şi autorităţilor publice centrale sau locale,
partidelor politice, organismelor care desfăşoară activitate

economică, organizaţiilor de cult, organizaţiilor neguvernamen-
tale, sindicatelor, presei ş.a. de a respecta litera şi spiritul
Constituţiei.
 Constituţia nu foloseşte însă termenul de control prezi-
denţial. Rezultă, aşadar, că Preşedintele României nu are com-
petenţa de a exercita un control de constituţionalitate a acti-
vităţilor sociale.
 În două situaţii, prevăzute expres în Constituţie, Preşe-
dintele acţionează direct pentru a se sancţiona derogarea de la
conţinutul Legii fundamentale: sesizarea Curţii Constituţionale
privind neconstituţionalitatea unei legi ce i s-a trimis de către
Parlament în vederea promulgării şi sesizarea Curţii Constituţio-
nale potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.
 Atribuirea Preşedintelui României a dreptului de a cere po-
porului să îşi exprime prin referendum voinţa cu privire la pro-
bleme de interes naţional, chiar şi după consultarea Parla-
mentul, lasă deschisă calea asumării de către şeful statului a
unei puteri considerabile sau a unei influenţe politice consti-
tuţionale, în faţa căreia prerogativele forului legislativ şi ale
Guvernului se pot estompa.
 Preşedintele veghează, totodată, şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. Constituţia nu precizează ce se înţelege
prin „buna funcţionare” a autorităţilor publice. Rezultă, deci, că
raportăm acest termen la specificul fiecărei autorităţi (instanţă
judecătorească, primar, guvern, prefect, minister, Curtea de Con-
turi, consiliu local ş.a.) şi la reglementările legale în materie.
 Alineatul (2) al art. 80 precizează că, pentru a veghea la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Observăm că termi-
nologia folosită de constituant este foarte generală, poate prea
generală. În virtutea acestei prerogative, Preşedintele României
are dreptul conferit prin art. 146 lit. e) din Constituţie să sesizeze
Curtea Constituţională cu privire la conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice.
 Funcţia de mediere, care presupune activitate de arbitraj,
inclusiv concesii reciproce între părţile aflate în divergenţă, co-
respunde prerogativei prezidenţiale de veghere la buna func-
ţionare a autorităţilor publice.
 Medierea între puterile statului se referă, în mod clar, la
arbitrarea unui conflict între cele trei puteri constituţionale.
 Medierea este însă total nepotrivită pentru restabilirea lega-

lităţii constituţionale, acţiune ce exclude orice fel de compromis
sau concesii şi care presupune intervenţia directă, promptă a
Parlamentului, în cazul în care Curtea Constituţională ar decide
că sesizarea Preşedintelui privind neconstituţionalitatea unei
legi este întemeiată. După părerea noastră, funcţia de mediere
a Preşedintelui nu poate avea ca scop asigurarea respectării
Constituţiei.
3.3. Alegerea Preşedintelui României
 Opţiunea pentru modalitatea de alegere directă a Preşedintelui

României se explică şi prin voinţa Legiuitorului constituant de a nu
lăsa desemnarea şefului statului la latitudinea jocului politic al
partidelor reprezentate în Parlament. În cazul în care un partid
politic ar avea o majoritate confortabilă în Parlament, el ar impune
un preşedinte care ar fi ulterior legat prin servituţi de partidul care l-
a impus la conducerea statului. Într-un asemenea caz, Preşedintele
nu ar mai fi putut să îndeplinească cu imparţialitate prerogativele
de arbitru între forţele politice şi sociale. Potrivit art. 81 alin. (1) din
Constituţie şi art. 1 din Legea nr. 370/2004, Preşedintele se alege
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
 Sufragiul universal direct oferă şefului statului o legitimitate
populară care îl face egal, din punct de vedere reprezentativ, cu
Parlamentul.
 La alegerile prezidenţiale se pot prezenta candidaţi propuşi de
partide şi formaţiuni politice sau candidaţi independenţi. Legea
nr. 370/2004 prevede că partidele şi formaţiunile politice pot pro-
pune, fie separat, fie împreună, numai câte un singur candidat. Le-
gea pentru alegerea Preşedintelui României cere ca fiecare can-
didatură să fie susţinută de cel puţin 200.000 de alegători. Pro-
punerile de candidaţi se depun la Biroul Electoral Central cel mai
târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
 Curtea Constituţională a decis că, potrivit Constituţiei, persoa-
na care candidează la funcţia de Preşedinte al României trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să aibă drept de vot [art. 36 alin. (2)];
b) să aibă cetă ăenia română ăi domiciliul în ăară [art. 16 alin. (3)];
c) să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-
un partid politic [art. 40 alin. (3)];
d) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel pu ăin
35 de ani [art. 37 alin. (2)];
e) să nu fi îndeplinit, anterior, două mandate în func ăia de Preăe-
dinte al României [art. 81 alin. (4)].
 Legiuitorul constituant a consacrat pentru sistemul de alegere

a Preşedintelui sufragiul cu două tururi de scrutin. Potrivit art. 81
alin. (3), este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur
de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele
electorale. În cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, la care
participă primii doi candidaţi care au obţinut în primul tur cel mai
mare număr de voturi valabil exprimate pe întreaga ţară. Confir-
marea acestui număr se face de Curtea Constituţională, prin adu-
cerea la cunoştinţă publică a prenumelui şi numelui celor doi
candidaţi care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei
votării.
 Pentru a fi declarat ales în al doilea tur, oricare dintre candidaţi
trebuie să obţină majoritatea relativă, fiind suficient, prin urmare, şi
un singur vot în plus faţă de cele obţinute de către contracandidat.
 Constituţia precizează în art. 81 alin. (4) că nicio persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât cel mult
două mandate, care pot fi şi succesive. Această dispoziţie urmează
a fi corelată şi cu art. 28 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României, potrivit căruia în alegerile prezidenţiale nu
pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, au fost
alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României.
 Curtea Constituţională nu declară ales candidatul care a obţi-
nut cele mai multe voturi, ci doar confirmă rezultatele sufragiului.
 În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor
pentru funcţia de Preşedinte al României de către Curtea Con-
stituţională, cele două Camere sunt convocate de preşedinţii aces-
tora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărei
alegere a fost validată. Depunerea jurământului se consemnează
într-o declaraţie a Parlamentului, prin care acesta ia act de
începerea exercitării mandatului de către Preşedintele României.
 Potrivit uzanţei, Preşedintele a cărui alegere a fost validată de
Curtea Constituţională păstrează această calitate până la depune-
rea jurământului în faţa Parlamentului de către Preşedintele nou
ales.
3.4. Durata mandatului
 Potrivit art. 83 alin. (1) şi a art. 82 alin. (2) din Constituţie, mand-
atul Preşedintelui României este de patru ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului preşedintelui ales în faţa celor două
Camere întrunite în şedinţă comună. Până la această dată,
continuă să îşi exercite atribuţiile Preşedintele în exerciţiu.
 Pentru raţiuni practice, Constituţia stabileşte că mandatul pre-

