Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”

Specializarea Drept – ID

DREPT CIVIL. OBLIGAȚII

TEMA CONTROL:
RĂSPUNDEREA COMITENTULUI
PENTRU FAPTELE PREPUSULUI SĂU

Coordonator:
Prof. Univ. Dr. Călina Jugastru

Student:
Raulea Ionut Alexandru
Anul II

Sibiu, 2016
INTRODUCERE

Viaţa socială nu poate fi concepută ca desfăşurându-se haotic, la întâmplare, fără

existenţa unor norme de conduită unanim acceptate. Desfăşurarea normală şi armonioasă a
vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care impun respectarea
drepturilor şi intereselor membrilor societăţii. Nimănui nu-i este permis să încalce sau să
nesocotească aceste drepturi şi, ca atare, oricine încalcă această regulă trebuie să răspundă
pentru faptele sale. Suntem astfel în prezenţa răspunderii sociale.
Răspunderea socială îmbracă felurite forme: răspunderea juridică, răspunderea morală,
răspunderea politică, etc. însă cea mai importantă este răspunderea juridică, răspundere
consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: civil, penal, administrativ, etc.
În cadrul răspunderii juridice, una din cele mai importante manifestări ale sale este
răspunderea civilă la baza căreia stau două principii fundamentale: principiul reparării
integrale a prejudiciului, prin care se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunatoare ale
unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară („restitutio in integrum”) si
principiul reparării în natură a prejudiciului, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate,
cum sunt restituirea bunului, înlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnică a bunului, etc.
Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă contractuală şi
răspunderea civila delictuală.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută
dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării
prestaţiei datorate.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de-a repara prejudiciul
cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală.
După criteriul fundamentului său, răspunderea este de doua feluri:
a) răspunderea delictuală subiectivă, întemeiată pe ideea de culpă;
b) răspunderea delictuală obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie sau a riscului;
În cadrul răspunderii delictuale obiective, Codul Civil reglementează patru categorii de
răspundere dintre care, cea analizată în această lucrarea va fi: răspunderea comitentului pentru
prejudiciile cauzate de prepusul său.

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ȘI PARTICULARITĂȚI

Răspunderea comitenţilor reprezintă un caz de răspundere civilă delictuală indirectă cu

cea mai mare aplicare în prctică. Cu alte cuvinte, comitenţii răspund pentru fapta prepuşilor
lor şi nicidecum pentru fapta proprie. Răspunderea lor este, deci, indirectă.
Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi,
reglementată de art. 1373 C. civ., intervine numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu
unei terţe persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală. Această precizare
este utilă pentru faptul că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciabilă este săvârşită de prepus
în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu o terţă persoană şi, prin aceasta,
celeilalte părţi contractante care este, de regulă, creditorul contractual al comitentului, i se
cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, suntem în
prezenţa unei răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; această răspundere este
reglementată expres, distinct şi separat, cu valoare de principiu, în art. 1519 C. civ., în titlul
consacrat executării obligaţiilor în general. Acest text prevede explicit: „Dacă părţile nu
convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se
foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale”. Evident că răspunderea contractuală
pentru fapta altuia are coordonate diferite şi un regim juridic propriu, distinct de regimul
juridic al răspunderii delictuale a comitentului pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta
ilicită săvârşită de prepuşii săi.
Angajarea răspunderii delictuale a comitentului necesită dovada existenţei cumulate a
unor condiţii, unele de drept comun şi altele speciale, specifice doar acestei răspunderi.
Noul Cod civil reglementează cuprinzător răspunderea comitentului pentru prejudiciul
cauzat unei terţe persoane printr-o faptă ilicită delictuală săvârşită de prepusul său. Astfel,
acesta a consacrat acestei ipoteze de răspundere un întreg articol, alcătuit din trei alineate (art.
1373). Conform acestui text: „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul
funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii
sau însărcinări în interesul său sau al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că
victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate”.

