Sunteți pe pagina 1din 10

Elementele expresivită ții

instrumentale

Referat realizat de Lica Ana, FIM, anul II, grupa 2, chitară clasică
Elementele expresivității instrumentale

Compozitorul creează artă. Folosindu-se de un cod inteligibil doar pentru „cei aleși”,
el își pune în partitură sentimentele, trăirile și gândurile, transfirmându-le, astfel, în artă.
Interpretul, instrumentistul (în cazul de față), folosindu-se de elementele expresivității
instrumentale, dă viață patiturii scrise de compozitor, scoțând la iveală ceea ce compozitorul a
încapsulat în creația sa și permițând publicului să cunoască și să se bucure atât de trăirile
compozitorului (cărora instrumentistul trebuie să le rămână fidel), cât și de trăirile sale (pe
care trebuie să le insereze cu foarte mare finețe printre cele ale compozitorului).

Elementele expresivității instrumentale se învață și însușesc pe parcursul anilor de


studiu, de formare a noului instrumentist, gradul de însușire a acestor elemente, la finalizarea
anilor de studiu, determinând gradul de pregătire și de virtuozitate (dacă mă pot exprima
astfel) ale muzicianului. Aceste elemente pe care toți instrumentiștii trebuie să le internalizeze
sunt următoarele: emisia de sunet, intonația, ritmul, tempo-ul, agogica, dinamica, vibrato-ul,
digitațiile, efectele, modurile de atac și frazarea. Pe toate acestea le voi trata pe rând.

Emisia de sunet

Primul pas pe care un chitarist îl poate face spre acel sunet cald și frumos, plăcut
tuturor, este descoperirea formei unghiei specifice lui. Înainte de a da formă unghiilor sale,
chitaristul trebuie să observe forma „perniței” degetului. Apoi, în funcție de acea formă, își va
pili unghiile în așa fel încât să fie ori mai rotunjite sau mai drepte, cu o pantă mai înclinată sau
mai lină. Panta unghiei este foarte importantă, deoarece depinzând de înclinația ei, chitaristul
va putea cânta cu mai multă „pulpă” (sunetul fiind mai dulce, dar și mai înfundat), sau „mai în
unghie” (sunetul fiind mai aspru, mai înțepător, dar și mai pregnant). Profesorul de chitară
trebuie să își ajute elevii să descopere forma unghiei specifice lor, astfel încât unghia să fie
pilită bine și șirgheluită (fără utilizarea șmirghelului de diferite granulații după pilire, unghia
rămâne cu asperități pe suprafața ei și sunetul este afectat, unghia agățând. De asemenea,
șmirgheluirea mărește „durata de viață” a unghiei, riscul ca aceasta să se agațe și să se rupă
diminuându-se considerabil).

Un alt aspect crucial în obținerea „sunetului de aur”, este poziția degetelor mâinii
drepte, cât și cea a mâinii și a antebrațului și cea a brațului drept. Mâna dreaptă trebuie să aibă
o poziție deschisă, ca și cum am ține în mână o minge de tenis sau un măr. Degetele trebuie să
fie perpendiculare pe corzi, antebrațul sprijinit leger pe corpul chitarei, iar brațul depărtat de
trunchi și într-o poziție cât mai naturală (ca și cum brațul ar „pica” din umăr). Profesorul de
chitară își va îndruma toți elevii în găsirea acestei poziții naturale și propice sunetului atât de
mult căutat și râvnit. De fiecare dată când încordarea va interveni, elevul ridicând umărul
drept spre ureche sau depărtând prea mult de corp brațul sau apropiindu-l prea mult,
profesorul îi va atrage atenția elevului și îi va corecta poziția, astfel încât această poziție
naturală din care se produce cel mai bun și frumos sunet să fie internalizată de elev cu succes.
Intonația

