Sunteți pe pagina 1din 5

Starrea lichidă

Un lichid este o substanță aflată în stare de agregare intermediară între starea solidă și cea
gazoasă. Într-un câmp de forțe gravitațional sau inerțial curge și ia forma vasului în care se află.
Lichidele au volum propriu, dar nu au forma proprie, ci iau forma recipientului in care se gasesc,
ocupand un anumit volum. Existenta unui volum propriu, densitatea mai mare la lichide decat la
gaze, difuziunea mai lenta in lichide decat in gaze, vascozitatea unor lichide etc,sunt dovezi ca la
lichide, moleculele sunt mai apropiate decat la gaze, fortele de atractie se manifesta mai intens,
cauzand chiar regiuni de asezare ordonata a particulelor; aceste regiuni de asezare sunt, insa,
temporare.
Proprietatiile lichidelor variaza sensibil cu temperatura. Astfel, la temperaturi mult inferiore
punctului critic exista diferente intre proprietatiile unei substante in stare lichida si cele ale
substantei in stare gazoasa.Acesta diferente devin foarte mici in apropierea punctului criric.In
mod similar,in apropierea punctului de solidificare a unui lichid se manifesta asemanari intre
proprietatiile lichidului si cele ale solidului.
Starea lichidă - formate din molecule (mai apropiate decât în cazul gazelor), aflate la distanţă
constantă ⇒ volum constant - moleculele au energie cinetică mare ⇒ nu au formă proprie (iau
forma vasului) şi curg .
Proprietăţile lichidelor
• izotropie ;
• incompresibilitate ;
• presiunea de vapori – presiunea la care coexistă în echilibru lichid şi vapori la o anumità
temperatură ; • temperatură de fierbere – temperatura la care presiunea de vapori a lichidului este
egală cu presiunea atmosferică ;
• căldura latentă de vaporizare – cantitatea de căldură necesară transformării unui gram de lichid
în vapori la temperatură constantă ;
• tensiunea superficială σ - forţa tangenţială la suprafaţa lichidului care acţionează pe unitatea de
lungime şi se opune măririi suprafeţei ;
• vâscozitatea lichidelor - forţa cu care se opune un strat de lichid la deplasarea sa faţă de un strat
învecinat – este rezultatul forţelor de frecare dintre moleculele lichidului APA Structura şi
proprietăţile apei
• în stare de vapori – apa este compusă din molecule H2O independente ;
• în stare lichidă - moleculele H2O se află asociate prin punţi de hidrogen ;
• în stare solidă - gheaţa – cristalizează în reţea hexagonală ;
• punctul de solidificare 0°C ;
• punct de fierbere 100°C ;
• densitatea maximă este la 4°C Duritatea apei
• totalitatea sărurilor de Ca şi Mg dizolvate în apă se depun → crustă (piatra de cazan) →
micşorarea transferului termic, → scăderea randamentului cazanului, supraîncălziri care pot
provoca explozii
• DT = Dt + Dp duritatea totală
• Dt – duritatea temporară = totalitatea bicarbonaţilor de Ca şi Mg dizolvaţi în apă
• Dp – duritatea permanentă = celălalte săruri de Ca şi Mg (cloruri, azotaţi, sulfaţi care persistă şi
după fierberea apei)
•Apa şi materialele de construcţii Apa - component de bază în realizarea unor materiale de
construcţii (mortare,betoane)
Poate exista sub forma :
• apa liberă - absorbită în porii şi fisurile materialelor ;
• apa legatà chimic – apa de constituţie şi de cristalizare ;
• apa legată fizic – apa higroscopică şi peliculară (capilară).
Faţă de construcţii apa poate fi un agent :
• util – indispensabil pentru hidratarea lianţilor la fabricarea mortarelor şi betoanelor, a
materialelor ceramice ;
• agresiv – prin acţiunea corozivă asupra materialelor cu care vine în contact ; ⇒ coroziunea
betoanelor (a pietrei de ciment, a armăturilor din beton), a c-ţiilor metalice ; ⇒ pierderea
proprietăţilor fizico-mecanice şi deformarea lor (lemnul, pielea, materialele textile). gradul de
agresivitate
• apele dulci (cu conţinut redus de săruri : apa de ploaie, apa distilată, din topirea zăpezii)
• sunt mai periculoase pentru beton decât apele dure datorită prezenţei ionului de Ca2+ care
micşorează solubilitatea ;
• apele dure – pot provoca pete pe suprafaţa elementelor ;
• pot apărea cristale de săruri la interiorul porilor ducând la mărirea volumului şi apoi la
degradarea acelor elemente
Foarte periculoase
• apele cu conţinut ridicat de CO2 agresiv, dizolvă Ca(OH)2 producând agresivitate carbonică ;
• apele cu SO2, NO2 - formează acizii corespunzători producând agresivitate acidă.
Condensarea vaporilor de apă reprezintă procesul de trecere a acestora din stare gazoasă
în stare lichidă. Dacă trecerea se face direct din starea gazoasă în starea solidă, procesul se
numeşte sublimare. În urma condensării şi sublimării vaporilor de apă, în atmosferă ia naştere
toată diversitatea formelor de nori, a ceţurilor şi precipitaţiilor. Vaporii din atmosferă se
transformă în picături lichide, solide sau fulgi de zăpadă numai când la nivelul la care se produce
fenomenul s-a atins starea de saturaţie şi suprasaturaţie, simultan cu o scădere suficientă a
temperaturii. Din momentul atingerii stării de saturaţie, orice scădere de temperatură face ca
surplusul de vapori să treacă din stare lichidă sau solidă, după cum temperatura este pozitivă sau
negativă.
Nucleele de condensare sunt particule materiale de diferite origini aflate în suspensie în
atmosfera liberă, ale căror proprietăţi higroscopice facilitează procesul condensării. În jurul lor se
depun produsele condensării.
Nucleele de condensare ajung în atmosferă în special de pe suprafaţa terestră în urma eroziunii,
acţiunii vulcanice, a proceselor tehnologice etc. Dimensiunile lor sunt cuprinse între 5×10-6 –
5×10-3mm, iar numărul lor:
 deasupra uscatului 104 – 106/cm3 aer;
 deasupra norilor 400 – 1000 particule/cm3 , scădere semnificativă;
 deasupra mărilor polare 2 particule/cm3;
 pe oceane 1000 particule/cm3.
În ceea ce priveşte sublimarea vaporilor, particulele care facilitează acest proces, nucleele de
sublimare, sunt alcătuite din ace fine de gheaţă sau alte substanţe izomorfe, care cristalizează în
mod similar ca apa (particule de cuarţ).
Mecanismul de producere a fenomenului de condensare
Momentul începerii condensării corespunde, în general, cu iniţierea suprasaturaţiei. De la
o anumită temperatură negativă, picătura de apă din jurul nucleului îngheaţă, pe ea producându-
se în continuare sublimarea. Îngheţarea picăturilor depinde de diametrul şi natura lor fizico-
chimică. Se consideră că temperatura de îngheţare este egală cu temperatura la care se află
nucleul de sublimare. Există însă o valoare a temperaturii, oscilând între -6o şi -12oC care
delimitează condensarea, de sublimare. Sub această valoare cristalele de gheaţă se formează
direct din vaporii de apă.
Procesele atmosferice prin care se realizează scăderea temperaturii necesară condensării
vaporilor, se produc în urma:
 răcirii aerului prin radiaţie;
 schimbului de căldură molecular sau turbulent dintre două mase de aer cu proprietăţi
diferite;
 dilatării adiabatice (detentei) maselor de aer aflate în deplasare verticală.

