DEZVOLTARE DURABILĂ ȘI

PROGRES ECONOMIC – note de curs

Prof. univ. dr. Diana-Mihaela

Țîrcă

An universitar 2019-2020
 Cap. 1
Dezvoltarea durabilă –
delimitări conceptuale
Creștere economică – expansiune
economică – dezvoltare economică –
progres economic
• Expansiunea - creştere economică pe termen scurt şi cu
deschidere spre reversibilitate.
• Creşterea economică - mărire în dimensiuni absolute
a indicatorilor macroeconomici venit naţional sau
produs global.
• Progresul economic - creşterea în valoare absolută
a indicatorilor macroeconomici raportată şi privită la
modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei -
creştere a venitului naţional pe locuitor
 In raport cu acesta, creşterea
economică poate fi:
• progresivă, atunci când creşterea venitului naţional
este, proporţional, mai mare decât cea a populaţiei;
creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres
economic.
• recesivă, atunci când creşterea venitului naţional
este, proporţional, mai mică decât cea a populaţiei; în
alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un
regres economic.
• statică, atunci când procentul creşterii venitului
naţional este egal cu cel al creşterii populaţiei, moment
în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu
şi de progres.
• Principala acuză care se aduce indicatorilor
prezentaţi vizează latura lor predominant
cantitativă; li se reproşează, adică, orientarea
lor predilectă spre latura cuantificabilă a
fenomenelor şi proceselor economice, lăsând
deoparte aspectele calitative şi schimbările
structurale produse odată cu creşterea
economică – acesta este temeiul pentru care s-
a făcut apel şi s-a uzat consistent de un alt
concept, cel de dezvoltare.
• Dezvoltarea este un concept multidimensional.
• În afară de aspectul economic,
precumpănitor şi acoperitor care trimite,
concomitent, la creştere şi progres, la fel de
importante sunt considerate, aici, şi aspectele
legate de social, politic, cultural, ambiental,
ştiinţific, spiritual, uman, etc.
• În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se
admite că dezvoltarea înglobează în mod
obligatoriu creşterea şi progresul economic.
• Dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce ţin
de ansamblul vieţii astfel încât, pe total, ea să
se traducă "în faptul că oamenii se hrănesc
mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai
bună cunoaştere„ (Fr. Perroux, 1981)
• Dezvoltarea trebuie concepută ca fiind
"ansamblul schimburilor de structuri mentale
şi de comportamente sociale care permit
creşterea produsului real global şi care
transformă progresele particulare într-un
progres social generalizat” (P. Guillaumont,
1985)
Progresul social generalizat reprezintă scopul suprem
al dezvoltării. Iar progresul social generalizat înseamnă
atingerea unor obiective precum (M. Todoro, 1997):
• promovarea progresului economic printr-o mai
judicioasă repartizare a rezultatelor creşterii spre
a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi
poziţie socială;
• eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai
decent pentru întreaga populaţie;
• ridicarea standardului de viaţă prin creşterea
generală a veniturilor, asigurarea unui nivel cât
mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai
bună educaţie şi un mai mare acces la valorile
culturale şi umane;
 Obiective - continuare

• extinderea gamei de alegeri economice şi

sociale atât pentru indivizi cât şi pentru
naţiune, prin eliberarea din starea de
dependenţă nu numai în relaţiile cu alţi oameni
şi alte state dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria
umană în general;
• îmbunătăţirea performanţelor factorilor de
producţie şi a producţiei însăşi;
• ameliorarea instituţiilor şi înnoirea
permanentă a cunoştinţelor;
• raţionalizarea sistemului politic şi a
celui decizional, etc.
• dezvoltarea este un proces de lungă durată,
susţinut pe parcursul a două, trei decenii;

• dezvoltarea este un proces şi nu o stare de fapt.

Acest lucru este reliefat atunci cănd dezvoltarea
este contrapusă subdezvoltării.

• Dezvoltarea trebuie privită bidimensional, atât ca

proces cât şi ca stare. Ca proces de evoluţie
cantitativă şi calitativă a întregului organism
economic, social şi politic. Ca stare de dezvoltare,
în care includem, azi, ţările civilizate ale lumii,
însumând o sumă de însuşiri, pozitive, prin care
aceste ţări se departajează de cele slab dezvoltate.
• Finalitatea ultimă a dezvoltării - aceasta nu
poate fi decât o "dezvoltare umană", una care
să aibă în vedere binele general al omului; al
omului de azi dar şi de mâine.

• Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect

analiza economică a introdus în limbajul ei
termenul de "durabilă" sau "sustenabilă".
 Cap. 2

De ce dezvoltare durabilă?
Pilonii dezvoltării
durabile.
• Indiferent de locul pe care-l ocupă în
economia mondială, indiferent de gradul
de percepţie a obiectivităţii fenomenului,
dezvoltarea durabilă se va impune cu
necesitate pentru toată lumea.
 Tipul de creştere economică
postbelică este acuzat de faptul că:
1. A poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a ajuns la concluzia
că "menţinerea sănătăţii şi bunăstării
cer un mediu
înconjurător propice şi armonios în care toţi factorii
fizici, psihologici, sociali şi estetici îşi au locul bine
definit. Mediul va trebui, în această situaţie, să fie
tratat drept resursă în scopul îmbunătăţirii condiţiilor
de viaţă şi bunăstării„ (Environement et Santé; la
Charte europééne et son commentaire, OMS,
Frankfurt, 1989, p.12)
• Între dezvoltarea economică şi starea
mediului, pe de o parte, şi sănătatea umană,
pe de altă parte, există o puternică relaţie de
intercondiţionare.
• Important pentru tema noastră este ca
dezvoltarea economică să fie şi socială, să
influenţeze pozitiv mediul şi, pe această cale,
să ofere suport pentru sănătatea oamenilor.
• Dezvoltarea economică are şi efecte perverse
ce privesc în mod direct mediul şi, prin gradul lor
de acuitate, pun în pericol însăşi existenţa
umanităţii.
• Suma acestor efecte, nedorite, dar prezente,
la care a condus tipul de creştere economică
postbelică se numeşte poluare.
• Comportamentul agresiv al omului faţă de
natură şi mediul înconjurător se pare că are o
explicaţie istorică ce trimite tocmai la
Vechiul Testament.
"Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după Chipul
Nostru, după asemănarea noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste
toate târâtoarele care se mişcă pe pământ"
(Facerea 1:26). (White Lyn, The Historical Roots
of Ecologic Crisis, Science 155, March 10,
1967,
p.1203 – 1207)
• Omul a fost "abilitat" să fie stăpân asupra
Naturii şisă o exploateze în mod liber, şi
aceasta spre propria sa bunăstare.
• O societate care şi-a gândit dezvoltarea
plecând de la premisa profitului maxim a
sfârşit prin a constata că a realizat
poluarea maximă, împotriva mediului, a
resurselor naturale şi a omului însuşi.
• Poluarea afectează sănătatea şi pe cale
de consecinţă capacitatea de a munci, cu
toate consecinţele negative care decurg de
aici, inclusiv cele privitoare la posibilitatea de
a te bucura de o locuinţă corespunzătoare
sau de a accede la educaţie.
 Mediul înseamnă:
• peisaj minunat şi mediu de agrement;
• aer curat şi apă potabilă;
• oportunităţi investiţionale cu consecinţe
pozitive privind creşterea PIB şi crearea
de locuri de muncă;
• furnizor de materii prime, energie etc.;
• capacitate de absorbţie şi reciclare a
deşeurilor;
• protector al vieţii prin păduri şi
bazine hidrografice;
• sursă de oxigen şi ozon, etc
 Poluarea poate proveni din:
• dezvoltarea industriei sau din
modelul agroalimentar
practicat;
• consumul de resurse energetice fosile sau
din tăierea masivă a pădurilor;
• deversarea în apele potabile a dejecţiilor
din zootehnie sau a apelor uzuale din
industrie;
• supraexploatarea nemiloasă a unor
resurse sau din
neexploatarea lor din lipsă de fonduri.
 Toate aceste cauze conduc la efecte
directe sau indirecte cum ar fi:
• schimbări climatice dezechilibrante prin
intensificarea fenomenului de seră şi creşterea
temperaturii medii a globului ca urmare a
emisiilor de CO2, CH4, N2O;
• deprecierea stratului de ozon;
• acidifierea aerului cu SO2 sau NOx rezultaţi
prin arderea combustibililor fosili;
• poluarea apei;
• poluarea aerului;
• poluarea solului;
• reducerea speciilor de animale, păsări, peşte
• Dezvoltarea nu este opusă mediului şi
deci nu orice tribut pentru poluare trebuie
plătit de către dezvoltare.
• Subdezvoltarea, ignoranţa oamenilor,
modul lor de gândire şi acţiune etc. pot fi tot
atâtea cauze ale deteriorării mediului
ambiant şi a vieţii în general, după cum,
dezvoltarea, prin resursele financiare create,
poate oferi sursa constituirii şi susţinerii
mijloacelor şi măsurilor antipoluante.
• Cu alte cuvinte, dacă se iau măsurile
corespunzătoare, dezvoltarea economică
poate coexista cu menţinerea calităţii
mediului.
• Impactul dezvoltării asupra mediului
ambiant - Simon Kuznetz - a avansat
ipoteza potrivit căreia dependenţa dintre
nivelul de dezvoltare economică, măsurată
prin PIB/locuitor și gradul de poluare se
prezintă sub forma unei funcţii al cărui
grafic este un U inversat (S. Kuznetz,
Modern Economic Growth, Yale University
Press, 1966 şi Economic Growth and
Structural Change, New York, 1966 )
Curba de mediu Kuznets
Evoluţia relaţiei dintre cele două mărimi analizate
(grad de poluare şi nivel de dezvoltare
economică) parcurge:
• traseul primar – economia este dominată de
sectoarele primare şi îndeosebi de agricultură;
demaraj economic, atragerea resurselor şi a
acumulărilor cantitative. Mediul are
capacitatea să absoarbă poluanţii degajaţi. La
1000-1200$/loc., degradarea mediului devine o
problemă.
• secundar – industria; se atinge un punct de
maxim al poluării în jurul unei creşteri de
3000$/loc
• Terţiar - industriile prelucrătoare ocupă un loc
dominant.
Presiunea asupra factorilor de producţie,
terenurilor agricole, pădurilor etc. este
maximă. Urbanizarea masivă însoţeşte procesul
dezvoltării industriale ceea ce duce la atingerea
unor cote maxime de poluare.
Cu toate acestea, protecţia mediului ocupă un
loc minor în politicile guvernamentale.
Atenţia este concentrată spre dezvoltare
cantitativă.
Abia la niveluri ale PIB/loc de cca 10.000 $
se produce o modificare semnificativă.
Acumularea de deşeuri şi poluarea masivă
conduc la conştientizarea populaţiei despre
preţul plătit pentru dezvoltare
• sume de bani sunt dislocate de la buget şi
orientate spre protecţia mediului.
• Se creează cadrul legal de luptă împotriva poluării
şi a poluatorilor.
• Aceştia se vor orienta spre industrii mai
performante şi mai "curate".
• Se intră în terţiar prin dezvoltarea serviciilor, a
industriilor informatice şi eco-industriilor.