Deși chitara clasică face parte din categoria instrumentelor temperate, și la acest
instrument se poate vorbi despre intonație. Sunetul cel mai „curat” se obține poziționând
degetele pe spații cât mai aproape de tastieră. Spațiile/ fret-urile au trei „zone” de acțiune.
Zona din stânga fretului este o zonă cu un sunet nu tocmai curat (sunetul este coborât cu
câteva come). Zona de centru a fretului este o zonă cu sunet curat, dar acuratețea maximă este
obținută plasând degetele în zona dreaptă a fretului, cât mai aproape posibil de tastieră (acea
bară transversală de metal care delimitează suntele între ele). Profesorul de chitară își va
îndruma învățăceii să-și poziționeze degetele mâinii stângi cât mai răsfirate (poziție deschisă)
și cât mai aproape de tastiere.

Ritmul

Ritmul este rezultatul accentuării regulate și selective a unor sunete dintr-o serie.


Ritmul reprezintă o diviziune calitativă a timpului, unul dintre elementele fundamentale ale
muzicii, constituit din succesiunea organizată a duratei sunetelor. Factorii săi de bază sunt
periodicitatea accentelor (metrul) și corelația dintre diferite valori (durate) ale sunetelor.
Ritmul este un purtător al expresiei muzicale, formulele ritmice putând avea o infinită
varietate. Pentru a dezvolta ritmul elevilor lor, profesorii de chitară le vor recomanda să facă
diverse exerciții ritmice, elevii avansând de la combinații ritmice simple la unele din ce în ce
mai complexe. O recomandare personală în acest sens ar fi exercițiile din cele două caiete
practice „Maat en Ritme – 150 Oefeningen in het uitvoeren van ritmen” de F. Van Der Horst,
iar după stăpânirea perfectă a acestor exerciții ritmice, o altă recomandare ar fi „22 de solfegii
cu diviziuni excepționale” de domnul profesor Christian Alexandru Petrescu, elevii
învățându-le doar ritmic, nu și intonațional. Consider că aceste solfegii ritmice vor dezvolta
simțul ritmic și vor pregăti foarte bine din punct de vedere ritmic toți elevii care le vor lucra
temeinic, aceștia scăpând de nesiguranța specifică abordării unor ritmuri mai complexe.

Tempo-ul

Tempo-ul (din italianul tempo – „timp”, plural – tempi) indică viteza de execuție


(interpretare) a unei lucrări muzicale. Este indicat în cuvinte sau, mai exact, în numărul de
timpi (bătăi) pe minut (bpm). Elevul va fi acomodat de profesorul său cu acest termen și cu
semnificația lui, prin intermediul lucrului temeinic cu un metronom. Încă de la începutul
studiului chitarei, profesorul va recomanda elevului lucrul cu metronomul și îi va spune să
„mărească tempo-ul” astfel încât elevul să interpreteze lucrarea muzicală cât mai fidel față de
viziunea autorului. Astfel, elevul va corela cuvintele, termenii (Adagio, Moderato, Allegro,
etc.) cu viteza necesară, lucrul cu metronomul pierzând-și încet-încet necesitatea. Pe de altă
parte, profesorul trebuie să știe și să își învețe elevii când anume este bine să nu mai studieze
cu metronomul, deoarece există întotdeauna riscul ca elevul să înceapă să cânte sacadat
(metronomic), să gândească fiecare notă în parte, iar nu motivic sau frazal așa cum este
normal. Lucrul cu metronomul trebuie să fie echilibrat („pasajul acesta se va cânta de trei ori
cu metronomul la această viteză și de trei ori la aceeași viteză, dar fără metronom” – un
exemplu de recomandare pe care profesorul de chitară o poate face).
Agogica

Agogica se referă la totalitatea modificărilor de tempo în procesul interpretării


muzicale (rallentando, ritenuto, accelerando, rubato etc.). Agogica ține foarte mult de simțirea
fiecărui interpret. Profesorul de chitară își va îndruma, la început, elevii, exprimându-și
propriul punct de vedere și explicându-le elevilor de ce pe anumite pasaje se simte nevoia
unui rallentando, de ce în alte pasaje este nevoie de accelerando și modalitățile în care se
poate face rubato-ul. Odată cu avansarea elevilor, aceștia își vor expune, la rândul lor,
perspectiva și vor cere sfatul profesorului. Dezvoltându-și din ce în ce mai mult gândirea
muzicală și simțul muzical, cât și cunoștințele despre diferitele ere, stiluri și forme muzicale,
elevilor le va veni mai ușor, vor simți ei înșiși, fără să mai fie nevoie de sfatul profesorului,
unde anume trebuie să cânte rubato, unde anume trebuie să accelereze sau să încetinească sau
să facă diverse repirații.

