Sunteți pe pagina 1din 36

MIŞCAREA LEGIONARĂ ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ.

CONTESTAREA REGIMULUI POLITIC LIBERAL


Curs special

1. Domeniul istoriografic al legionarismului românesc (istoriografia Mişcării


Legionare, problemele identificate în cercetarea legionarismului, metodologie
și sursele primare ale discuției).
2. Elemente de cronologie legionară.
3. Definirea legionarilor. Cine erau legionarii, ideile care i-au reunit. Adeziunea
și forme ale adeziunii. Organizarea. „Structurarea” unei mișcării totalitare.
4. Raportarea la regimul politic liberal: Monarhie, partide politice. Legionarii și
instituția Bisericii Ortodoxe Române.

A. Introducere. Domeniul de referinţă al subiectului


Cercetarea legionarismului, ca fenomen și mișcare publică, reprezintă un interes
legitim pentru un istoric preocupat de evoluția regimului politic şi a societăţii româneşti în
secolul XX. Regimurile politice care s-au succedat în perioadă, atât înainte de 1944, cât şi
după 1947, au avut legionalismul ca referent discursiv negativ, deși s-au inspirat din formele
publice și din practicile acestuia. Fenomenul legionar a dat sens multor realități din interbelic,
fie că ne referim la cultura politică de factură democratică, la angajarea publică a
intelectualilor („tânăra generație” mai ales) sau la raportul statul-societate. În acelaşi timp,
fenomenul legionar oferă dimensiunea gândirii de factură cvasi-conservatoare majoritară în
comunitatea românească a timpului (deci antiliberale, antidemocratice, elitare ş.a.), structurată
în jurul unor mituri de factură premodernă: unitatea corpului politic, transferată în perioada
de după 1850 ca unitate a naţiunii, mitul liderului / conducătorului, acel individ capabil să
rezolve prin acţiunea sa problemele variate ale societății, dincolo de normele sau de legile
formale, mitul duşmanului extern, vinovat de toate neîmplinirile trăite de români, întruchipat,
în cadrul discursului antisemit cu valențe rurale, de evreu, străinul dinăuntru. Din această
perspectivă, a discursului şi practicilor, legionarismul pare atotprezent în istoria contemporană
a românilor.
Istoriografia fenomenului legionar. O perspectivă sumară. Istoricii români au
cunoscut, şi cunosc, dificultăţi multiple în analiza legionarismului ca istorie factuală, ca
mişcare de masă sau ca fenomen istoric. Greutatea derivă, în primul rând, din emoţia publică

 
pe care o generează subiectul. Ca mişcare de reînnoire, a tinerilor din perioadă, dispuşi să
lupte cu politicianismul, corupţia, străinul „invadator” etc., legionarismul încă este pozitivat în
societatea românească în varii pături sociale, reactivând atât fondul notstalgic interbelic, pe
cel naţional-comunist din anii ceauşismului târziu (dornic să-şi forjeze legitimitatea în
recuperaerea unor miturile interbelice), cât şi pasiunea anticomunistă din anii ’90 ai secolului
trecut, legionarii fiind asimilaţi / integraţi unei mişcări împotriva bolşevismului de tip sovietic
şi revoluţiei de stânga (cu atât mai mult cu cât au prezentat principalul adversar discursiv şi
ideologic pentru comunişti, iar mulţi legionari au sfâşit în gulagul orchestrat de regim după
1945). Alături de inapetenţa de aborda profesional subiectul, o a doua problemă majoră în
cercetarea legionarismului în ultimele trei decenii a constituit-o calitatea deontologică însăşi
a istoricilor, preocupaţi mai curând de a conota fenomenele descrise şi a conferi legitimitate
unui discurs dominant în diversele perioade (comunistă, perioada de tranziţie din anii ’90 a
„istoricilor de partid”, convertiţi la alte naţionalism sau criptocomunism etc.). Evident, există
şi o inadecvarea metodologică la subiect a istoricilor români; ei s-au racordat rareori
tendințelor din istoriografia occidentală asupra totalitarismului, asupra mişcărilor politice de
mase în general, cu abordări de natura sociologiei politice, a reprezentărilor culturale,
biografiilor simbolice etc.
Deficitul exprimat mai sus a determinat niveluri istoriografice, situate cronologic, dar
coexistând adeseori.
a. După 1945, integrați discursului oficial comunist sau deveniți funcționari ai statului
propagandistic, istoricii au interpretat legionarismul şi ascensiunea mişcării printr-un model
marxist şi rigid. Mişcarea legionară şi elementele ei distinctive, naţionalismul şi
antisemitismul virulent, apăreau drept o creaţie a cercurilor politice şi economice capitaliste,
în dorinţa acestora de a abate muncitorimea de la formarea unei conştiinţe de clasă. Cu Mihail
Roller drept exponent ideologic1, acest model interpretativ a fost instrumentalizat public în
contextul condamnării oficiale şi juridice a fascismului. Într-un limbaj cominternist interbelic,
legionarismul era echivalat fascismului și acuzat ca atare; creație și dezvoltare a vârfurilor
capitalismului monopolist şi a cercurilor reacţionare ale moşierimii, legionarismul devenea „o
masă de manevră politică şi financiară pentru a combate mişcarea democratică” (condusă
eventual de P.C.R.). Argumentele factologice aduse în sprijinul afirmației că mişcarea
Legionară a fost un instrument de diversiune poliţienească circumscriau sprijinirea la un

                                                            
1
Prin manualele sale unice Istoria R.P.R., de după 1948 (prima ediția din 1947 purta numele de Istoria
României), care deveniseră istorie oficială în timpul „obsedantului deceniu” al comunizării (1945-1955).

 
moment dat a Gărzii de Fier, în drumul ei presărat cu crime şi jafuri (de la prefectul Manciu la
rebeliunea din ianuarie 1941), de către liberali și de naţional-ţărănişti (mai precis de Vaida-
Voevod, dar implicit era atacat şi Iuliu Maniu), ulterior de către Carol al II-lea. Acuzarea unui
întreg regim era potențată de considerarea Mișcării, după 1933 și alături de Partidul Naţional
Creştin, condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza, drept o agendură, „coloana cincea” a
Germaniei lui Hitler în România, fapt care explica ajungerea la guvern, în septembrie 1940.
Nuanţarea interpretării rolleriene a avut loc anii '70, într-un moment în care
istoriografia occidentală cunoștea reevaluarea fascismului ca urmare a apariției în 1963 a
lucrării lui Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa2, și a dezbaterii consecutive3. Deși situată în
spatele cortinei de fier, imună la zbaterile intelectuale din alte medii, istoriografia comunistă,
inclusiv cea românească (mai ales, unii istorici de partid care au avut acces la unele din aceste
lucrări), a rediscutat la rândul ei subiectul. În martie 1971, după o sesiune „ştiinţifică” a
istoricilor, consacrată analizei critice şi demascării fascismului în România, a apărut volumul
Împotriva fascismului, Bucureşti, Editura Politică, 1971. În contextul încercării regimului de a
„recuperare” (instrumenta util) perioada interbelică, pe relaţia cu elitele liberale şi ţărăniste,
analiza legionarismului a cunoscut o mutare de accent. Depășind stadiul de „construcţie a
capitaliştilor”, Mişcarea era înfăţişată drept un conglomerat de credinţe iraționale, confuze și
retrograde, de practici obscurantiste cu forme feudale, membrii grupării fiind uniți de
naţionalismul exacerbat, tradus în șovinism și rasism. Reprezentată ca străină tradiţiilor
„înaintate ale poporului român”, formațiunea „antidemocratică” desemna o grupare marginală
în raport cu viaţa politică de după 1918. Se păstra perspectiva de „coloană a cincea a
nazismului lui Hitler în societatea română”, finanţarea venită de la Berlin explicând „succesul
organizaţiei” în perioadă. Aceasta a fost de altfel direcția interpretativă asumată de Mihai Fătu
şi Ioan Spălăţelu, care publicau tot în 1971 (tot la Editura Politică), lucrarea Garda de Fier.
Organizaţie teroristă de tip fascist (a doua ediție a lucrării în 1980).
În anii '80, chiar lipsite de autonomie, fiind lucrări de sinteză, abordările asupra
legionarismului s-au profesionalizat într-o oarecare măsură, fără ca fondul reprezentării să se
modifice semnificativ. Un Ioan Scurtu, sau chiar Mircea Muşat şi Ioan Ardeleanu evită
perspectiva controlului de către Berlin asupra mişcării, insistând asupra radicalismului
                                                            
2
Lucrare apărută în limba germană la Munchen, 1963 și tradusă în limba engleză doi ani mai târziu, 1965, ca
Three Faces of Fascism. Action Française. Italian Fascism, National-Socialism (vezi şi ediţia americană, New-
York, 1979). Traducerea românească Fascismul și epoca sa. Action Française, Fascismul italian, Național-
Socialismul, București, 2009; vezi la noi și lucrarea lui Nolte, Războiul civil european. 1917-1945, 2005[1986].
3
Mai ales, Eugen Weber, Varietes of Fascisme: Doctrine of Revolution in the Twentieth CEntury, New-York,
1964. Ulterior, alţI istorici au fost angrenaţi în discuţie precum Roger Griffin, Stanley Payne ş.a.