• Important este ca acele naţiuni care au în faţă un

asemenea proces să "ardă" etapele fără "fum",
eliminând din curbă bucla maximului de poluare şi
încercând, prin promovarea şi dezvoltarea eco-
industriilor şi a tehnologiilor curate să aplatizeze
cât mai mult curba.
2.A antrenat şi încurajat risipa şi a
epuizat rezervele cunoscute
• lumea resurselor fizice şi a forţei de
muncă este una finită şi că dacă tipul de
creştere economică gândit pe baze clasice
continuă, mai devreme sau mai târziu,
viitorul va fi pus sub un dramatic semn de
întrebare.
 3. A frustat lumea a treia, adâncindu-i
decalajele faţă de cea a bogaţilor
• Împărţirea lumii în bogaţi şi săraci nu este de
dată recentă, dimpotrivă. Este ştiut că împrejurări
istorice, politice, geografice etc., au explicat şi
explică această structură mozaicată a globului.
Este, de asemenea, cunoscut că Europa
Occidentală şi ulterior SUA sunt artizanii principali ai
geografiei economice a lumii.
• Inegalităţile sociale la care a condus şi conduce,
puternica dependenţă din exterior ca şi poluarea,
"o poluare a sărăciei şi prin sărăcie" (I. Sachs)
înseamnă tot atâtea nemulţumiri, faţă de tipul de
creştere economică postbelică.
• Îngrijoraţi de faptul că principiul cauzaţiunii
circulare şi cumulative (laureatul premiului
Nobel pentru economie Gunnar Myrdal )
adânceşte disparităţile dintre cele două lumi,
artizanii creşterii durabile socotesc că aceasta
poate fi şi o gravă ameninţare pentru pacea şi
securitatea lumii.
• În plus, atâta vreme cât dezvoltarea se vrea a fi o
dezvoltare umană, drama lumii a treia nu poate
fi tratată de la distanţă. Dimpotrivă, pentru ca
paralizia ei să nu afecteze întreaga lume se cer
soluţii pentru atenuarea decalajelor explozive
care despart cele două lumi.
4.A creat iluzia bunăstării printr-o statistică
mincinoasă
• s-a mers pe linia cuantificării a ceea ce
poate fi cuantificabil în viaţa umană. În
felul acesta s-a procedat, de o manieră
reducţionistă, la identificarea dezvoltării cu
creşterea economică, lăsându-se deoparte
multe dar importante aspecte care ţin
de domeniul calitativ al vieţii: acces la
educaţie, asistenţă medicală, la procesul
de adaptare a deciziilor, dimensiunea
timpului liber,
Ei susţin ca "reuşita" calculată numai cu PIB este
o amăgire statistică, fapt care rezultă din
următoarele împrejurări:
• Nu orice creştere a PIB-ului poate fi identificată cu
un plus de bunăstare.
• Creşterea "reală", în termeni fizici a producţiei şi
a PIB poate semăna iluzie şi în condiţiile în care
bunăstarea şi calitatea vieţii pot primi un plus
prin miniaturizarea bunurilor sau creşterea
ponderii serviciilor.
• O mare parte a serviciilor gratuite, care nu fac
obiectul pieţii, nu sunt luate în considerare la
calculul PIB.
• Luarea în considerare a efectelor economiei
subterane pun mari semne de întrebare relativ la
veridicitatea şi valoarea informatică a PIB.
 Cap. 3

Provocări ale dezvoltării durabile.

Constrângerea demografică și
tehnică.
 Ca orice proiect de anvergură,
dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie
procesuală realizabilă prin rezolvarea unor
probleme. Unele sunt comune, aparţin
procesului dezvoltării în general, altele sunt
specifice.
• Constrângerea demografică;
• Constrângerea tehnică;
• Echitate şi compensare intra şi
intergeneraţii;
• Eficiența;
• Economia mediului.
 1. Constrângerea demografică
• Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin
definiţie, o dezvoltare umană; realizabilă
prin voinţa omaneilor şi având ca finalitate
binele individual şi colectiv al acestora.

• Nimic nu poate fi gândit, aici, dincolo de

ceea ce înseamnă populaţie.
• Factorul populaţie şi influenţa sa asupra dezvoltării
în general, a celei durabile, în special, pot fi analizate
pe mai multe coordonate: numărul, structura şi
sănătatea populaţei.
• Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie
găsească răspuns: ce număr de populaţie să
suporta Planeta Pamânt? poate
• Ce şanse sunt ca această populaţie tot mai
numeroasă să trăiască într-un mediu perfect
conservat şi să se hrănească tot mai bine?
• 30 - 150 miliarde - numărul maxim de oameni
pe care planeta Pământ îl poate nutri (Jean -
Marie Harribey )
• Thomas Robert Malthus - "Eseu asupra
principiului populaţiei„
• Malthus analiza tot soiul de date despre
populație, de la nașteri și decese, până la vârsta
de mariaj.
Deși mijloacele de hrană se
înmulțesc în ritmul unei progresii
aritmetice, creșterea populației se
realizează în progresie geometrică,
fapt ce conduce inevitabil la
creșterea foametei și la un grad de
sărăcie ridicat în rândul populației.
• El a căutat să sublinieze că "natura a pus
în omun instinct care, dacă-i lăsat în voie,
îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului".

• El releva pericolul imediat al creşterii cu

repeziciune a populaţiei, paralel cu
încetineala relativă a cantităţii bunurilor de
subzistenţă, aceasta din urmă fiind
reflectată în dimensionarea puterii de
producţie a unui pământ dat.

• Este vorba de o creştere în progresie

geometrică a populaţiei şi de sporire în
progresie aritmetică a hranei şi a altor
mijloace de subzistenţă, în sensul de a
da acestora dimensiunile 256 la 9.
Cumulând atât interesul pentru demografie, cât și
formarea sa economică (primul profesor din Marea
Britanie al unui curs intitulat economie politică),
Malthus considera următoarele:
• Anticipând problema suprapopulării,
Malthus consideră că se poate opri
creșterea populației prin mariajul târziu,
folosirea metodelor contraceptive, emigrare,
iar în caz extrem, printr-un acces precar la
servicii de sănătate, prin boli sau război;
• Malthus condamna așa numitele legi ale
săracilor, care diminuau mobilitatea muncii
și încurajau procesul de natalitate.
• "Nu există o relaţie de cauzalitate între
creşterea demografică şi creşterea
economică pe care s-o putem considera
universală. Mai mult, nu există un optim
al populaţiei care ar permite atingerea unei
creşteri maximale. Creşterea populaţiei
este în acelaşi timp cauză şi consecinţă a
progresului economic, cu atât mai mult cu
cât aceste două fenomene pot fi
influenţate de aceleaţi variabile (schimbarea
mentalităţilor, bulversarea tehnicilor de
producţie...)
James M. Cypher, James L.
Dietz, The process of economic developpement.
Routlege,
London and New York, 1997,
p.40.
 Structura populației
• Structura populaţiei nu pune mai puţine probleme
decât numărul ei – interesează în primul rând,
structura socio-profesională, gradul de instrucţie,
calitatea populaţiei.
• Exact acolo unde creşterea economică trebuie să
câştige, atât cantitativ cât şi calitativ, adică în
ţările lumiia treia, exact acolo nivelul de
educaţie al populaţiei suferă. Tocmai acolo,
o lume în creştere, analfabetă sau
semianalfabetă trebuie hrănită în condiţiile în
care produce puţin sau foarte puţin.
• În al doilea rând, prezintă importanţă, din punctul
de vedere al dezvoltării durabile, repartiţia
populaţiei în creştere pe cele două mari zone:
urban, rural.
 O caracteristică a creşterii economice
clasice a fost exodul masiv al populaţiei
de la sat spre oraş. Cauze ale acestui exod:
• accelerarea industrializării, cu toate
avantajele ce decurg de aici pe linia
locurilor de muncă, serviciilor
ieftine, abundente şi de calitate;
• defavorizarea zonelor rurale sub raportul
investiţiilor publice şi private dar şi în plan
social, cultural, civic, de unde o forţă şi o
reacţie de respingere a satului, asimilat
cu mizeria şi incultura;
Modelul de structurare a populaţiei oraş-sat s-
a
dovedit a fi
dezechilibrant
Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor
fenomene negative în planul:
• ocupării forţei de muncă (şomaj masiv);
• locuinţelor;
• serviciilor urbane;
• apariţiei unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei şi
promiscuităţii, contrastante, sfidător, cu centrele
opulente;
• determinării climatului ambiental dar şi a celui social
(delicvenţă, violenţă, prostituţie, droguri etc.);
• dificultăţilor de aprovizionare cu alimente, energie, apă
 etc.;
• dificultăţilor administrative.
 Pentru satul depopulat:
• populaţia rămasă (3-10%) trebuie să
facă faţă unei sarcini colosale, de hrănire
a întregii colectivităţi.
• agricultură intensivă, de mare
randament, realizabilă prin mijloacele
cunoscute: mecanizare, chimizare,
irigare etc.
• consumuri mari de energie,
degradarea unor terenuri, epuizarea
unor resurse, poluare cu insecticide,
pesticide etc
 De aici şi întrebările cărora
dezvoltarea durabilă trebuie să le
dea răspuns:
• Migrarea populaţiei dinspre sat spre oraş poate
continua? Dacă da, până când şi în ce
condiţii?
• Care sunt factorii implicaţi ce influenţează
raportul optim populaţie urbană/populaţie
rurală şi unde se situează pragul critic al
acestei proporţii?

Revoluţia verde, industriile curate, programe

de dezvoltare în care dimensiunea economică
trebuie corelată cu cea socială, politică,
culturală, de sistematizare şi, nu în ultimul rând,
ecologică, par a fi răspunsurile la această
problemă.
 Dezvoltarea durabilă este cea care face din
calitatea vieţii oamenilor obiectivul suprem.
Or, nu se poate concepe şi nu se poate vorbi
despre calitatea vieţii în afara sănătăţii.
• sănătatea oamenilor apare în dublă ipostază:
de condiţie a dezvoltării dar şi de obiectiv al ei.
• logica dezvoltării durabile nu mai permite ca
sănătatea să fie sacrificată avantajelor
economice.
• programele de dezvoltare durabilă ale ţărilor
dezvoltate plasează degradarea sănătăţii şi
obiectivele majore pentru înlăturarea acestei
stări de fapt alături de cele legate de
degradarea şi politica mediului.
• Problema sănătăţii nu mai este una strict
naţională, ci una globală.