Dinamica

Dinamica se referă la totalitatea de schimbări de intensitate sonoră. Nuanțele (piano,


mezoforte, forte, etc.) și accentele muzicale alcătuiesc, în totalitatea lor, dinamica muzicală.
Și dinamica, la fel ca agogica, ține mai mult de simțirea muzicală a fiecăruia (exceptând
pasajele unde dinamica este dinainte notată de compozitor), simțire muzicală ce se dezvoltă
pe parcursul vieții academice a fiecărui elev. La început, profesorul de chitară va veni cu
propriile propuneri de dinamizare a discursului muzical, totodată explicându-i elevului de ce
într-un anumit punct este nevoie de nuanța de piano sau de un crescendo sau de un accent.
Fiecare propunere pe care o va aduce profesorul, o va argumenta, deoarece doar în acest fel
elevul poate înțelege și învăța. Odată cu acumularea de cunoștințe muzicale și de experiență,
elevul va începe să vină cu propriile lui propuneri de dinamizare, explicându-și alegerile, iar
profesorul acceptându-le sau corectându-le, după caz. La finalul parcursului academic (aici
referindu-mă și la nivelul post-liceal), fiecare elev va trebui să poată să facă alegerile corecte
și să aibă încredere în alegerile sale; fiecare elev înțelegând muzica la nivel profund și
simțind-o, fiind capabil să transmită ceea ce simte (atât sentimentele lui, cât și cele ale
compozitorului).

Vibrato-ul

Vibrato-ul este un efect muzical, constând dintr-o schimbare regulată, pulsatilă a notei
atacate. Este folosit pentru a adăuga expresivitate atât în muzica vocală, cât și în cea
instrumentală. Vibrato-ul este caracterizat, de obicei, de doi factori: cantitatea de variație a
notei atacate și vibrate („întinderea vibrato-ului”) și și viteza de vibrare. Pentru a stăpâni acest
efect muzical, profesorul de chitară își va îndruma elevii către exerciții de vibrato. Un
exemplu de exercițiu ar fi următorul: degetul doi va fi așezat pe coarda a cincea (fiind o
coardă mai groasă, vibrato-ul va suna mai clar, claritate de care este nevoie, mai ales la
începutul acestui exercițiu), în poziția a șasea. Elevul va ataca nota și va începe să își miște
degetul pe direcția stânga-dreapta în valori de optimi, apoi de triolet de optimi, de
șaisprezecimi și de treizecidoimi.
Digitații

Profesorul de chitară își va învăța elevii să conceapă digitații cât mai logice și naturale.
Le va da elevilor săi diferite pasaje din piesele abordate la clasă și le va recomanda să vină cu
propriile digitații, urmând să corecteze propunerile elevilor la următoarea oră de curs.
Conceperea digitațiilor este un procedeu încercare-eșec-succes, adică, elevul va încerca o
digitație care se va dovedi bună pâna la un anumit punct. Când va ajunge în punctul „de
încurcare”, va fi nevoit să revină asupra digitațiilor gândite anterior și să vadă dacă nu cumva
s-au strecurat greșeli, sau dacă digitațiile gândite într-o anumită poziție nu pot fi aplicate într-
o poziție superioară sau inferioară. Elevul va încerca diferite combinații până o va găsi pe cea
corectă, pe cea mai naturală și firească, dar în cazul în care elevul nu poate trece de acel
„punct de încurcătură”, va apela la ajutorul profesorului, acesta propunându-i varianta corectă
din punctul său de vedere. Elevii trebuie să fie încurajați să vină cu propriile variante,
deoarece ce este ușor pentru un elev cu mâinile mai mari este greu pentru unul cu mâinile mai
mici și viceversa. Așadar, fiecare elev trebuie să vină cu varianta sa, iar profesorul trebuie să o
îmbunătățească acolo unde este nevoie și să îi explice elevului de ce este mai bine cum a
gândit dumnealui.