 
extremist al grupării, generator de violenţă, concluzionând asupra marginalităţii legionarilor
pe scena publică interbelică.
b. Interpretarea mişcării impuse public prin violenţă şi propagandă s-a perpetuat după
1990 în cercetările istoricilor de factură cripto-comunistă, precum Constantin Petculescu
(Mişcarea legionară între mit şi realitate, București, 1994), Alexandru și Radu Florian (Ideea
care ucide. Dimensiunea ideologiei legionare, București, 1994). Ei înfăţişează legionarismul
ca pe un grup terorist criminal şi reacţionar, drept o soluţie de salvare a burgheziei capitaliste.
c. Însă în anii ’90, chiar în refuzul puterii postcomuniste de a deschide Arhivele,
discuţia asupra legionarismului s-a eliberat de constrângerile ideologice ale puterii şi s-a lărgit
considerabil, cu curente contradictorii, vocale şi pătimaşe, dar şi cu unele abordări
profesionale. Un nivel interpretativ, care recuperează interesat dimensiunea antisemitismului
legionar şi orientat spre identificarea rolului dețin de vârfurile intelectuale românești în cadrul
mişcării vine dinspre cei preocupaţi de istoria culturală a perioadei (mulţi istorici având
origini evreieşti): Radu Ioanid4, Zigu Ornea5, Leon Volovici6 etc. Demersul lor finalmente
acuzator la adresa establishmentului cultural al perioadei interbelice, hiperbolizată în sens
pozitiv în primul deceniu post Revoluţie, avea atât un rol terapeutic cât şi unul preventiv în
condiţiile în care acei ani au cunoscut inflaţia editărilor şi reeditărilor de opere ale legionarilor
interbelici sau a lucrărilor din lungul exil legionar; cărţile „Căpitanului”, Cărticica Şefului de
cuib şi Pentru legionari, ale unor lideri, precum Ion Moţa, Cranii de lemn, Vasile Marin, Crez
de generaţie, I. Benea, Ce este şi ce vrea Mişcarea Legionară; Căpitanu, Ernest Bernea, Stil
legionar, Doru Belimace, Revoluţia fascistă, 1940 etc. au cunoscut ediţii succesive, la edituri
marginale, e adevărat; s-au reeditat lucrările apărute în afară, a preotului Ştefan Palaghiţă,
Garda de Fier spre reînvierea României (apărută inițial în 1951, la Buenos Aires, tradusă în
1993, ca Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar), lucrările lui Faust Brădescu,
directorul multor edituri legionare din exil, ale lui C. Papanace, N. Pătraşcu, M. Sturdza şi
Horia Sima, ultimul cu un efort imens de legitimare în exil, în condiţiile contestării lui
puternice de codrienişti (cu Istoria Mişcării Legionare. 1919-1937, Rio de Janeiro, 1972,
apărută în România la Timişoara în 1994, Doctrina legionară, Madrid, 1980 etc.). Publicistica
legionară interbelică (după articole lui Eliade, Cioran, Noica, Nae Ionescu din revistele Axa,

                                                            
4
The Sword of the Archanghel: Fascist Ideology in Romania, 1990 (tradusă la noi ca Sabia Arhanghelului
Mihail: Ideologia fascistă în România, Bucureşti, 1994)
5
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1996.
6
Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România
anilor ’30, Bucureşti, 1995.

 
Buna Vestire, Pământ strămoşesc, Sfarmă Piatră, Vremea) au cunoscut ediţii succesive. Acest
efort editorial însemnat şi interesat al unor legionari întorşi în România a beneficiat de
suportul intelectual al unor istorici din perioada comunistă, când s-au manifestat mai curând
profesional, convertiţi naţionalismul de factură legionară sau, oarecum paradoxal, la cel statal,
antonescian. Trimiterea este în principal la Gheorghe Buzatu, marele pontif istoriografic al
noului trend, care a creat de altfel „şcoală”, în sens formativ, cu Corneliu Ciucanu, Cristian
Sandache7 şi, mai puţin, e adevărat, cu Dragoş Zamfirescu8 sau Radu Florian Bruja9, al cărui
ton e mai curând neutru. Aceste abordări prezintă mişcarea legionară ca fiind una naţională,
expresie a esenţei românismului, iar excesele legionarismului sunt conotate drept reacţie faţă
de agresiunea „celorlalţi” (statului etc.) împotriva mişcării. De altfel, în acest demers
victimizant, legionarii apar cei care au plătit preţ înfricoşător al nevinovăţiei şi tinereţii lor.
d. în a doua jumătate a secolului XX, cercetările serioase asupra fenomenului legionar
au venit din exterior, istoricii occidentali fiind preocupaţi să înţeleagă multiple faţete europene
ale fascismului. În 1965, Eugen Weber și Hans Rogger coordonează o cercetare de amploare
despre profilul istoric al dreptei europene, Eugen Weber scriind capitolul despre legionari10.
Ulterior, în 1969, istoricul american cu origini de evreu-maghiar-transilvănean, Nicolas M.
Nagy-Talavera realizează o cercetare doctorală în care abordează comparativ fenomenul
legionar şi cel al mişcării crucilor cu săgeţi din Ungaria11; cercetările de factură academică au
abundat ulterior, pe măsura identificării specificităţii fascismului românesc: Armin Heinen,
Legiunea „Arhanghelul Mihail” (Munchen, 1985), Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier.
Mistica ultranaţionalismului (1919-1945), ediţia originală Barcelona 1989. Interesul
istoricilor occidental față de fascismul românesc a „reînviat” o dată cu deschiderea arhivelor
la începutul anilor anilor 2000, când istorici de calibru, precum Traian Sandu12, Roland
Clark13 şi Oliver Jens Schmitt14, au oferit noi dimensiuni, sub raport metodologic şi de
cunoaştere, problemei legionarismului românesc.
f. Istoricii români de generație mai tânără, unii activând la universități din afara
României, s-au circumscris trendului novator în cercetarea legionarismului, cu multe mutaţii

                                                            
7
Vezi mai ales Buzatu, Gheorghe, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti (1927 –
1941), Bucureşti, 1996.
8
Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, 1997.
9
Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina, Târgoviște, 2012.
10
Vezi traducerea românească din 1995, Eugen Weber, Hans Rogger (eds.), Dreapta europeană (Profil istoric).
11
Traducerea românească, O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Bucureşti, 1996.
12
Traducerea din franceză a lucrării sale, 2014, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chişinău, 2019.
13
Sfântă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Iaşi, 2015.
14
Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea “Căpitanului”, Bucureşti, 2017.

 
în înțelegerea legionarismului. Spre exemplu, Constantin Iordachi15 sau Florin Muller16 au
părăsit reconstituirile factologice sau „doctrinare” înspre cunoașterea Mișcării în spațiul
metodologic al psiholofiei sociale sau a regimului politic.

Problemele subiectului. Metodologie.


O chestiune a surselor care orientează cercetarea, dar nu înțelegerea subiectului.
Ca multe mișcări ale secolului XX, marcate de noile mijloace de comunicare ale epocii și
dornice de obținerea legitimității publice, Mișcarea legionară a produs o cantitate
impresionantă de texte (documente cu caracter politic, publicații proprii, manifeste, literatura
cea mai diversă17) Cu atât mai mult, această literatură oficială sau oficioasă, a fost dublată de
scrieri aparținând unor membri ai mișcării, figuri culturale ale perioadei. Această bibliografie
voluminoasă, care denotă pasiunile pe care le exhibă tema, trebuie privită cu circumspecţie în
analiza mişcării legionare; adeseori, ea este adiacentă subiectului, dezvăluie complexitatea
fenomenului, dar ajută doar secvențial la reprezentarea grupării. Spre exemplu, reflecţia
intelectuală din anii '30, aparținând unor figuri publice care au aderat la mişcarea legionară,
precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Polihroniade ș.a. este
importantă pentru o anumită direcție de cercetare, a adeziunii unor intelectuali, dar și a
reprezentării mișcării din exterior. Dar o astfel de abordare, regăsibilă mai ales în spaţiul
francez, precum Catherine Durandin şi Alexandra Laignel-Lavastine18, ne explică, eventual,
adeziunea unor intelectuali marcanţi la fascism, ca orbire individuală sau de grup. Această
literatură rămâne exterioară însă înţelegerii subiectului, întrucât nici Eliade, Cioran etc. nu au
fost cei care au determinat structurarea legionarilor şi acţiunea lor. Adeziunea lor s-a produs la
un moment târziu, anii ’30, în care Legiunea devenise vizibilă şi atractivă pentru mulţi, ei
investind propriile speranţe, cauţionând-o, dându-i o anumită sofisticare intelectuală. Din
această perspectivă, mult mai utilă este lectura textelor principalilor lideri legionari, precum
Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Vasile Marin etc., mult mai apropiaţi de esenţa
fenomenului. În acelaşi timp, abordarea legionarismului presupune înţelegerea contextului în
care mişcarea s-a produs, a tipului de scriitură din perioadă, cu evoluţia publicaţiilor şi a

                                                            
15
Constantin Iordachi, Charisma, Politics and Violence: the Legion of the „Archangel Michael” in Inter-war
Romania, Trondheim, 2004.
16
Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1940, Bucureşti, 2005.
17
Avem astfel o literatură impregnată de legionarism, precum romanul lui Georgescu Delafras, Omul de mâine,
care a apărut în mai multe ediții în perioadă.
18
Cioran, Eliade, Ionesco: L ’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, Paris,
2002. În spațiul românesc, vezi lucrările Martei Petreu.

 
politicii lor editoriale. De exemplu, a considera Vremea, aparţinând fraţilor Donescu, drept
legionară este vădit o exagerare, deşi revista şi-a deschis paginile multor nume asociate
legionarismului. Ea poate fi catalogată, pe rând sau simultan, ca o publicaţie liberală,
carlistă... Nici Nae Ionescu sau Cuvântul, un cotidian de bună condiţie intelectuală nu pot fi
considerate ca aparținând total grupării (deși Cuvântul a devenit oficios spre 1940). Filosoful
nu a fost decât retrospectiv mentorul legionarilor, iar doctrina elaborată de el a fost în mare
măsură personală şi paralelă demersului legionar. De altfel, utilizarea scrierilor multor
intelectuali publici constituie, chiar pentru legionari, justificări ideologice retrospective.
Din perspectiva înțelegerii Mișcării Legionare, definită primordial ca una de acțiune,
și nu de discurs, documentele primare sunt constituite în principal din cele de Arhivă, fie că se
găsesc la CNSAS (mai recent, cu trimitere la fondurile Siguranței și Securității, dar și cele
care constituie fondul Penal), la Arhivele Naționale (cu fondurile Direcției Generale a Poliției,
a Inspectoratului General de Jandarmerie, al Ministerului Propagandei Naționale etc.) sau la
diferite Arhive județene (cu abordarea fondurilor instituționale ale Universităților sau ale
direcțiilor statului). Evident, se adaugă publicistica legionară, mai ales periodicele Pământ
strămoșesc (1927-1933, 1940-1941) și Buna Vestire (1937-1938 și 1940-1941), dar și alte
ziare și reviste efemere sau pe care legionarii le-au utilizat contextual, pentru impunere
publică, vizualizare reciprocă, transmiterea unui mesaj etc. În ordinea cercetării, scrierile
legionarilor marcanți sunt utile, deși multe sunt reuniri de editoriale. Ele oferă însă o imagine
asupra zbaterilor din interior, asupra ideilor multor din actorii legionari principali. Se adaugă
memorialistica legionară, cu un grad diferit de credibilitate, mai ales după condamnarea
mișcării în contextul identificării ei cu fascismul și, mai ales, cu național-socialismul. Și, în
mod necesar, toate celelalte surse care trimit la România interbelică și care surprind
instantanee ale legionarilor, care discută despre ei etc.

