Sunteți pe pagina 1din 3

Traditionalismul

lon Pillat
Aci sosi pe vremuri

Tradiționalismul este curentul literar apărut la începutul secolului al XX-lea şi dezvoltat


de-a lungul perioadei interbelice. Acesta se remarcă prin prețuirea profundă a valorilor
tradiţionale ale spiritualității românești. În literatura română, apar trei nuclee tradiționaliste:
sămănătorismul, poporanismul şi gândirismul, toate promovând valoarea traditiei şi a
autohtonului. Trăsăturile generale ale curentului sunt: valorificarea spiritului national, prețuirea
mediului rural, ca vatră a spiritualităţii, refuzul citadinului şi preferinta pentru descrierea
satului, idealizarea universului rural şi a tăranului român, determinarea unor surse
inepuizabile de inspiratie, anume folclorul şi istoria, refuzul influenţelor străine.
lon Pillat este un poet reprezentativ tradiționalist, aparținând perioadei interbelice a
literaturii. Opera sa este dominată însă de influenţe romantice, parnasiene, simboliste şi
clasice, fondul ideatic reliefând recurența motivelor autohtone.

Volumul de versuri cel mai cunoscut şi apreciat al autorului este „Pe Argeş în sus",
apărut în 1923. Acesta este alcătuit din ciclurile „Florica”, „Trecutul viu", „Bătrânii". Creionate
într-o notă tradiționalistă, poemele acestui volum au fost încadrate de critica literară speciei
„pastel psihologic", axându-se pe ideea recuperării unui timp sufletesc, al rememorării.

De altfel, chiar autorul afirma: „În special în ceea ce priveşte poezia şi structura mea
sufletească, rolul amintirilor, experienţelor şi influențelor din copilărie şi chiar din adolescență
îmi pare capital”.
Pillat reînvie trecutul, descriind peisaje sufleteşti, care i-au rămas vii în memorie:
„dealurile toamnei", „viile de aur", „nucii bogaţi în umbră”, „pridvorul străbun”, „casa amintirii".
În acest decor afectiv, poetul plasează portretizarea unor fiinţe dragi: bunicul („Odaia
bunicului"), bunica („Ochelarii bunicii"), părinţii („Odihna tatii").
Temele predilecte ale liricii sale sunt timpul, spațiul şi reînvierea trecutului, acestea
regăsindu-se şi în poezia, „Aci sosi pe vremuri", care aparţine volumului „Pe Argeş în sus"
„Aci sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire; în esenţă, ea reprezintă o
meditație pe tema trecerii iremediabile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu
perisabilitatea rămâne amintirea, care poate învia miraculos orice moment, persoană sau loc
drag, care aparţine trecutului.
Titlul este o sintagmă în cadrul căreia se remarcă forma populară a adverbului de loc
„aci", un reper spaţial definitoriu, invocând satul natal, verbul la timpul perfeci simplu de
provenienţă popular-regională ,,sosi" şi locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri", repere
temporale ale trecutului îndepărtat. Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă
spaţiul „eterne reîntoarceri", generator de nostalgie, dar şi de bucurie a spiritului.
Poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers liber cu rol de concluzie şi
poate fi structurată în patru secvențe lirice: prezentarea succintă a locurilor natale
reconstituite de memoria afectivă (primele trei distihuri), recompunerea, prin intermediul
imaginației, a poveştii de iubire dintre bunicul şi bunica (următoarele şapte distihuri), meditația
asupra trecerii timpului (următoarele două unități strofice), povestea de iubire dintre doi tineri,
prezentată in analogie cu cea anterioară (ultimele distihuri şi versul-concluzie).
In prima secventă lirică, imaginea artistică centrală este metafora „casa amintirii"
Obloanele", pridvorul”. hornul" reprezintă punctele de referinta fundamentale, într-o geografie
a imaginarului împletit cu aducerea-aminte; trecerea implacabilă a timpului este sugerată de
versul: „Păienjeni zăbreliră şi poartă, și zăvor". Este astfel descrisa, cu nostalgie, vremea
îndepărtată a copilăriei, proiectată în mit. Semnele părăsirii sunt evidente, căci „hornul nu mai
trage alene din ciubuc", ca pe vremea haiducilor din codru și a poterilor, a bunicului şi a
bunicii.
In cadrul acesta patriarhal al satului românesc, în cea de-a doua secvență, eul liric
imaginează romantica întâlnire a bunicilor. Calyopi, portretizată succint („Sări, subtire - o fată
în largă crinolina"), soseşte cu ,,berlina" prin „lanuri de secară". Distincția temporală trecut
îndepărtat - prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp: „atunci" şi „azi".
Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care-şi aşteaptă iubita ,nerăbdător"; el
creează o atmosferă romantică, recitându-i fetei versuri scrise de Alphonse de Lamartine
(poezia „Le lac") şi de lon Heliade-Rădulescu (poemul ,,Sburătorul"). Cadrul natural de factură
romantică este propice momentului unic al întâlnirii dintre cei doi: „lună", „câmpia ca un lac"
(comparație), „berze" („ca umbre berze cad" comparaţie şi inversiune).
Atmosfera creată aminteşte de frumusetea poveştilor de iubire din basme", mai ales că
iubita împrumută parcă atributele unei zâne: ea are „ochi de peruzea" (piatră semiprețioasă
de culoare albastră sau verzuie), epitet care simbolizează farmecul, gingăşia, unicitatea
tinerei.
Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine auditivă
„departe, un clopot a sunat", vestind un eveniment deosebit: „de nuntă sau de moarte". Turnul
vechi din sat” este un element al permanentei, în antiteză cu perisabilitatea omului. Conjuncția
adversativă „dar" semnalează opoziţia temporală: cu toate că timpul e neiertător, cei doi
îndrăgostiți trăiesc „clipa" unică a tinereţii pe care şi-o închipuie ca fiind veşnică. Sentimentul
iubirii este capabil să proiecteze fiinta umană în eternitate. Cu toate acestea, timpul nu poate
sta în loc, iar semnele lui devin evidente; viitorul celor doi aduce cu sine o realitate tristă, dar
firească („De mult e mort bunicul, bunica e bătrână..."), anticipată de verbul din finalul primei
secvente lirice: „In drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii".
A treia secvenţă lirică se constituie ca o meditatie succintă asupra trecerii timpului („Ce
straniu lucru: vremea!"). Exclamația retorică este cheia descifrării poeziei, care se bazează, în
esență, pe tema timpului. „Portretele" sunt singurele asupra trecerii capabile să eternizeze
clipa; omul este supus schimbării şi retrăieşte, cu nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele
de grație ale trecutului: „Te vezi aievea numai în ştersele portrete./Te recunoşti în ele, dar nu
şi-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...".
Secventa a patra reliefează perpetuarea momentului dragostei juvenile din generatie in
generație. Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea
de iubire dintre doi reprezentanți ai unei alte generatii (nepotul şi iubita sa).
Cadrul natural rămâne acelaşi („lanul de secară", „amurgul", „noaptea”, „luna").
Ritualul întâlnirii dintre iubiti repetä, într-un alt timp, succesiunea evenimentelor demult apuse.
Analogia dintre ele este marcată, din nou, de antiteza la nivelul adverbial: ieri", acuma".
Reluarea ritualului dragostei de fiecare generație exprimă continuitatea, permanenta, evidente
la nivel textual: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu", „Pe urmele berlinei trăsura ta stătu",
„Același drum te-aduse...”, „Ca dânsa tragi în dreptul pridvorului...", „Subțire, calci nisipul pe
care ea sări”.