Efectele

Am vorbit mai sus de unul dintre cele mai utilizate efecte la chitară, vibrato-ul. Alte
două efecte foarte utilizate sunt: flageoletele și rasgueado.

Flageoletele sau armonicele pot fi produse fie prin atingerea ușoară a corzilor pe
tastierele cinci, șapte, doisprezece și nouăsprezece (la unele chitare de concerte, armonicele
pot fi produse și pe tastierele patru, trei și doi) cu degetul patru la mâna stângă, fie prin
încordarea degetului i (indice) de la mâna dreaptă și ciupirea corzilor cu degetul a (anulare)
sau p (police), caz în care se pot produce și armonice „false” (pe tastiera XII sună armonicul
notei mi de pe prima coardă, pe tastiera XIII, ciupind cum am arătat în al doilea exemplu și
apăsând pe primul fret, va suna armonicul notei fa de pe prima coardă, armonic „fals”,
deoarece este nevoie și de acțiunea mâinii stângi).

Rasgueado-ul este un procedeu tehnic ce provine din muzica flamenco. Acest


procedeu poate fi executat fie cu un singur deget (ca și cum am da un bobârnac corzilor), caz
în care se recomandă următoarele exerciții de rasgueado: cu degetul i, ca și cum am da un
bobârnac pornind din podul palmei, vom executa trei timpi de optimi (degetul plecând în jos
și întorcându-se în sus, înapoi în podul palmei), iar al patrulea timp va fi executat în
șaisprezecimi. Apoi, se vor executa doi timpi de optimi și doi de șaisprezecimi, urmând un
timp de optimi și trei de șaisprezecimi, la final fiind patru timpi de șaisprezecimi. Acest
exercițiu se va realiza cu fiecare deget individual, degetul i, m, a și c. Un alt mod de a executa
rasgueado-ul este în combinație de două degete (i și m, celelalte combinații fiind mult prea
grele pentru a putea fi executate din cauza ligamentelor comune dintre degetele m și a).
Același exercițiu de mai sus va fi executat cu excepția faptului că primul va pleca degetul m,
apoi va pleca degetul i, se va întoarce m-ul, iar apoi i-ul. Tehnica de rasgueado cu trei degete
va presupune același exercițiu descris mai sus, cu excepția faptului că mai întâi va pleca
degetul a, urmat de degetul m, urmat de degetul i, apoi se va întoarce degetul a, apoi m-ul,
degetul i rămânând ultimul. Tehnica de rasgueado cu patru degete și cu întoarcere va
presupune următorul exercițiu: cât de tare posibil va pleca din podul palmei degetul c, urmat
de degetul a, urmat de m, ultimul rămânând degetul i. Doar degetul i se va întoarce în podul
palmei. Degetele vor fi din nou strânse în podul palmei și se va relua execuția acestui
exercițiu, în același fel.

Bineînțeles că mai sunt multe efecte demne de a fi luate în considerare (precum efectul
de tambour ce transformă chitara în instrument de percuție, sau efectele percusive cu unghiile
pe diferitele suprafețe ale chitarei – sunetele percutate sună mai deschis sau mai închis, mai
înalt sau mai grav, depinzând de zona unde se efectuează), dar nici timpul și nici spațiul nu ne
sunt suficiente.

Moduri de atac

În tehnica instrumentală a chitarei clasice se disting două moduri de atac: tirando şi


apoyando.

Tirando-ul este un procedeu tehnic ce se referă, în special, la articulație. Atunci când


dorim să cântăm legato sau chiar molto legato, apelăm la acest procedeu tehnic al mâinii
drepte.

