SCOALA POSTLICEALA FUNDENI

ROLUL COMUNICARII
IN
EDUCATIA PENTRU
SANATATE
ELEV: TOCACI NICOLETA
AN : AMG I H

ROLUL COMUNICARII IN EDUCATIA PENTRU SANATATE

Educatia pentru sanatate presupune acceptabilitate ,respect

reciproc,informare ,mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri
sanogene,cooperarea receptorilor ,ea fiind totodata si un drept al omului si o
obligatie a societatii ,concretizata printr-o programa analitica scolara anuala
integrata programei tuturor treptelor de instructie(bazate pe mesaj educativ de
cultura sanitara,imagini de exemplificare si demonstratii practice)

Oamenii trebuie informati cu privire la sanatate si modul lor de viata, avand ca

obiectiv prevenirea imbolnavirilor inainte ca procesele de deteriorare a sanatatii
sa inceapa.

Educatia pentru sanatate. Educatie sanitara

 Educatia pentru sanatate este diferita de educatia sanitara.

        Educatia sanitara se refera la dobandirea de cunostinte si deprinderi de

idiena personala si a colectivitatii cu scopul de a preveni aparitia bolilor, fiind
orientata strict asupra individului si avand un caracter prescriptiv.

 Educatia pentru sanatate consta in programe planificate pentru ca oamenii

sa invete despre problemele legate de sanatate cu scopul de a favoriza asumarea
unor modificari voluntare ale comportamentelor. Elementul fundamental al
educatiei pentru sanatate este comunicatia.

 Astfel de programme pot include :

 oferirea de informatii ;

 analizarea unor vlori si atitudini ;

 luarea unor decizii in problemele legate de sanatate ;

  dobandirea unor abilitati  cu ajutorul carora persoanele sa poata sa-si
modifice comportamentele.

Toate acestea presupun promovarea increderii in sine si imputernicirea,

astfel incat oamenii sa fie capabili sa actioneze in tot ce priveste sanatatea lor.

Educatia pentru sanatate studiaza nivelul de cultura sanitara (cunostinte,

deprinderi, atitudini, comportamentele) si mijloacele si procedeele educationale
necesare formarii si dezvoltarii unui comportament sanogen, igienic.

Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru

cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei , educaţia
pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei naţionale.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei

roluri, în funcţie de scopul urmărit:

 preventiv – temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei

pentru prevenirea îmbolnăvirilor;
 constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;
 curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile
medicale.

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei

generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea
modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii
care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru
acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.

Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină
un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd
viabilitate doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material
adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.

Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare,

mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor,
ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o
programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie
 (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi
demonstraţii practice).

Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a

tehnicilor de comunicare, ca element fundamental. În practica medicală, foarte
frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea
este mai adecvată nevoilor de formare.

Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.

În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o

serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:

 “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze

participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;

 “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce

priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile
consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului;

 “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în

legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi

comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces

planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia
(socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;

2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din

conduita individului care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea
primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a
cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;

3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru

sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi
promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective
educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a
convingerilor ce vizează sănătatea.
 Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

 creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei

bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ;

 formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;

 antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin

crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele
sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

a) al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu

atât rezultatele în starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune;

b) al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane

specializate are impact mai mare asupra comportamentului sanogenetic;

c) al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a

statului.

După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:

a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o

componentă a fondului cultural general şi a ştiinţelor medicale;

b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical

necesită adaptarea la individ în combaterea stresului bolii;

c) principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea

comportamentului spre un cadru sanogen;

d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de

instrucţie legiferat şi stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de
consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea aducerii
informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în
situaţia recrudescenţei unor stări morbide anterioare;

e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se

adresează;
 f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin
demonstraţii;

g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate.

Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:

 largă accesibilitate;

 orientare (spre prevenţie) profilactică;

 participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;

 caracter optimist;

 să fie convingătoare;

 exprimare accesibilă;

 caracter ştiinţific;

 tematică adecvată auditoriului.

Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt

următoarele:

a) abordarea medicală  – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini,

comportamente, conforme cu principiile sale pentru sănătate;

b) abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente

favorabile sau defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este
liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte (facilitează adoptarea unor decizii
comportamentale, nu impune un anumit comportament);

c) abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul)

explică persoanelor care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie;

d) abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe,

individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea
comportamentului.

Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la:

 dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;

 antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi

evitarea poluării;

 extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării

îmbolnăvirilor profesionale;

 încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent

pe bolile sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA);

 susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice;

 intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a

accidentelor şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor;

 propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru

respectarea indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii,
redobândirii capacităţii de muncă şi reintegrării sociale;

 popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie;

 dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor

naturali în scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de
viaţă;

 dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă.

Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei anumite
conduite fără de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate
rămâne un simplu deziderat.

Metodele de educaţie pentru sănătate sunt:

Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie

pentru sănătate, înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control a
eficienţei acţiunii.

Metodele de cercetare pot fi:

a) cantitative – analiza datelor statistice existente; anchete prin chestionar;

 b) calitative – metode rapide (R.A.P.); observaţia (directă sau participativă);
interviul (semistructurat, anamneza, în grup); conversaţia (individuală, “focus
grup”);

Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea

informaţiei.

Sensibilizarea  – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de

timp şi are ca scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de
sănătate. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza
prin mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele
abordate sunt probleme de sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze),
epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc.

Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi

se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere pe lângă informare,
educarea şi consilierea populaţiei sau individului în vederea schimbării stilului de
viaţă.

Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se

adresează atât cadrelor medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să desfăşoare
voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice, sociologi,
psihologi, etc.

Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere

a mesajului de la comunicator la receptor.

Ele pot fi clasificate astfel:

1. După calea de transmitere:

a) mijloace auditive: – convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup

cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea.

Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi

răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor
probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi:

 individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc

de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere
sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la solicitarea
pacientului;
  în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia
dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi
afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă, tineri, vârstnici,
femei, bărbaţi, etc.

Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-

sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi
pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea structură:

 recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);

 expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);

 recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:

 conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe

diverse teme medicale;

 cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi

probleme medicale în mai multe etape succesive;
 simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi
medici;

 seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică.

b) mijloace vizuale:

 cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul,

pliantul, formele beletristice;

 cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete,

expoziţia.

c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.

2. În funcţie de adresabilitate se disting:

1. mijloace individuale: sfatul medical;

2. mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene

sau heterogene);
3. mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică,
filmul, tipăriturile.

3. După modul de transmitere:

1. mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie

nemediată (convorbire, conferinţă);

2. mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă

artistică.

Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate:

1. identificarea şi caracterizarea consumatorilor;

2. identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor;

3. formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice;

4. identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil

sănătăţii;

5. elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit;

6. acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente;

7. evaluarea rezultatelor procesului – continua, imediată, de etapă, terminală

Răspunderile promotorilor de sănătate:

 să fie informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu;

 să fie îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi;

 să fie expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu;

 să evite stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune

transmisibilă;
  să-şi concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile
ţintă;

Educaţia pentru sănătate în învăţământul primar

Includerea în sistemul de învăţământ de toate gradele şi profilele a unor noţiuni

de igienă şi sanogeneză corespunzătoare vârstei, trebuie să constituie o preocupare
majoră a tuturor factorilor responsabili. Activitatea de educaţie pentru sănătate în
învăţământul primar cuprinde două aspecte:

 activitatea de educaţie pentru sănătate din cadrul procesului de învăţământ –

care interesează în primul rând corpul didactic;

 educaţia pentru sănătate în afara procesului de învăţământ, interesând

deopotrivă corpul didactic şi cadrele medico-sanitare care trebuie să
colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar pot fi sintetizate

astfel:

A. Obiective directe:

 dezvoltarea componentelor comportamentului igienic realizate la vârsta

preşcolară;

 formarea unor componente ale comportamentului igienic, sanogenetic,

corespunzătoare vârstei şi sarcinilor şcolare;

 dobândirea unor noţiuni şi elemente ale motivaţiei ştiinţifice necesare

conştientizării acţiunilor.

B. Obiective indirecte:

 promovarea sănătăţii;

 îmbunătăţirea indicatorilor stării de sănătate;

 creşterea randamentului şcolar.

 Educaţia pentru sănătate în învăţământul gimnazial

Obiective

1. Formarea unui comportament igienic conştient prin:

 consolidarea cunoştinţelor, deprinderilor şi obişnuinţelor dobândite în ciclul

primar;

 dezvoltarea cunoştinţelor asimilate anterior şi dobândirea de noi cunoştinţe,

formarea de noi deprinderi şi obişnuinţe corespunzătoare vârstei;

 formarea unor componente ale comportamentului sanogenetic menite să

concure atât la promovarea propriei sănătăţi cât şi a colectivităţii.

2. Instruirea teoretică şi practică în probleme de prim ajutor în caz de accidente

şi îmbolnăviri acute.

3. Formarea spiritului de întrajutorare umană.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul liceal

Obiectivele sunt:

1. Perfecţionarea comportamentului igienic conştient prin:

 înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor legate de sănătate şi boală, prin

transmiterea organizată şi sistematică a cunoştinţelor igienice;

 cultivarea unei concepţii ştiinţifice şi a unei orientări profilactice, în scopul

prevenirii îmbolnăvirilor;

 formarea unor deprinderi igienice noi şi consolidarea celor dobândite;

 informarea ştiinţifică, formarea unei concepţii corecte şi a unui comportament

civilizat cu privire la relaţiile sexuale şi viaţa de familie;

 aprofundarea cunoştinţelor de acordare a primului ajutor în caz de accidente.

2. Dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de igiena muncii şi de profilaxie a
îmbolnăvirilor profesionale.

Educaţia pentru sănătate în instituţiile de învăţământ superior:

În cadrul procesului de învăţământ, personalul didactic dispune de un spaţiu mai

mare sau mai mic pentru introducerea elementelor specifice educaţiei pentru
sănătate, în cadrul disciplinelor de învăţământ:

1. În universităţile de medicină şi farmacie:

 Sănătate publică, Igienă, Puericultura, Obstetrică şi ginecologie, Medicină

internă, medicină de familie, Boli infecţioase, Dermato-venerologie

2. La facultăţile care pregătesc cadre didactice:

 Pedagogie, Psihologie, Metodica predării, Practica pedagogică, Educaţia fizică

3. La facultăţile cu profil tehnic, economic, agronomic, ecologist:

 obiectele de studiu, care prin specificul lor se pretează la introducerea unor

noţiuni de igienă şi sanogeneză;

 lucrările practice – în care se pot aborda noţiuni de igiena muncii sau

elemente privind prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, acordarea primului
ajutor.

În afara procesului de învăţământ:

Educaţia pentru sănătate în rândul tinerilor se poate face şi în cadrul:

 organizaţiilor de tineret; diverselor acţiuni organizate în cămine, cluburi,

tabere, discoteci; spitalelor studenţeşti, policlinici, puncte sanitare; întreprinderilor.

Educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii presupune permanenţa

preocupărilor, caracterul convergent al demersurilor tuturor factorilor implicaţi,
utilizarea mijloacelor stimulative, demonstrative, argumentul logic, care decurge din
prezentarea faptelor din viaţa cotidiană

Educaţia pentru sănătate în domeniul stomatologic

 Problema asistenţei stomatologice se prezintă astăzi sub forme noi, fapt ce nu
exclude activitatea profilactică în acest domeniu. Dimpotrivă, necesitatea profilaxiei,
susţinută printr-o activitate de educaţie pentru sănătate, este justificată de:

 frecvenţa mare a bolilor sistemului dentomaxilar;

 instalarea foarte precoce, încă din primii ani de viaţă, a principalelor boli
specifice sistemului dentomaxilar, care determină necesitatea unei îngrijiri
continue, de-a lungul vieţii;

 gradul mare de cuprindere progresivă a majorităţii dinţilor de către carie şi

parodontopatie;

 efectele importante ale acestor boli asupra dezvoltării şi sănătăţii generale

somatice şi psihice a individului;

 necunoaşterea sau cunoaşterea într-o mică măsură a acestor afecţiuni şi a

precarităţii terapiei lor, de către marea masă a populaţiei;

 costul ridicat al îngrijirilor curative;

 relativitatea rezultatelor tratamentelor efectuate sporadic, nesistematic sau

doar în caz de urgenţă.

Mijloacele de educaţie stomatologică

Mijloacele şi modalităţile utilizate în educaţia pentru sănătate privind sănătatea

buco-dentară sunt diverse şi specifice prin conţinut.

În acest sens, munca de educaţie pentru sănătate prezintă câteva aspecte

particulare:

 asistenţa la solicitare, care poate fi şi primul contact al bolnavului cu cabinetul

şi cu personalul medical stomatologic; trebuie explicat corect, pe înţelesul
pacientului, de ce afecţiune suferă, ce tratament se impune, măsurile de
igienă pe care trebuie să le respecte pentru a preveni o recidivă, o complicaţie
sau apariţia unei alte afecţiuni; prezentarea trebuie făcută de aşa manieră,
chiar folosind mijloace vizuale (planşe, afişe, pliante), încât bolnavul să
conştientizeze importanţa cabinetului stomatologic şi să dispară acea imagine
de „cameră de tortură”, pe care o au multe persoane;
  asistenţa activă de specialitate, care este o formă superioară de asistenţă, se
desfăşoară pe baza unor programe cu obiective predominant profilactice;
astfel, sunt cunoscute acţiunile de dispensarizare stomatologică organizate în
colectivităţile de copii şi tineret sau în întreprinderile cu noxe profesionale;
prin natura ei, asistenţa activă este o formă de educaţie pentru sănătate.