Onestitatea academică în cercetarea legionarismului. Analiza subiectului, cu multe


aspecte de impact public asupra contemporanilor, ridică problema clasică pentru un istoric a
încerca să înţeleagă și să evite imprecaţii moraliste; deși legat de căutarea adevărului cu
privire la trecut, istoricul nu se poate ipostazia în nici un moment într-un judecător care să
stabilească à rebours condamnări sau să identifice inocenți.

Înțelegerea multiplelor fațete ale subiectului. Analiza totalitarismelor în secolul


XX (o scurtă prezentare). Deși este circumscris istoriei românilor, legionarismul prezintă

 
identităţi cu mişcări de „reînnoire socială şi naţională” în plan european. În perspectivă
comparată, înţelegerea împrumuturilor ideatice şi a unor formule de exprimare publică în
cadrul mişcării legionare impune utilizarea unui aparat conceptual şi metodologic adecvat,
având ca referențial discuţiile asupra fascismelor în Europa şi teoriile asupra totalitarismelor
în general.
Totalitarismul este un fenomen al secolului XX19, dar cauzele lui sunt disputate. Mulţi
cercetători regăsesc ideea totalitară în filosofia antică, ca reflecție umană spre idealul social de
ordine, raţional, sistematizare şi progres. Platon este văzut ca unul dintre primii gânditori care
a imaginat totalitarismul (în Republica). În același timp, fenomenul este identificat în strânsă
legătură cu societatea industrială a secolului XIX, care a condus la masificarea societăţii, la
depersonalizarea individului, la dezrădăcinarea lui de tradiţie; în frica sa de libertate (Erich
Fromm20), omul se debarasa de propria individualitate, spirituală şi morală, prin supunerea
faţă de un şef. Dar totalitarismul este greu de conceput fără Primul Război Mondial,
reprezentat drept o cenzură, o fractură în dezvoltarea istorică a societăţilor europene. De
altfel, mişcările şi regimurile totalitare apar drept „copiii naturali” ai Marelui Război. Formele
conflictului au dus la pierderea încrederii în raţiune, la un vacuum al valorilor morale, la
abrutizarea individului, devenit o piesă puţin însemnată în angrenajul statului, dispus să
accepte exterminarea unor clase / rase ostile, în numele unor obiectivele greu descifrabile
transmise de liderul carismatic, dar acceptate din disciplină şi pentru faptul că dădeau un sens
al binelui pentru o comunitate în derivă morală.
Pentru contemporani, totalitarismul înseamnă puterea absolută a statului, bazată pe
decizii dictatoriale şi pe control social permanent. Însă există o dualitate a puterii totalitare
care marchează revoluţionarismul lor. Distrugerii tuturor convingerilor şi constrângerilor care
limitează puterea, de natură religioasă, morală, instituţională sau formal-legală, care
marchează „purificarea societăţii”, îi urmează voinţa de a organiza societatea o manieră total
nouă. Mișcările totalitare sunt inspirate de idei de inginerie socială. Puterea, identificată cu
statul / partidul, îşi propune să organizeze societatea în numele unei noi ordini, care să
mântuie individul și să ofere societății adevărata împlinire.
                                                            
19
Conceptul de totalitarism a fost folosit mai ales după 1925, pentru a compara şi descrie realităţile Italiei
fasciste şi ale Uniunii Sovietice. Deşi regimul comunist are întâietate cronologică, termenul desemna în perioadă
mai curând regimul italian; de altfel, nici liderii comuniști și nici cei germani nu și-au descris propriul sistem de
putere ca pe unul totalitar. Paternitatea sintagmei de „stat totalitar” este disputată, dar în general i se concede lui
Benito Mussolini afirmația din octombrie 1925 privitoare la viaţa italianului care trebuie să se desfăşoare: „totul
în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”. Ulterior, el a definit statul fascist în Enciclopedia
Italiana, din 1932, ca „lo stato totalitario”.
20
The Escape from Freedom, 1941.

 
Totalitarismul poate fi definit astfel ca un fenomen politic, social, economic şi cultural
în cadrul căruia se urmăreşte supunerea totală a individului faţă de stat21. Sub raport
metodologic, trebuie făcută diferenţa între mişcare totalitară, definibilă prin perspectivele
sale milenariste, prin mesianismul politic, prin aspiraţia de a transforma omul şi societatea, şi
regimul totalitar, acesta din urmă fiind rezultatul întâlnirii dintre mişcarea totalitară şi
realitatea socială. Acest din urmă aspect conduce la specificitatea totalitarismului într-o
societate dată, plecând de la experienţa istorică unică a comunităţii respective (natura
ideologiei, nivelul dezvoltării economice, autonomiile anterioare, implicarea politică ş.a.).
Sub raportul analizei legionarismului, discuţiile asupra totalitarismului oferă câteva
direcţii semnificative cercetării, precum relativizarea rolului deţinut de ideologie (deşi avem
„regimuri de adevăr”), dependenţa mişcării, prin forme de manifestare, cultul liderului etc., de
contextul românesc, ceea ce determină de altfel unicitatea legionarismului, importanţa unor
elemente de psihologie socială sau de sociologie politică în înţelegerea „succesului” grupării,
dar şi a tipului de organizare / structurare etc.

B. Elemente de cronologie legionară


Mişcarea Legionară dificil de înţeles fără trimiterea la biografia lui Corneliu Zelea
Codreanu, “Căpitanul”/ carisma unui personaj: născut la 13 septembrie 1899 la Huşi, într-o
familie cu origini ucrainene; tatăl, Ion, profesor, cu orientare naţionalistă şi antisemită, lider al
Partidului Naţionalist-Democrat al lui Iorga şi A.C. Cuza la începutul secolului XX;
Corneliu Zelea Codreanu elev la Şcoala Mânăstirea Dealu / „ratarea” războiului pentru
un tânăr naţionalist “însetat de acţiune”.
1919: student al Facultăţii de Drept la Universitatea din Iaşi; participă la acţiunile
Gărzii Conştiinţei Naţionale, creată de muncitorul Constantin Pancu, la “Nicolina”,
beneficiind de complicitatea poliţiei, interesată de combaterea fenomenului bolşevic.

                                                            
21
În Democrație și totalitarism, Raymond Aron identifică cinci trăsături specifice unui regimul totalitar: a.
Monopolul activităţii politice deţinut de un partid unic; b. Partidul unic este înarmat cu ideologie specifică,
căreia îi conferă o autoritate absolută şi care devine „adevăr de stat”; c. răspândirea acestui adevăr implică un
dublu monopol exclusiv al statului-partid: al forţei şi a mijloacelor de convingere /comunicare; d. controlul
economiei şi activităţilor profesionale de către statul ideolog; e. contarea politică a tuturor acţiunilor la nivelul
societăţii determină o dublă teroare pentru individul, ideologică şi poliţienească.

 
Corneliu Zelea Codreanu la Iaşi
1921: valorizarea militantismului său în mediile studenţeşti, devenind preşedintele
Societăţii Studenţilor în Drept; creştinism şi politică.
10 decembrie 1922, studenţimea naţionalistă (“generaţia de la ’22”): momentul
central european al tulburărilor antisemite în mediul universitar care are Iaşul drept limită
estică. În România, importanţa acţiunii la Cluj, unde activa Acțiunea Română (influent find I.
Moţa, fiu de preot ortodox, care tradusese în limba română Protocoalele Înţelepţilor Sionului,
și coresponda cu liderii Action Française), și Fascia Naţională Română (organizație
corporatistă, după model italian, condusă de două figuri puțin cunoscute istoric, Lungulescu şi
Bangulescu). Acțiunea studențească a fost potențată de discuţiile privind noua Constituţie și
de drepturile ce urmau să fie acordate evreilor. Exmatriculat de la Universitatea din Cluj,
Moța vine la Iași. Eliminarea și reînmatricularea lui Codreanu. Rolul profesorului A.C. Cuza,
decanul Facultății de Drept.
1923: înfiinţarea Ligii Apărării Național Creștine (LANC), de A. C. Cuza, C. Zelea
Codreanu având un rol esențial în mobilizarea tinerilor.
Adoptarea Constituţiei (martie), complotul celor 7 studenți naționaliști de la Iași
vizând oameni politici și directori de opinie publică; recluziunea formatoare de la Văcăreşti:
experiența icoanei; cazul Moţa-Vernichescu și structurarea unui tip de acțiune; o justiție
indulgentă, cu eliberarea celor implicați (mai puțin Moța)
1924: prima Frăţie de Cruce, la Iaşi; activismul politic și social: tabăra de la
Ungheni (prima tabără de muncă). Septembrie-octombrie 1924: asasinarea prefectului de

10 

 
poliţie C. Manciu. Tribulațiile unui proces, mutat pe axa Iaşi – Focşani – Turnu Severin
(1924-1925). Transformarea lui Corneliu Zelea Codreanu în lider național.

Nunta cu Elena Ilinoiu la Focșani (vezi foto jos).