2. CONDIȚIILE DE DREPT COMUN ALE RĂSPUNDERII COMITENTULUI

Spre a putea fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, se impune

ca în persoana prepusului să se constate că sunt întrunite unele cerințe referitoare la
răspunderea pentru fapta proprie.
În cursul procesului pe care-l va porni, cu scopul angajării răspunderii reglementate de
Codul Civil, victima păgubită va trebui să probeze că sunt întrunite următoarele condiții
generale: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a prepusului; c) existența
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinei (culpei) prepusului
în comiterea faptei ilicite.
Cu exceptia ultimului element – vina, culpa prepusului – în literatura de specialitate
există unanimitate de păreri referitoare la necesitatea întrunirii acestor elemente, ca premise
pentru angajarea răspunderii comitentului, bineînțeles, dacă vor fi prezente și condițiile
speciale ale răspunderii.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, neîmpărtășită de practica
judecătorească și de marea majoritate a autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului
nu este necesar ca victima să facă dovada vinei, a culpei prepusului, fiind suficient să se
dovedească numai prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre această faptă și
prejudiciu.
Printre condiţiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, art. 1373 noul
Cod Civil nu prevede şi condiţia vinovăţiei dovedite a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi
prejudiciabilă. În versiunea actuală, textul analog din art. 1373 alin. (1) noul Cod Civil, nu
mai prevede condiţia culpei sau vinovăţiei, precizându-se doar atât: „Comitentul este obligat
să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi (...)”. Concluzia este, credem noi, una singură:
vinovăţia sau culpa prepusului nu mai este, în mod sigur, o condiţie a angajării răspunderii
comitentului. În consecinţă, pentru angajarea răspunderii comitentului, de la intrarea în
vigoare a noului Cod civil, este necesar să fie întrunite doar trei dintre condiţiile de drept
comun, care sunt în totalitate şi fară deosebire condiţii obiective: prejudiciul victimei, fapta
ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a prepusului şi
prejudiciul injust suferit de victimă.
Soluţia legislativă din noul Cod civil cu privire la vinovăţia prepusului este de natură a înlesni
un răspuns şi la problema referitoare la caracterul principal - indiferent de vinovăţia şi
răspunderea personală a prepusului - sau, dimpotrivă, accesoriu al răspunderii comitentului în
raport cu eventuala răspundere proprie a prepusului.
 Conform textelor noului Cod civil, răspunderea comitentului este principală şi
independentă de vinovăţia sau nevinovăţia, precum şi de răspunderea proprie a prepusului;
aceasta înseamnă că victima îl va putea chema în judecată numai pe comitent pentru a fi
obligat să repare prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a prepusului. Dovada
vinovăţiei prepusului, într-o atare situaţie, va fi necesară numai pentru admiterea acţiunii în
regres a comitentului împotriva prepusului, după ce a reparat în totul sau în parte prejudiciul
cauzat victimei.
Victima va fi ţinută să dovedească vinovăţia prepusului atunci când îl cheamă în
judecată pe el singur. De asemenea, va avea această sarcină şi în ipoteza în care îi cheamă în
judecată, deopotrivă şi prin aceeaşi acţiune în justiţie, atât pe prepus, cât şi pe comitent spre a
răspunde în solidar pentru prejudiciul în cauză (art. 1382 noul Cod Civil); dacă nu va putea
dovedi vinovăţia prepusului, acţiunea poate fi admisă numai faţă de comitent, în măsura în
care sunt întrunite condiţiile de drept comun şi cele speciale prevăzute de lege pentru
angajarea răspunderii sale pe temeiul art. 1373 C. civ.

3. CONDIȚIILE SPECIALE ALE RĂSPUNDERII COMITENTULUI

Pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale care se
grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: a) raportul de prepuşenie dintre autorul
faptei ilicite şi prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru
prejudiciul cauzat victimei; b) fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către
prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.
Art. 1373 alin. (2) defineşte noţiunile juridice de „comitent” şi „prepus”, ceea ce
implicit ne oferă repere pentru a putea defini şi raportul de prepuşenie, care trebuie să existe
între cele două persoane. De asemenea, din interpretarea coroborată a celor trei alineate care
alcătuiesc conţinutul art. 1373, este posibil ca doctrina şi jurisprudenţa să circumscrie cu
temei legal cea de a doua condiţie, care constă în săvârşirea faptei prejudiciabile de către
prepus acţionând în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate.