• OMS îşi subordonează programele cerinţelor

dezvoltării durabile atunci când înserează
sănătatea într-un grup de alţi trei factori pentru a
defini ceea ce ei numesc "sisteme de
vulnerabilitate" şi în care includ: înrăutăţirea stării
de sănătate, analfabetismul, productivitatea
scăzută şi slaba capacitate de cîştig, starea
generală de neputinţă şi incapacitatea de a avea
acces la resurse şi de a le controla (Sante et
reformes économiques, Studiu OMS, Geneva,
1992, p.5. )
 Constrângerea tehnică
• Care este nivelul maxim posibil al
producţiei ce se poate realiza, în condiţiile
date ale progresului tehnic, fără a afecta
echilibrul mediului?
• Întrebarea este legitimă în condiţiile în
care ştim că dezvoltarea implică
creştere economică, deci, mărirea
producţiei. Creşterea dimensiunilor
producţiei, din păcate, antrenează poluare.
Capacitatea de absorbţie de către mediu a
poluării este, pe de altă parte, limitată, de
unde şi preocuparea de a găsi o linie de
echilibru între aceste mărimi.
 Concluzii de maximă importanţă
pentru politica dezvoltării durabile

• Nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza

fără modificarea calităţii mediului se află în relaţie:
- direct proporţională cu capacitatea de absorbţie
a mediului, a instalaţiilor antipoluante de a reţine
emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii
antipoluante şi volumul sau suprafaţa de
dispersie a poluanţilor;
- invers proporţională cu emisiile poluante care, la
rândul lor, depind de nivelul producţiei şi cel
al consumului.
• Între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot
realiza compensări, cu suport diferit, funcţie de zonă; în
ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi
consumului ca şi capacitatea de absorbţie limitată a
unui mediu deja poluat pot coborî nivelul lui Qmax; în
sens invers acţionează tehnologiile antipoluante
performante şi investiţiile masive de capital în această
direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor
două grupe de factori este exact inversă.
• Se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu
menţinerea calităţii mediului ambiant. Punctul de
echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de
absorbţie a mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei
creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de economisire, a
eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi
prin creşterea suprafeţelor sau a volumului de
dispersie a poluanţilor
• "Progresul tehnic este factorul cheie în
menţinerea unei rate acceptabile a
dezvoltării economice cu menţinerea calităţii
mediului ambiant, ceea ce justifică
importanţa mare a investiţiilor antipoluante în
cadrul politicilor de dezvoltare care au în
vedere menţinerea şi chiar refacerea
mediului";
• Stabilitatea punctului de echilibru este
dependentă de factori importanţi precum:
structura economiei, a producţiei,
vechimea capitalului productiv, gradul de
poluare al mediului etc.;
• Indiferent dacă, în plan ideologic, acest
lucru place sau nu, menţinerea stării de
echilibru şi asigurarea unui Qmax
presupun intervenţia autorităţilor publice
prin politici de dezvoltare care să fie
armonizate cu politicile de protecţie a
mediului.
 Cap. 4
Provocări ale dezvoltării
durabile.
Echitate şi compensare intra şi
intergeneraţii. Eficiența.
 Echitate şi compensare intra şi
intergeneraţii
• Definiţia dezvoltării durabile induce ideea
că realizarea ei devine fezabilă doar în
condiţiile în care între generaţii şi în
intereriorul aceleeaşi generaţii se manifestă
un spirit asociativ, de toleranţă, solidaritate
şi grijă reciprocă; unul în virtutea căruia
binele şi bunăstarea unuia nu trebuie, în nici
un fel, să afecteze fericirea altuia.
• Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării
durabile duce la optimul lui Pareto.
• Sociologul şi economistul italian s-a declarat potrivnic
modului în care teoreticienii echilibrului au determinat
bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a
bunăstărilor individuale.
• Considerând că nu se pot adiţiona utilităţi individuale
pentru a obţine măsura bunăstării colective pe motivul
că, practic, nu se pot face comparaţii interpersonale
ale utilităţilor pentru că utilităţile ţin de parametrii
personali ai fiecăruia, Pareto şi-a dat seama că
optimul, la rându-i, nu poate fi definit nici ca o sumă a
utilităţilor individuale dar nici în afara repartiţiei
veniturilor; că, în situaţia în care veniturile sunt date,
bunăstarea nu poate fi decât relativă. De aici plecând,
Pareto defineşte optimul ca fiind aceea poziţie de
echilibru de la care plecând, este imposibil de a
ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea
altuia sau altora. (Vilfredo Pareto, Manuale di Economia
Politica, Padova - Cedam, Casa Editrice Datt. Antonio
Milani, 1974, p. 241 - 267. )
 Toţi teoreticienii dezvoltării durabile, în
grade diferite, fac apel la "optimul Pareto"
pentru a explica măsura în care echitatea
poate fi susţinută şi realizată odată cu
creşterea bogăţiei individuale şi colective.
Mai mult, prin extensie la judecata lui
Pareto se face apel pentru a se vedea ce
rămâne din echitate atunci când cererea
populaţiei este raportată la oferta de capital
mediu. Pentru a încerca un răspuns în
această direcţie plasăm problema la trei rubrici:
 a) Echitate între generaţii
• Problema echităţii între generaţii este,
deopotrivă, una de solidaritate, generozitate
dar şi de timp. Spunem aceasta pentru
că,
din momentul în care emitem pretenţia că
suntem atenţi şi vrem să fim şi echitabili
cu generaţiile viitoare, atunci
problema
resurselor, indiferent de natura lor, dar,
îndeosebi cele naturale, trebuie să devină
o problemă de planificare seculară şi nu
anuală
sau
decenală
• Plasarea intereselor generaţiei prezente în faţa
celor ale generaţiilor viitoare nu se vrea a fi o
sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil şi
nici moral. Fiecare generaţie îşi are timpul ei,
interesele ei, nevoile proprii şi matricea
culturală care o defineşte.
• În plus, existenţa unei generaţii este ea însăşi o
"resursă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la
existenţă al generaţiilor viitoare nu poate fi pus sub
nici o formă în discuţie. Este un drept care vine de
DINCOLO de noi iar accesul la resursa numită
Pământ este un drept fundamental al omului,
indiferent dată el trăieşte în secolul V sau XXI.
 Natura sau Dumnezeu au făcut
această resursă nu numai unică dar oferită o
singură dată pentru toţi, indiferent când ne
facem apariţia în lume. De aici şi nevoia
obiectivă de a manifesta atenţie faţă de
soarta celor care vor trăi în viitor, grija
realizabilă, după opinia noastră, prin găsirea
unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu
evitarea a două borne extreme:
• pe de o parte, conservarea totală, de
dragul conservării, a rezultatelor existente
şi sacrificarea, în consecinţă, a intereselor
generaţiei prezente;
• pe de altă parte, o exploatare prădalnică,
iraţională a tuturor resurselor, provocând
schimbări şi şocuri ireparabile şi
ireversibile.
 Între aceste limite, o politică economică şi socială
echitabilă poate găsi calea de echilibru plecând de la
şi ţinând seama de faptul că:
• Există o relaţie specifică, proprie fiecărei generaţii, între
nevoile şi aspiraţiile ei pe de o parte, şi resursele necesare
şi cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;
• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generaţie este,
printre altele, funcţie de gradul ei de pregătire tehnică şi
economică;
• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoştinţelor
dobândite, dimensiunea resursei numită Pământ este
limitată, fiecare generaţie îşi aduce "contribuţia" la
reducerea dimensiunii acestei resurse; se reduc
suprafeţele agricole prin construcţii civile, industriale etc.;
se reduc factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieţii
(oxigen, ozon, apă potabilă);
• Apelând la raţionalitate, oamenii au găsit
întotdeauna mijloacele necesare pentru a
evita risipa, a substitui resurse rare sau
limitate, a afla complementarităţile între
procesele de producţie sau a încuraja
reciclarea unor resurse, reducând,
astfel, agresivitatea asupra mediului şi
păstrând calitatea vieţii.
Experienţa dobândită deja pe drumul
dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că
asigurarea spiritului de echitate nu poate evita
politicul.
Din punct de vedere pur intelectual, generaţiile
prezente sunt pregătite să înţeleagă că celor
viitoare trebuie să li se asigure cel puţin
aceleaşi şanse.
Esenţa dezvoltării durabile pleacă chiar de la
această ipoteză.
Simpla percepţie pozitivă, la nivel mental, nu
este însă suficientă.
În plan atitudinal apare o problemă care va
trebui să-şi găsească soluţii în arhitectura
dezvoltării sustenabile; problemă legată de
relaţia plan-piaţă în a asigura manifestarea
echităţii între generaţii.
 b. Echitate intrageneraţii
• Când vorbim de aceeaşi generaţie,
strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină
seama de faptul că:
• în primul rând, o generaţie nu e, de fapt,
o generaţie unică; coexistă, în acelaşi
timp, trei generaţii: tinerii, maturii,
vârstnicii.
• în al doilea rând, situaţia socială a celor
care compun o generaţie în viaţă este
foarte diferită.
• în al treilea rând, componenţii aceleiaşi
generaţii sunt "repartizaţi" în spaţii
diferite, aceasta însemnând zone, ţări,
continente.
 c. Compensare între generaţii
• Ideea de compensare între generaţii derivă din cea de
echitate. Se pleacă, şi aici, de la premisa că resursa
Pământ, în condiţiile unui grad dat al cunoaşterii, este
limitată şi, ca urmare, prin producţie şi consum, generaţiile
prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei
resurse. Pentru a da dezvoltării durabile conţinut, e nevoie
să se pună în funcţiune un mecanism de compensaţie de
ale cărei rezultate să profite generaţiile viitoare spre a nu fi
văduvite de minusurile produse în resurse de către
generaţiile prezente. În general, se pune problema
asigurării constanţei unui stoc de capital pentru ca
generaţiile viitoare să plece cel puţin de la aceeaşi zestre
ca generaţiile prezente, idee pusă pentru prima dată în
discuţie de Robert Solow. (R- Solow, On the
Intergenerational Alocation of Natural Resources, in
"Scandinavian Journal of Economic", 1986, 88(1): 141 - 149)
 Eficienţa
• În manieră clasică, eficienţa este definită ca fiind acea
calitate a unei activităţi umane de a produce efecte utile
maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime.
Potrivit acestei concepţii, determinarea eficienţei se face prin
raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în formula
termenilor de recuperare).
• Atât definiţia cât şi modul de determinare a eficienţei trimit
spre cantitativ şi, predominant, spre latura economică a
activităţii umane.
• Deşi, de fiecare dată, în teoria economică şi în manualele
standard se face sublinierea că eficienţa trebuie să fie privită
şi sub raportul finalităţii sale sociale, tocmai acest aspect a
fost şi este relativizat. Şi, pe cale de consecinţă, tocmai dintr-
o atare direcţie dezvoltarea durabilă îşi propune să
remedieze; să aducă conceptului şi fenomenului numit
eficienţă interpretarea şi înţelegerea necesară.
• În acest demers se pleacă de la ipoteza,
susţinută de argumente faptice, că logica
eficienţei, traductibilă, în ultimă instanţă,
prin logica profitului a pus stăpânire pe
gândul şi fapta oamenilor; că a decis, în
mod suveran, asupra oricărei politici
economice; că a subordonat orice filosofie
socială, politică sau culturală celei hedoniste;
şi că, în sfârşit, punându-şi eticheta asupra
întregului proces al dezvoltării, eficienţa a
mercantilizat până la saţietate însuşi
rezultatul dezvoltării.
• În opoziţie cu aceste vederi, dezvoltarea durabilă
îşi propune să demonstreze că profitul nu este
totul; că ea presupune valorificarea resurselor unei
societăţi pe toate planurile; că ea însăşi înseamnă
punerea în valoare a personalităţii omului,
afirmarea identitităţii sale spirituale, culturale etc.;
că, în ultimă instanţă, dezvoltarea trebuie să
asigure satisfacţie şi bunăstare dar că şi acestea
înseamnă şi altceva decât consumul unor bunuri şi
servicii de o calitate şi într-o cantitate indestulată.
• Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijită, parcul
îmbietor, apa potabilă, accesul la învăţământ,
la cultură, dezvoltarea spirituală, în general,
sunt şi devin componente cu o pondere
crescândă în ansamblul elementelor care
definesc calitatea vieţii.
• Faptul că aceste din urmă elemente,
nonmateriale, determină direcţia de mişcare
şi dau contur şi fizionomie rezultatelor
dezvoltării nu înseamnă un atentat la adresa
eficienţei.
• Locul profitului în ansamblul factorilor care
asigură dinamica unei societăţi nu poate fi
schimbat.
• Interesul şi profitul au fost şi rămân
principala sursă de emulaţie, principala
motivaţie a consumului de energie umană.
• O societate prosperă şi civilizată nu poate
exista înafara spiritului managerial,
întreprinzător după cum, existenţa spiritului
antreprenorial dincolo de ceea ce înseamnă
motivaţia câştigului, a profitului, este o utopie.
• Filosofia dezvoltării durabile nu este şi nu
poate fi potrivnică eficienţei. Ea nu-şi
propune să înlăture profitul din ecuaţia
dinamicii economiei şi societăţii. Nu, ea îşi
propune, numai, să demonstreze că profitul
nu este totul şi, în plus, că acesta nu poate
fi gândit prin el însuşu.
• Si, de aici, marea problemă sau marea
confruntare pe care o încearcă
dezvoltarea durabilă este să găsească
compatibilităţile necesare între
mecanismele economice propulsate
de obţinerea profitului şi finalitatea
socio- umană a dezvoltării.
 Abordarea concretă a acestei
dificile probleme se traduce
de principiu în:
• încercarea de a compara plusurile şi
beneficiile social-culturale şi ecologice cu
minusurile rezultate ca urmare a unor
costuri suplimentare induse de industriile
curate şi tehnologiile antipoluante;
• încercarea de a compatibiliza calitatea de
producător cu cea de consumator.
• Progres social uman - dacă dorim ca cei care vin după noi
să se nască sănătoşi, fizic şi psihic, să beneficieze de un
aer respirabil, de inputuri suficiente pentru produsele de
care au nevoie, de apă potabilă etc. atunci va trebui să ne
schimbăm şi modul de a gândi despre eficienţă, să
ajungem la noi paradigme.
• Pentru că, odată ce judecăţile pur cantitative sau de strictă
eficacitate nu vor mai domina; odată ce se va înţelege că
achiziţia nesfârşită de bunuri şi creşterea permanentă a
profitului nu înseamnă automat dezvoltare şi progres; odată
ce se va înţelege că bunăstarea, inclusiv a celui care
urmăreşte, obiectiv, obţinerea profitului înseamnă şi
altceva decât diferenţa între ceea ce încasează şi ceea
ce cheltuieşte; odată ce, în afârşit, finalitatea social-
umană a creşterii va fi plasată pe primul plan, atunci, şi
numai atunci, se va înţelege că dând curs dezvoltării
durabile nimeni nu va avea de suferit, nici măcar eficienţa.
• Dacă vom plasa în continuare profitul pe primul
plan, chiar dacă PPP (principiul poluatorul
plăteşte) va fi aplicat cu rigurozitate, există şanse
reale de a îngusta baza resurselor, de a
încuraja risipa şi, mai ales, de a degrada mediul.
• Or, în numele pricipiilor pe care le susţine şi
care, la rându-le, sunt subordonate vieţii în
general ca valoare fundamentală,
prezentă şi viitoare, filosofia dezvoltării
durabile îşi propune să ne conştientizeze că
urmărind finalitatea socio-umană a dezvoltării nu
avem ce pierde; că, aşa cum sublinia la vremea
sa Pareto, importanţa faptelor contează mai mult
decât numărul lor.
Equity and SD:
• https://www.youtube.com/watch?
v=aMtS5Jb8pt 0
• https://www.youtube.com/watch?
v=lT_ysth97zw
• https://www.youtube.com/watch?v=FwHFZEP6P
64

