Instrumentație biomedicală

pentru Recuperare

2018-2019
 Tematica disciplinei
1. Bazele fizice ale electroterapiei.
• Masurarea: definitie, marimi, erori de masura. Metode de măsură
• Elemente fundamentale privind câmpul electric și magnetic
• Noțiuni de bază privind circuitele electrice. Elemente de circuit
2. Biosemnale; definiţie, clasificare
• Semnale continue şi discrete; Semnale deterministe şi
aleatoare; Semnale bioelectrice, biomagnetice, biomecanice şi
bioacustice, biochimice şi biooptice; Semnale perturbatoare
3. Siguranta pacientului și a utilizatorului. Elemente de
electrosecuritate.
 Tematica disciplinei
4. Structura lanţului de măsură bioelectrometric
• Mijloace de captare: Caracteristici, Clasificare
• Electrozi:Potenţialul de electrod; Impedanţa electrozilor; zgomote
• Traductoare: Definiţie , clasificare
• Traductoare parametrice resistive, capacitive, inductive
5. Structura lanţului de măsură bioelectrometric
• Mijloace de amplificare si prelucrare primara a biosemnalelor
• Mijloace de vizualizare si înregistrare grafica
• Mijloace de modificare a starii initiale a sistemului:Stimulatoare
electrice, optice si auditive
6. Utilizarea curentului continuu in recuperare
• Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Aparatura: principiul
functional, caracteristici tehnice, elemente de proiectare
 Tematica disciplinei
7. Utilizarea curentului de joasa frecventa in recuperare
• Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Curentul diadinamic.
Aparatura: principiul functional, caracteristici tehnice, elemente de
proiectare.
8. Utilizarea curentului de joasa frecventa in recuperare
• Dispozitive medicale pentru recuperare bazate pe stimularea electrica:
Stimularea electrica nervoasa transcutanata – TENS, electropunctură,
stimularea electrica functionala - FES
9. Utilizarea curentului de medie frecventa in recuperare
• Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Curenți interferențiali.
Aparatura: principiul functional, caracteristici tehnice, elemente de
proiectare
 Tematica disciplinei
10. Utilizarea curentului de înaltă frecvență în recuperare
• Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Aparatura: principiul
functional, caracteristici tehnice, elemente de proiectare.
11. Utilizarea câmpurilor magnetice în recuperare
• Instrumentație biomedicală pentru magnetoterapie. Principiul
functional, caracteristici tehnice, elemente de proiectare
12. Utilizarea ultrasunetelor in recuperare
• Instrumentație biomedicală pentru terapia cu ultrasunete. Principiul functional,
caracteristici tehnice, elemente de proiectare
13.Utilizarea radiatiei luminoase și a LASER-ului în recuperare
• Aparatură pentru terapia LASER. Principiul functional, caracteristici tehnice
• Aparatură pentru fototerapie. Principiul functional, caracteristici tehnice
14.Instrumentatie biomedicală pentru recuperarea funcției
locomotorii
Bibliografie selectivă
1. Ciorap R., Zaharia D., Topoliceanu Fl. Instrumentatie si tehnici de
recuperare, Ed. PIM 2007
2. Corciovă C., Ciorap R. Instrumentație Biomedicală, Ed. Gr.T.Popa
2014
3. Rădulescu, A, Electroterapie, Editura Medicală, Bucureşti, 2005
4. Zaharia D., Ciorap R. Monitorizarea parametrilor vitali in afectiunile
cronice, Ed. Gr.T.Popa 2009
5. Topoliceanu F., Lozneanu S., Bioelectrometrie, Editura Tehnică,
Bucureşti 1985
6. Strungaru R., Electronică medicală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1984
7. Bronzino J., The Biomedical Engineering Handbook, CRC Press &
IEEE Press, 2000,vol. I+II
Bazele fizice ale electroterapiei
Masurarea: definitie, marimi,
erori de masura
• Mărime - o proprietate a obiectelor, fenomenelor
sau sistemelor care poate fi deosebită calitativ şi
determinată cantitativ
• Mărimea (fizică) măsurată este una din proprietăţile
măsurabile ale unui obiect, fenomen sau sistem
(fizic), numit obiect supus măsurării
• Obiectul are în general mai multe proprietăţi, deci
este caracterizat de mai multe mărimi.
• Obiectul poate avea proprietăţi măsurabile şi
proprietăţi nemăsurabile. Numai o proprietate
măsurabilă poate constitui o mărime.
• Măsurarea
• constă dintr-o succesiune de operaţii experimentale
pentru determinarea cantitativă a unei mărimi.
• se realizează cu ajutorul unui mijloc tehnic destinat
special acestui scop, numit în general aparat de măsura.