1. Asistenţa activă de dispensarizare stomatologică a preşcolarilor şi şcolarilor.

De o deosebită importanţă este aplicarea unei asistenţe active stomatologice de la

cele mai fragede vârste. Aceasta coroborată cu munca de educaţie pentru sănătate a
educatorilor, învăţătorilor şi a cadrelor medicale de la cabinetul de pediatrie poate
induce formarea unor deprinderi igienice corecte ale copiilor, cu implicaţii asupra
dezvoltării lor armonioase şi sănătoase.

2. Asistenţa activă în colectivităţile de adulţi

Aceasta se referă la întreprinderi, mai ales acolo unde există locuri de muncă cu
noxe profesionale, ce pot favoriza sau determina apariţia afecţiunilor buco-dentare.

Angajaţii trebuie să recunoască primele simptome ale acestor afecţiuni şi să

conştientizeze importanţa tratării lor precoce.

Canale de comunicaţie, reţele de instituţii, activităţi în elaborarea strategiilor

Canalele de comunicaţie, reţelele de instituţii şi programele de activităţi constituie

elemente ale unei strategii concepute pentru influenţarea şi antrenarea grupurilor
ţintă.

Canale de comunicaţie şi reţele de instituţii

Metodele de lucru şi sursele de comunicaţii nu se bucură de aceeaşi receptivitate

din partea grupurilor ţintă.

Oamenii, în general dovedesc o anumită înclinaţie pentru reţelele de instituţii care

intră în interesul lor, cum sunt unităţile de învăţământ, organizaţiile religioase,
cluburile sportive sau discotecile şi preferă sursele informaţionale cu care sunt
obişnuiţi, cum sunt posturile de radio, ziarele, sau în problemele de sănătate,
medicul de familie.
Canale interpersonale

Canalele interpersonale:

 facilitează discutarea unor probleme pe care oamenii le consideră mai delicate

sau personale;

 oferă informaţii care presupun interacţiunea cu o persoană, ca sursă de

informaţie demnă de încredere;

 ajută oamenii în adoptarea unor practici noi;

 contribuie la crearea unor grupuri omogene şi la obţinerea sprijinului

comunitar, pentru idei şi conduite noi.

Prin intermediul acestor relaţii interpersonale, se pot promova metode noi în

educaţia pentru sănătate.

Mass-media

Cuprinde: radioul, televiziunea, ziarele, revistele şi filmele.

Rolurile mass-mediei, ca şi canal de informaţie sunt reprezentate de:

 reuşeşte să transmită rapid informaţii noi, repetate şi pentru o bună parte din
ansamblul populaţiei;

 contribuie la legitimarea dezbaterii problemelor de interes public şi creează

sprijinul necesar desfăşurării unor programe şi activităţi;

 consolidează cunoştinţele şi conduitele nou însuşite.

Reţele de instituţii

Acestea includ ministerele: sănătăţii, învăţământului, protecţiei sociale,

telecomunicaţiilor, apărării naţionale etc. şi subunităţile lor (spitalele, şcolile, armata,
poliţia, organizaţiile religioase, societăţile voluntare, organizaţiile neguvernamentale,
sindicatele, cercurile financiare şi industriale, asociaţiile profesionale şi grupurile
comunitare: cluburi feminine şi de tineret).

Activităţile de promovare a sănătăţii vor include:

  utilizarea canalelor diferitelor reţele de comunicaţii deja existente pentru
difuzarea mesajelor, privind prevenirea sau combaterea;

 obţinerea accesului la grupurile ţintă, deja incluse în reţelele instituţionale şi în

structurile, serviciile şi programele acestora;

 folosirea experienţei personalului şi a voluntarilor din reţele;

 integrarea mesajelor în activităţile de informare, educare şi servicii ale

reţelelor cooperante, potenţând astfel efectele iniţiativelor de promovare a
sănătăţii.

Antrenarea grupurilor ţintă

Pentru stabilirea unei comunicări eficiente care să ducă la o interacţiune

productivă, se impune implicarea populaţiei în planificarea, proiectarea şi aplicarea
programelor

Acţiunile principale pentru obţinerea colaborării populaţiei includ:

 vizite şi consiliere a indivizilor: acasă şi la locul de muncă, în centre de sănătate,

grupuri întâmplătoare;

 întâlniri, discuţii (în grup);

 orientare/pregătire (prin seminarii, cursuri, ateliere);

 manifestări publice/culturale (teatre, spectacole muzicale, sărbători tradiţionale,

festivaluri, aniversări, spectacole sportive, concursuri);

 programe de autoajutorare (acţiuni locale de grup, cu participarea în activităţi de

planificare, aplicare şi evaluare).