1925: octombrie-decembrie, la Grenoble (Franța), cu I. Moţa, pentru doctorat în științe


juridice (neterminat); „învățarea” fascismului european (german, mai ales), ca semne și
simboluri.
iunie 1927: despărțirea de LANC și A.C. Cuza, om politic virulent antisemit, redutabil
parlamentar, interesat de o mișcare naționalistă largă, bazată pe presă, adunări publice, forme
parlamentare, cu instaurarea treptată a unui regim autoritar de model italian; Corneliu Zelea

11 

 
Codreanu viza o organizație combativă, restrânsă, elitară și disciplinată: Legiunea
„Arhanghelul Mihail”: cu I. I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici
ș.a.; oficiosul Pământ strămoşesc; ideea de luptă pentru o schimbare în conştiinţa naţională.
octombrie 1927: primul cuib legionar la Bucureşti.
Acţiunea primordială / decembrie 1929: „campaniile” (mici deplasări) în Covurlui,
M-ţii Apuseni și în sudul Basarabiei / nou tip de propagandă politică
iunie 1930: Garda de Fier ca partid politic, mijloc de luptă al Mişcării Legionare
(cu un rol în înființare deținut de Al. Vaida-Voevod, ministrul de Interne).
ianuarie 1931: după atentatul de la Borșa (Maramureș), apoi al elevului C.
Dumitrescu-Zăpadă asupra directorului trustului de presă Adevărul, Emil Socor, Ion
Mihalache, ca ministru de Interne, dizolvă Garda de Fier prin hotărâre a Consiliului de
Miniștri (3 ianuarie) / Corneliu Codreanu a fost arestat, dar este achitat în urma procesului
(februarie-martie 1931).
iunie 1931: nouă structură politică, conjuncturală, Gruparea Corneliu Zelea Codreanu
participă la alegerile generale, dar înregistrează un eşec major (doar 34 de mii de voturi). Dar
în august acel an, la alegerile parţiale în Neamţ, gruparea își dovedește eficiența
organizațională și propagandistică, obținând o victorie semnificativă, Corneliu Zelea
Codreanu se alege cu 11.000 de voturi în Neamț; tatăl său obține mandatul la Tutova (aprilie
1932).
iulie 1932: la alegerile generale parlamentare, gruparea obține 71.000 de voturi și 5
locuri în Parlament (Corneliu Zelea Codreanu la Cahul, Ion Zelea Codreanu la Tutova, Mihai
Stelescu la Covurlui etc.).
1932: constituirea grupului „Axa” (în jurul revistei cu același nume): M.
Polihroniade, Alex. Constant, I. Vojen, V. Christescu, V. Marin, R. Gyr, Alex. Basarab
1933: începerea construcției numită Casa Verde la Bucureşti (august); gradele
legionare se instituţionalizează (comandant legionar, urmând celui de membru al Senatului
legionar, for înfiinţat în 1929).
decembrie 1933: campanie electorală cu anumite violenţe (mai ales la Constanţa):
guvernul Duca hotărâște, prin jurnal al Consiliului de Miniştri, dizolvarea Gărzii de Fier, cu
imposibilitatea mişcării legionare de a participa la scrutin; 29 decembrie, asasinarea lui I. G.
Duca pe peronul gării din Sinaia: Nicadorii (N. Constantinescu, I. Caranica, Doru
Belimace)

12 

 
Nicadorii în boxa acuzaţilor

ianuarie-martie 1934, ascunderea lui Corneliu Zelea Codreanu, procesul asasinilor lui Duca,
condamnați la detenție pe viață (dar neimplicarea lui Codreanu în proces) / apropierea lui Nae
Ionescu (dezamăgit de Carol II care-i rechemase pe liberali la guvernare) și a tinerei generații
(deziluzionate de evoluția societății) de Legiune.
septembrie 1934: competiția (urmată de ruptură) între Corneliu Zelea Codreanu şi
Mihai Stelescu / organizarea mișcării legionare.
martie 1935: Partidul „Totul pentru Ţară”, condus de Gheorghe (Zizi)
Cantacuzino-Grănicerul, ca expresie politică a Legiunii.

Generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul


1936 / 2-3 aprilie congresul studenţesc naţional de la Tg. Mureş, cu radicalizarea
studenților naționaliști / Ionel Moţa publică Cranii de lemn (la Sibiu) / acelaşi an, octombrie,

13 

 
Pentru legionari, de Corneliu Zelea Codreanu, publicat tot la Sibiu, o istorie a gândirii și
luptei „tineretului român”.
iulie 1936: asasinarea lui M. Stelescu / decemvirii, care sunt condamnați în urma
procesului ținut de o instanță militară la detenţie pe viaţă.

Decemvirii

Multiplicarea organizării: Corpul Muncitorilor Legionari (cu ing. Gh. Clime, apoi D.
Groza); Asociaţia „Prietenii Legiunii”;
Asumarea identiății fasciste: grup al legionarilor în Spania: 7 comandanţi legionari
(printre care Ionel Moța, Vasile Marin), împreună cu generalul Cantacuzono-Grănicerul,
profesorul V. Christescu etc. se implică de partea naționaliștilor lui Franco în războiul civil
1937: moartea lui Moţa şi Marin la Majadahonda (ianuarie); aducerea trupurilor în
țară și funeraliile celor doi ca evenimente naționale (13 februarie).

14 

 
apariţia revistei Buna Vestire
octombrie 1937: decesul lui Zizi Cantacuzino-Grănicerul, înlocuit la conducerea
formaţiunii „Totul pentru Ţară” de ing. Clime.
20 decembrie 1937: alegerile parlamentare, cu o semnificativă victorie simbolică a
grupării legionare (locul 3 pe țară, cu 15.58% din voturi, aproape 480.000 de voturi, 66 de
mandate, și preeminenţa în cadrul dreptei). Indecizia lui Corneliu Zelea Codreanu în raport cu
entuziasmul tinerilor și așteptarea revoluției legionare. Competiția cu Partidul Național
Creștin, devenit guvernamental, cu Octavian Goga prim ministru.
1938: Legiunea prinsă în înlănţuirea evenimentelor, între expectativă şi dialectica
martirajului
Ianuarie-februarie 1938: constituirea corpului „Moţa-Marin”, aflat sub comanda
principelui Alexandru Cantacuzino; apoi a Corpului Legionar al foştilor Militari
21 februarie 1938: autodizolvarea Partidului Totul pentru Ţară, în condiţiile
instituţionalizării regimului carlist (cu adoptarea plebiscitară a noii Constituţii).
aprilie 1938: Arestarea lui C. Z. Codreanu în urma acuzei de ultraj /jignire la adresa
lui N. Iorga (care era memru al Consiliului de Regenţă), condamnat la 6 luni de închisoare; în
mai, implicat într-un nou proces, Tribunalul Militar condamnându-l la 10 ani de închisoare,
fiind închis la Râmnicu-Sărat.
Comandament de conducere al Mişcării Legionare („de prigoană”), cu V. Christescu
29-30 noiembrie 1938: asasinarea lui C. Z. Codreanu: pe drumul de la la Jilava.
O serie de legionari (C. Papanace, H. Sima, I. Vojen, Alex. Constantinescu) se
refugiază în Germania.
15 

 
1939 / 21 septembrie: asasinarea primului ministru Armand Călinescu; acţiune
conotată drept tentativă de lovitură de stat, în condiţiile debutului celui de-al Doilea Război
Mondial; execuţia sumară, de factură medievală, a 250 de legionari, în diferite mari oraşe din
ţară, cu expunerea trupurilor timp de 3 zile; constituirea lagărelor legionare de la R. Sărat,
Vaslui, Miercurea Ciuc, Spitalul Militar de la Braşov.
1940: izolarea internaţională a României, victoriile Germaniei în război, părăsirea
alianţei cu Franţa şi Anglia; încercarea regimului Carol II de a găsi un acord cu legionarii;
reîntors din Germania, Horia Sima purtător de cuvânt al Mişcării, lider; iunie 1940, el devine
membru în guvernul Tătărescu, apoi în guvernul Gigurtu (după 4 iulie).
1940/ 14 septembrie: după abdicarea regelui Carol II (urmare a cedărilor teritoriale
din vara anului) şi preluarea guvernării de către generalul Ion Antonescu, “conducătorul
statului”, care-i asociază la putere pe legionari, înfiinţarea Statului Naţional-legionar.
Condominiu la putere Antonescu-Sima, cu legionarii deţinând multe din pârghiile puterii /
poliţia paralelă a legionarilor.

Ion Antonescu și Horia Sima

27 noiembrie: asasinatele de la Jilava şi de la Prefectura Capitalei; asasinarea lui


Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.
1941, 21-23 ianuarie: rebeliunea legionară; pogromul de la Bucureşti
Închiderea multor legionari; Începutul istoriei în exil a multor lideri legionari.

16 

 
C. Definirea legionarilor

1. Protolegionarii. Un corpus de idei legionare


Text Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari22, Pășind în viață (1919-1927),
martie 1919, În padurea Dobrina

„În primavara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care
stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul
superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.
Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi
viata noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra
căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: daca armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi
Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii
în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin
lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare,
şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus
cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era aceasta pădure un colţ al acelui vestit codru
al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră
moartea. Am hotărât să ne procuram arme şi muniţii, să păstram un secret desăvârşit, să facem
recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure şi să găsim o formă care să mascheze intenţia
noastră.
Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-
naţională a elevilor liceului din Huşi, căreia i-am dat numele: "Mihail Kogălniceanu". Ea a
fost aprobată de direcţiunea liceului. Au început şezători şi conferinţe în oraş. În public tratam
obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe
toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.
***
Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deşi copii, abia trecuţi de 18 ani,
o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în
toiul ei la câţiva paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar
complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistenţă. Muncitorimea însă
aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presa
jidănească, şi în general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau

                                                            
22
Text preluat din Luptele tineretului român. 1919-1939 (culegere de texte), ediția a treia (prima ediție în 1988),
Editura Fundației Buna Vestire, 1993, p. 19-20.
17 

 
bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare anti-
româneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în
moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la
o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-
comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în
aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât de soarta noastră ca neam.
În atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija vieţii şi libertăţii ţării
noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolţit în mintea noastră de tineri ideea unei
acţiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei”.