Resource Efficiency & Sustainable Development

• https://www.youtube.com/watch?v=kC3VTg-
8f0s
 Cap. 5

Provocări ale dezvoltării

durabile.
Economia mediului
• Economia mediului reprezintă o
provocare pentru teoria dezvoltării durabile
în măsura în care ea încearcă, printre
altele şi tentativa de a umaniza şi
ecologiza economia. Şi, dacă îşi fixează
atari ţinte, atunci ea se confruntă cu o
problemă - cea a integrării mediului şi a
problemelor sale în structura şi filosofia
teoriei economice neoclasice.
 Abordarea neoclasică
• Cererea se adapta ofertei sau invers
(prin preț), oferta se comprima sau dilata
pentru a corespunde dimensiunilor cererii.
Pe acest sistem de judecată au fost
construite celebrele modele ale echilibrului,
parţial şi, în mod explicit, general. Această
viziune a stat la baza "triunghiului magic"
clasic (preţuri stabile, creştere economică
permanentă şi ocuparea deplină a forţei de
muncă) după cum, tot ea, l-a sprijinit pe
Walras sau Pareto în elegantele lor
construcţii.
• Abordând totul în termeni monetari, teoria neoclasică
a susţinut un discurs în baza căruia totul este reglabil,
măsurabil şi adaptabil nevoilor umane. Singura
condiţie pusă este ca piaţa să fie lăsată să-şi exerseze
rolul rău de regulator principal al vieţii economice.
• Economia a fost tratată unidimensional, ruptă din realul
existenţial şi, în principal, ruptă de natură.
• Dacă ceva face bine economiei n-are cum să facă rău
naturii şi mediului înconjurător.
• Resursele naturale au fost privite în forma lor de
stocuri exploatabile iar accesul la ele a fost gândit
exclusiv prin prisma logicii pieţei: trebuie să acceadă
acolo mâinile şi minţile care se pricep cel mai bine să
le pună în valoare. Deşi statisticile mondiale au
reliefat, nu odată, caracterul lor epuizabil, finitatea lor
n-a interesat, sau nu în primul rând. Este relevant în
acest sens faptul că primele şocuri ale petrolului n-au
fost percepute drept crize în termeni fizici ci crize ale
preţului acestuia.
 În concepţia neoclasică relaţia economiei
cu natura înconjurătoare a fost una neutră.
• Există însă și neoclasici care prin ideile lor, au ieşit din
rând: A. Marshall (economii externe) şi A.C. Pigou
(externalităţi).
• Totuşi, între economie şi natură există o relaţie de
interdependenţă şi că în virtutea acestei legături
resursele, calitatea şi cantitatea lor, pot fi
afectate. Procesele economice se soldează, astfel
spus, şi cu externalităţi. Situaţia de externalitate
se defineşte prin existenţa unui efect extern
pozitiv sau negativ (câştig sau pierdere) rezultat al
unei acţiuni iniţiate de un producător sau
consumator şi pentru care lipseşte compensaţia,
valorică sau de orice altă natură.
• Pigou: i-au atras în mod special atenţia
externalităţile negative; exemplul fumului produs de
furnalele uzinelor cu efecte negative asupra celor
din jur. Externalităţile negative înseamnă pierderi
de utilitate cauzate bunurilor, persoanelor sau
naturii.
• Soluţia lui Pigou - internalizare a efectelor externe.
Cu alte cuvinte, pierderea provocată prin actul
producţiei sau al consumului să fie suportată de cel
responsabil.
• Dintr-o atare concepţie s-a năascut Principiul
Poluatorul Plăteşte (PPP) care în 1985 şi-a primit
consfiţirea ţărilor membre OECD printr-o "Declaraţie
cu privire la viitorul resurselor de mediu" în care,
textual, se arată că "cel care poluează trebuie să
suporte toate cheltuielile necesitate pentru a asigura
o stare acceptabilă mediului”. (Economic
Instruments
for Environmental Protection, OECD, Paris,
1989)
• Nicolae Georgescu Roegen- renunță a
trata totul prin prisma legii cererii şi ofertei
în manieră neoclasică, și încearcă să
construiascî o nouă paradigmă care să
susţină o nouă teorie adaptată
problemelor mediului.
• Jean-Marie Harribey consideră că există
douămari categorii de limite - logice şi
metodologice - ce îngreunează
integrarea mediului în teoriile cunoscute
ale echilibrului general. (Jean Marie
Haribez, Ledéveloppement soutenable,
Paris, Economica, 1998)
 Trecerea de la cercetarea unidimensională la
cea multidimensională presupune şi depăşirea
unor obstacole metodologice:
a) Locul omului şi a naturii în cadrul
analizei economice
Individul a fost plasat în afara mediului său
natural. Ceea ce a contat a fost doar
raţionalitatea sa perfectă, manifestă exclusiv
în
actul producţiei şi al
consumului.
Marea problemă pe care o are de rezolvat
analiza multidimensională este de a schimba
sensul relaţiei spre a vedea în om o
finalitate căruia i se subordonează celelalte
calităţi şi funcţii atribuite de piaţa liberă.
• O analiză multidimensională va trebui
să ia act că ceea ce se numeşte capital,
în
individualitatea sa fizică, reprezintă o
parte a unei naturi finite şi fragile care-şi
poate pierde cu uşurinţă echilibrul atunci
când este perturbată sistematic spre a
satisface dorinţele lui homo oeconomicus.
 b) Ireversibilitatea şi
inevitabilitatea
procesului de rentabilizare
• În condiţiile în care creşterea productivităţii muncii
a fost privită ca o lege economică obiectivă iar
sporul produsului intern brut s-a identificat cu
bunăstarea şi civilizaţia e greu, dacă nu imposibil,
să convingi pe cineva de contrariu. Şi totuşi, se
pare că ştiinţa economică va trebui, sub raport
metodologic să accepte că balanţa input - autput
nu poate fi tot timpul favorabilă pentru ieşiri. Dacă
legea entropiei va cuceri minţile celor ce au în
mâini soarta economiei şi a societăţii şi dacă
generaţiile viitoare vor vorbi pe limba lui
Georgescu - Roegen, neîndoios că o asemenea
împrejurare va zdruncina serios paradigma
neoclasică şi va obliga ştiinţa economică la mutaţii
şi reconsiderări radicale.
 c) Tipul de cauzalitate
• Cei care au recurs la schema relaţiei cauzale obiective,
după care atunci când există un fenomen oarecare A
(efect), în mod cert există şi un fenomen B (cauză) care
l-a precedat şi l-a produs, şi-au dat seama că acest lucru
nu înseamnă, automat, obiectivizarea ştiinţei economice.
Şi-au dat seama că principiul îşi are limitele lui. Au văzut
că, pedalând excesiv în această direcţie, scoatem omul,
îl înstrăinăm de perspectiva sa naturală care este una de
tip acţionalist. Au văzut apoi, că drumul, calea analitică
de la cauză la efect sau, după caz, reconstituirea sa
înseamnă de principiu, formalizare, recurs la
matematică. Or, în condiţiile în care s-a recurs la calea
logică a cauzalităţii pentru a ieşi de sub "mitul naturii
umane" şi a intra pe terenul raţionalului şi obiectivului,
excesul de matematică poate duce, ca o capcană, la un
alt mit, cel al formalismului.
Atâta vreme cât, aici, relaţiile de
interdependneţă ţin de perenitatea naturii şi
de puterea ei regeneratorie, cauzalitatea
liniară directă în genul cauză-efect nu-şi mai
găseşte nici locul şi nici forţa explicativă.
Dimpotrivă, circularitatea, explicând o
natură capabilă să se hrănească din
propriile ei deşeuri, va oferi adevărată
măsură şi oglindă a unei realităţi ea însăşi
circulară.
 Cap. 6
Indicatori ai dezvoltării durabile
 Indicatori macro si micro economici
de dezvoltare durabila
• Indicatori ce cuantifica utilizarea raţionala a
terenurilor şi impactul asupra eco- sistemului:
• Atat construcţiile in sine cat şi producţia pentru
construcţii utilizeaza intr-un fel sau altul terenuri fie
ca este vorba de amplasamentul construcţiilor fie ca
este vorba de depozitarea eficienta a materialelor de
construcţii sau a deşeurilor. Schimbarea destinaţiei
terenurilor de la o utilizare agricola la o utilizare in
construcţii poate afecta mediul.
• Indicatorii de utilizare raţionala a terenului se refera la:
– producţia estimata a terenului (producţia anuala
şi valoarea produselor raportata la suprafaţa utila
de producţie);
– emisii poluante şi schimbari in intensitatea utilizarii
terenurilor pe o perioada determinata de timp;
– producţia curenta şi producţia naturala primara a
terenului;
– suprafaţa de terenuri reabilitate prin lucrari de
amenajari ecologice la nivel local sau regional;
– raportul procentual de schimbare a destinaţiei
terenului (%) de la terenuri agricole la terenuri
pentru construcţii;
– potenţialul de utilizare a terenului (%);
– numarul de locuri de munca pe suprafaţa (hectar).
 Indicatori ce cuantifica impactul construcţiilor
asupra padurilor şi paşunilor:

• Defrişarile necontrolate şi neraţionale pot duce la

dezechilibre majore prin afectarea biosistemului şi
caracteristicilor pedologice ale solului cu efecte in calitatea
şi sanatatea oamenilor la nivel local, regional sau global.
Fenomene ca deşertificarea, sararea solurilor, alunecarea
terenurilor, inundaţiile, creşterea concentraţiilor de CO, CO2
sau accelerarea efectelor de incalzire a atmosferei au drept
cauza defrişari necontrolate.

• De aceea, in analizele macroeconomice pentru

fundamentarea unor proiecte de investiţii sunt necesare
cateva informaţii cu referire la:
– locul exploatarii lemnului (bioregiunea);

• gradul de acoperire cu vegetaţie (%);

– tipul esenţei lemnoase;

– suprafaţa şi densitatea padurilor din zona exploatarii;
– gradul de despadurire (%);
– despadurirea anuala, impadurirea anuala;
– raportul despadurire/impadurire;
– caştigul previzionat rezultat din activitaţile forestiere
raportat la efectele pe termen mediu şi lung asupra eco-
sistemului şi colectivitaţilor umane;
– producţia anuala a padurii;
– relaţia dintre producţia de lemn şi creşterea/scaderea
demografica a populaţiei;
– potenţialul forestier (raportul dintre rezervele de lemn şi
populaţie;
– rezerva de lemn pe locuitor şi hectar;
– acoperirea cu vegetaţie (%);
– schimbarea suprafeţei paşunilor (%) şi influenţa in
producţia de carne rezultata (%);
 Indicatori ce iau in considerare
diversitatea biologica:
• Realizarea unor mari obiective industriale (exemplu
hidrocentrale, termocentrale etc.) poate afecta
biodiversitatea in zona apropiata amplasamentului
construcţiei sau zonei de influenţa topo-meteo-
geologica.
• Ca indicatori de evaluare a impactului asupra
diversitaţii biologice pot fi consideraţi urmatorii:
– numarul de suprafeţe protejate raportat
la totalul suprafeţelor de exploatare (%);
– riscul dispariţiei speciilor (indicele dispariţiei speciilor);
– investiţii in lucrari de protecţia mediului (investiţia
ecologica specifica).
 Indicatori de evaluare a
impactului asupra resurselor
de apa:
• Apa reprezinta resursa ce asigura viaţa şi sanatatea eco-
sistemului. Multe activitaţi din industrie şi construcţii sunt atat
consumatoare de apa (procese tehnologice din industrie şi
construcţii, consumul de apa curenta pe perioada existenţei
construcţiilor şi a activitaţilor industriale etc.) cat şi poluante
(procese şi activitaţi din industrie şi construcţii, canalizarea
construcţiilor etc.). Ar fi util ca in funcţie de specificul
proiectului, la studiile de fezabilitate a proiectelor de investiţii
macro şi microeconomice sa fie incluşi in analiza indicatorii cum
sunt:
– rezerva de apa potabila din zona proiectului de investiţii şi gradul de
afectare, distribuţia utilizarii apei;
– consumul de apa pe locuitor sau angajat;
– consumul de apa pe proces;
– consumul specific de apa pe lucrare in construcţii;
– resurse regenerabile de apa pe cap de locuitor.
 Indicatori de evaluare a resurselor de materii
prime şi energie şi potenţialul reciclarii:
La proiectarea diferitelor produse de la cele mai simple
(ambalaje) pana la cele mai complexe(construcţii, produse tehnice
industriale, mijloace de transport etc.) trebuiesc avute in vedere
cantitaţile de materiale şi grupele de materiale considerate de risc
ecologic. Riscul ecologic poate fi minimizat daca inca din faza de
proiectare se au in vedere indicatori cum ar fi:
– nivelul şi durata de regenerare a materiilor prime
utilizate;
– reciclabilitatea (%) produsului;
– gradul de recuperare al produselor in postutilizare;
– gradul de reutilizare;
– depleţia sau epuizarea resurselor.
• Depleţia (epuizarea - consumul complet)
resurselor este un indicator foarte important.
Indicatorul ce cuantifica depleţia (gradul de
epuizare) a resurselor de materii prime sau
energie este dat de relaţia dintre durata totala
a ciclului de viaţa a materialelor dintr-un produs
şi durata necesara de regenerare a resursei de
materii prime sau de energie. In legislaţia SUA şi a
Uniunii Europene acest indicator este luat in
calcul la stabilirea eco-taxelor (impozitului
ecologic).
 Indicatori de efect ecologic:
• Indicatorii specifici cum ar fi:
– cantitatea de deşeuri pe industrie;

– cantitatea de deşeuri pe firma;

– cantitatea de deşeuri pe locuinţa (apartament, casa etc.);

– cantitatea de deşeuri pe cap de locuitor;

– cantitatea de deşeuri pe angajat;

– cantitatea de deşeuri reciclabile (kg sau %);

– consumul de apa/cap de locuitor in zonele rezidenţiale;

– cererea de apa potabila pentru aşezarile rezidenţiale;

– consumul de apa/angajat in zonele industriale, comerciale

sau turistice;
– cererea de apa potabila pentru
zonele industriale, comerciale sau turistice;
– nivelul de poluare al aerului (exprimat in concentraţii
CO, CO2, NOx, CFC);
– nivelul de poluare al apei (concentraţii de compuşi
chimici organici sau anorganici şi/sau toxici, metale
grele, eutropficarea etc.);
– nivelul de poluare al solului (radioactivitatea, salinitatea,
aciditatea);
– nivelul poluarii fonice (exprimat in decibeli) constituie
indicatori de efect ecologic in construcţii.
 Indicatorii de Dezvoltare Umana (IDU)
• Indicatorii de dezvoltare umana sunt indicatorii care se refera direct
la aspecte ce ţin calitatea vieţii cum ar fi condiţiile de locuit,
accesul la invaţamant şi sanatate, consumul de energie/resurse şi
productivitatea muncii, nivelul de poluare ce ar afecta sanatatea
oamenilor.
• Astfel de indicatori pot fi:
– numarul de locuitori dintr-o aşezare urbana sau rurala;

– numarul de locuinţe;

– numarul de ocupanţi/apartament (locuinţa);

– suprafaţa locuinţei;

– suprafaţa apartamentului;

– suprafaţa neta construita desfaşurata;

– consumul de energie pe cap de locuitor;

– consumul de energie pe unitatea de produs;

– consumul specific pe lucrare etc.