Obiect Interacţiune Aparat

obiect - aparat
• În orice măsurare, aparatul este pus în legătură cu
obiectul, pentru a fi influenţat de acea mărime
caracteristică obiectului ce urmează a fi măsurată.
• Rezultă o interacţiune aparat – obiect, care are ca
principal rezultat transferul unei informaţii de la
obiect la aparat, numită informaţii de măsurare.
• În acelaşi timp, se produce şi un transfer de energie
între obiect şi aparat, necesară ca suport fizic
pentru transferul de informaţie.
• Aparatul este astfel realizat ca să măsoare numai una din
mărimile caracteristice ale obiectului (măsurandul).
• Celelalte mărimi caracteristice obiectului au o influenţă nulă
sau neglijabilă asupra aparatului.
• Exemplu:
• în cazul măsurării debitului unui lichid cu un debitmetru cu plutitor
(rotametru), indicele de refracţie şi conductivitatea electrică a
lichidului au o influenţă practic nulă asupra aparatului, iar densitatea
şi vâscozitatea lichidului pot avea o influenţă semnificativă, care
trebuie însă menţinută sub anumite limite acceptabile.
• Aceasta proprietate a aparatului se numeste selectivitate
• Asigurarea proprietăţii de “selectivitate” a aparatului faţă de
măsurand, respectiv a “rejecţiei” mărimilor nedorite este
una din problemele importante ale metrologiei.
• Pentru a stabili dacă o proprietate este măsurabilă,
se va presupune că există posibilitatea de a parcurge
gama întreagă a “nivelurilor” (“intensităţilor”)
proprietăţii respective.
• Fie “mulţimea stărilor” această mulţime posibilă a
proprietăţii considerate (de exemplu: mulţimea
durităţilor unui corp solid, de la cel mai moale până
la cel mai dur cu putinţă).
• A măsura înseamnă a pune în corespondenţă
mulţimea stărilor cu mulţimea numerelor reale (sau
cu o submulţime a acestora).
• Ca urmare, se poate măsura o proprietate dacă se
poate asocia fiecărei stări posibile (din mulţimea
stărilor) un număr (din mulţimea numerelor reale).
• Pentru a obţine acest rezultat, sunt necesare două
condiţii:
• Mulţimea stărilor să fie o mulţime ordonată adică să poată
fi stabilite relaţii ca mai mare şi mai mic între toate
perechile de elemente care îi aparţin
• Între mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să se
poată stabili efectiv o corespondenţă biunivocă, adică
fiecărui element din mulţimea stărilor să-i corespundă un
număr real şi numai unul.
• Această corespondenţă, stabilită convenţional, se numeşte
scară sau scară de referinţă şi ea include şi alegerea unităţii
de măsură.
• Convenţia de scară trebuie să indice experimentul necesar
reproducerii ei, astfel ca oricând şi oriunde ea să fie aceeaşi.
• Elementul din mulţimea numerelor reale care corespunde
unui element dat din mulţimea stărilor unei anumite mărimi
se numeşte valoare numerică a mărimii respective.
• Valoarea numerică este un număr, pozitiv sau negativ, care
depinde de scara de referinţă adoptată.
• Elementul din mulţimea stărilor unei anumite mărimi, care
corespunde valorii numerice 1, se numeşte unitate de
măsură a mărimii respective.
Unităţi de măsură