Analiza de discurs evidenţiază elemente fondatoare ale unui legionarism primar, cele
care confereau coeziune grupului iniţial: antibolşevismul (ca pericol destructurant),
antiliberalismul (în sensul individualismului, care contravenea națiunii, colectivismului
organicist), adversitatea faţă de democraţie, văzute prin prisma partidelor politice, care rup
unitatea națională, corpul naţional prin lupta pentru putere.
Aceste elemente se structurează într-un tot relativ coerent pe fondul tradiţionalismului
românesc de factură rurală, dominat de pădure/ natură, cu dese retrageri în munţi (o constantă
istorică a românilor), dar şi cu predominanţa imaginarului haiducului, luptătorul pentru
dreptate, justiţie socială în raport cu autorităţi nevolnice sau corupte.
În această primă fază de coagulare a identităţii legionare, antisemitismul pare că
absentează în discursul lui Codreanu. Fenomen latent în Moldova (Huşi era, totuși, un târg cu
mulţi evrei), sentimentul antisemit constituia pentru Corneliu Codreanu, la începutul anilor
’20, un instrument prea puţin util de mobilizare, un factor discursiv util în sensul îndemnului
la violenţă politică. Antisemintismul legionar se structurează în mediul studenţesc ieşean, pe
relaţia cu bolşevismul din mediul muncitoresc şi studenţesc basarabean, uneori revoluţionar,
dar mai ales după întâlnirea tânărului Codreanu cu profesorul A.C. Cuza şi cu venirea la Iaşi a
lui Ionel Moţa, militant fascist de o cu totul altă anvergură intelectuală, mai curând
teoretizant, corespondând cu Charles Maurras, de la Action Française, traducând Protocoalele
Înţelepţilor Sionului, ulterior discutând cu liderii naţional-socialişti germani). Ei au fost cei
care au oferit antisemismului valenţe precise, incompatibile cu condiţia românului.

18 

 
În pădurea Dobrina permite, totodată, dezvăluirea celor care „vorbeau” în text: tineri
de 18-19 ani care rataseră pe motiv de vârstă războiul eroic al întregirii, al înfăptuirii
României Mari; care rămăseseră astfel în afara discursului național recompensator, singurul
care conta în acel moment. Ei trăiesc acut această nevoia de valorizare, sunt dornici de a
asuma răspunderi și acțiuni (să discute „probleme grave”). Suprapus neîncrederii în formulele
contractualiste moderne (în raport cu metafora organismului și sângelui), dar alăturat
imaginarului haiducului, jurământul solicitat (transpus ulterior în structura „frățiilor de cruce”
și a ceremonialului simbolic de sectă medievală, societate care se valorizează prin deținerea
unui secret) trimite la ideea de joc a unor adolescenți. Dar tineri care au o încredere deosebită
în ei, care a luat de multe ori forma excluderii celorlalţi (Vernichescu, posibil delator în 1923,
dar „ei ştiau” că el trădase. De aici răzbunarea, împușcarea din închisoare, ca îndreptare
dramatică a răului).
În evoluţia mişcării legionare, s-au adăugat pe parcurs şi alte idei identitare, menite să
structureze coeziunea și funcționalitatea grupului: valorizarea tradiţiei istorice, avantajos
reductibilă la faptele de vitejie și cultură ale voevozilor (individualizarea făcându-se mai ales
cu figurile lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul), importanța ierarhiei, ascultării și disciplinei,
de tradiție cvasimedievală, și, mai ales, cultul Căpitanului, care derivă și reunește toate
elementele fondatoare: fondul tradiţional al societăţii, imaginea pozitivă a haiducului,
luptătorul ridicat din mijlocul neamului pentru pentru a realiza justiţia socială, restaurarea
ordinii divine în fapt, care solicită ascultarea celorlalți, îi mobilizează în vederea atingerii
scopului.
Proiectul legionar propus societăţii viza revoluţia morală și formarea omului nou.
Transfigurarea societăţii, ca scop, bazată pe o nouă etică, o nouă scară de valori, antiliberale,

19 

 
este locul în care legionarismul se întâlnește cu celelalte mișcări de factură totalitară ale
timpului. Ca și în cazul altor lideri mesianici, Căpitanul avea un rol pedagogic, fiind
învățătorul social care anunță noile timpuri, care mobilizează energiile, care transformă
individul în „om nou”. Spre deosebire de alte totalitarisme, legionarismul desemnează,
totodată, o mişcare religioasă, preocupată să stabilească o legătură între România şi
Dumnezeu, ca modalitate de mântuire colectivă. O societate care trebuia să se purifice prin
luptă, sacrificiu şi mărturisirea adevărului. O Românie fanatică, „schimbată la faţă” (așa cum
dorea Emil Cioran), împăcată cu Dumnezeu.

2. Impunerea publică a legionarismului


Oricât erau de atractive, ideile “protolegionare” aveau şanse reduse să depăşească un
cerc relativ restrâns, al tinerilor obsedaţi de noutate, de transformism social. Cu atât mai mult
cu aceste formule, dincolo de un anumit specific, se găseau în numeroase mesaje şi formule
politice care circulau în societatea românească a primului deceniu interbelic. Ceea ce
individualizează şi dă valoare corpusului legionar este acţiunea / fapta, capacitatea
legionarilor de a-şi trăi, de a-şi urma propriile idei într-o Românie dominată de vorbe, de
afirmaţii lipsite de conţinut.
Evident, impunerea legionarilor a datorat mult propagandei. Dar ei au inovat pe acest
palier politic, nefiind interesaţi esenţial de mesajul tipărit (publicistică): a. mesajul transmis
direct, prin acţiunea concretă a legionarilor, mergând în sate; b. imaginarul haiducului,
luptând cu autorităţile, într-o lume rurală în care modernitatea birocratică uniformizatoare, cu
impuneri de impozite, era privită oricum cu neîncredere; c. punerile în scenă ale apariţiei
Căpitanului, pe cal alb, la biserică, într-o figurare a Arhanghelului; d. mesajul cu valenţe
cristice, uşor de înţeles de un public rural: ca mostră, vezi mai jos discursul de factură
apostolică al lui Codreanu dintr-un sat de lângă Bereşti (judeţul Covurlui), din 15 decembrie
1929:
„să ne uităm cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru o altă
soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mărturie românească. Cel ce crede, cel ce va lupta şi
suferi, va fi răsplătit şi binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre [...].
În lumea aceasta nouă, fiecare îşi va avea locul său, nu după şcoala, nu după inteligenţa, nu
după ştiinţa, ci în primul rând după credinţa sa şi după caracterul său”.

20 

 
e. cântecul legionar. Puţin studiat până la Oliver Jens Schmitt, cântecul avea pentru legionari
rolul determinant în mobilizare (el reprezintă esenţa mobilizării politice) şi de integrarea
celorlalţi în acțiunea și mistica legionară. Mai ales a ţăranilor, ca modalitate de socializare
primară într-o societate tradiţionalistă în care participarea politică a lumii rurale era limitată,
sincopată. Cu accente militante, moderne, dar având teme populare, legate de viaţă, luptă,
destin sau moarte23, atent urmărite de conducerea legionarilor (poetul Radu Gyr şi Ion
Mânzatu, compozitorul multor marşuri, făceau parte din apropiaţii lui Codreanu), cântecul
desemna forma primară, dar semnificativă, de influențare și participare. Aşa cum afirmau unii
lideri legionari, flăcăii satului nu erau legionari, „cunoşteau puţine lucruri despre ceea ce noi
vroiam”, dar ei cântau cântecele noastre.
A existat însă un nivel de aşteptare al societăţii, afectată de dificultăţile postbelice, de
întârzierea impunerii acelei societăţi a binelui, promisă de Unirea văzută ca un panaceu pentru
deficienţele structurale ale României, pentru sărăcie şi mizerie, pentru neîmplinirile sociale şi
economice acumulate de decenii.
Fapta legionarilor, acţiunea, s-a concretizat în tabere de muncă, loc al osmozei
sociale, dar și îndoctrinării legionare. Aceste tabere, în care se reparau troițe, biserici, podețe,
se făceau cămine, clădiri (Casa Verde din București) etc., îi reuneau pe poziții egale pe
intelectuali, aristocrați, studenți, țărani, muncitori, inoculând imaginea concretă a României
viitoare, în care toţi muncesc pentru scopul comun. Prefigurarea lumii noi, modalitate de a
realiza o nouă formă de selectare a elitelor, a unei stări sociale diferite, a unui nou mod de
viață, bazat pe comportament exemplar, tabăra de muncă semnifica totodată contrasocietatea
la realitatea românească a timpului. Era o contrapondere efectivă la „răul” social.

                                                            
23
“Legionari să nu vă temeţi / Că prea tineri veţi muri! / Voi muriţi din nou ca să vă naşteţi / Şi vă naşteţi ca să
muriţi” (Marşul legionarilor din Echipa Morţii, în Cântece legionare, Bucureşti, 1938, p. 16); “Moartea,
numai moartea legionară / Ne este cea mai scumpă dintre nunţi/ Legionarul moare cântând / Legionarul cântă
murind”.
21 

 
Tabără de muncă

3. Structurarea Mişcării Legionare. Organisme și grupuri


Încadrarea Mişcării Legionare în structurile fasciste europene a suscitat numeroase
discuţii în contradictoriu: constituiau legionarii o formațiune totalitară asemănătoare celor din
Italia și Germania, cu structuri, mecanisme de încadrare, conducere asemănătoare? Sau
Mișcarea însemna altceva, într-o țară obosită de partide și de politică? Mircea Eliade,
preluând anumite expresii ale lui Corneliu Zelea Codreanu, afirma că legionarismul nu
constituia un fenomen politic, ci era de esenţă etică şi religioasă. După Eliade, pe Căpitan nu
îl interesa cucerirea puterii, ci formarea omului nou, interesat de „trăirea” ascetică, tragică și
religioasă a transformărilor în curs. Mulţi observatori din perioadă sau actori integrați
legionarismului au privilegiat această latură a „revoluţiei spirituale”, orientată spre crearea
unei ”aristocraţii a spiritului”, definind Legiunea Arhanghelul Mihail drept „o mişcare
tinerească născută să facă istorie, nu politică”.
Cu atât mai mult cu cât, în timp, amprentă mistică legionară a devenit mai puternică,
inventând tradiţii proprii, fără aporturi ideologice, ci reciclând un folclor românesc.
Identitatea membrilor se construia și în jurul conjuraţiei ezoterice pe care o presupun „frăţiile
de cruce” sau a organizaţiei conspirative a cuiburilor, cu ritualurile lor mistice, jurămintele și
mitul conducătorului, disciplina structurată religios, ca ordin medieval; neofitul trebuia să
treacă anumite probe ca într-un adevărat ritual de iniţiere (să urce „muntele suferinţei”, să
treacă prin „pădurea cu fiare sălbatice”, și străbată „mlaştina disperării”), ulterior urma
ritualul primirii în cuib, cu săculeţul de pământ adunat din locurile simbolice ale
românismului, cu ritualul și cultul icoalei Sfântului Mihail, cu înțelegerea valorii simbolice a