Pentru obiectivele industriale, agricole sau
cu destinaţie speciala putem
considera de indicatori cum ar fi:

– suprafaţa neta construita desfaşurata,

– numarul de angajaţi/100 mp,
– consumul de electricitate pe suprafaţa de producţie,
– consumul de energie/angajat,
– suprafaţa productiva,
– consumul de energie pe angajat,
– consumul de energie pe unitatea de produs,
– consumul specific pe lucrare (caracteristic
activitaţilor in construcţii), etc.
 Indicatori instituţionali

• Evaluarea performanţei de mediu a organizaţiei reprezinta un

proces de management intern şi totodata un instrument
destinat sa furnizeze conducerii informaţii sigure şi verificabile
pe o baza continua pentru a determina daca performanţa de
mediu a organizaţiei respecta criteriile stabilite de conducerea
organizaţiei. Evaluarea performanţei de mediu este
reglementata la nivel internaţional prin intermediul standardelor
de mediu ISO 14031.
• Evaluarea performanţei de mediu poate fi utilizata la:
– identificarea aspectelor de mediu ale organizaţiei;

– determinarea aspectelor care vor fi considerate importante;

– fixarea criteriilor de performanţa;

– evaluarea performanţei de mediu in funcţie de aceste criterii.

• În Anexa 1 se regasesc Indicatorii
dezvoltării durabile existenți în România.
 Cap. 7
Politicile dezvoltării durabile.
Creşterea zero-soluţie utopică dar
generatoare de soluţii realiste.
A) Plusuri şi minusuri ale teoriei
creşterii
zero

Dintre soluţiile cu mare ecou şi care a generat

vii şi serioase dispute cea care a sugerat o
creştere zero pentru a ieşi din impas ocupă un
loc special. Venind dinspre o instituţie
serioasă cum este aceea a Clubului de la
Roma, studiul soţilor Meadows a atras cu atât
mai mult atenţia.
• Reamintim că cei doi autori ai proiectului
au plecat de la datele statistice mondiale
care indicau, la nivelul anilor '70, o
creştere excesivă a populaţiei, degradarea
solului, asfixierea oraşelor suprapopulate şi
poluate, epuizarea resurselor de materii
prime nereproductibile, topirea gheţurilor
polare cu posibilitatea unor inundaţii
catastrofale, poluarea apei şi aerului prin
produşii derivaţi ai industriei etc. În baza
analizei acestor date s-a ajuns la concluzia
că o stopare a creşterii economice ar stăvili
şi tendinţa spre o evoluţie negativă a
indicatorilor amintiţi.
Ne interesează doar câteva concluzii desprinse din
multitudinea atitudinilor exprimate pentru a arăta pe acest
fundal că soluţia creşterii zero a grăbit apariţia soluţiei creşterii
durabile.
• Mai întâi, raportul intitulat Limitele creşterii
a amorsat vii şi interesante dezbateri pe
tema caracterului limitat al resurselor
concretizate în valoroase studii ce se
constituie şi azi în serioase baze de sprijin
pentru reflecţiuni asupra viitorului. Catastrofă
sau o nouă societate? Un model latino -
american al lumii? al Fundaţiei Bariloche din
Argentina avându-l pe Amilcar Herrera
drept coordonator şi Omenirea la răspântie
a lui Mhailo Mesarovit şi Eduard Pestel nu
sunt decât un exemplu.
Studiul amintit a atras atenţia asupra unui
fapt real: resursele existente, îndeosebi cele
de materii prime şi energie, sunt limitate.
Numai că, de la această constatare, realistă
şi necesară, până la a sugera o soluţie de
stopare a creşterii drumul a fost prea simplist
ales. S-a eludat, cu bună ştiinţă sau din
neştiinţă, şansa promiţătoare ca dimensiunea
resurselor cunoscute să fie multiplicată pe
baza noilor descoperiri sprijinite de noile
realizări ale ştiinţei şi tehnicii.
În plus, nu s-a avut în vedere posibilitatea
ca tipul cunoscut de creştere, care a alarmat
prin risipă, să fie schimbat cu unul raţional,
bazat pe o altă matrice de valori şi pe un alt
mod tehnic de producţie şi de consum.
• În al treilea rând, proiectul creşterii zero a
fost o încercare de a sugera că orice
model de creştere economică trebuie
gândit pe canoanele logicii, ferit de
ideologie. Încercarea a rămas la nivel de
sugestie pentru că, pe total, nu s-a reuşit
o demonstraţie a faptului că dezvoltarea
poate fi desprinsă de textura socio-politică.
În al patrulea rând, studiul se vrea unul
global, nediferenţiat, construit însă pe premise
şi valori aparţinând lumii bogate. Dar, deşi baza
de studiu o reprezintă lumea dezvoltării, soluţiile
se pretind a fi valabile peste tot, indiferent de
peisajul mozaicat, politic şi economic, al lumii.
Or, este bine ştiut că fiecare ţară şi zonă îşi
are problemele ei. Iar problema unei părţi
majoritare a acestei lumi a fost şi este
subdezvoltarea. A propune acestei lumi o
creştere zero este un act imoral şi perfid.
În plus, o atare soluţie este potrivnică
concepţiei dezvoltării durabile. Dacă se
acceptă creşterea zero generaţiile viitoare din
ţările slab dezvoltate sunt condamnate să
trăiască nu mai bine ci în mizerie perpetuă.
În al cincilea rând, în analizele întreprinse ca şi
în planul soluţiilor propuse, studiile de genul
Limitele creşterii procedează la extrapolări
curajoase dar hazardante care trimit, nu odată,
la utopie şi rasism. Astfel, ce catastrofă se
evită prin stoparea creşterii economice în
lumea slab dezvoltată? Sau, cum poate fi
stopată creşterea populaţiei în această lume,
în mare parte semianalfabetă, decât prin
soluţii de tip malthusianist care, de altfel, au
atras oprobiul contemporanilor şi s-au expus
unor virulente critici? Şi, în fond, sporul de
populaţie este o cauză atât de importantă
asupra falimentului creşterii economice?
 B. Soluţii realiste şi de perspectivă desprinse
din critica teoriei creşterii zero

Conştientizînd asupra impasului unei

societăţi bazate pe un consum iraţional de
resurse, criticile aduse modelului creşterii
zero au pregătit şi au deschis calea spre un
nou tip de creştere şi dezvoltare, tip
care, finalmente, va căpăta atributul de
durabilă sau sustenabilă. Şi l-au pregătit
pentru că autorii acestor critici au arătat că:
• noul mod de producţie trebuie să fie raţional cu
utilizarea resurselor materiale, financiare, umane etc.;
• noul mod de consum trebuie să fie potrivnic inutilului,
artificialului, achizitivismului în sine etc.;
• o adevărată finalitate a creşterii economice trebuie să
fie una social-umană şi nu mercantilă;
• omul, ca scop suprem al creşterii economice, trebuie
să fie privit ca om multidimensional; cu nevoi fizice
dar şi social-culturale; în plus, ca o fiinţă biologică
care trăieşte în puternică interdependenţă cu mediul
natural de care e bine să aibă grijă;
• noţiunea de calitate a vieţii înseamnă ceva mai mult
decât consumul propriu-zis de bunuri materiale; la ea
concură puritatea aerului, a apei, calitatea educaţiei,
a asistenţei sociale, sanitare, juridice, religioase etc.
• abordările globale, cu privire la starea şi folosirea
resurselor, interesante şi necesare, trebuie însoţite
de analize realizate în perimetrul unor regiuni sau
ţări.
 Soluţii propuse:
1. Economia valorii în locul teoriei valorii

2. Un nou mod tehnic de producţie

"Întreprinderea trivalentă"
2.1.

Producţiile curate
2.2.

Agricultura biologică
2.3.

3. Un nou mod de consum

 Cap. 8
Politicile dezvoltării durabile.
Politici
unidimensionale
• Sub această denumire literatura de
specialitate surprinde şi analizează acele
soluţii la problemele de mediu care
vizează, predominant, latura economică.
• În plus, abordarea economică se dezvoltă
sub imperiul filosofiei liberale şi pleacă de
la premisa că piaţa este calea cea mai bună
de urmat spre a ajunge la ţintă.
• Acoperirea faptică a acestei concepţii este
asigurată prin Principiul Poluatorul Plăteşte
(PPP).
 8.1 Pledoarie pentru soluţii pur liberale
Filosofia liberală tradiţională în probleme de mediu se
sprijină pe două mari principii:

a) Ecologia nu vizează raporturile omului cu mediul ci

raporturile dintre oameni în legătură cu folosirea unor
bunuri aparţinând mediului;
b) Statul liberal are la îndemână un singur instrument
pentru reglementarea raporturilor dintre oameni, inclusiv
în relaţiile cu mediul: proprietatea privată. Existenţa
proprietăţii private înseamnă, automat, responsabilitate
pentru că ea, "Proprietatea, nu înseamnă «dreptul de a
face ce vrei cu ceea ce ai» ci dreptul de a decide în mod
liber de folosirea resurselor cu condiţia ca, prin
aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor similare ale
altora"
• Pretenţiei susţinută de adepţii măsurilor
intervenţioniste după care doar statul are
şanse, prin taxe pe poluare, subvenţii
pentru poluatori în scopul de a-i orienta
spre producţii curate, înfiinţarea unor
parcuri naturale administrate public etc.
liberalii opun propriile contraargumente.
Ei arată că orice intervenţie se loveşte de
anumite limite.
• Este vorba, mai întâi, de limite legate de
relativitatea pe care lipsa pieţei o conferă
dimensiunii externalităţilor. E un lucru ştiut
de toată lumea că doar piaţa oferă adevărata
măsură a valorilor. Într-o economie de
piaţă, externalităţile nu pot urma decât acelaşi
traseu. Ele trebuie supuse logicii pieţii spre a
le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situaţia
în care funcţionari publici, "omnipotenţi",
stabilesc (după ce criterii?) dimensiunea
costurilor externe şi, în baza acestor
"măsurători", iau decizii; decizii care, în
asemenea ciscumstanţe, nu pot di decât
arbitrare.
În al doilea rând, limitele sunt legate de
procedură, economică şi juridică. A te angaja
la "reparaţia" provocată de poluare pe calea
unei justiţii restitutive înseamnă, după liberali, a
răspunde la întrebări problemă, şi, de fapt,
fără de răspuns, de genul (Henri Lepage, La
nouvelle économie industrielle, lucr.cit, p.326):
- Poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate
netă între pagubă şi comportamentul celui
care a produs-o?
- Ce se întâmplă atunci când cel culpabil
este
insolvabil sau de
negăsit?
- Atunci când pierderea se referă la
sănătatea oamenilor, sau chiar moartea lor,
reparaţia bănească are vre-o relevanţă?
Liberalismului tradiţional îi repugnă şi maniera de
abordare globală a problemelor de mediu. Tabloul
sumbru, creionat de ameninţările ce provin prin
rarefierea stratului de ozon, topirea gheţurilor polare
etc. e de natură a inspira şi susţine un sentiment pe
măsură, de fatalitate, de finitudine a lumii.
Or, unei atari stări de spirit, se înţelege, nu-i pot
răspunde decât politici pe măsură. Şi ele nu pot fi
decât tot globaliste, colectiviste, în care statul (sau
statele) este obligat să se implice.
Alternativa liberală la această stare indusă de
sindromul prometeic se traduce într-o concretizare a
fenomenelor şi politicilor ecologice; într-o difuzare a
deciziilor la nivelul indivizilor şi a colectivităţilor
restrânse, angajate efectiv în determinarea, evaluarea
şi combaterea fenomenelor de poluare.
 8.2 Pentru un liberalism moderat