• Unitatea de măsură poartă o denumire, pentru uşurinţa

identificării şi depinde de scara de referinţă adoptată.
• Convenţia de scară implică şi stabilirea unităţii de măsură.
• Expresia mărimii sub formă de valoare numerică şi unitate de
măsură se numeşte valoare a mărimii respective.
• Pentru fiecare mărime se adoptă o unitate de măsură, fără
de care exprimarea cantitativă a mărimii nu este posibilă.
• Este important de subliniat că valoarea unei mărimi include
totdeauna şi unitatea de măsură, care trebuie specificată de
fiecare dată împreună cu valoarea numerică.
• Descrierea fenomenelor fizice se face prin legi şi
teoreme, în care figurează mărimi fizice.
• Ansamblul mărimilor fizice definite pentru
descrierea unei clase de fenomene fizice constituie
un sistem de mărimi fizice.
• În fiecare sistem de mărimi fizice se deosebesc:
• mărimi fundamentale
• mărimi derivate.
• Mărimile fundamentale reprezintă un set de
mărimi, într-un sistem de mărimi dat, admise ca
fiind independente între ele.
• De exemplu, în mecanica clasică au fost adoptate ca
mărimi fundamentale lungimea, masa şi timpul, ca
fiind cele mai convenabile pentru caracterizarea
fenomenelor mecanice. În electricitate, pe lângă
lungime, masă şi timp s-a adoptat ca mărime
fundamentală şi intensitatea curentului electric. În
termodinamică, la mărimile fundamentale ale
mecanicii se adaugă temperatura, etc.
• Mărimile derivate reprezintă, într-un sistem de
mărimi, mărimi definite în funcţie de mărimile
fundamentale.
• Pentru fiecare clasă de fenomene fizice, sunt
utilizate un mare număr de mărimi derivate, care
fac posibilă exprimarea concisă a principalelor legi şi
teoreme ale fenomenelor respective.
• De exemplu mărimi ca aria, volumul, viteza,
acceleraţia, presiunea, lucrul mecanic sunt
dependente de mărimile fundamentale lungime,
masă şi timp.
• Ansamblul unităţilor de măsură definite pentru un
sistem dat de mărimi fizice formează un sistem de
unităţi de măsură care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• Să fie general adică aplicabil tuturor capitolelor fizicii
• Să fie coerent, ceea ce înseamnă că nu introduce
coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii
• Să fie practic, în sensul ca unităţile din sistem să aibă
ordine de mărime comparabile cu valorile uzuale în
activitatea umană.
• Toate aceste condiţii sunt îndeplinite de Sistemul
Internaţional de Unităţi adoptat în 1960.
• În Sistemul Internaţional se disting trei clase de
unităţi : unităţi fundamentale, unităţi derivate şi
unităţi suplimentare.
• S-a convenit ca SI să aibă la bază şapte unităţi
fundamentale, considerate independente din punct
de vedere dimensional: metrul, kilogramul,
secunda, amperul, kelvinul, molul şi candela.
• Unităţile fundamentale pot fi formate pe baza unor
ecuaţii fizice în care intervin unităţile
fundamentale.
Decibelul (dB)
• În telecomunicaţii se utilizează o mărime fără dimensiune
numită atenuare (a), mărimea ce exprimă cantitativ scăderea
parametrilor unui semnal (U, I, P) la trecerea acestuia
printru-un cuadripol liniar. În practică se utilizează
atenuarea de putere şi atenuarea de tensiune, mai rar
atenuarea de curent.
• Atenuarea de putere (ap) se defineşte cu relaţia:
P2
a p  10 lg
P1
• În care P1 şi P2 sunt puterea la intrarea şi respectiv la
ieşierea cuadripolului (fig. 1.4.a), iar ca unitate de măsură se
utilizează decibelul (dB), după numele lui Graham Bell.
Erori de măsură

• Rezultatul unei măsurări poate fi mai mult sau mai

puţin apropiat de valoarea adevărată a
măsurandului.
• Eroarea de măsurare, ca diferenţă între valoarea
măsurată şi valoarea adevărată, este inevitabilă din
cauze multiple: imperfecţiunea mijloacelor şi
metodelor de măsurare, variaţii ale condiţiilor de
mediu, perturbaţii exterioare, subiectivitatea
operatorului etc. În plus, valoarea adevărată este ea
însăşi necunoscută şi nedeterminabilă riguros.
• Clasificarea erorilor
• Din punct de vedere al modului de exprimare
• erori absolute
• erori relative
• Din punct de vedere al manifestării
• erori singulare,
• erori sistematice,
• erori aleatoare
• erori maximale
• Din punct de vedere al surselor de eroare
• Eroarea instrumentală
• Eroarea de metodă
• Eroarea datorata operatorului uman
• Eroarea absolută (ΔX)
• reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată (X) şi
valoarea adevărată (Xa) adică : X = X  Xa.
• Deoarece Xa este practic inaccesibilă în locul
acesteia se utilizează o valoare de referinţă (Xo),
obţinută prin măsurări mult mai precise (5-10 ori)
decât cea utilizată pentru X. Această valoare mai
poartă uneori denumirea de valoare efectivă.
• Eroarea absolută se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură ca şi mărimea de măsurat (X).
• Eroarea relativă ()
• reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi
valoarea adevărată Xa. Şi în acest caz de cele mai
multe ori în locul lui Xa este folosită valoarea
efectivă Xo.
• Se exprimă în procente şi arată gradul de precizie al
măsurării.