22 

 
numărului 13, devenită semnificativă spre 1940 / 41: nici un cuib nu putea avea mai mult de
13 membri, Corneliu Zelea Codreanu se născuse într-o zi de 13 septembrie, murise la 39 de
ani (3 x 13), multiplicat în alte 13 trupuri, după descoperirea cadavrelor de nerecunoscut ale
Nicadorilor şi Decemvirilor, arse cu acid sulfuric, alături de al său. De altfel, după 1937,
Corneliu Zelea Codreanu a înființat Corpul Legionar „Moţa şi Marin”, cvasimonastic, întrucât
cei care aspirau să facă parte din el trebuiau să depună un jurământ de celibat, să se rupă de
bucuriile trupeşti și, mai ales, „să fie gata de jertfă pentru învierea neamului”.
Dar reprezentarea Legiunii ca fenomen cvasi-religios, legat de dorinţa de reînnoire
spirituală a societăţii româneşti după război, de căutarea unei noi religiozități, dar și a noi
identități naționale, intră în contradicţie cu investirea în politică a legionarilor înșiși, cu
preocuparea lor de a se face cunoscuţi, chiar prin implicare formală în competiţia electorală.
După 1930, ei au participat la toate scrutinurile, au fost prezenţi în toate campaniile electorale,
fie că era vorba de alegeri generale sau parțiale. Corneliu Zelea Codreanu a fost ales în două
rânduri în Parlament, luând parte la dezbaterile acestui for. Ca şi în cazul altor mişcări
fasciste, pe care probabil le imitau, legionarii au văzut în sistemul democratic şansa impunerii
lor publice şi a accederii la putere ca preambul al revoluţiei. După călătoria sa de „studii” în
Germania, la Berlin şi Jena (noiembrie 1922-februarie 1923) unde, datorită lui A.C. Cuza,
trebuia să studieze economia politică, ceea ce nu a făcut, Codreanu a fost el însuşi atras de
simboluri, precum uniforme (deşi, în susţinerea tradiţionalismului românesc, cu întoarcerea la
rădăcinile poporului, legionarii vor purta ca elemente distinctive, multă vreme, costumul
popular) sau svastici, de materiale de propagandă, de formule de exprimare, precum marșurile
și cântecele. De asemenea, formele de existenţă și manifestare ale legionarilor presupuneau
ierarhia, coordonarea și disciplina membrilor.
Dar Legiunea Arhanghelul Mihail este greu de plasat în zona unui partid politic, așa
cum a fost el conceptualizat de teoreticienii sistemului de partide. Legionarii nu trimit la un
organism care acţionează în plină lumină publică; nu există statute ale Mişcării care să ne
dezvăluie structura sau ierarhiile, după cum programul politic adresat societăţii este eliminat a
priori, Corneliu Codreanu afirmând că „țara pierea din lipsă de oameni, nu de programe”. În
lipsa unei adeziuni formale, materializată prin carnetele de membru (liste de membri),
numărul legionarilor din interbelic poate fi doar aproximat24. În convingerea Căpitanului,

                                                            
24
Pornind de la estimările Siguranţei Statului, Armin Heinen a identificat aproximativ 272.000 de legionari în
1937, plecând de la existența a cca. 34.000 de cuiburi, cu o creștere semnificativă de la 12.000 (ianuarie 1937) ca
urmare a impactului emoțional major produs de ceremoniile aducerii în țară, pe 13 februarie, a trupurilor celor 2
luptători morți în Spania (Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație
23 

 
legionar nu erai printr-un act doveditor birocratic, ci prin convingeri completate de activism,
de faptă.
În discuția despre natura Mișcării Legionare, generează confuzie și înființarea prin
Tribunal, (respectând formele procedurale, ședința constitutivă, menționarea președintelui,
membrii fondatori, a statutelor etc.) a Gărzii de Fier, în iunie 1930, succedată de Grupul
Corneliu Zelea Codreau, în iunie 1931, și de Partidul Totul pentru Ţară, în 1934. Dar
Legiunea Arhanghelul Mihail nu dispare o dată cu crearea acestor structuri politice. Căpitanul
nu putea fi subordonat, în chiar logica și mistica legionară, generalului Cantacuzino-
Grănicerul, președintele Partidului Totul pentru Țară. Formațiunile publice ale legionarilor
erau concepute mai ales pentru alegeri, pentru „acţiune pozitivă” (deschisă, transparentă), aşa
cum ceruse Alexandru Vaida Voevod, în calitate de ministru de Interne, în 1930 (de altfel,
liderul țărănist se autodefinește drept „nașul Gărzii de Fier”). În plus, membrii care l-au urmat
pe Codreanu s-au definit până la capăt ca legionari, și mai puțin gardişti (deși unora le-a
plăcut sensul militar mai accentuat al sintagmei, „Garda de Fier”), termen adeseori peiorativ
în epocă, utilizat mai ales de către adversarii legionarilor.
Caracterizarea Mișcării Legionare impune astfel o discuție a structurării acesteia,
modul în care aceasta a fost constituită şi reconstituită ulterior, odată cu evoluţia
spectaculoasă din punct de vedere numeric al membrilor și ca importanță publică a mişcării.
Este şi o încercare de a evidenţia cine sunt legionarii din punct de vedere social şi profesional,
chiar etnic, şi care au fost raţiunile adeziunii etc. Discuția presupune două registre: a. cel al
organizării interne şi b. perspectiva grupărilor care se individualizează în cadrul Mişcării şi
care au concurat adeseori pentru influenţă.

Organizarea pe verticală a Mişcării legionare. Din punct de vedere structural,


Legiunea Arhanghelul Mihail nu oferea imaginea unei organizaţii de masă. Deși numărul
membrilor a crescut semnificativ după 1932 şi mai ales după februarie 1937 (aducerea în ţară
a trupurilor lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin), Mişcarea nu deținea mecanismele interne
comparabile cu cele ale altor structuri sau mişcări totalitare / fasciste europene, necesare sub
raportul controlului politic al aderenților, al mobilizării lor continue. Ca organizare pe
verticală, la baza ei se găsea cuibul (structurat de Codreanu la finalul lui 1932), unitatea
fundamentală a mișcării, alcătuit din 3 până la 13 membri aflați sub conducerea șefului de

                                                                                                                                                                                          
politică. O contribuție la problema fascismului interațional, traducere Cornelia și Deliu Eșianu, București,
Humanitas, 1999, p. 365-366.
24 

 
cuib, inițiatorul acelei „familii legionare”. Cuibul desemna în sine un spațiu securizat, al noii
sociabilități românești; el presupunea un întreg ritual de includere, familia legionară depăşind
familia biologică, tradiţională, apartenența la cuib fiind conotată drept o renaștere. Era un
spaţiu al îndoctrinării, al ascultării / disciplinării, al împărtăşirii şi al socializării de factură
legionară. El însă rezervat bărbaților adulți (eventual, întorși din armată), iar legionarii au avut
tendinţa de a integra societatea în întregul ei. Originile Mișcării și succesul inițial avut printre
tineri au perpetuat însă structura Frățiilor de Cruce, ca anticameră a statutului de legionar
deplin, coborâtă în jos, pentru integrarea tinerilor până la 14 ani, prin crearea Frățiorilor de
Cruce. Existând într-o societate tradițională, dar cunoscând după 1918 determinismul public
și activismul studentelor, plecând de la surorile lui, dar și de la viitoarea soție, Elena Ilinoiu,
Corneliu Zelea Codreanu a creat Cetățuia, ca structură feminină ipostaziind organizarea
cuiburilor, cu femei comandant. Toate aceste organisme se situau însă la baza Mișcării. Spre
1930 și, mai ales, în deceniul patru, într-un moment în care Legiunea cunoștea o răspândire
semnificativă, teritorială și ca membri, Codreanu a fost preocupat să controleze dezvoltarea și
mobilizarea. El a înființat o sumă de organisme intermediare, cu organizații de plasă, de
judeţ, de regiune (din 1935), comandant legionar etc., dar fără ca aceste mecanisme să
devină pe de-a-ntregul funcționale. Documentele de arhivă, care să reunească aceste funcții și
deținătorii lor, concură cu lipsa statutelor care să indice organigrama. Tocmai simplitatea
Legiunii a avantajat proliferarea mișcării: era suficientă reunirea a 3 legionari pentru a forma
un cuib, care trimiteau o scrisoare / telegramă către Căpitan, informându-l de adeziunea lor.
Însă șefii de cuib acceptau cu greutate o ierarhie, singura autoritate recunoscută fiind cea a lui
Codreanu şi a celor din jurul lui, ca figuri tutelare (Văcăreştenii, Moţa, tatăl său, Ion Zelea
Codreanu, Mihai Stelescu la un moment dat etc.). Absența ierarhiei statuate și a formelor
birocratice a însemnat totodată o slăbiciune pentru mișcare, dar și element care explică forța
lor în perioadă, teama pe care au inspirat-o acţionând cvasi-clandestin, întrucât Legiunea şi
legionarii erau dificil de supravegheat de către instituțiile statului (Siguranţă, Poliţie şi
Jandarmerie).
Organizarea şi controlul, ca direcţii pentru Codreanu încă de la înfiinţarea mişcării, s-
au întâlnit cu nevoia de a recompensa implicarea şi ajutorul unor figuri publice semnificative.
Căpitanul a înfiinţat, încă din 1929, Senatul Legionar, din care făceau parte persoane în
vârstă sau cu mare notorietate, precum tatăl său, Ion Zelea Codreanu, generalul Gh. (Zizi)
Cantacuzino-Grănicerul, profesorul Traian Brăilean, proprietarul Al. Zisu etc.. Acordarea
celor care s-au aflat de la început în rândurile Mişcării a gradului de Comandant al Bunei
25 