• Militând pentru piaţă ca mecanism

autoreglator în problemele de mediu,
liberalii moderaţi nu concep existenţa unei
pieţe ecologice în afara proprietăţii
private. Dimpotrivă, aceasta rămâne
ipoteza de bază în demersul lor.
• De existenţa proprietăţii private este
legată, în principal, responsabilitatea în
gestiunea bunurilor. Se consideră că
numai existenţa acesteia fixează repere
clare asupra:
- subiecţilor care au acces la resurse;
- nivelului până la care resursele pot fi
exploatate;
- avantajele care rezultă din
folosirea resurselor dar şi a
responsabilităţii suportării costurilor.
• Încercările de a demonstra că statul trebuie, în
mod obiectiv, să intervină, peste tot, în
gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul
că:
- Nu te ocupi şi nu te îngrijeşti bine decât de
ceea ce posezi în mod direct;
- Statul nu poate angaja un aparat poliţienesc
atât de numeros încât fiecare individ să fie
păzit şi sancţionat atunci când poluiază
aerul sau aruncă deşeurile acolo unde nu
trebuie;
- Eficacitatea unei legislaţii pe terenul ecologiei
este pusă serios în discuţie în afara
existenţei proprietăţii private. Ce fel de
responsabilitate
se poate stabili dacă statul este, în acelaşi
timp, proprietar, poluator şi plătitor?
• De altfel, existenţa bunurilor socotite libere
(aer, apă, vânat etc.) este, prin ea însăţi,
un exemplu ce pledează pentru
proprietatea privată. De ce? Pentru că
accesul la astfel de bunuri, este ştiut, se
produce după principiul "primul venit -
primul servit". Cum preţul accesului la
astfel de bunuri este mic sau inexistent,
întotdeauna va fi o cerere foarte mare
pentru acea resursă, ceea ce, finalmente,
va conduce la epuizarea ei. Interesul
direct şi imediat pentru a proteja acea
resursă este foarte mic sau nu există.
• În acelaşi timp, poluarea bunurilor ambientale pune
probleme în realizarea corelaţiei dintre optimul individual
şi cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie să fie direct
şi liber. Or, poluarea este o externalitate negativă.
Producerea ei nu ne permite să spunem că aerul sau apa,
poluate, sunt bunuri colective, sută la sută. Cel care a
poluat se poate simţi fericit graţie profitului obţinut pe
calea producţiei (sau consumului) poluante. Dar el nu
poate fi satisfăcut din perspectiva accesului la un bun
public poluat. Pentru cel poluat răul este absolut.
• Prin internalizare, costurile cu poluarea se suportă de cei
care au produs-o dar dacă aceste elemente de cost sunt
şi componente ale preţului produselor realizate, cel aflat la
capăt de drum, consumatorul (fie el poluator sau poluat)
suportă externalităţile. Vrem să spunem, în alţi termeni,
că internalizarea rezolvă doar în aparenţă contradicţia
dintre optimul individual şi cel social de tip Pareto. În
realitate însă, poluarea, odată produsă, afectează
iremediabil această relaţie.
• Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a
merge până la capăt şi de a scoate bunurile
ambientale din categoria celor publice
nu există. Doar adepţii teoriei drepturilor de
proprietate, şi, în principal, Ronald Coase şi
Douglas North, negativ impresionaţi de
gestiunea frauduloasă a mediului în fostul
sistem socialist, cred că şi aici, pe terenul
bunurilor ambientale, raţionamentul lor, de
evoluţie generală a drepturilor de
proprietate de la una haotică, colectivistă, la
una individualistă, cu suport într-o legislaţie
clară şi suplă, îşi va spune cuvântul.
 8.3 Soluţia pieţei
• Din nefericire, poluarea, ca şi inflaţia sau
şomajul, s-a dovedit un însoţitor nedorit
dar permanent al activităţii economice.
• Oricât am aplatiza curba lui Kuznetz, nu
scăpăm de efectele externe negative pe
care orice dezvoltare economică le
provoacă asupra mediului şi, pe această
cale, asupra oamenilor.
• În principiu, în materie de protecţie a
mediului, soluţia pieţei înseamnă două
mari lucruri:

a) Instituirea mecanismelor concurenţiale în

alocarea resurselor;

b) Aplicarea principiului poluatorului plăteşte.

 a. Concurenţa ecologică
• Instituirea mecanismelor concurenţiale şi
crearea, pe această cale, a unei pieţe
ecologice, nu înseamnă mutaţii radicale în
paradigma pieţei libere. Potrivit matricei
obişnuite, menirea pieţei este de a face
ca, pe calea concurenţei pe care o
întreţine, să determine ca resursele să intre
în posesia celor care ştiu să le folosească
cel mai eficient. Noutatea pieţei ecologice
ţine de împrejurarea că eficienţa folosirii
resurselor nu este suficientă; trebuie ca
ele să fie folosite fără poluare.
• Politica de preţ promovată de guvernele
ţărilor lumii se confruntă însă cu o problemă,
aceea a libertăţii lui. Analiştii în domeniu au
ajuns la concluzia că "... preţurile la resursele
naturale trebuie ridicate prin măsuri politice.
Aceasta este prima ţintă care trebuie atinsă. Pe
de altă parte, lucru important de reţinut,
schimbările sectoriale cerute de dezvoltarea
sustenabilă trebuie să se realizeze la costuri
economice joase. Costuri înalte pot însemna o
încetinire a procesului de creştere şi, ca
urmare, dezvoltarea poate deveni
nesustenabilă". (Lucas Pretschger, Growth Theory
and Sustainable Development, Cheltenhan, UK;
Northampton, MA, USA, 1999, p.237)
• Aşadar, politica de preţ poate întinde capcane.
Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă
stoparea creşterii, dimpotrivă. Iar susţinerea
creşterii nu e realizabilă în afara principiilor
eficienţei şi, deci, a unor costuri reduse.
Avantajele dobândite prin responsabilizarea
faţă de mediu,
pe calea unui preţ ridicat, trebuie
să
compenseze riscurile pe care acelaşi preţ
mare le poate avea asupra cadenţei creşterii.
Altfel, dezvoltarea durabilă îşi pierde suportul.
 b. Principiul Poluatorul Plăteşte (PPP)
• Tehnic vorbind, principiul PPP este
principalul instrument de internalizare a
costurilor cu poluarea. Aplicarea lui permite
satisfacerea a două mari cerinţe:
- Determinarea dimensiunii răspunderii
pentru paguba adusă mediului;
- Posibilitatea practicării de preţuri în
baza determinărilor făcute la resursele
de mediuîn vederea inducerii unui
comportament responsabil din partea
utilizatorilor acestora.
 Cap. 9
Politicile dezvoltării durabile.
Politici
multidimensionale
Denumirea acestor politici multidimensionale
sugerează, din start, că ele refuză
reducţionismul economic şi vizează, concomitent,
economicul, socialul, politicul, culturalul etc. Se
departajează de politicile unidimensionale prin
următoarele trăsături:
a) Acceptarea intervenţiei statale;
b) Gestiunea patrimoniului, de resurse sau ambiental,
este supusă unor strategii sociale;
c) Se mizează mult pe responsabilitatea civilă vis-à-vis
de distrugerile provocate naturii;
d) Se pune accent pe o schimbare de paradigmă în
relaţia om, pe de o parte, şi economic, tehnic, social,
politic şi ecologic pe de altă parte;
e) Dezvoltarea sustenabilă este privită ca un proces
global;
f) Nu lipsesc trimiterile la etic şi moral
 Tipuri şi instrumente de politică
multidimensională

a) Standardele şi alte măsuri restrictive de reglementare

şi control

Sunt principalele măsuri de reglementare prin care statul

intervine spre a stabili jaloanele între care activitatea
economică, şi nu numai, se poate mişca fără a afecta
calitatea mediului. Au un caracter imperativ, în faţa lor
neexistând decât alternativa confirmării sau a plăţii
amenzii.
 Caracterul normativ poate să se traducă în:

• măsuri de reglementare a proceselor

sau produselor fabricate sau utilizate;
• interdicţii privind realizarea sau
utilizarea unor produse sau servicii;
• interdicţii privind emisii de poluanţi
sau depuneri de deşeuri;
• precizări privind nivelul permis al
unor activităţi pe zone, perioade etc.
 Principalele tipuri de standarde
cunoscute sunt:
• Standardele de mediu - stabilesc nivelul admis al
unui poluant într-o anumită componentă a mediului -
aer, apă, sol etc.;
• Standarde de emisii sau efluenţi - stabilesc volumul
maxim sau concentraţia maximă a unui poluant ce
provine de la o anumită sursă;
• Standarde tehnologice - fixează tipul de tehnologie
la care o firmă, recurgând în realizarea produsului
său, se încadrează în parametrii de mediu sănătos;
• Standarde de produs - stabilesc cantitatea, volumul,
procentul, conţinutul etc. maxime de substanţă
poluantă pe care poate să le conţină un produs.
• Stabilirea unor asemenea standarde presupune
cunoştinţe serioase, tehnice, de merceologie,
tehnologice, de calitate a mediului. Odată fixate şi
instituţionalizate, respectarea lor implică monitorizarea
potenţialilor poluanţi, controlul şi, dacă este cazul,
sancţionarea lor.
• Toate acestea înseamnă cheltuieli. Stabilirea nivelului
lor nu este, de asemenea, o chestiune facilă.
Operează, şi aici, logica costului de oportunitate.
Dacă amenda este maimică decât cheltuielile pentru
schimbarea unei tehnologii sau a reţelei de fabricaţie,
se preferă plata ei. Or, nu acesta este obiectivul. Prin
măsurile de reglementare se urmăreşte, ca şi prin
instrumentele economice, însănătoşirea şi conservarea
la parametrii calitativi a mediului şi nu sancţionarea în
sine a agenţilor poluatori.
Standardele, în sine, nu-şi găsesc finalitate dacă nu sunt
impuse de guverne spre aplicare. În acest sens, pe
calea măsurilor de reglementare şi control:
• se stabilesc tipurile de standarde pentru fiecare
domeniu de activitate;
• se precizează activităţile ce trebuie întreprinse
pentru implementarea şi respectarea standardelor;
• se emit autorizaţii prin care sunt stabilite cerinţele de
mediu şi se definesc parametrii calitativi ai acestuia;
• se emit dispoziţii de monitorizare în deplin acord cu
cerinţele precizate în autorizaţii; aceste activităţi pot
fi îndeplinite de personal calificat în acest sens sau
cu ajutorul unor aparate de măsură şi control;
• se stabilesc şi se aplică sancţiuni, amenzi - civile,
administrative sau penale.
 b) Politici şi soluţii desprinse din teoria
lui N.G. Roegen