X X  Xa X  Xo
  100 %   100 %   100 %
Xa Xa Xo
• Erorile singulare (sau greşelile)  se datoresc operatorului şi
provin din greşeli nerepetate ale acestuia cum ar fi de exemplu
citirea indicaţiei unui multimetru pe altă scară decât cea
selectată prin comutatorul de game. Depistarea unei asemenea
erori se poate face prin simpla comparare a rezultatului dubios
cu rezultatele
• Erorile aleatoare (întâmplătoare) sunt erorile ale căror valori
şi semn variază imprevizibil la măsurarea în condiţii practic
identice. Pentru a micşora influenţa acestor erori asupra
rezultatului se recomandă repetarea in condiţii identice a
măsurătorilor şi prelucrarea statistică a rezultatelor.
• Erorile maximale numite şi erori limită sunt erorile care conţin
o componentă sistematică şi una aleatoare şi la care din motive
tehnice sau economice componenta sistematică nu se poate
elimina prin corecţie.
• Erorile sistematice (de justeţe)  se repetă la măsurările în
condiţii identice iar legea de propagare se poate stabili
teoretic. Printre cauzele de apariţie ale acestei erori
menţionăm: imperfecţiunea reglajului de zero la aparatele
de măsură, imperfecţiunea metodelor de măsură, consumul
propriu al aparatului, variaţia factorilor de influenţa
(temperatură, umiditate, frecvenţă, etc).
• Pentru calculul erorii sistematice este necesară o singură
măsurare însă pentru o mai bună siguranţă se mai efectuează
două măsurători.
• Se numeşte corecţie eroarea sistematică absolută (X) luată
cu semn schimbat, adică C = - X unde:X = Xa – X
• Valoarea corectată va fi: Xc = X + C de unde se poate scrie că
Xc  Xa
• Eroarea instrumentală reprezintă ansamblul erorilor
de măsură datorate mijloacelor tehnice cu care se
face măsurarea.
• Eroarea de metodă apare datorită imperfecţiunii
metodei utilizate. Este o eroare din categoria
erorilor sistematice şi efectul ei poate fi corectat.
• Eroarea datorata operatorului uman poate fi de
exemplu influenţa efectului de paralaxă asupra
citirii rezultatului sau o eroare singulară.
Precizia procesului de măsură
• Precizia este calitatea unui aparat sau dispozitiv de
măsură de a da rezultate cât mai apropiate de
valoare adevărată a mărimii de măsurat.
• Precizia este însă determinată calitativ de două
proprietăţi foarte ale aparatelor de măsură:
Justeţea şi Fidelitatea (Repetabilitatea)
• Justeţea constituie una din cele două laturi ale
preciziei şi indică gradul de abatere al unui aparat
faţă de un altul luat drept referinţă (etalon)
• Fidelitatea este un parametru ce indică gradul de
abatere al aparatului faţă de el însuşi.
Precizia procesului de măsură
• Pentru înţelegerea mai facilă a noţiunilor de justeţe şi
fidelitate vom face comparaţie cu ţintele de tir a trei
trăgători.
j
j
j