 
Vestiri se circumscrie aceleeași logici. Dar aceste titulaturi, senator, comandant al Bunei
Vestiri etc., sunt golite de substanță: ele nu au atribuții concrete, sunt simple investiri
simbolice, și desemnează o sporire a structurii neînsoțită de o creștere a birocrației
formațiunii. Codreanu ținea ca Mișcarea să nu preia o formulă structurală pe care o dezavua
în fapt, a partidului politic. Însă creşterea sub toate aspectele a Legiunii, ca număr de aderenţi,
notorietate, impact public, a generat tot mai mult nevoia de manifestare coerentă, de
organizare şi de sofisticare. Mutarea necesară în Capitală după 1932-1933, urmare a prezenţei
lui Corneliu Zelea Codreanu în Parlament, a aderenţelor numeroase înregistrate târgurile și
orașele din zona Munteniei (în București, mai cu seamă), unde legionarii nu erau concurați de
alte structuri antisistem și antisemite, precum cuziștii, dominanți în Moldova, Bucovina și
Basarabia, a produs o metamorfoză a Legiunii, ca imagine şi sub raport instituţional. În
dorința de respectabilitate, de anvergură pentru Mişcare, Codreanu a abandonat imaginea
romantică şi rebelă de la început; el a renunţat la portul popular în favoarea cravatei şi a
costumului, a cerut legionarilor purtarea uniformelor, a cămăşilor verzi, cu acel centiron
specific, o altă dispunere coregrafică în cadrul marşurilor, apropiată de marile mişcări fasciste
europene, departe de acele descinderi din satele rurale pe cal alb, cu tovarăşii săi cântând şi
purtând torţe.

Lui Codreanu îi plăcea să fie înconjurat şi să se afişeze cu intelectualii atraşi de Mişcare,


Nichifor Crainic (pentru o perioadă), apoi cei din cuibul Axa (cu Mihail Polihroniade în
principal), Nae Ionescu şi unii dintre discipolii săi.
În acealaşi timp, Cărticica şefului de cuib (1933), Pentru legionari (1936) sau
Circularele Căpitanului indică un răspuns față de criza de dezvoltare organizațională a

26 

 
Mişcării. Efortul lui Corneliu Zelea Codreanu de a sistematiza un corpus de practici și de idei
legionare, vizând cu precădere cuiburile, arată nevoia controlului și teama Căpitanului că
acţiunile marginale, violente, ale unor legionari se puteau răsfrânge asupra formaţiunii în
ansamblu.
Tentativele de instituţionalizare a Mişcării, de „bucureştenizare” a ei şi de
intelectualizare, au creat însă nemulţumiri printre vechii legionari, care au perceput
modificările drept ca pe o pierdere a combativităţii grupării din prima perioadă şi ca pe o
politizare a Legiunii. Unii au plecat să lupte în Spania, în cadrul Legiunii Străine, cea mai
dură structură militară a lui Franco (Ionel Moţa, Vasile Marin şi alţi 5 legionari); alţii, precum
Ilie Gârneaţă, au purtat ostentiv costumul popular, într-un mediu dominat de cămăşi verzi.
Înspre 1937-1938, organizarea precisă pe verticală a Legiunii Arhanghelul Mihail
rămânea un deziderat, chiar dacă acţiunile legionarilor păreau adeseori coerente, arătând
capacitatea de mobilizare a conducerii şi a lui Corneliu Zelea Codreanu în mod special. Însă
multe acte, mai ales cele de violenţă politică şi economică, nu indică o filieră directă, un
control semnificativ al Centrului asupra legionarilor, chiar dacă adesea Căpitanul le-a asumat,
în logica liderului. Însă ele exprimau mai curând acțiunea concretă în cadrul unui discurs
legionar.

Organizarea pe orizontală a Mișcării. Reprezentarea Legiunii Arhanghelul Mihail


ca mişcare unitară este deficitară sub raport structural. În istoria lor, Legiunea a cunoscut
multiple nuclee, care i-au ființă mai ales în anii ’30, de multe ori aflate în competiţie pentru
întâietate sau pentru influenţă în cadrul grupului. Fiecare nucleu, coagulat socio-profesional
sau etnic, avea propriile raţiuni pentru adeziunea la mişcare şi o modalitate specifică de
acţiune, plecând de la imaginea proprie pe care o construiseră Legiunii. Deşi Codreanu
vizualiza mişcarea în sensul interclasismului (al unităţii legionarilor, amestecului acestor
categorii din care să rezulte o noua societate, cu o nouă ierarhie), realitatea grupurilor
autonome nu putea fi contestată, cu atât mai mult cu cât unele au şi o dată proprie de
înfiinţare.
a. Grupul nobiliar. În anii '30, mai ales, reprezentanţi de seamă ai vechilor familii
boiereşti, precum Cantacuzino, Ghica, Sturdza s-au regăsit între simpatizanţii sau membrii
Legiunii.

27 

 
b. Grupul intelectualilor. Începând cu 1932-1933, tot mai mulți intelectuali se
înregimentează Mișcării. Deziluzii individuale sau de grup, orgoliul de a influența mersul
societății, i-au adus alături de Codreanu pe tineri cu o pregătire academică de vârf, precum pe
cei care se manifestaseră în jurul revistei Axa (Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Ion
Vojen, Radu Gyr, pictorul Alexandru Basarab, Horia Stamatu, Vintilă Horea). Ulterior, spre
1935, s-a produs adeziunea lui Nae Ionescu (apropiat de legionari în 1934), Mircea Eliade,
Emil Cioran, Constantin Noica, regizorul Haig Acterian, actorul Marietta Sadova, pentru ca
un alt val de intelectuali, cu istoricul Petre P. Panaitescu, să se alăture Mișcării în emoția
anului 1937. Nu au fost geniile tutelare sau constitutive ale Legiunii Arhanghelul Mihail,
chiar dacă au devenit vedetele la București ale acestei structuri. Ei au conferit Mişcării
centralitate intelectuală, în contrast cu provincialismul de până atunci al mesajului și discuției
legionare. Faptul a fost de natură să creeze emulație în mediul licean și studențesc din toată
țara, cauționarea intelectuală atrăgând majoritatea acestor tineri. Pentru Corneliu Codreanu,
gestionarea adeziunii acestor intelectuali nu a fost tocmai facilă, în condițiile geloziilor
stârnite în rândurile vechilor membrii (printre care și Moța).

c. Grupul macedonean (aromân): nucleul format din aromâni a devenit important


pentru Legiune în anii ’30. Aceşti români de dată recentă veniseră din zona Munţilor Pind,
pentru a fi colonizaţi în sudul Dobrogei (în judeţele Durostor şi Caliacra). Un proces grăbit de
presiunile noului naţionalism balcanic, ratat în mare măsură de statul român, care nu a fost
capabil să organizeze procesul integrării lor în zonă, nici sub aspectul legislativ şi nici din
punctul de vedere al facilităţilor administrative, fiscale, economice. Cu atât mai mult cu cât
aromânii, mai curând populaţie de munte, legaţi de creşterea animalelor, trebuiau să devină
sedentari şi să practice agricultura. Având tradiţional o structură de clan, cu o tradiţie a
violenţei împotriva altor grupuri, ca formă de supravieţuire, afectaţi în Pind de sfârşitul
comerţ mic balcanic, urmare a dezvoltării în zonă a naţionalismelor statale, aromânii
acceptaseră realitatea mutării lor. Adr deveniţi cetăţeni ai statului român, mulţi s-au refugiat
spre Capitală, stând cu oile în marginea Bucureştiului. Oieri, comercianţi şi bancheri,
susţinându-se unii pe alţii, ei au perpetuat identitatea lor aparte, formată în condiţiile dificile
de la sud de Dunăre. Naţionalismul militant al Mişcării Legionare i-a atras, cu atât mai mult
cu cât unele din mesajele şi atitudinile Căpitanului i-a vizat direct, valorizându-I (vezi
solidarizarea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Gh. Beza, după atentatul acestuia împotriva
secretarului de stat Ghorghe Beza, din iulie 1930). Chiar dacă antisemitismul, absent în
28 

 
general în Balcani, nu a devenit un un reper identitar pentru ei, aromânii s-au integrat în
legionarism, exprimând un naţionalism radical, fiind mult mai dispuşi la violenţă (Gheorghe
Beza, Niki Constantinescu, Iancu Caranica, Doru Belimace erau cu toţii aromâni) şi fiind
susţinătorii financiari ai Legiunii Arhanghelul Mihai.

d. Grupul muncitorilor legionari (Corpul muncitorimii legionare) conota, la


finalul anilor ’30, orientarea tot mai accentuată a Mişcării spre revoluţia socială. Înfiinţat în
25 octombrie 1936, condus de Dumitru Groza, apoi de inginerul Gheorghe Clime, acest grup
s-a individualizat rapid ca grup de elită prin disciplină şi capacitatea mare de mobilizare
urbană (fapt esenţial pentru Legiune în acei ani). De altfel, grupul a dat procentul cel mai
mare de legionari în anii 1940-194125. Adeziunea muncitorilor la Mișcare, mai curând decât la
comunism, are un substrat sociologic: muncitori la prima generaţie, încă rurali ca mentalitate
și obiceiuri, alienați în oraşele industriale, care îi anonimizează. Legiunea Arhanghelul Mihai
le oferea o nouă familie, un spațiu securizat, în care simțeau integrați, valorizați. De altfel, și
mesajele legionare, cu cântece specifice, dar care preluau elemente din retorica revoluționară
socialistă, promiteau binele social. Muncitorul urma să pășească „cu paşi de stăpân nu de rob
pe străzile pline de lumini şi luxuri, pe unde astăzi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii în sus..” 26.