zidenţial poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau
de catastrofă. Este clar că atât starea de război, cât şi catastrofa
sunt de natură a împiedica organizarea de alegeri prezidenţiale. Se
înţelege că după încetarea stării de război şi a efectelor catastrofei
se vor organiza noi alegeri prezidenţiale.
 Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de
demisie, demitere din funcţie, imposibilitate definitivă a exercitării
atribuţiilor şi în caz de deces. În toate aceste situaţii, intervine
vacanţa funcţiei. Competenţa de a constata existenţa situaţiilor ce
duc la vacanţa funcţiei prezidenţiale revine, potrivit art. 146 lit. g)
din Constituţie, Curţii Constituţionale, care va comunica cele con-
statate Parlamentului şi Guvernului, în vederea organizării alege-
rilor pentru un nou Preşedinte. Până la depunerea jurământului de
către Preşedintele ales, interimatul funcţiei prezidenţiale se asigu-
ră, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Came-
rei Deputaţilor. Interimatul se asigură, potrivit art. 98 alin. (1) din
Constituţie, şi în cazul în care Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita
atribuţiile. În general, constituţiile nu precizează ce se înţelege prin
„imposibilitatea temporară” ca preşedintele de republică să îşi
exercite funcţiile. Este vorba însă de situaţii extraordinare, când
şeful statului este împiedicat temporar să îşi îndeplinească atri-
buţiile, datorită, de pildă, supunerii sale unei operaţii chirurgicale
sub efectul anesteziei sau aflării în comă. Se înţelege că în astfel
de cazuri şeful statului nu are discernământul necesar pentru a
acţiona în această calitate.
3.5. Regimul juridic al incompatibilităţii Preşedintelui României
 Importanţa funcţiei prezidenţiale impune ca Preşedintele să i

se consacre întru totul, fără a mai fi legat de o altă funcţie publică
sau privată. Nu este vorba de prevenirea unui conflict de interese
între funcţia de preşedinte şi o anumită funcţie publică sau privată,
ci de faptul că Preşedintele României, fiind arbitru între puterile
statului, precum şi între stat şi societate, trebuie să fie imparţial şi
independent. În felul acesta, Preşedintele va putea adopta o poziţie
pe deplin obiectivă faţă de toate părţile aflate în conflict.
 Textul constituţional se referă la trei categorii de incompatibi-
lităţi:
a) incompatibilitatea între func ăia preziden ăială ăi calitatea de
membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă func ăie publică, indiferent care ar
fi domeniul în care s-ar exercita aceasta ăi natura funcăiei;
c) incompatibilitatea cu orice func ăie privată.
 În ceea ce priveşte al doilea gen de incompatibilitate, conceptul

de funcţie publică este cel definit de dreptul administrativ: o funcţie
în aparatul de stat central sau local, implicând exercitarea autorităţii
de stat.
3.6. Regimul imunităţii prezidenţiale

 Constituţia României consacră şi un regim de protecţie, de
tip parlamentar, a Preşedintelui. Astfel, potrivit art. 84 alin. (2)
din Constituţie, acesta se bucură de imunitate şi de nerespon-
sabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul şi în
legătură cu exercitarea mandatului său. Constituţia face, astfel,
trimitere expresă la regimul juridic al independenţei opiniilor
aplicabil membrilor Parlamentului.
 Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere pe
plan politic a şefului statului pentru modul în care îşi exercită
atribuţiile ce îi revin în funcţia pe care o ocupă.
 Evident, Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată penală pentru fapte săvâr-
şite în legătură cu prerogativele prezidenţiale. Avem în vedere
acele fapte şi acte prin care se materializează atribuţiile prezi-
denţiale, care sunt compatibile cu rolul şi funcţiile Preşedintelui.
Dimpotrivă, încălcarea acestor prerogative ridică problema
răspunderii şefului statului, în funcţie de natura şi gravitatea fap-
telor ce i se impută.
3.7. Atribuţiile Preşedintelui României

 Natura juridică, rolul şi funcţiile instituţiei prezidenţiale im-
pun ca atribuţiile acesteia să fie prevăzute exclusiv în Con-
stituţie. Atribuţiile Preşedintelui României stabilite în Constituţie
privesc, prin excelenţă, raporturi de drept public, fie de drept
constituţional, internaţional sau de drept administrativ. Exer-
citând astfel de atribuţii, Preşedintele României acţionează ca
autoritate statală, reprezentând statul român.
3.7.1. Atribuţii prevăzute în Constituţie pentru exercitarea cărora

Preşedintele „cooperează” cu alte autorităţi publice
 Atribuţii care implică aprobarea sau consultarea Parlamen-

tului:
– declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parţială sau totală a forţelor armate;
– instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga

ţară ori în unele localităţi. În acest caz, aprobarea Parlamentului
este ulterioară adoptării măsurii respective [art. 93 alin. (1) din
Constituţie];
– cere poporului, după consultarea Parlamentului, să îşi exprime
prin referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional
(art. 90 din Constituţie).
 Atribuţii care necesită contrasemnarea actelor emise de
Preşedinte de către primul-ministru:
– încheie tratate internaţionale în numele României, negociate
de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului [art. 91
alin. (1) din Constituţie];
– la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă repre-
zentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiin-
ţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice [art. 91
– declară, cu aprobarea Parlamentului, mobilizarea parţială sau
totală a forţelor armate [art. 92 alin. (2) din Constituţie];
– ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate împotriva ţării
[art. 92 alin. (3) din Constituţie];
– instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă
în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale
[art. 93 alin. (1)];
– conferă decoraţii şi titluri de onoare [art. 94 lit. a) din Con-
stituţie];
– acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral [art. 94 lit.
b)];
– acordă graţierea individuală [art. 94 lit. d) din Constituţie].
 Atribuţii a căror exercitare implică conlucrarea directă a Pre-
şedintelui României cu alte autorităţi publice:
– desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru
[art. 85 alin. (1) din Constituţie];
– numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de
Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie];
– revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului [art. 85 alin. (2) din Constituţie];
– dizolvă Parlamentul [art. 89 alin. (1) din Constituţie];
– iniţiază revizuirea Constituţiei [art. 150 alin. (1) din Constituţie]
ş.a.
3.7.2. Atribuţii prevăzute în Constituţie pentru exercitarea cărora

Preşedintele nu solicită „concursul” unor autorităţi publice
– cere convocarea, în sesiune extraordinară, a Camerei Depu-
taţilor şi Senatului [art. 66 alin. (2) din Constituţie];
– adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele

probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constituţie);
– promulgă legile votate de Parlament [art. 77 alin. (1) din Con-
stituţie];
– cere reexaminarea legii înainte de promulgare [art. 77 alin. (2) din
Constituţie];
– numeşte trei judecători ai Curţii Constituţionale [art. 142
– solicită Curţii Constituţionale să soluţioneze conflictele juridice
de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit.
e) din Constituţie].
3.8. Răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui României
 În formele de guvernământ republicane, şefului statului îi

revine o responsabilitate directă pentru modul în care îşi exer-
cită mandatul. În ceea ce priveşte regimul politic instituit în re-
publică, nu are importanţă, sub aspectul asumării ca atare a răs-
punderii, dacă acesta este prezidenţial sau parlamentar. Doar
forma răspunderii diferă, în funcţie de caracterul prezidenţial sau
parlamentar al sistemului politic.
 Constituţia României, aprobată prin referendum în 1991, a
instituit, deopotrivă, o răspundere politică şi juridică a Pre-
şedintelui. Suportul constituţional al răspunderii politice a Pre-
şedintelui României este art. 95 alin. (1) din Constituţie, potrivit
căruia, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, şeful statului poate fi suspendat din
funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea
Curţii Constituţionale.
Răspunderea  Răspunderea politică a Preşedintelui României cuprinde,