lubitul foloseşte, pentru crearea atmosferei romantice, aceeași strategie ca şi bunicul


său: recită versuri scrise de poeţii prezentului său, Francis Jammes si Horia Furtună,
îmbinând romantismul cu noul curent literar, simbolismul. La fel ca bunica, cea care „asculta
tăcută", savurând din piin momentul de fericire, iubita „cu ochi de ametist” (varietate violetă de
cuart) ascultă „pe gânduri", dorindu-şi la rândul ei, eternizarea clipei.
Trecerea timpului este marcată, din nou, de sunetul clopotului (imagine auditivă),
„acelaşi clopot poate”, „in turnul vechi din sat", semn că existenta terestră este o „mare
trecere" către un inevitabil final. Clopotul este mesagerul unei schimbări: degradarea trupului
şi înălțarea spirituală care culminează cu integrarea în veşnicie.
Versul-concluzie reia un altul, aparținând secvenței dedicate poveştii de iubire dintre
bunici, accentuând ideea că evenimentele esențiale din viaţa omului se perpetuează la infinit,
că timpul aduce mereu schimbarea: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".
Poezia este amplă și evoluează de la obiectiv către planul subiectiv, marca in ultima
secvenţă lirică de prezenta persoanei întâi („m-", „eram naiv", „am şoptit”, „am spus"); de fapt,
creatorul apelează la lirica măştilor, alternând persoane întâi, a doua şi a treia („Ea-l asculta",
„şedeau", „vii", „tragi", „calci").
„Aci sosi pe vremuri" este o poezie încadrată în curentul literar traditionalism
glorificând trecutul în cadrul prielnic al satului patriarhal românesc. De altfel, Pillat se declară
păstrătorul tradiției „vii", „adâncă, originală, autohtonă", care confundă cu însuşi sufletul
profund, sufletul etnic".