e. Asociația „Prietenii Legionarilor”, apărută la 6 noiembrie 1936, cu membri care


nu erau cunoscuți public (se presupune existența multor nume semnificative, industriași,
comercianți, chiar evrei care își asigurau astfel „protecția” etc.), dar care finanțau acțiunea și
propaganda Mișcării. De altfel, acuzată că se afla în slujba intereselor germane, nu există
legături directe între legionari și Berlin. Nici Corneliu Zelea Codreanu, nici alți lideri ai
Legiunii nu s-au întâlnit niciodată cu Hitler sau cu conducerea Germaniei (cel puțin până spre
1938), spre deosebire de lideri politici precum Ștefan Tătărescu, Octavian Goga sau chiar
Gheorghe Brătianu. În raționalismul lor, germanii aveau dificultăți să înțeleagă Legiunea, cu
misticismul, lipsa de coerență organizațională, idealismul ei, în condițiile lipsei de proiect clar
asumat. Prin urmare, au finanțat în România Partidului Național-Creștin al lui Goga-Cuza.

f. Grupul comercianților legionari (Batalionul Comerțului Legionar). Înființat în


13 septembrie 1937, el trebuia să concureze comerțul evreiesc, dezvoltând o rețea de
                                                            
25
Vezi Anexele 1-2.
26
Vezi Anexa 3. Interesantă, ca ritm muzical sau versificație, este identitatea cu marșurile muncitorești din
perioada comunistă.
29 

 
restaurante și cooperative proprii, în care să evite spolierea, prețuri necinstite ș.a. Alături de
crearea unor pensiuni și locuri de odihnă pentru legionari, copii etc., acest comerț reprezenta
una din puținele imaginările legionare ale societății viitoare.

g. Corpul legionar al foştilor militari, înființat în 4 februarie 1938.

h. Preoţii legionari. Unii istorici realizează aproximări de genul 20% din totalul
preoţilor ortodocşi integrați în Mișcare. În lipsa unor date oficiale, rămân de impact imaginile
marșurilor legionare în care preoții constituiau un corp distinct, încolonat și disciplinat.
Rațiunile aderenței lor sunt disputate: în mod evident, mulți dintre preoții de la baza Bisericii
aveau o școlaritate aproximativă, erau legați de convingerile majorității rurale a României, cu
privire la evrei, la realitatea socială. Discursul legionar, cu valențe de creștinism timpuriu, cu
mesaje care se circumscriau abordării oficiale a conducerii BOR, dar mai ales practicile
legionarilor, de reparare a locașurilor de biserici, troițe ș.a., de reculegere a liderilor Mișcării,
mai ales Căpitanul, în așezăminte monastice, de apărare militantă a credinței strămoșești, pe
realția cu ceilalți (evreii, ale căror sinagogi erau distruse, românii uniți, „sectanți” etc.) i-a
determinat pe unii preoți să se alăture activ și pasiv Mișcării.

Preoți defilând cu prilejul aducerii în țară a corpurilor lui Moța și Marin (februarie 1937)

De altfel, Legiunea Arhanghelul Mihail a avut cele mai bune scoruri electorale în zonele
majoritar ortodoxe, asta nesemnificând aportul decisiv al preoților, ci mai curând susținerea
30 

 
lor simbolică27. A contat și ambiguitatea păstrată de BOR, căreia militantismul ortodox
legionar i-a convenit multă vreme. Complicațiile legionarilor cu autoritățile și, mai ales,
crimele legionare, au obligat Sinodul BOR să dezavueze implicarea unor preoți în cadrul
Mișcării Legionare.

Concluzii
Regăsibilă în multe registre ale României Mari, Mișcarea Legionară poate fi cu greu
circumscrisă într-o narațiune unitară, pe deplin explicativă. Evoluția ei este întrepătrunsă cu
evoluția societății românești în perioadă. Fapt care a împietat adeseori înțelegerea de către
istorici a cauzelor fenomenului legionar, persistența acestuia. Mai ales în timpul regimului
comunist, dar cu multiple prelungiri și după 1990, cei preocupați de legionari au utilizat un
instrumentar conceptual inadecvat („clasă socială”, „ideologie” ș.a.) și o perspectivă
schematizată asupra fenomenelor din perioadă: neînţelegând liberalismul românesc ca fundal
pentru evoluţiile din societate în secolul XX, istoricii au prezentat lumea românească drept
una structurată coerent, conform unui model raţional. În fapt, refuzul modernizării de factură
liberală, proces mai curând sincopat şi inconsistent în România după 1850, era majoritar sub
raport cultural şi politic, atât dinspre socialişti, cât şi dintre conservatori. Legionarii au
capitalizat această respingere, asumând un dublu revoluţionarism, național-ideologic şi social,
dar însemnând în același timp un ideal ascetic, viziunea unei societăți nearticulate a binelui.
De altfel, deşi uneori istoriografic, Legiunea Arhanghelului Mihail este înfăţişată ca o
mişcare omogenă, construită în jurul carismei lui Corneliu Zelea Codreanu şi a idealului
renaşterii spirituale, la nivelul Legiunii regăsim o tensiune permanentă a structurilor
constitutive, pe care Corneliu Zelea Codreanu şi, ulterior, Horia Sima au încercat să o
gestioneze. Lipsa unui corpus ideatic precizat şi a unor principii organizatorice explicite au
făcut ca grupuri şi indivizi să investească propriile aspiraţii în această mişcare, identificând
scopuri şi deseori promovând mijloace de exprimare specifice.
Deşi încadrabilă fenomenului fascist european, mişcarea legionară nu poate fi
considerată, decât într-o mică măsură, o organizaţie politică de masă modernă. Ea urmăreşte
un scop politic, îşi propune crearea unui stat nou, cu oameni noi, şi sprijină ideea revoluţiei
sociale prin înlăturarea vechiului regim şi purificarea societății în căutarea unei noi identități a
românismului. În acelaşi timp, plecând de la Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu, Legiunea
                                                            
27
Vezi Anexa 4.
31 

 
Arhanghelului Mihail s-a plasat în zona inefabilului şi a avut o puternică amprentă mistică,
chiar ezoterică, pe care celelalte mişcări din Europa nu le-au cunoscut.
Finalmente, Legiunea Arhanghelului Mihail a constituit o mişcare românească, ce a
oferit unele răspunsuri radicale la problemele societăţii româneşti. Întâlnirea cu realitatea a
fost pentru mişcarea totalitară a legionarilor români un moment al indeterminării lor, proiectul
neconturat („să faci Căpitane o țară ca soarele sfânt de pe cer!”) conducându-i spre abordări
politice și politicianiste.

32 

 
Anexa 1
Legionari pe grupuri socio-profesionale condamnaţi pentru participarea la revolta legionară,
ianuarie 194128.

Muncitori fără calificare 555 20.5%


Fără profesiune 490 18.3%
Plugari şi agricultori 472 17.5%
Muncitori calificaţi 378 14%
Şoferi 151 5.6%
Funcţionari de stat 143 5.3%
Funcţionari comerciali 122 4.5%
Intelectuali 92 3.3%
Meseriaşi 90 3.3%
Comercianţi 48 1.8%
Elevi la liceu 38 1.0%
Gardieni publici 30 1.0%
Femei 24 0.9%
Alţii 1%

La muncitori calificaţi, mulţi de la Malaxa (57 dintre ei), dar şi ţesători (34), manipulanţi
S.T.B. (21), zidari (15) etc.
La intelectuali, mulţi studenţi (30), apoi ingineri (24), medici (17), avocaţi (14), învăţători,
profesori
La femei, jumătate au indicat profesiunea casnică
218 preoţi au fost arestaţi în zilele Rebeliunii, dar nu au fost condamnaţi.

                                                            
28
Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 212.
33 

 
Anexa 2
Legionari pe grupuri socio-profesionale / din lista de participanți la tabăra de lucru Carmen-
Sylva (total de 710)29.

Elevi 38 6%
Studenți 170 26.8% (împreună 32,8%)
Absolvenți de liceu și școli inferioare 33 5.2%
Licențiați ai unor școli superioare și facultăți 65 10.2% (împreună 15.4%)
Funcționari 59 9.3%
Meserii cu calificare 52 8.2%
Profesiuni academice libere 39 6.1%
Profesiuni tehnice cu înaltă calificare 15 2.4%
Publicişti și artiști 10 1.6%
Preoți 4 0.6% (împreună 28.2%)
Liber profesionişti 8 1.3 %
Meseriaşi 36 5.7%
Comercianţi 16 2.5 %
Țărani 56 8.8%
Muncitori 25 3.9%
Fără apartenență 4 0.6%
Diverși 5 0.8%
Necunoscuți 75

Dintre aceştia, 82 erau femei

                                                            
29
Armin Heinen, op. cit., p. 370-371.
34 

 
Anexa 3
La luptă muncitori, versuri: Radu Gyr, muzica: Ion Mânzatu

„În trudă ne-am zbătut și-n umilință, / Tiranii pâinea ne-au luat.../ Destul ne-am încleștat în
suferință, / Cu neamu-ntreg am sângerat!
Din greu și aspru vuiet de ciocane, / Încovoiați de foame și nevoi, /Din zgură de furnale și
cazane / Flamânzi ne ridicam și goi.

Refren
La luptă, muncitori! / Veniți, Legiunea ne-adună/ La luptă, muncitori! / Veniți în crâncena
furtună!
La luptă, muncitori! / Zidari de veacuri viitoare, / Cu frunțile în soare / Ne-nalțăm biruitori!

Din fabrici, din uzine si din mină, / Din toiul beznelor adânci, / Am izbucnit, naprasnic, spre
lumină / Ca o navală grea de stânci/ Călcăm cu pași de flacari spre dreptate! / Pe drum de foc
și cer izbavitor! / Un clocot sfânt în pieptul nostru bate, / Ș-aprind pe umeri aurori...

Refren

Pentru dreptatea noastra legionară / Și pentru-ntregul neam sărac, / Din fulger vom cladi o
nouă țară / Pe nicovale mari de veac!/

35 

 
Anexa 4
Rezultatele la alegerile din decembrie 1937, pe regiuni istorice, obţinute de Partidul Totul
pentru Ţară

Oltenia (mai ales Dolj) 16.1%


Muntenia (mai ales Ialomiţa şi Bucureşti) 18.0%
Dobrogea 14.1%
Moldova (mai ales în Neamţ şi Covurlui) 14%
Basarabia 5%
Transilvania (mai ales Turda, Năsăud, Arad, Hunedoara) 14.8%
Banat (mai ales Severin) 20.0%
Crişana-Maramureş 20.5%

36