politică a practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă,
Preşedintelui pe care şeful statului şi-o asumă în condiţiile art. 95 alin. (1) din
României Constituţie faţă de Camera Deputaţilor şi Senat, şi o răspundere
faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru
demiterea Preşedintelui suspendat. Atragem atenţia că cele
două faze, deşi sunt distincte, se presupun una pe alta. Ele sunt
deci cumulative.
 Constituţia nu prevede natura faptelor a căror comitere ar
atrage declanşarea procedurii de suspendare a şefului statului.
Constituantul a precizat doar că ar fi vorba de fapte grave, prin
care Preşedintele României încalcă prevederile Constituţiei.
Gravitatea faptelor va fi apreciată de iniţiatorii procedurii de sus-
pendare şi, în cazul declanşării acesteia, de cele două Camere.
 Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte poate

fi iniţiată, potrivit art. 95 alin. (2) din Constituţie, de cel puţin o
treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui. Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede, în art. 66
alin. (1), că propunerea de suspendare se depune concomitent
la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. Con-
stituţia recunoaşte dreptul şefului statului de a da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Aceste explicaţii pot
fi verbale sau scrise. De asemenea, explicaţiile pot fi prezentate
personal de Preşedinte sau transmise de acesta celor două
Camere legislative.
 În cazul în care s-a apreciat că datele sunt suficiente, pro-
punerea de suspendare, însoţită de informaţiile necesare şi
dovezile pe care se întemeiază, se trimite de îndată, de către
preşedintele care a condus şedinţa comună, Curţii Consti-
tuţionale, spre consultare, menţionându-se şi termenul până la
care aceasta trebuie să se pronunţe.
 În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curţii Con-
stituţionale, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă
comună, pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din
funcţie. La dezbateri este invitat şi Preşedintele României, că-
ruia i se va da cuvântul, la cererea sa, oricând în timpul dezba-
terilor, pentru a da explicaţii asupra faptelor ce i se impută. Ho-
tărârea se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Votul este secret, prin bile.
 Hotărârea adoptată de Parlament în cadrul procedurii de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României se comunică
acestuia, în termen de 48 de ore, sub semnătura preşedinţilor
celor două Camere.
 Dacă propunerea de suspendare din funcţie a fost aprobată,
hotărârea se trimite şi Guvernului, în vederea iniţierii proiectului
de lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului
pentru demiterea Preşedintelui.
 În cazul aprobării propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României, urmează să se declanşeze procedura
de instituire a interimatului funcţiei prezidenţiale.
 Autoritatea publică competentă să constate existenţa îm-
prejurărilor care justifică interimatul este Curtea Constituţională.
 Dacă în urma referendumului organizat în temeiul art. 95
alin. (3) din Constituţie Preşedintele este demis, se instituie
vacanţa funcţiei, urmând ca, în termen de trei luni de la des-

tituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou Preşe-
dinte.
 În cazul în care electoratul a refuzat demiterea Preşedin-
telui, interimatul funcţiei acestuia, instituit în virtutea art. 98 alin.
(1) din Constituţie, încetează, iar Preşedintele suspendat îşi reia
exerciţiul mandatului său.
Răspunderea  În afara răspunderii politice a Preşedintelui României, Con-

juridică a stituţia a prevăzut şi o răspundere juridică (penală) a acestuia.
Preşedintelui Articolul 96 din Constituţie consacră procedura de impeach-
României ment, care constă în punerea sub acuzare a Preşedintelui pen-
tru „înaltă trădare”. Constituţia nu defineşte conţinutul acestei
noţiuni. În condiţiile în care nici Codul penal nu precizează
conţinutul material al infracţiunii de înaltă trădare, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu ar avea un temei legal de a-l judeca pe
Preşedintele României în cazul când Parlamentul ar hotărî
punerea sub acuzare a acestuia. „Înalta trădare” a fost echi-
valată cu cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor
poporului şi ţării în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale.
 Articolul 96 din Constituţie prevede că procedura de punere
sub acuzare a Preşedintelui României se declanşează de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Cererea trebuie să cu-
prindă descrierea faptelor care îi sunt imputate şi încadrarea lor
juridică. După primirea cererii de către birourile permanente ale
celor două Camere legislative, acestea vor informa neîntârziat
Preşedintele României asupra cererii de punere sub acuzare,
pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
 Dacă se hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui
României, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două
Camere, solicită de îndată procurorului general să sesizeze,
potrivit legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În tot cursul
procedurii de punere sub acuzare, Preşedintele României este
în drept să se apere. De la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii, preşedintele este suspendat de drept.
 La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Preşedintele
este demis de drept şi urmează să se declanşeze procedura de
instituire a vacanţei prezidenţiale.
 Este posibil ca instanţa supremă să constate nevinovăţia
Preşedintelui. În această situaţie ipotetică, în tăcerea Con-
stituantului, considerăm că Preşedintele exercită în continuare
mandatul încredinţat de popor. În fond, Preşedintele beneficiază
de principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3.9. Actele Preşedintelui României
 În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite

decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi indi-
viduale.
 În afară de decrete – care sunt acte juridice –, Preşedintele
poate întocmi acte politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste
acte nu produc efecte juridice.
 Aşa cum am văzut deja, unele decrete emise de Preşe-
dintele României trebuie contrasemnate de primul-ministru,
care angajează astfel răspunderea Guvernului pentru conţinutul
şi efectele acestora.
 Constituţia prevede în art. 100 alin. (1) că decretele pre-
zidenţiale se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând
inexistenţa actelor juridice respective.
1. Indicaţi trăsăturile esenţiale ale regimului semiprezidenţial reflectat în

Constituţia României din 1991.
A. în sistemul constituţional românesc, Preşedintele României răspunde
politic şi juridic în faţa Parlamentului;
B. în sistemul constituţional românesc, Preşedintele României răspunde
juridic în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
C. nu răspunde politic şi juridic în faţa Parlamentului, întrucât este ales
direct de popor;
D. răspunde politic numai în faţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
3. Raporturile între Preşedintele României şi prim-ministru sunt orga-
nizate potrivit:
A. modelului „executivului monocratic”;
B. modelului „executivului monocefal”;
C. modelului „executivului dualist”.
4. Indicaţi funcţiile constituţionale ale Preşedintelui României.
5. Enumeraţi condiţiile de eligibilitate pentru funcţia de Preşedinte al Ro-
mâniei.
6. Autoritatea publică competentă să anunţe candidatul ales la funcţia
de Preşedinte al României este:
A. Curtea Constituţională, întrucât validează alegerea şefului statului;
B. Camera Deputaţilor şi Senatul, înaintea prestării de către candidatul ales
a jurământului de credinţă;
C. Biroul Electoral Central;