Din poziția relaxată a mâinii drepte, tensionăm corzile îndeajuns de mult pentru a
produce acel sunet cald, rotund, frumos și puternic. Degetele nu se vor opri pe următoarea
coardă după ce au produs sunetul, ci își vor continua traseul spre palmă. Mișcarea de tirando
poate fi asemuită cu mișcarea degetelor atunci când facem cuiva semn să vină, doar că nu
avem palma orientată în sus, ci în jos.

Utilizăm procedeul de apoyando atunci când dorim să cântăm cu multă forță și nu


neapărat legato. Din punct de vedere fizic, acest procedeu face placa de rezonanță, fața
chitarei să rezoneze mai tare, de unde și sunetele mai puternice, mai viguroase, mai pregnante.
Spre deosebire de tirando, atunci când executăm apoyando, degetul cu care se execută acest
procedeu se va opri pe coarda următoare (dacă vom cânta apoyando pe coarda a doua,
degetele mâinii drepte se vor opri pe coarda a treia, nu își vor mai continua traseul, traiectoria
spre palmă). Degetele nu vor mai stai curbate, în poziție rotundă, ci vor fi ținute mai drepte.

De asemenea, spre deosebire de tirando, în apoyando, degetele mâinii drepte vor veni
cumva mai de sus, nu vor mai fi deja pregătite pe coardă. Putem asemui apoyando-ul cu jocul
acela pe care îl făceam cu toții când eram copii și ne făceam mâinile să meargă în degete.
Apoyando-ul este ca mersul degetelor pe corzi.

Frazarea

La începutul parcursului muzical al fiecărui elev, profesorul de chitară va fi cel care va


propune frazarea discursului muzical, explicându-i elevului alegerile făcute, elevului lipsindu-
i cunoștințele muzicale necesare pentru a putea propune el însuși o frazare. Odată cu
dobândirea cunoștințelor muzicale necesare, elevul va începe să vină cu propriile propuneri
pentru frazarea discursului muzical, profesorul corectând, atunci când este nevoie, aceste
propuneri. Cu timpul și odată cu dobândirea experienței muzicale elevul va prinde din ce în ce
mai multă încredere în modalitatea lui de a fraza discursurile muzicale, iar propunerile pe care
profesorul le-ar fi făcut, vor fi fost deja făcute de elev.

Concluzii:

Așadar, la finalul parcursului academic, elevul își va fi însușit toate aceste elemente
ale expresivității instrumentale, fiind cu un pas mai aproape de virtuozitate și de cariera de
succes pe care și-o dorește. Însușindu-și aceste elemente pe deplin, va putea să înțeleagă
muzica pe care o intepretează și va putea rămâne fidel atât trăirilor sale, cât și celor ale
compozitorului, reușind să bucure săli pline de spectatori cu roadele muncii sale asidue, cu
arta ce iese din mâinile sale.
Imagini:

Exemplu de exercițiu ritmic avansat – „22 de solfegii cu diviziuni excepționale” – Christian Alexandru Petrescu

Exemple de exerciții ritmice intermediare – „Maat en ritme” vol. 2 – F. Van Der Horst

Exemple de exerciții ritmice simple – „Maat en ritme” vol. 1 – F. Van Der Horst
Modalități de a verifica lungimea unghiei. Tipurile de unghii. Cum ar trebui pilită unghia ținând cont de forma
„Așa da” și „așa nu” în pilirea unghiilor. unghiei și de cea a perniței degetului.

Diferitele tipuri de pantă a unghiei


(ținând cont de tipul unghiei și de
cel al perniței degetului).
Bibliografie:

Scott Tennant – „ Pumping Nylon – The Classical Guitar Techinque”

„Maat en ritme” volumele 1 și 2 – F. Van Der Horst

„22 de solfegii cu diviziuni excepționale” – Christian Alexandru Petrescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritm_(muzic%C4%83)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tempo

https://en.wikipedia.org/wiki/Vibrato

https://en.wikipedia.org/wiki/Rasgueado