• Reamintim că universul pe coordonatele

căruia judecă şi operează Roegen este
unui finit.
• Caracterul finit este impus de legea
entropiei, care stăpâneşte economia aşa
cum stăpâneşte şi viaţa în general. La
rându-i, perspectiva desprinsă dintr-o astfel
de viziune şi analiză nu este optimistă,
dimpotrivă.
 Pesimismul roegenian îşi trage sorgintea din :

• ireversibilitatea constatată a proceselor reale, adică

din mersul entropic al omenirii, de la surse generoase
la epuizarea lor lentă dar sigură;
• imposibilitatea economiştilor contemporani şi
"încăpăţânarea" lor condamnabilă de a nu lua în
serios avertismentele cu privire la caracterul finit al
resurselor pentru a-şi schimba concepţia şi a sugera
soluţii pe măsură;
• inerţia fatidică şi, aproape, fatalistă, a omului modern
care, nereuşind să-şi reconsidere şi adapteze
"plăcerea de a trăi" la posibilităţile oferite, se lasă în
continuare sedus de plăcerea unor cerinţe deşarte,
risipind, astfel, resurse şi apropiind sfârşitul lor;
• împrejurarea "că ireversibilitatea este o
trăsătură generală a tuturor legilor
economice dar că acest fapt a rămas
neobservat şi că deşi Alfred Marshall a
înţeles că "adevărata Meccă" a
economistului este biologia, nu mecanica, şi
că în virtutea acestei convingeri el a făcut
remarcabila descoperire a ireversibilităţii
curbei ofertei pe termen lung, această
descoperire a eminentului economist
neoclasic nu a lăsat urme durabile;
• "împrejurarea că specia umană este supusă
unui conflict social ireductivil„ (Roegen, p.
22), pentru că plăcerea de a trăi a fiecăruia
trebuie să se producă într-un cadru dat,
finit, unde plusul unuia devine minusul
altuia.
• Acuzabil de accente marxiste, mai ales din acest
ultim unghi, al jocului conflictual cu sumă nulă în
care omenirea este prinsă ca într-o horă entropică
mondială fără putinţa de a i se sustrage, Roegen
a sugerat totuşi soluţii; soluţii care poartă la rându-
le pecetea originalităţii analizelor sale.
• La modul global, soluţiile lui Roegen par a nu
putea fi desprinse din organica întregului; a unui
întreg care se consumă pe zi ce trece şi în locul a
ceea ce se consumă nu se pune nimic la loc.
Totuşi, o privire analitică a ceea ce a lăsat el
moştenire permite o minimă departajare a unor
soluţii pe "felii" mari ale întregului.
 c) Participarea mai insistentă a lumii a treia
la procesul dezvoltării şi la roadele acestuia

• Ceea ce caracterizează astăzi lumea nu este o criză

obişnuită ci una a civilizaţiei a cărei soluţie nu poate fi decât
de anvergură, la scară planetară.
• Cei care işi încep discursul pe tema soluţiilor viitoare la
problemele creşterii cu această susţinere pleacă de la
constatarea că neglijarea intolerabilă şi de durată a lumii a
treia reprezintă o diminuare esenţială a amintitei crize şi că o
dezvoltare durabilă care să ocolească această lume
echivalează cu un eşec lamentabil.
• Nu sunt puţine studiile care încearcă să demonstreze că nu
putem vorbi de progres în general fără să avem în vedere
situaţia lumii a treia.
• Este clar pentru toţi, inclusiv pentru
analiştii problemei, că soluţia "creşterii
zero" sau a "populaţiei zero" sunt
nepotrivite lumii a treia. Tot la fel de clar e
că "ceva" trebuie făcut pentru ca aceasta
să surmonteze starea de derivă în care
se
află. Acel "ceva" nu se concretizează, cel
puţin din perspectiva dezvoltării durabile,
într-un program riguros şi coerent. Soluţii
şi sugestii nu lipsesc
însă.
• Lui Ignacy Sachs, de pildă, i se pare că
starea actuală a acestei lumi se datorează
unei creşteri mimetice, cu preluarea
inegalităţilor sociale, a disparităţilor
regionale şi a atitudinii de distrugere a
mediului de la cei bogaţi.
 Soluții:
• Păstrarea autonomiei de decizie în găsirea şi gestionarea
unor modele de dezvoltare proprie, în funcţie de contextul
istoric, social, cultural, ecologic etc.;
• Luarea în considerare, în mod echitabil, a nevoilor materiale
şi nemateriale, ale tuturor oamenilor;
• Mai multă prudenţă ecologică printr-o dezvoltare în armonie
cu natura;
• Reforme instituţionale pentru a asigura populaţiei un acces
mai echitabil la resurse ca şi la creaţie, decizie, exprimare
democratică;
• Înlăturarea economismului abuziv care distruge natura
pentru un profit efemer şi înlocuirea lui cu un ecologism
conservativ care, fără să sacrifice interesele generaţiei
prezente, trebuie să fie mai atent cu interesele umanităţii în
general.
• Alți specialiști în domeniu consideră că
este esenţial transferul substanţial de fonduri
dinspre nordul dezvoltat înspre sudul
subdezvoltat.
• Lucas Bretschger pleacă şi el de la
premisa cădezvoltarea durabilă, ca şi
subdezvoltarea, sunt probleme care
aparţin întregii lumi; că starea
economiei, ca şi a mediului, sunt puternic
influenţate de relaţiile economice dintre
naţiuni sau regiuni şi că, în sfârşit,
dezbaterile teoretice pe problema
sustenabilităţii deschid pepsrepctive noi
privitoare la configuraţia diviziunii
internaţionale a muncii.
 d) O nouă atitudine faţă de creşterea
economică şi de rezultatele acesteia
• Inputurile creşterii economice sunt
resursele, materiale şi nemateriale.
Atitudinea standard faţă de acestea a fost
una dominată de ideea caracterului lor
nelimitat. Sub zodia acestei filosofii s-a
produs, fără oprelişti, o exploatare a lor
neraţională şi, adesea, prădalnică. Ca să
răspundă criticilor administrate tipului de
creştere economică postbelică, artizanii
creşterii durabile au pornit o campanie
severă impotriva risipei. Succesul în
realizarea acestui obiectiv este scontat a fi
obţinut printr-o luptă pe multiple planuri.
• Întâi de toate, noul tip de creştere, numită
"implozivă" şi contrapusă celei anterioare, numită,
sugestiv, "explozivă" este centrat cu deosebire
asupra calităţii; este preocupat în obţinerea, cu
prioritate, a valorilor de întrebuinţare şi nu a valorilor
de schimb.
• În al doilea rând, se consideră că lăcomia umană
este unul din marile obstacole impotriva
dezvoltării durabile, unul chiar mai mare decât
explozia demografică din ţările lumii a treia.
• În al treilea rând, lupta antirisipă implică o căutare
permanentă de substituienţi şi tehnologii alternative.
Creşterea economică viitoare nu-şi poate permite
luxul de a folosi resurse într-o cadenţă mai mare
decât capacitatea naturii de a le regenera.
Realizarea unui atare deziderat obligă în mod
obiectiv la colaborare între generaţii.
 Bibliografie
• Anghelache C., Măsurarea şi compararea dezvoltării economice, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996
• Bodea Gabriela, Dezvoltarea durabilă, 37 oC, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2014
• Brown L., Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988
• Bretschger, L., Growth Theory and Sustainable Development, Edward Elgar,1999
• Bürgenmeier B., Economie du developpement durable, Editura De Boeck &
Larcier, 2004
• Charles K. Wilber, K.P.Jameson, The Political Economy of development
and Underdevelopment , McGraw – Hill In c, 1992
• Constantinescu N. N., Economia protecţiei mediului natural, Editura
Politică, Bucureşti, 1976
• Dachin A (coordonator), Evaluări ale dezvoltării durabile în România, Editura A.S.E.,
Bucureşti, 2003
• Didier Michel, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
• Drucker P., Societatea postcapitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999
• Gwartney J.D., Stroup R.L., Economie şi prosperitate. Introducere în teoria şi
practica progresului economic., Ed. Alutus-D, Bucureşti, 1995.
• Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei si procesul economic, Editura
Politică, București, 1979
• Harlow, Kane, Understanding Sustainable Development, Callisto Reference, 2018
• Hess, Peter N., Economic Growth and Sustainable Development, Routledge
Publishing House, New York, 2016
• Iancu A., Dezvoltarea economică a României, vol II, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2005
• Kates, Robert W., Parris, Thomas M. and Leiserowitz, Anthony A., What is
sustainable development? Goals, Indicators, Values, and Practice, Environment:
Science and Policy for Sustainable Development, Volume 47, Number 3, 2005
• Manoliu M., Ionescu C., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A., Bucureşti,
1998
• Mesarovici M., Pestel E., Omenire la răspântie, Editura Politică, Bucureşti, 1975
• Pearce, D., Blueprint. Measuring sustainable development, Routledge Publishing
House, London, 2014
• Pohoaţă I, Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
• Popescu C, Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003
• Popescu Gh., Dezvoltarea economică în profil teritorial a României (1900 -1985),
Editura Sincron, 1994
• Vădineanu A. (coordonator), Dezvoltarea durabilă, vol.I, „Teorie si practica”,
Bucuresti, 1999
• World Bank, Atlas of Sustainable Development Goals 2018: From World
Development Indicators, 2018