D. Curtea Constituţională, după validarea alegerii de către Biroul Electoral
Central.
7. Menţionaţi cazurile de încetare, înainte de termen, a mandatului de
Preşedinte al României.
8. Preşedintele României poate cere reexaminarea unei legi:
A. de cel mult două ori;
B. o singură dată;
C. ori de câte ori i se trimite spre promulgare.
9. Răspunderea Preşedintelui României are caracter:
A. politic sau penal;
B. politic;
C. penal;
D. Preşedintele României beneficiază de imunitate şi nu poate fi tras la
răspundere juridică.
10. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie?
A. da, dacă propunerea de suspendare este aprobată prin referendum na-
ţional;
B. da, dacă hotărârea de condamnare de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a rămas definitivă;
C. da, dacă propunerea de suspendare este aprobată de cele două
Camere legislative în şedinţă comună cu votul majorităţii membrilor
Parlamentului.
11. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României:
A. se face de cele două Camere, în şedinţă comună;
B. se face de orice Cameră legislativă;
C. se poate face, la sesizarea preşedinţilor celor două Camere, de către
Curtea Constituţională;
D. se poate face, la sesizarea grupurilor parlamentare, de către Curtea
Constituţională;
E. se poate face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la sesizarea
Parlamentului.
12. Competenţa judecării Preşedintelui României revine:
A. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
B. celor două Camere legislative;
C. Curţii Constituţionale.
13. Prin decret prezidenţial, Preşedintele României îl revocă pe primul-
ministru. Actul de revocare este constituţional?
A. da, întrucât Preşedintele a numit Guvernul pe baza votului de învestitură
acordat de Parlament;
B. da, întrucât Preşedintele are dreptul să revoce membrii Guvernului;
C. nu, întrucât această revocare este interzisă de Constituţie.
14. Autoritatea publică ce reprezintă statul român este:
A. Parlamentul României;
B. Preşedintele României;
C. Guvernul României.
15. Preşedintele României poate fi demis de drept:
A. dacă în urma punerii sub acuzare de către Parlament a fost condamnat
de autoritatea competentă, iar hotărârea judecătorească a rămas defi-
nitivă;
B. în urma hotărârii celor două Camere legislative şi avizul Curţii Consti-
tuţionale;
C. Preşedintele României nu poate fi demis de drept, întrucât a fost ales
de popor, numai acesta putând să îl demită prin referendum naţional.
16. Decretele Preşedintelui României pot avea caracter normativ?
A. da;
B. nu;
C. da, numai pe baza unei legi de abilitare.
17. Ce prerogative poate exercita Preşedintele României primind o lege
spre promulgare?
18. Dreptul de veto al Preşedintelui României este prevăzut în actuala
Constituţie?
A. da, implicit;
B. da, expres;
C. nu, întrucât dreptul de veto se exercită doar în sistemele prezidenţiale.
19. Preşedintele României îşi păstrează în continuare calitate de membru
al unui partid politic, calitate dezvăluită de ziarul „Jurnalul Naţional”.
Ce sancţiune constituţională i se poate aplica?
Organizarea, funcţionarea TEMA
şi competenţa
Curţii Constituţionale
14
§1. Introducere
Justiăia constituăională este cunoscută în România de peste un veac ăi
jumătate. Primele prevederi referitoare la un control politic al
constituăionalită ăii legilor au fost cuprinse în Convenăia de la Paris din 1858,
care a stabilit principii fundamentale pentru organizarea de stat a celor două
Principate Române. La sfârăitul secolului al XIX-lea, instanăele judecătoreăti
pronunăau hotărâri prin care constatau destul de frecvent
neconstituăionalitatea extrinsecă a unor legi. Practic însă, un astfel de control
nu a fost recunoscut oficial în acea perioadă. Din 1912, în urma unui proces
civil (”Procesul tramvaielor”), s-a admis ideea de control al constituăionalităăii
legilor exercitat de către puterea judecătorească. Acest tip de jurisdicăie
constituăională a fost consacrat apoi în Constituăiile din 1923 ăi 1938. După
1948 nu se mai poate vorbi de un astfel de control, datorită caracterului
nedemocratic al regimului politic instaurat la 30 decembrie 1947.
Adunarea Constituantă aleasă în 1990 a optat pentru modelul european de
jurisdicăie constituăională. Acest tip de control prezintă multiple avantaje,
datorită competenăei foarte largi acordate Curăii Constituăionale ăi
caracterului general obligatoriu al deciziilor acesteia.
În viaăa politică, dar ăi în dezbaterile doctrinare, rolul Curăii Constituăionale
este contestat în primul rând datorită obedienăei judecătorilor Curăii
Constituăionale faăă de partidele aflate la putere ăi faăă de Preăedinte, precum
ăi datorită pronunăării unor decizii discutabile din punct de vedere juridic ăi al
principiilor de drept.
§2. Obiectivele principale şi competenţele temei

 Obiectivele principale ale temei:
 definirea unor noţiuni şi termeni precum justiţie constituţională, jurisdicţie
constituţională, controlul constituţionalităţii legilor;
 definirea termenului de supremaţie a Constituţiei şi a celui de ierarhie a
normelor juridice;
 explicarea şi aprofundarea legitimităţii justiţiei constituţionale în statul de
drept;
 expunerea procedurilor de control al constituţionalităţii legilor;

 cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor, precum şi a caracteristicilor
fiecărui tip de control al constituţionalităţii legilor;
 cunoaşterea competenţelor Curţii Constituţionale;
 interpretarea unor soluţii date de Curtea Constituţională potrivit compe-
tenţei acesteia.
 Competenăele conferite:
 studenţii vor putea asimila şi defini corect noţiunile şi termenii explicaţi pe
parcursul expunerii;
 studenţii vor cunoaşte fundamentele teoretice şi legitimitatea controlului
constituţionalităţii legilor;
 studenţii vor asimila caracteristicile fiecărui tip de control al constituţiona-
lităţii legilor, precum şi avantajele şi dezavantajele fiecăruia;
 studenţii vor înţelege rolul Curţii Constituţionale în garantarea supremaţiei
Constituţiei;
 studenţii vor căpăta informaţiile şi cunoştinţele necesare pentru interpre-
tarea unor decizii ale Curţii Constituţionale;
 studenţii vor căpăta abilităţile necesare pentru întocmirea planului unor
dezbateri teoretice şi expuneri pe tema controlului constituţionalităţii legi-
lor.
3.1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei

Constituţiei
 Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să

opteze între controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor şi
controlul politic al acestora, fiecare dintre ele având avantajele
şi dezavantajele sale. În final, Legiuitorul constituant a optat
pentru un tip de control al constituţionalităţii legilor exercitat de
o autoritate publică politico-jurisdicţională, special instituită
pentru acest scop. Această autoritate publică este Curtea
Constituţională, care, ca şi alte autorităţi, cum ar fi Curtea de
Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ş.a., are un statut
constituţional, întrucât principiile sale de organizare şi funcţio-
nare sunt stabilite de Constituţie.
 Curtea Constituţională a României este o autoritate publică
ce se supune numai Constituţiei şi legii privind organizarea şi
funcţionarea sa.
 Este o condiţie de fond ca prevederile legale privind juris-
dicţia constituţională, adică competenţa Curţii, să fie incluse în
14. Organizarea, funcţionarea şi competenţa Curţii Constituţionale 281
Constituţie. Nici măcar prin legea organică a Curţii Constitu-