X
X
X X X
X X X
X
X X X X XX
X X X
X X

Fidelitate buna
Justeţe redusă Fidelitate redusă Fidelitate buna
Justeţe bună Justeţe bună
• Precizia se exprimă cantitativ prin indicele de clasă
care la rându-i se stabileşte după nivelul erorii de
bază şi al erorii suplimentare (variaţie)
• Eroarea de bază (b) sau eroarea intrinsecă a unui
aparat de măsură reprezintă eroarea totală,
determinată în condiţii de referinţă (standard),
adică în situaţia când factorii de influenţă au valori
controlate, cunoscute, precizându-se şi toleranţele
în jurul acestor valori, intervalele în interiorul
cărora variaţia mărimilor de influenţă respective au
un efect neglijabil asupra aparatului.
• Eroarea de bază se mai numeşte şi eroare
fundamentală.
Elemente fundamentale privind câmpul
electric și magnetic
Curentul electric
• Încă din anchitate era cunoscut fenomenul de
electrizare prin frecare a corpurilor solide
• De altfel cuvântul ”electrizare” provine de la
denumirea grecească a chihlimbarului, Tales din
Milet observând proprietatea acestui material
de a atrage corpuri ușoare când este frecat.
• Pentru a exprima cantitativ proprietatea pe care
o manifestau corpurile electrizate a fost
introdusă o mărime numită sarcină electrică.
Curentul electric
• Benjamin Franklin (1706-1790), unul din pionierii
electronicii, a presupus că deplasarea sarcinilor
electrice se datorează unor particule pozitive care se
deplasează în interiorul conductorilor.
• La vremea respectivă el nu dispunea de mijloacele
tehnice necesare punerii în evidență a sarcinilor
elementare așa că a considerat sensul curentului ca
fiind de la polul pozitiv către polul negativ.
Curentul electric
• Mulți ani mai târziu, Joseph Thomson (1856-1940), a pus
în evidență sarcinile elementare care se deplasează în
realitate printr-un conductor electric.
• A numit aceste particule electroni și a observat că sunt
de fapt sarcini electrice negative și deci sensul de
deplasare în interiorul unui conductor era de la polul
negativ către polul pozitiv.
• Cea mai mică sarcină electrică pusă în evidență
experimental poartă denumirea de sarcină electrică
elementară și este sarcina electrică a unui electron. (qe
= - 1,6x10-19 C)
 Curentul electric
• Curentul electric se definește ca fiind sarcina electrică ∆Q ce
străbate o secțiune S a unui conductor în intervalul de timp
∆t. Astfel putem scrie relația curentului mediu printr-o
secțiune a unui conductor electric.

• Efectele produse de curentul electric pot fi gradate, mai

mari sau mai mici, după cum curentul electric care le
produce este mai intens sau mai slab. Aprecierea se face pe
baza sarcinii transportate de electroni printr-o secţiune
transversală într-un interval de timp.
• Considerăm că avem la dispoziţie doi conductori: conductorul
A, cu potenţialul electric VA şi conductorul B, cu potenţialul
electric VB , astfel încât se respectă condiţia VA < VB .
• Dacă îi punem în legătură printr-un fir conductor metalic C,
electronii liberi din reţeaua conductorului sunt puşi în
mişcare dirijată, între corpurile A şi B, de către forţele
electrostatice ale câmpului electric.
• În acest fel, o parte din electronii liberi din corpul A vor
trece în corpul B. Procesul are loc până când se realizează
egalizarea potenţialelor electrice ale celor două corpuri A şi
B.
• Pentru ca acest curent electric să dureze trebuie găsite
procedee prin care să se menţină constantă diferenţa de
potenţial dintre cele două corpuri, A şi B.
• Aceasta presupune crearea unor condiţii ca electronii liberi
să revină de pe corpul B pe corpul A. Între cei doi conductori
trebuie intercalat un dispozitiv special, numit generator
electric sau sursă electrică.
• Generatorul se intercalează între corpurile A şi B cu ajutorul
a 2 fire ce formează un contur închis
• Dacă direcţia de mişcare a purtătorilor de sarcină se schimbă
periodic avem de a face cu un curent alternativ respectiv
tensiune alternativă.
• Curentul alternativ utilizat în activitatea de zi cu zi are o
variaţie sinusoidală şi îşi schimbă sensul de 50 de ori pe
secundă.
• Mărimile alternative se notează cu litere mici. In consecinţă
vom nota tensiunea cu u şi curentul cu i
• Valoare instantanee
• Pentru a înţelege noţiunile referitoare la curentul alternativ trebuie sa
arătăm cum se produce acesta. Dacă rotim un cadru mobil într-un câmp
magnetic constant la bornele cadrului vom obţine o tensiune alternativă.
• Valoarea maximă a acestei tensiuni se atinge atunci când cadrul s-ar roti cu
90°(π/2) . În funcţie de unghiul pe care îl face cadrul cu liniile câmpului
magnetic vom avea şi valorile tensiunii alternative.
• Acest unghi se numeşte unghi de fază iar valoarea tensiunii de la un anumit
moment poartă denumirea de valoare instantanee.
• În calcule nu se dau unghiurile cu care se învârte bobina mobilă ci doar arcele
descrise de aceasta.
• Arcele se măsoară în radiani un cerc complet având 2π radiani.
• Dacă avem f rotaţii pe secundă atunci bobina a parcurs un arc ce măsoară 2πf.
• Această mărime se numeşte frecvenţă unghiulară și se notează de obicei cu ω.
• Valoarea medie
Valoarea medie a unei mărimi alternative periodice se
calculează cu relaţia:
1 T