Condensarea vaporilor de apă la suprafaţa pământului


În nopţile senine sau cu nebulozitate redusă apar pe suprafaţa solului, vegetaţiei,
clădirilor, etc. produse ale condensării vaporilor de apă. Fenomenul se explică în principiu astfel:
prin radiaţie, corpurile şi suprafeţele respective se răcesc, micşorând treptat temperatura aerului
cu care sunt în contact, până la valoarea corespunzătoare stării de saturaţie. Când temperatura
stratului de aer din vecinătatea suprafeţelor considerate este pozitivă, depunerile vor fi lichide
(rouă), iar dacă temperatura coboatră sub 0oC depunerile sunt solide (brumă, polei, chiciură).
Alte condiţii de formare implică:
 umiditate suficientă a aerului;
 stare de tulburenţă redusă (fără vânt);
 căldură specifică şi conductibilitate termică redusă ale suprafeţelor de formare.
Bruma apare sub forma unor cristale fine de gheaţă. Când roua sau bruma sunt abundente, nu se
mai formează ceaţa densă.
Chiciura (promoroaca) este o depunere solidă în formă de zăpadă, uneori cu structură cristalină.
Se formează prin sublimarea vaporilor de apă (chiciura cristalină) sau prin îngheţarea picăturilor
de ceaţă suprarăcite ( chiciura granulară), Chiciura se formează pe vreme liniştită, în interiorul
maselor de aer umede, cu temperaturi sub 0oC şi în care plutesc ace fine de gheaţă.
Poleiul reprezintă fenomenul de acoperire a suprafeţelor cu un strat dens de gheaţă, în urma
căderii picăturilor de apă subrăcită (burniţă, ploaie). Se formează în perioadele reci, când într-o
regiune puternic răcită anterior, pătrund mase de aer umed, cu temperaturi între 0 o şi -5oC.
Venind în contact cu solul răcit, picăturile de apă îngheaţă rapid.
Caracteristici principale
Ceaţa este formată din picături de apă sau cristale fine de gheaţă, cu dimensiuni micronice,
după cum urmează:
 la temperaturi pozitive: de la 1μm la 60 μm.
 la temperaturi negative: 2 μm şi 5μm.
Densitatea particulelor are valori cuprinse în domeniile de mai jos:
 ceaţă slabă: 50 – 100 particule/cm3 aer;
 ceaţă densă: 500 – 600 particule/cm3 aer.
Umiditatea relativă a ceţii:
 la temperaturi pozitive: 100%
 la temperaturi negative: de obicei sub 100%.
Pentru ca ceaţa odată formată se se menţină, este necesară depăşirea stării de saturaţie prin:
 evaporarea apei de la suprafaţa mai caldă către aerul rece;
 întrepătrunderea şi amestecul a două straturi de aer;
 scăderea temperaturii sub punctul de rouă.
Clasificarea ceţei
 După condiţiile şi cauzele de formare:
 cauze de ordin fizic, care au la bază modul de răcire al aerului (ceaţă de amestec,
de evaporare, de radiaţie);
 cauze de ordin sinoptic, care conduc la ceţuri în interiorul aceleaşi mase de aer şi
la ceţuri frontale;
 cauze de ordin local: ceaţă de oraş, de munte, vale, râu etc.
 Clasificarea cea mai folosită este după modul de formare:
 ceaţă din interiorul aceleaşi mase de aer;
 ceaţă frontală, formată în zona de amestec a două mase diferite de aer.
Tipuri de ceaţă din interiorul aceleaşi mase de aer
Din această grupă fac parte ceaţa de radiaţie, ceaţa de advecţie şi ceaţa advectiv-
radiativă. În continuare se va detalia doar mecanismul de formare a ceţei de radiaţie, datorită
importanţei sale în poluarea atmosferică.