ţionale nu pot fi instituite – ca reglementare primară – dispoziţii
referitoare la domeniul său de competenţă constituţională ma-
terială.
 Caracterul politic al controlului constituţionalităţii legilor
exercitat de Curtea Constituţională constă, în primul rând, în
procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de judecător
constituţional şi de alegere a şase dintre aceştia de către cele
două Camere ale Parlamentului. Chiar şi în privinţa celorlalţi trei
judecători desemnaţi (numiţi) de Preşedintele României este
evidentă manifestarea unei voinţe politice, cu toate că şeful
statului nu exprimă – prin actul de numire – voinţa unei
formaţiuni politice legitimate electoral.
 Caracterul politic al jurisdicţiei constituţionale rezultă,
de asemenea, din conţinutul politic al normelor fundamentale a
căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului.
 În fine, unele atribuţii conferite acestei autorităţi, cum sunt
aprecierea constituţionalităţii unui partid politic, avizul pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui Româ-
niei, întăresc caracterul politic al autorităţii publice învestite cu
soluţionarea contenciosului constituţional.
 Caracterul jurisdicţional rezultă, înainte de toate, din
procedura de verificare a constituţionalităţii unei dispoziţii legale,
din statutul judecătorilor, din modul de organizare şi funcţionare
a autorităţii publice respective.
 Procedura jurisdicţională de soluţionare a sesizărilor privind
neconstituţionalitatea unor prevederi legale [art. 146 lit. a) şi d)
din Constituţie] sau regulamentare [art. 146 lit. c) din Constituţie]
are un caracter contencios.
 Curtea Constituţională are, pe lângă prerogative de control
constituţional al legilor şi al unor categorii de acte normative
adoptate de Parlament şi Guvern, şi alte atribuţii care vizează,
fără îndoială, asigurarea supremaţiei normelor constituţionale în
domenii de activitate de interes social şi politic deosebit, cum ar
fi procedura de alegere a Preşedintelui României, procedura de
suspendare din funcţie a acestuia, exercitarea de către cetăţeni
a dreptului de iniţiativă legislativă, revizuirea Constituţiei, con-
testarea constituţionalităţii unui partid politic.
 Atribuirea acestor prerogative Curţii Constituţionale se ex-
plică în primul rând prin caracterul ei independent faţă de toate
celelalte autorităţi publice şi prin poziţia Curţii de garant al
supremaţiei Constituţiei, consfinţită de art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992, dar şi în art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală.
 Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei

puteri în stat, fiind independentă faţă de acestea. Faptul că jude-
cătorii Curţii sunt numiţi de puterea legislativă şi de puterea
executivă (Preşedintele României) nu creează un raport de
subordonare a Curţii faţă de acestea.
 Locul Curţii Constituţionale în ansamblul organizării puteri-
lor în stat este stabilit de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
republicată, potrivit căruia Curtea Constituţională este indepen-
dentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei şi legii sale organice.
 Jurisdicţia constituţională nu poate fi redusă la soluţionarea
unui conflict între norma de drept ordinară şi cea constituţională.
Dacă ţinem seama că aceasta din urmă reglementează cadrul
de desfăşurare a jocului politic şi al intereselor politice
divergente, litigiile care rezultă din nerespectarea Constituţiei
privesc, în primul rând, mecanismul elaborării şi exercitării
actului politic. De aceea, dreptul constituţional are o com-
ponentă politică remarcabilă.
3.2. Organizarea Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi

pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat
şi trei de Preşedintele României. O treime din numărul jude-
cătorilor se înnoieşte din trei în trei ani.
 Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majo-
rităţii membrilor săi, la propunerea biroului permanent şi pe baza
recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător,
persoana care a întrunit cel mai mare număr de voturi.
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În
cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul judecătorilor Curţii.
 Plenul Curţii este atât organ de jurisdicţie constituţională,
cât şi organ care asigură buna desfăşurare a activităţii Curţii.
3.3. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
 Potrivit art. 143 din Constituţie, judecătorii Curţii trebuie să

aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profe-
sională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul juridic superior. Respectarea întocmai a acestor
condiţii rămâne la aprecierea autorităţilor publice care au dreptul
constituţional de a-i numi pe cei 9 judecători. Este vorba de

condiţii minimale care sunt evaluate potrivit unor proceduri
interne stabilite în acest sens. Este important de subliniat că
menţionarea condiţiilor respective chiar în textul Constituţiei
este o minimă măsură menită să atenueze percepţia subiectivă
că cei 9 judecători sunt selectaţi pe considerente politice.
3.4. Competenţa Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie

constituţională în România, ceea ce dovedeşte caracterul exclu-
siv al competenţei acesteia. Competenţa Curţii este cir-
cumscrisă însă la cea stabilită prin Constituţie. Nicio altă auto-
ritate publică nu se poate pronunţa – cu valoare de decizie obli-
gatorie sau executorie – în ceea ce priveşte constituţionalitatea
legilor.
 În cazul dezbaterilor parlamentare care au ca obiect exami-
narea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, este
posibil ca deputaţii şi senatorii ori comisiile celor două Camere
sesizate în fond sau solicitate să dea un aviz pe marginea
acestora să invoce neconstituţionalitatea unor prevederi cu-
prinse în proiectele supuse Camerelor spre dezbatere şi
adoptate sau a unor amendamente.
 Articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede, totodată,
că aceasta este singura în drept să hotărască asupra compe-
tenţei sale, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în
art. 146 din Constituţie. Competenţa Curţii nu poate fi contestată
de nicio autoritate publică.
 Competenţa Curţii este configurată în art. 146 din Consti-
tuţie, ale cărui prevederi sunt dezvoltate de Legea nr. 47/1992,
republicată. Din lectura textelor care stabilesc atribuţiile Curţii
rezultă că în competenţa acesteia intră, pe lângă controlul
propriu-zis al unor acte ale Parlamentului şi Guvernului sau al
constituţionalităţii tratatelor ori al altor acorduri internaţionale
sau al unor iniţiative legislative exercitate de cetăţeni, şi veri-
ficarea constituţionalităţii unor proceduri care nu au legătură cu
procesul legislativ.
 Această autoritate publică jurisdicţională exercită un control
de legalitate, şi nu unul de oportunitate. Curtea Constituţională
statuează numai asupra problemelor de drept. Ca atare, în
soluţionarea cauzelor ce i-au fost remise potrivit art. 146 din
Constituţie, Curtea Constituţională trebuie să se limiteze la
verificarea conformităţii constituţionale a dispoziţiilor legale cu a
căror neconstituţionalitate a fost sesizată.
 Curtea Constituţionala nu este competentă să interpreteze,

la cerere, prevederile Constituţiei, întrucât această atribuţie nu
i-a fost stabilită prin Legea fundamentală.
 În exercitarea atribuţiilor sale control, Curtea Constituţională
nu este competentă să modifice sau să completeze dispoziţiile
legale a căror neconstituţionalitate o constată. Cu alte cuvinte,
Curtea se limitează doar la a evidenţia neconcordanţa unor
prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituţie. Altfel,
ar însemna să se confere acestei autorităţi publice calitatea de
„legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituţiei,
Curtea nu îşi poate asuma rolul de a crea, abroga sau a modifica
o normă juridică spre a îndeplini rolul de „legislator pozitiv”.
 Curtea Constituţională nu are dreptul să îşi asume, prin de-
ciziile pe care le pronunţă, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-
se astfel funcţiei legiuitoare a Parlamentului, care, potrivit art. 61
alin. (1) din Constituţie, este unica autoritate legiuitoare a ţării.
 În ceea ce priveşte actele supuse controlului de constitu-
ţionalitate prevăzute de Legea fundamentală, acestea sunt:
legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi
cele intrate în vigoare; tratatele ori alte acorduri internaţionale;
regulamentele celor două Camere legislative; ordonanţele Gu-
vernului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de
iniţiator, şi iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni.
3.4.1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
 Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionali-

tăţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşe-
dintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
 În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Consti-
tuţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea
se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul
general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. În cazul în care
legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este
de 2 zile.
 Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Ca-
merelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în ter-
men de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea
se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează
în plen.
 Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu par-

ticiparea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor
şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor men-
ţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar
şi evident, nu pot fi disociate. Decizia se pronunţă, în urma deli-
berării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Pre-
şedintelui României.
 Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se
comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
şi primului-ministru, în scopul declanşării procedurii prevăzute
în art. 147 alin. (2) din Constituţie. Potrivit acestui text, în ca-
zurile de neconstituţionalitate constatate de Curte, Parlamentul
este obligat să reexamineze dispoziţiile legale respective, pen-
tru punerea lor în acord cu prevederile constituţionale.
3.4.2. Controlul constituţionalităţii tratatelor şi a altor acorduri inter-

naţionale
 Legea de revizuire a Constituţiei a prevăzut competenţa

Curţii Constituţionale de a exercita un control al constituţiona-
lităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale.
 Deşi art. 146 lit. b) se referă în general la tratate sau alte
acorduri internaţionale, este limpede că intră sub incidenţa tex-
tului respectiv în primul rând acele tratate care urmează a fi
ratificate de forul legislativ. Aşadar, prerogativa Curţii înscrisă în
art. 146 lit. b) din Constituţie urmează a fi raportată la intenţia
autorităţilor publice competente (Preşedintele României şi, după
caz, Guvernul) de a cere ratificarea unor asemenea acte
internaţionale.
 Dispoziţii complementare privind problematica controlului
de constituţionalitate a tratatelor internaţionale sunt cuprinse în
art. 40 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele. Textul legal
prevede că, după convenirea sau adoptarea unui tratat care
urmează a fi supus Parlamentului spre ratificare, în orice etapă
a încheierii sale, oricare dintre preşedinţii celor două Camere
ale Parlamentului ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
cel puţin 25 de senatori pot solicita Curţii Constituţionale un aviz
privind compatibilitatea prevederilor acestuia cu Legea
fundamentală.
3.4.3. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului și al

hotărârilor adoptate de cele două Camere în ședințe separate sau în
ședință comună
 Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţio-

nalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamen-
tului este un control posterior. Acest control poate fi declanşat
după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul
Oficial, adică după ce este pus în aplicare.
 Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor
dispoziţii ale regulamentelor, Camera sesizată va reexamina
aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile
Constituţiei.
 Curtea Constituț ională este învestită să se pronune și
asupra hotărârilor adoptate de cele două Camere legislative sau
de Parlament.
3.4.4. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
 Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate

în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea
legilor şi a ordonanţelor ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-
o ordonanţă de care depinde soluţionarea cauzei.
 În legătură cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a
sesiza Curtea, din oficiu sau la cererea părţilor, privind neconsti-
tuţionalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea
cauzei, este de observat că atât art. 146 lit. d) din Constituţie,
cât şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă la instanţe
judecătoreşti. Din coroborarea celor două texte cu art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 304/2004, republicată, ar rezulta că, potrivit art.
146 lit. d) din Constituţie, pot sesiza Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele şi
judecătoriile, inclusiv instanţele militare. Au aceeaşi vocaţie şi
instanţele de arbitraj şi Avocatul Poporului.
 Prin instanţe judecătoreşti în sensul art. 146 lit. d) din
Constituţie urmează să înţelegem organismele la care se referă
art. 125 alin. (1) din Constituţie şi Legea nr. 304/2004.
 Deşi Constituţia se referă în art. 146 lit. d) la „neconstitu-
ţionalitatea legilor şi ordonanţelor”, se au în vedere dispoziţii le-
gale distincte cuprinse în cele două categorii de acte normative.
 Excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele

dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, deciziile sale
urmând să se refere numai la dispoziţiile legale de care depinde
soluţionarea cauzei în care s-a invocat aceasta.
 Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate pre-
vederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită de Curte
prin controlul prealabil, nici prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Con-
stituţionale. Decizia de neconstituţionalitate emisă de Curtea
Constituţională nu poate avea formal efect abrogator al textelor
legale constatate ca fiind neconstituţionale. Ca o consecinţă a
deciziei de neconstituţionalitate, acestea nu mai pot fi aplicate,
încetându-şi efectele pentru viitor.
 Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în
faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o
încheiere.
 Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi
sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-
o ordonanţă este definitivă şi obligatorie. Potrivit art. 147 alin.
(4) din Constituţie, deciziile Curţii sunt obligatorii de la data
publicării lor în Monitorul Oficial şi produc efecte numai pentru
viitor.
 Constituţia revizuită în 2003 a conferit Avocatului Poporului
atribuţia de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea unor legi şi ordonanţe ale Guvernului.
Considerăm că nu există un temei constituţional potrivit căruia
Avocatul Poporului să sesizeze Curtea Constituţională cu privire
la dispoziţii legale care nu au legătură cu exercitarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
 Referitor la efectele deciziei Curţii Constituţionale prin care
se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale cuprinse
în actul normativ supus controlului jurisdicţional al acestei
autorităţi publice, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie
statuează că acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei, dacă în acest interval autoritatea
publică emitentă – Parlamentul sau Guvernul – nu pune de
acord prevederile legale neconstituţionale cu dispoziţiile Con-
stituţiei. Pe durata acestui termen, textele legale în cauză sunt
suspendate de drept.
3.4.5. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre

autorităţile publice
 Constituţia revizuită a conferit Curţii Constituţionale atribuţia

de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice. Nici legea organică a Curţii, nici Constituţia
nu precizează ce se înţelege prin conflict juridic de natură
constituţională şi prin autorităţi publice.
 Conotaţia generală a termenului de conflict juridic, în înţe-
lesul art. 146 lit. e) din Constituţie, induce ideea de stare liti-
gioasă între două subiecte de drept prevăzute în Constituţie,
care au rolul de a exercita, potrivit unor proceduri solemne, acte
de putere publică. Starea conflictuală între autorităţi publice
prevăzute de Constituţie reprezintă nu numai o anormalitate
instituţională şi funcţională a unor autorităţi, cărora Constituţia
le-a conferit prerogative de putere, ci şi un blocaj în derularea
procesului de exercitare a puterii. Potrivit teoriei separaţiei
puterilor, autorităţile publice care aparţin celor trei puteri în stat
sunt obligate să colaboreze şi să acţioneze în mod unitar pentru
a asigura împreună conducerea statului. Orice conflict juridic
între acestea rezultă din modul defectuos al aplicării unor
dispoziţii legale sau din refuzul aplicării acestora.
 Caracterul constituţional al conflictului juridic rezultă din na-
tura normelor juridice nesocotite şi, totodată, din efectele pe pla-
nul conducerii statale şi al ordinii constituţionale ale nesocotirii
sau încălcării acestor norme. În procesul de examinare a
propunerii de revizuire a Constituţiei în 2003, Curtea a apreciat
că prin conflictele juridice de natură constituţională se înţeleg
conflictele de autoritate, care pot privi conflicte între două sau
mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul sau
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Legea fundamentală. Nu
intră în această categorie conflictele de ordin politic, chiar dacă
acestea i-ar privi pe titularii unor autorităţi publice de nivel
constituţional.
 În procesul de examinare a propunerii de revizuire a Con-
stituţiei în 2003, Curtea a apreciat că prin conflictele juridice de
natură constituţională se înţeleg conflictele de autoritate, care
pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi consti-
tuţionale cu privire la conţinutul sau întinderea atribuţiilor lor, de-
curgând din Legea fundamentală. Nu intră în această categorie
conflictele de ordin politic, chiar dacă acestea i-ar privi pe titularii
unor autorităţi publice de nivel constituţional.
 Orice stare conflictuală, litigioasă între două sau mai multe
autorităţi publice presupune fie un conflict de competenţă, fie
omisiunea de a pune în aplicare o dispoziţie legală. În practică
nu pot exista conflicte politice în stare pură. Chiar dacă, prin
absurd, ar exista un astfel de conflict, consecinţele sale ar fi tot
de ordin juridic, întrucât ar afecta mecanisme constituţionale
reglementate prin prevederi cuprinse în Legea fundamentală.