3.1. Raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile și

persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei
Reperele definiţiei raportului de prepuşenie se află în textul art. 1373 alin. (2) C. civ.,
unde este definit comitentul ca fiind „cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia”. Aşadar, comitentul este persoana care, în baza unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra prepusului;
dimpotrivă, prepusul este persoana care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul comitentului sau al altuia şi asupra căreia comitentul exercită direcţia, supravegherea
şi controlul. Rezultă că se stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea
ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul
funcţiilor încredinţate; aşadar, între comitent şi prepus există raporturi care, din perspectiva
comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare; prepuşii
se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi acestora, cei dintâi având puterea de
direcţie, supraveghere şi control asupra lor. Pentru a fi în prezenţa raportului de prepuşenie nu
este însă necesar contactul direct, nemijlocit şi permanent al comitentului cu prepusul său;
dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea şi controla pe prepuşi nu presupune şi
exercitarea lui în fapt.
Raportul de prepuşenie este un raport juridic; în principiu, el se naşte numai cu
consimţământul ambelor părţi, în sensul de voinţă declarată a comitentului şi respectiv
prepusului. în cele mai frecvente situaţii, raportul de prepuşenie se naşte dintr-un contract;
este vorba în primul rând de contractul individual de muncă dintre salariat şi angajator. Sunt
însă şi situaţii în care izvorul său este extracontractual. Astfel, acceptarea unor funcţii de către
o persoană în calitate de membru al unei organizaţii cooperatiste sau îndeplinirea unei munci
benevole, neremunerate, pentru o organizaţie sindicală sau o organizaţie ori asociaţie,
desfăşurarea unei activităţi de către un copil în interesul părintelui său în virtutea autorităţii
familiale pe care o are părintele, prestarea de către un contravenient a unei activităţi în folosul
comunităţii", executarea pedepsei penale prin obligarea la muncă, cu acordul unităţii etc. sunt
situaţii în care se poate spune că raportul de prepuşenie se stabileşte în absenţa oricărei relaţii
contractuale între comitent şi prepus. Esenţială este şi rămâne subordonarea prepusului în
exercitarea funcţiilor sau îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt stabilite.
În sfârşit, este necesar să se reţină că prepusul este întotdeauna o persoană fizică, până
când comitentul poate fi, după caz, persoană juridică de drept privat sau de drept public ori
persoană fizică.

3.2.Fapta ilicită săvârşită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuţiile sau

scopul funcţiilor încredinţate.
Această condiţie este prevăzută de art. 1373 alin. (1), parte finală, noul Cod Civil în
următoarea formulare: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori
de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate". De altfel, ea rezultă şi din dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol unde se
dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio
legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa cum este formulată în textele legale
reproduse mai sus, se poate defini noţiunea de funcţii încredinţate ca fiind acea însărcinare
care este dată de comitent spre îndeplinire de către prepus, în interesul comitentului sau al
altuia, sub direcţia, conducerea şi controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forţat a
subordonării în realizarea ei.
Modul în care este reglementată în noul Cod civil condiţia la care ne referim relevă
faptul că este consacrată şi în plan legislativ orientarea modernă a doctrinei şi jurisprudenţei
noastre în ceea ce priveşte circumscrierea şi limitele noţiunii de „funcţii încredinţate”.
Ca atare, comitentul va răspunde, în primul rând şi întotdeauna, când prepusul a
săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în
interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu
respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea,
comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acţionat prin
deviere de la funcţia sa, prin depăşirea limitelor sale şi chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia
cu condiţia ca „fapta săvârşită să fie în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate”1 sau cel puţin să existe aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor respective.
Legătura între fapta prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate poate fi de timp, de loc ori de mijloace folosite (un autovehicul) cu care a fost
dotat de comitent.

4. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII COMITENTULUI

Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373 noul Cod
Civil cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terţilor de prepuşii săi
opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă, care are ca fundament fie
ideea de garanţie, asociată cu riscul de activitate şi ideea de echitate, fie ideea asumării de

1 art. 1373 alin. (1) parte finală noul Cod Civil

către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o
organizează şi conduce.
Este vorba de garanţia obiectivă care îşi are suportul în riscul de activitate. Ideea de
garanţie exprimă obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu
activitatea pe care o organizează şi desfăşoară prin asocierea sau angajarea de prepuşi şi o
conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul obligaţiei de garanţie
este riscul de activitate care cuprinde şi riscul de autoritate, deoarece între prepuşi şi comitent
există raporturi de subordonare, care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucţiuni
şi dispoziţii prepuşilor, precum şi de a-i supraveghea, îndruma şi controla.
Prin asocierea de prepuşi în scopul organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi în
interesul său, comitentul introduce un risc pentru terţele persoane de a fi prejudiciate prin
acţiunile şi inacţiunile ilicite ale prepuşilor săi. Având obligaţia de garanţie faţă de terţi,
comitentul îşi asumă implicit riscul sau pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o
organizează sub autoritatea sa; este ceea ce se numeşte riscul de activitate, ca o variantă a
riscului social în general. La riscul de activitate, care include şi pe cel de autoritate, se poate
asocia ca suport al obligaţiei de garanţie şi ideea de echitate.
Având ca fundament obiectiv ideea sau obligaţia de garanţie, privită ca o obligaţie
legală şi implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi înlăturată
decât prin proba unei cauze străine: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta unui terţ.
Ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective a comitentului ne poate oferi
argumentele necesare pentru a reafirma că, pe drept cuvânt, obligaţia comitentului faţă de
victimă este o obligaţie principală şi că deci răspunderea lui este independentă, autonomă de
răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică şi faptul că, potrivit noilor
reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada existenţei
vinovăţiei prepusului.
Evident că prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă i se
dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie ori personală; astfel, există vinovăţia proprie a
prepusului în cazul în care se dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând
prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, deviere de la acestea sau abuzând de funcţia
încredinţată; dimpotrivă, dacă a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând strict în limitele
funcţiei sale şi conform ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor comitentului, poate fi vorba
de aşa-zisa culpă sau vinovăţie de serviciu, care este imputabilă exclusiv comitentului. în
acest din urmă caz, acţiunea în regres va fi respinsă ori, dacă se probează şi vinovăţia proprie
a prepusului (de pildă ordinul era vădit ilegal), va fi admisă pro rata, proporţional cu vinovăţia
acestuia din urmă, în principiu, pentru jumătate din reparaţia acordată victimei de către
comitent.
În concluzie, ideea sau obligaţia de garanţie ca fundament al răspunderii obiective sau
de plin drept a comitentului nu are înţelesul de simplă garanţie de solvabilitate de tipul
fideiusiunii; comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauţiune legală instituită în
favoarea victimei şi, prin urmare, obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este
principală şi autonomă în raport cu eventuala obligaţie delictuală a prepusului. Aceasta
înseamnă că, în raporturile victimă-comitent, vinovăţia prepusului este şi rămâne indiferentă;
ea are relevanţă exclusiv în raporturile dintre victimă şi prepus, când victima îi cere
prepusului sau şi prepusului repararea prejudiciului, precum şi în raporturile dintre comitent şi
prepus, fiind o condiţie de admitere a acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului.
Aşadar, comitentul poate fi răspunzător faţă de victimă şi în ipotezele în care prepusului nu i
se poate reţine nicio vină proprie.
 Văzând cele mai sus arătate, constatăm că răspunderea comitentului este principală şi
independentă de răspunderea prepusului şi că ele au fundamente diferite: răspunderea
comitentului este obiectivă, fară vinovăţie, şi se fundamentează pe ideea sau obligaţia de
garanţie, având ca suport riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate, prin
asocierea de prepuşi, aflaţi sub autoritatea lui; răspunderea prepusului, atunci când există, este
subiectivă fiind fundamentată pe vinovăţia sa personală dovedită, în condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie.

BIBLIOGRAFIE: