Sunteți pe pagina 1din 3

Din

REGELE SE-NCLINĂ ȘI UCIDE




De fapt, încă de la prima mea carte am scris, din oraşul de unde priveam satul aflat la 30 km
depărtare, despre trecut. Distanţa în spaţiu era mică, ce-i drept, dar panta abruptă. Abordând
tema satului şvăbesc, mă aflam în trecutul meu şi în prezentul părinţilor mei. Gândindu-se la
viitorul meu, mă trimiseseră la şcoala de la oraş. Viitorul meu a costat prezentul lor bani grei.
Deoarece proveneam dintr-o casă unde nu exista nici o carte, cititul cărţilor era, după părerea
lor, o chestiune mai mult decât îndoielnică, era „anormală” – tot ce-i tipărit e minciună, aşa se
spunea. Cât despre scrisul cărţilor, era mai periculos ca o boală. Mama îmi explica de ce e
îngrijorată: e lucru ştiut că de la scris omul ajunge să se smintească. Pe deasupra, ei îmi mai şi
finanţau scrisul acesta despre trecutul meu şi împotriva prezentului lor, plătindu-mi chiria şi
mâncarea la oraş. Faptul că scriam le distrugea iluziile pe care le aveau despre viitorul meu,
spulberând perspectiva oricărei „profesiuni” onorabile la oraş. Nu pentru asta te-am trimis noi la
oraş, îmi spunea mama. Iar banii pe care-i plăteau pentru viitorul meu se întorceau împotriva
lor. La fel ca în cazul cămăşilor de noapte, în scrisul meu am încurcat între ele, chiar de la
început, trecutul, prezentul şi viitorul.

======
În tot ce-am învăţat despre viaţă, gândindu-mă la ea şi evaluând-o, lucrurile sunt inseparabile de
umbrele lor. Realităţile nu-s totul – din întreg face parte şi ceea ce ele provoacă. Dar în acea
vreme, posibilitatea de a înţelege acest fapt îmi fusese sustrasă. Că reflectez acum la perioade
atât de îndelungate e pentru mine un lux destul de recent dobândit. Devenit posibil abia în urma
prăbuşirii dictaturii. Cât timp mai existase dictatura, mă învăţasem să trăiesc primind
ameninţări cu moartea iar în ultimii trei ani de dictatură le primeam aflată deja în Germania. În
acest răstimp, n-am reflectat la lucruri decât în imediat, „pe loc”. Fireşte, de la un loc la altul, de
vreme ce şi ziua se muta de la un loc la altul. Dar fiind mereu împresurată de ziua aceea şi nu de
undeva de deasupra ei. A fost o şcoală de învăţat mersul, fiecare zi trebuia să reînveţe să umble
împotriva a tot ce ştiam: anume că ziua nu poate să umble defel. Esenţialul rămânea nevăzut. Dar
urmele lăsate deliberat erau stridente la vedere, indiscret despuiate sau schimbător
îmbrobodite. A gândi, a vorbi, a scrie sunt şi rămân simple mijloace auxiliare, niciodată ele nu
vor reuşi să surprindă cele întâmplate, nici măcar cu aproximaţie. Cu cât mai precis a
înmagazinat memoria mea detaliile, cu atât mai greu pricep ce şi cum eram, şi de ce eram astfel.
Nu reuşesc să pătrund decât sferturi şi jumătăţi de lucruri, şi de câte ori încerc s-o fac, până şi
ele-mi apar de fiecare dată altfel. Să gândeşti limpede, pentru ca mai întâi lucrurile să-ţi apară
serios schimbate.
Şi totuşi, sau poate tocmai de asta, ştii de fapt foarte mult despre tine însuţi şi cele din
jur, dacă e să te compari cu alţii care, trăind o viaţă mai liberă, şi-au permis în mod regulat să
facă abstracţie de sine pentru lungi intervale de timp. De fapt, ştii chiar prea mult, şi tocmai de
aceea atât de puţin. Nu pentru că ai o mai bună memorie ca alţii, ci pentru că te-au silit s-o faci.
Pentru că nu puteai face abstracţie de tine atunci când se-ntâmpla ceva. Toată lumea preferă să
facă abstracţie de sine, căci e mai uşor când lucrurile se-ntâmplă pur şi simplu decât atunci când
mereu ţi se-ntâmplă ţie.
Din experienţele trăite de mine, în decursul cărora n-am reuşit să mă comport fără a bate
la ochi, cele mai multe lucruri le-am învăţat contrar curiozităţii şi intenţiilor mele, depăşind
mereu limitele a ceea ce mi s-ar fi putut pretinde, şi în răspăr cu nervii mei. Zilele despre care-
am povestit mai înainte demonstrează că bicicleta şi platinarea părului, frigiderul şi pietrişul
alternau între ele. Dar ceva rămâne constant în alternanţa acestor nimicuri: umbra însemnată.
Pentru că şi ameninţarea rămâne constantă.
Lucrurile pot fi şi trebuie reduse la o concluzie simplă: cu cât o ţară e mai lipsită de
libertate, cu cât statul te supraveghează mai îndeaproape, cu atât mai mult te vei confrunta în
mod supărător mai devreme sau mai târziu – cu tot felul de lucruri. Şi cu atât mai puţin vei putea
face abstracţie de tine. Aici, autopercepţia intervine automat: ei te ţin sub observaţie la fiecare
pas, cântărindu-te prin urmare, şi tu va trebui să te ţii sub observaţie. A fi urmărit asta nu e
numai atunci când ţi se cere să dai socoteală la anchetă. Urmărirea la care eşti supus s-a furişat
în toate, în lucruri şi zile ce nu lasă însă să se observe nimic pe dinafară. Astfel, te dezobişnuieşti
de porţiunile de viaţă curentă, zilnică, de toate acele lucruri ocazionale şi banale pe care, de
regulă, omul le poartă cu sine fără a se gândi la ele şi fără un scop anume. Circumspecţia de care
trebuie să dai necontenit dovadă translocă ziua pe hârtie milimetrică. Lucruri perindându-ţi-se
pe dinaintea ochilor fără a mai lăsa urme, priviri aruncate maşinal iată ceva devenit imposibil.
„Mă uit, te uiţi, se uită”, aşa zic cei de pe-aici la orice fel de privit, dar pentru mine înseamnă
exact acel privit maşinal pe care ajunsesem pe-atunci să nu mi-1 mai pot permite. Trebuia să
privesc bine, ceea ce încă nu înseamnă să vezi cu adevărat. Să vezi înseamnă să şi pricepi
totodată, să pătrunzi cele privite.

====

Într-una din verile de mai târziu am văzut cadavrul unei tinere femei la cimitirul săracilor. Asta
m-a făcut să-mi pierd iluzia că nimeni nu te poate îneca fiindcă nu există cuvânt pentru cadavrul
înecatului în limba română. Leşul m-a şocat, şi pentru asta am răsplătit-o pe moartă cu două
cireşe.
La unul dintre prietenii mei făcuseră iarăşi o percheziţie în timp ce lipsea de-acasă. Şi din
nou înscenaseră percheziţia la domiciliu ca pe o spargere. Cunoşteam bine jocul care se repeta
de câteva ori pe an la fiecare dintre noi. Ne răscoleau prin cărţi şi hârtii, smulgeau tablourile din
ramă, rupeau tivul de la perdele. Nu se atingeau de bani şi de bijuterii. Când terminau
percheziţia, luau cu ei un singur obiect mărunt, fără însemnătate: un deşteptător, un ceas de
mână, un tranzistor. Şi, înainte de a pleca de la locul faptei, îţi stricau uşa de la intrare pentru a
simula o spargere. Când te întorceai acasă, miliţia se şi găsea acolo. Unicul obiect lipsă servea în
procesul-verbal al miliţiei la transformarea percheziţiei în furt. Mai târziu sosea şi clipa când te
chemau la procesul unui spărgător dovedit căruia îi strecuraseră printre bunurile furate şi
obiectul luat de Securitate. Deţinutul era adus în faţa instanţei şi îl sileau să recunoască şi
această spargere. Prietenului meu îi lipsise atunci un mic radio cu tranzistori şi l-au înştiinţat că
hoţul Ion Săracu murise la închisoare. Prietenul meu a vrut să afle la tribunal adresa familiei
acestuia şi i s-a spus că n-ar mai exista nici o rudă, că mortul nu are pe nimeni. Am încercat să
verificăm această informaţie. Ştiam că morţii care nu mai au pe nimeni ajung la cimitirul
săracilor, aşa că acolo ne-am dus. Poate că şi din cauza numelui ciudat pe care i-1 dăduseră aşa-
zisului hoţ: Ion Săracu. Cimitirul era împrejmuit de ziduri de beton foarte înalte şi era ştiut ca un
loc unde Statul îşi îngropa victimele. Era pe la ora amiezii în plină vară, o căldură toridă. În
cimitir înfloreau buruieni înalte până la genunchi, culorile lor îţi înţepau cu stridenţă privirea. Pe
cărările din iarbă, câini de pripas jigăriţi cărau în bot bucăţi de cadavre, urechi sau degete de la
mâini şi picioare. Am găsit un mormânt cu numele lui Ion Săracu. Pe el se afla un buchet de flori
nu flori de câmp, ci trandafiri. Încă proaspeţi, iar ziua era caniculară, nu trecuse mult timp de
când fuseseră lăsaţi acolo. Cu puţin înaintea noastră, pe la mormântul lui trecuse cineva. Dar
cine?
În mijlocul cimitirului era o căsuţă de beton. Cineva scrisese pe perete cu vopsea roşie:
„Căpuşe”. Căsuţa avea o deschizătură îngustă pentru uşă, dar nu avea uşă. Înăuntru, la perete, era
o chiuvetă, iar în mijloc o masă de beton. Pe masă zăcea o femeie moartă despuiată. Picioarele îi
erau legate la glezne cu sârmă, în jurul încheieturii de la o mână era petrecută tot o sârmă,
legătura de la mână fusese ruptă, la pulsul celeilalte se vedeau tăieturi. Părul, faţa şi corpul
acoperite de un strat gros de mâl. Moarta era tocmai lucrul pentru care în română nu există
cuvânt: cadavrul unei înecate. Cadavrul unei înecate legate la mâini şi picioare nu era al uneia
care se înecase singură, ci pe care o înecaseră. Pe drumul spre cimitir cumpărasem ca proasta,
doar pentru că trecusem pe lângă piaţă, o pungă cu cireşe. Nu mi-a dat altceva prin cap decât să
vâr mâna în pungă, să scot două cireşe şi să i le pun moartei pe locul unde ochii îi picuraseră în