Chiar Curtea Constituţională a decis că soluţionarea acestor
conflicte revine, între altele, autorităţilor publice aflate în astfel
de conflicte, inclusiv Preşedintelui României, care trebuie să
vegheze la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a
autorităţilor publice şi să exercite funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate.
 Curtea a decis că conflictul juridic de natură constitu-
ţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni
concrete prin care o autoritate publică sau mai multe îşi arogă
puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei,
aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unora dintre
acestea constând în declinarea competenţei sau în refuzul de
a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor.
3.4.6. Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
 Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii

pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea
Preşedintelui României. Atribuţiile Curţii au ca obiect verificarea
legalităţii procedurii de alegere a Preşedintelui României, in-
clusiv de a soluţiona contestaţiile împotriva diferitelor operaţiuni
electorale întreprinse de autorităţile competente.
3.4.7. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea

unui partid politic
 În cadrul competenţelor sale, Curtea Constituţională decide

asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic. Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid
politic poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate for-
mula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de
Camera respectivă cu votul majorităţii membrilor săi.
3.4.8. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui

României
 Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propu-

nerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Pentru aceasta, propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României, împreună cu dovezile pe care se înte-

meiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele
care a condus şedinţa comună a celor două Camere.
 Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul
majorităţii judecătorilor Curţii, pe baza dezbaterii, a propunerii
de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute.
3.4.9. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
 Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor

care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Gu-
vernului. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se consta-
tă la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului
sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile
Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat
din funcţie.
3.4.10. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea Constituţiei
 Atribuţiile Curţii privind iniţiativele de revizuire a Legii fun-

damentale se întemeiază pe rolul său de garant al supremaţiei
acesteia. În exercitarea prerogativelor sale de control, Curtea se
va pronunţa asupra respectării condiţiilor constituţionale privind
iniţiativa propriu-zisă, dar şi asupra conţinutului acesteia, în
scopul de a releva ipotetice inadvertenţe, omisiuni de redactare,
necorelări de texte etc.
 Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea proce-
durii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau
propunerea legislativă se depune la Curtea Constituţională,
care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunţe asupra
constituţionalităţii sale. Decizia Curţii Constituţionale se pro-
nunţă în plen cu votul a două treimi din judecătorii Curţii şi se
comunică celor ce au iniţiat proiectul de lege sau propunerea
legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. După
adoptarea legii de revizuire, Curtea se pronunţă din oficiu în
termen de 5 zile asupra acesteia. În cazul în care Curtea
Constituţională constată că prevederi ale legii de revizuire
contravin unor texte constituţionale, aceasta se trimite celor
două Camere, în vederea reexaminării, pentru punerea ei de
acord cu dispoziţiile Constituţiei.
3.5. Actele Curţii Constituţionale
 În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională adop-

tă decizii, hotărâri şi emite avize.
 Curtea Constituţională adoptă decizii în cazurile în care:

a) se pronun ăă asupra constitu ăionalită ăii legilor înainte de pro-
mulgarea acestora;
b) se pronun ăă asupra constitu ăionalită ăii tratatelor sau altor
acorduri interna ăionale;
c) se pronun ăă asupra constitu ăionalită ăii regulamentelor Par-
lamentului;
d) se pronun ăă asupra excep ăiilor de neconstitu ăionalitate pri-
vind legile ăi ordonan ăele, ridicate în fa ăa instan ăelor judecă-
toreăti;
e) solu ăionează conflictele juridice de natură constitu ăională
dintre autorită ăile publice;
f) hotărăăte asupra contesta ăiilor care au ca obiect consti-
tu ăionalitatea unui partid politic.
 Hotărârile se adoptă în cazurile în care Curtea Constituţio-
nală:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Pre-
ăedintelui României ăi confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existen ăa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea func ăiei de Preăedinte al României ăi comunică cele
constatate Parlamentului ăi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea ăi
desfăăurarea referendumului ăi confirmă rezultatele acestuia.
1. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe în

vigoare poate fi ridicată numai:
A. în faţa instanţei judecătoreşti, care va sesiza Curtea Constituţională;
B. în faţa Curţii Constituţionale, singura care poate să verifice
conformitatea unei legi cu Constituţia;
C. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. Preşedintele României sesizează Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea unei legi înainte de a o promulga, dar după
împlinirea termenului prevăzut de art. 77 din Constituţie. Curtea
Constituţională poate respinge sesizarea pentru depăşirea termenului

în care Preşedintele avea dreptul să sesizeze Curtea?
A. da, întrucât Curtea Constituţională verifică respectarea Constituţiei de
către toate autorităţile publice, iar Preşedintele este obligat să respecte
Constituţia;
B. da, întrucât Curtea Constituţională este garantul respectării Constituţiei;
C. nu, întrucât Curtea Constituţională nu se sesizează din oficiu cu privire
la încălcarea de către Preşedintele României a Constituţiei.
3. Decizia Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unei legi,
emisă ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are ca
efect:
A. reexaminarea obligatorie a legii de către Parlament în cursul următoarei
sesiuni parlamentare;
B. scoaterea prevederilor legale neconstituţionale din vigoare;
C. încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor neconstituţionale după 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
4. Decizia Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regu-
lamentelor Camerelor legislative are ca efect:
A. încetarea efectelor juridice ale prevederilor regulamentare declarate
neconstituţionale la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale;
B. reexaminarea prevederilor regulamentare declarate neconstituţionale şi
intrarea lor în vigoare, dacă au fost votate din nou cu votul a cel puţin
2/3 din numărul membrilor Camerei respective;
C. obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată dacă membrii Camerei
respective votează din nou dispoziţiile regulamentare declarate
neconstituţionale, cu aceeaşi majoritate de voturi cerută pentru
adoptarea actului respectiv.
5. Preşedintele României sesizează Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea O.G. nr. 88/2006 pentru rectificarea bugetului de
stat pe anul 2006. Iniţiativa şefului statului este constituţională?
A. nu, întrucât bugetul de stat nu se mai poate rectifica după aprobarea sa
de către Parlament;
B. nu, întrucât verificarea constituţionalităţii ordonanţelor nu se face la
iniţiativa Preşedintelui României;
C. nu, întrucât Preşedintele României face parte din puterea executivă, iar
emiterea unei astfel de ordonanţe se face de Guvern, cu aprobarea
prealabilă a Preşedintelui României.
6. Dacă Curtea Constituţională a decis, printr-un control prealabil,
constituţionalitatea unei legi, împotriva acesteia se mai poate ridica
excepţia de neconstituţionalitate?
A. da, întrucât controlul de constituţionalitate nu poate fi limitat;
B. da, dacă excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
C. nu.
7. Curtea Constituţională se poate sesiza din oficiu?