T 
0
u (t ) dt
iar în cazul unei tensiuni sinusoidale aceasta devine:
1 2

2  0
u (t ) dt

• Valoarea efectivă (eficace)

Valoarea efectivă este valoarea tensiunii alternative ce
provoacă acelaşi efect caloric într-o rezistenţă, ca o anumită
valoare a tensiunii continue. Matematic valoarea efectivă a
unei mărimi periodice este dată de realția:
Rezistorul
• Rezistorul este componente pasiva cu 2
terminale care are propretatea că tensiunea la
bornele lui şi curentul care-l străbate se găsesc
în relaţia: u (t )  R  i (t )
unde:
• u(t) = valoarea instantanee a tensiunii la bornele
rezistorului
• i(t) = valoarea instantanee a curentului ce strabate
rezistorul
• R = resistenta electrica a resistorului
I A R1 R2 R3 B

U n
RS   Ri
I Rs i 1

R1
I1
I A I2 R2 B

R3 n
1 1
I3
U
RP
  Ri
i 1
I Rp

U
Divizorul de tensiune

V1  I ( R1  R 2 )
V 2  IR 2
V1
I 
R1  R 2
R2
V 2  V1
R1  R 2
Divizorul de curent

I  I1  I 2
U  I 1 R1  I 2 R 2
U I 2 R2 U I 1 R1
I1   ; I2  
R1 R1 R2 R2
I 1 R1 R1  R 2 R2
I  I1   I1  I1  I
R2 R2 R1  R 2
I 2 R2 R  R2 R1
I   I2  1 I2  I2  I
R1 R1 R1  R 2
 Condensatorul
• Un condensator este format de regulă din două suprafeţe
metalice numite armături, aşezate faţă în faţă între care se
află un izolator numit dielectric. Dacă cele două plăci ale
condensatorului se conectează la o sursă de tensiune
continuă U , condensatorul se va încărca cu o sarcină
electrică Q, raportul dintre sarcina Q şi tensiunea U fiind o
mărime constantă caracteristică condensatorului considerat.
Acest raoprt se numeşte capacitate electrica a
condensatorului.

Q
C
U
• În curent alternativ condensatorul este componenta
armonică pentru care, dacă i se aplică o tensiune
variabilă în timp uc, între tensiunea aplicată şi
curentul i care strabate condensatorul există relaţia:
1
uc 
C  i  dt
unde: C = capacitatea condensatorului
• Condensatorul de capacitate C introduce în circuit o
reactanţă capacitivă măsurată în Ω data de relaţia:
1
Xc 
C
iar defazajul între tensiune şi curent este de 90°,
tensiunea fiind defazată în urma curentului.
Unitatea de măsură pentru capacitate este faradul,
simbolizat cu F, dar în practică se folosesc frecvent
submultiplii săi: 1µF = 10-6 F; 1nF = 10-9 F; 1pF = 10-12
F.
 Q
C
U
Inductorul (Bobina)
• Bobina/inductorul este o componentă pasivă de
circuit pentru care – în mod ideal – între tensiunea la
bornele sale, u(t) şi curentul ce o parcurge, i(t),
există relaţia:

di
uL
dt
• unde L este inductivitatea/ inductanţa bobinei ce
reprezintă principalul parametru caracteristic al
aceteia
Inductorul (Bobina)
• Ca proprietate a bobinei de a acumula energie în
câmp magnetic.
• Se ştie că, aplicând o tensiune continuă la bornele unei
bobine, aceasta produce o tensiune electromotoare de
autoinducţie având tendinţa de a se opune creşterii
curentului. În consecinţă, întrucât această variaţie are
totuşi loc (de la 0 la I) rezultă că sursa de tensiune a
cheltuit o energie suplimentară pentru a învinge opoziţia
bobinei.
• Este evident că această energie s-a înmagazinat în câmpul
magnetic al bobinei, iar la deconectarea sursei de
tensiune continuă, bobina se comportă ca un generator de
energie (prmiţînd – prin descărcarea energiei acumulate –
scaderea curentului de la I la 0).

di 1 d 2 d  L  i 2  1 2
p  u i  L i  L (i )    W   L  i
dt  2 
m
dt 2 dt 2