cap. Am plecat de acolo şi până la ieşirea din cimitir n-am mai scos o vorbă niciunul din noi, abia
dacă ne mai puteam mişca picioarele. Buruienile erau insuportabil de frumoase, le simţeam că
flămânzesc după mine. Păreau că vor încremeni şi nu ne vor mai lăsa să ieşim pe poartă. Să fi fost
buruienile un dar floral pentru morţii care nu aveau pe nimeni, ori o ascunzătoare înflorită
pentru asasinatele Statului? Sau amândouă deopotrivă? Sau niciuna, nici alta, ci aşa cotropită de
spaime cum mă simţeam, numai nevoia mea prostească de a pune o ordine în lucrurile cărora nu
le puteam face faţă? Prietenul meu şi cu mine le-am povestit celorlalţi din cercul nostru intim
despre trandafirii de pe mormânt şi despre căsuţa cu femeia legată. Dar despre câini şi cireşe am
tăcut amândoi fără a ne fi vorbit mai înainte. Iar buruienile le-am trecut sub tăcere numai eu, aşa
cum mă obişnuisem s-o fac încă mai dinainte.
Când, cu câţiva ani mai târziu, ne aflam cu toţii în Germania şi ne-am hotărât să vorbim
despre monstruozitatea crimelor lui Ceauşescu, ceilalţi prieteni ne-au atras atenţia că e mai bine
să trecem sub tăcere cele văzute de noi doi la cimitirul săracilor: „Nimeni n-o să vă creadă, cu aşa
o poveste ajungi de râsul lumii. În cazul cel mai bun ne vor considera pe toţi nebuni şi nu vor mai
crede nimic din ce spunem”. Aşa se face că, de câte ori am relatat exemple de brutalitate a
regimului, n-am pomenit o vorbă despre cimitirul săracilor. Am recurs la exemple mai anodine
şi-am putut verifica justeţea avertismentului: chiar şi exemplele inofensive treceau aici drept
exagerări, încă de pe atunci unii m-au bănuit că nu sunt în toate minţile. Îmi amintesc de vremea
dictaturii ca de o viaţă spânzurată de-o aţă subţire, în care ajunsesem să aflu tot mai multe
lucruri dintre cele ce nu pot fi spuse în cuvinte.
Dar nu m-am lepădat de această ştiinţă care te face ridicol în ochii celorlalţi, n-am putut
să nu ţin seama de ea în scrisul meu. M-am încăpăţânat să le vin de hac buruienilor din cimitir,
luându-le pe la spate şi de la distanţa în timp dobândită faţă de ele m-am încăpăţânat ca prin
invenţie să le fac de nerecunoscut, potrivindu-le pe cuvinte. Târâtă cu de-a sila departe de
cimitirul săracilor, în romanul meu Animalul inimii e amintită în treacăt, mereu sub alte forme,
următoarea idee: „Cu vorbele din gură strivim tot pe-atât cât călcăm în picioare prin iarbă. Dar şi
cu tăcerea”. Sau: „Iarba ne creşte în cap. Când vorbim, o cosim. Dar şi când tăcem. Şi iarba a doua
şi a treia creşte la loc cum vrea ea. Şi totuşi avem noroc”1. Sau: „Voiam ca iubirea să crească la
loc, ca iarba cosită. Să crească altfel, ca dinţii copiilor, ca părul, ca unghiile. Să crească cum
poftea”2. Şi mai departe în text scrie: „Azi ascultă iarba când vorbesc despre iubire. Am senzaţia
că acest cuvânt nu este sincer nici faţă de sine”3.
Capul ras chilug al mamei, beţia unui tată, sicriul-acordeon al bunicii, chitanţierele
bunicului, feţele daliei, trădarea unei prietene, frumuseţea cu două tăişuri a buruienilor de
cimitir – la urma urmei, pe toate le-ai putea înlocui şi cu alte exemple când vorbeşti despre viaţă.
Dar şi în acele altele ar continua să existe lucruri ce-au cunoscut „partea întunecată a beregatei”
şi li s-ar potrivi şi lor cuvintele: „Când tăcem, devenim dezagreabili când vorbim, ajungem
ridicoli”.