A. da, în cazul neconstituţionalităţii partidelor politice;
B. da, în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
C. nu, întrucât Curtea trebuie sesizată în mod obligatoriu de Preşedintele
României, preşedinţii celor două Camere legislative, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau de 50 de deputaţi ori 25 de senatori.
emisă în exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 146 lit. a) din Consti-
tuţie, are ca efect:
A. intrarea în vigoare a legii, dacă este promulgată de Preşedintele Româ-
niei;
B. trimiterea legii de către Curtea Constituţională Parlamentului pentru
reexaminare;
C. neaplicarea legii sau a dispoziţiilor neconstituţionale;
D. reexaminarea legii de către Parlament în termen de 90 de zile de la data
pronunţării deciziei.
9. Indicaţi actele care sunt supuse controlului de constituţionalitate
exercitat de Curtea Constituţională.
10. În sistemul constituţional român, în competenţa de control al consti-
tuţionalităţii legilor:
A. sunt cuprinse numai legile;
B. sunt cuprinse toate actele adoptate de Parlament;
C. sunt cuprinse legile, hotărârile Camerelor legislative şi ale
Parlamentului, regulamentele parlamentare, tratatele sau acordurile
internaţionale, precum şi acte ale puterii executive care reglementează
relaţii sociale rezervate, în principiu, domeniului legii;
D. sunt cuprinse toate actele normative, întrucât toate acestea trebuie să
corespundă Constituţiei.
11. În sistemul constituţional român, proiectele de lege sunt supuse con-
trolului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională?
A. da, potrivit regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului;
B. nu;
C. da, numai iniţiativele de revizuire a Constituţiei şi cele legislative iniţiate
de cetăţeni potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie;
D. da, numai când în comisiile parlamentare se constată neconcordanţe
între dispoziţiile proiectului şi Constituţie.
12. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea
Constituţională poate fi:
A. exclusiv un control prealabil;
B. exclusiv un control posterior;
C. atât prealabil, cât şi posterior.
13. Un număr de 50 de deputaţi şi 25 de senatori au sesizat Curtea Con-
stituţională cu privire la neconstituţionalitatea hotărârii comune a Ca-
merei Deputaţilor şi Senatului, prin care s-a aprobat statutul
deputaţilor şi senatorilor. Sesizării nu i se poate da curs. Explicaţi de

ce.
14. Bifaţi afirmaţiile corecte:

A. părţile aflate într-un proces şi instanţele judecătoreşti sunt competente
să invoce din oficiu neconstituţionalitatea unei dispoziţii cuprinse într-o
lege aflată în vigoare;
B. instanţele judecătoreşti sunt competente să invoce din oficiu neconsti-
tuţionalitatea unei dispoziţii cuprinse într-o lege aflată în vigoare, de care
depinde judecarea cauzei aflate pe rolul acesteia;
C. părţile aflate în proces au dreptul să invoce neconstituţionalitatea unei
dispoziţii legale de care depinde judecarea unui proces.
15. Menţionaţi actele pronunţate sau emise de Curtea Constituţională.
adoptată ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are
ca prim efect:
A. reexaminarea obligatorie a legii de către Parlament în cursul următoarei
sesiuni parlamentare;
B. scoaterea prevederilor legale neconstituţionale din vigoare;
C. suspendarea de drept a dispoziţiilor legale neconstituţionale pentru un
termen de 45 de zile din momentul publicării în Monitorul Oficial a
deciziei Curţii Constituţionale.

Curs Drept Constitutional Si Institutii Politice - IF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Constitutional Si Institutii Politice - IF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Științe Juridice și Administrative

Prof. univ. dr. Cristian Ionescu

Dreptul  Dreptul constituţional este ansamblul de reguli şi

 Obiectul dreptului constituţional constă în

§4. Ghid şi teste pentru autoverificare

1. Coeziunea, din punct de vedere juridic, a unei colectivităţi sociale se

B. pe baza orientărilor şi principiilor directoare stabilite de forţa publică;

întinderea sa; cu felul de viaţă al popoarelor – plugari, vânători sau păstori;

 Orice grup social, indiferent care ar fi gradul său de evo-

 Într-un sens general, termenul de instituţie îşi trage rădă-

Exteriorizarea  Instituţia politică nu este altceva decât forma prin care se

 Instituţiile politice se desprind de instituţiile sociale în mo-

3.2. Condiţiile de apariţie a instituţiilor politice

 Apariţia instituţiilor politice este determinată de o anumită

Formarea  Instituţiile politice s-au format într-un proces istoric înde-

voinţei Adunărilor Constituante şi a parlamentelor ordinare.

Rolul  Rolul instituţiilor politice constă, în afară de stabilirea

 Forţa stabilizatoare, precum şi ponderea stimulatoare a

3.3. Trăsăturile instituţiilor politice

 Trăsăturile comune ale tuturor accepţiunilor termenului

Instituţiile  În sens larg, conceptul de instituţie politică se raportează

3.4. Cerinţe şi funcţii ale instituţiilor politice

 O privire de ansamblu asupra instituţiilor politice ne îngă-

a) adaptabilitatea la legile-cerinţe ale vieţii sociale şi la men-

3.5. Statul ca instituţie politică

 Statul este o noţiune abstractă. Poate din această cauză

§4. Ghid şi teste pentru autoverificare

1. Bifaţi trăsăturile generale ale instituţiilor politice:

A. instituţiile politice concură la exercitarea unitară a puterii politice;

5. Sunt considerate condiţii de fond ale instituţiilor politice:

A. partidele politice parlamentare participă nemijlocit la exercitarea puterii

 Din punct de vedere semantic, noţiunea de stat s-a format

3.2. Definiţia statului

 Statul este forma instituăionalizată de organizare

voinăa acestora ca voinăă general-obligatorie, ori îăi

3.3. Procesul de formare a statelor moderne

 Este ştiut că atât statul grec antic, cât şi Imperiul Roman

Noţiunea de  Noţiunea modernă de stat s-a format relativ târziu

învestite cu forţă, capabile să ocrotească populaţia, să apere

principiul că sarcina de guvernare a lumii era încuviinţată de

3.4. Reapariţia statelor în spaţiul european

Apariţia  În cursul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea se produce,

3.5. Fundamentele teoretice ale conceptului modern de stat

 Alături de Machiavelli, Morus şi mulţi alţii, J. Bodin este

 În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exer-

Procesul de  În secolele al XV-lea şi al XVI-lea constatăm o renaştere

naţiunilor, care a antrenat la rândul său cristalizarea unei

Trăsături ale  În secolul al XVII-lea, statele din Europa întrunesc pe de-

 În noul său stadiu de dezvoltare, statul este organizat şi

3.6. Analiza politologică a statului

 Potrivit unei definiţii politologice, statul reprezintă o comuni-

c) raporturile de comandă/supunere (subordonare)

3.7. Analiza sociologică a statului

 Din perspectivă sociologică, statul sau, altfel spus, fenome-

e) comportamentul politic al guvernantului, exprimat prin impu-

3.8. Analiza juridică a statului

 Din punct de vedere juridic, statul este o persoană

§4. Ghid şi teste pentru autoverificare

4. Enumeraţi factorii care au determinat formarea unei concepţii

15. Bifaţi afirmaţia corectă:

Importanţa  Importanţa cunoaşterii şi studierii elementelor constitutive

Definiţia  Teritoriul statului este spaăiul geografic alcătuit din