Structura funcţională a biosferei

Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele biosferei cuprinde o mare varietate de
relaţii numite şi relaţiile trofice. Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi
repartizată în patru entităţi ce constituie tot atâtea compartimente fundamentale ale sistemului biosferei,
şi anume: producătorii primari, consumatorii primari, consumatorii secundari şi de rang superior şi
organismele descompunătoare (fig.4).
Producătorii primari sunt reprezentaţi de organismele autotrofe, care folosesc pentru sinteza
substanţelor organice fie energia solară pentru organismele fotosintetizante, fie energia chimică pentru
organisme chemosintetizante. Organismele fotosintetizante includ plantele verzi superioare terestre sau
acvatice, algele şi bacteriile fotosintetizante, în timp ce organismele chemosintetizante sunt reprezentate
de procariotele chemolitotrofe.
Consumatorii constituie o grupare funcţională care include mai multe grupări, precum consumatorii de
ordin I (C1), reprezentaţi de organismele fitofage care consumă producătorii primari; consumatorii de
ordin II (C2) care se hrănesc cu C1 şi consumatorii de ordin III (C3) care se hrănesc cu C2 etc

În aceeaşi categorie a consumatorilor sunt incluse şi animalele detritofage care consumă detritus
organic, necrofagele care consumă cadavre de organisme moarte, organismele care se hrănesc cu resturi
de plante moarte şi saprofitele sau ciupercile.Un loc aparte în categoria consumatorilor îl au
organismele care prin felul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialeor
organice :
 detritofagele - animale care se hrănesc cu detritus vegetal sau animal (fragmente de material organic)
existent în toate ecosistemele. (viermi, crustacee, miriapode şi o parte din acarieni şi insecte).
 animalele care se hrănesc cu plante moarte, netransformate în detritus (termitele, unele coleoptere),
 necrofagele - animalele care se hrănesc cu cadavrele altor animale (gândaci din genurile
Necrophorus, Silpha, Pedurus, Dermestes, vulturul pleşuv, hiena etc.).
 saprofitele - cuprind plante care se hrănesc cu resturi de plante, uneori şi de animale. (ciupercile din
genurile Saprolegnia, Mucor, Rhizopus).

Descompunătorii sunt reprezentaţi de bacteriile care degradează substanţele organice până la eliberarea
elementelor minerale accesibile organismelor autotrofe. Acest proces de degradare se numeşte
mineralizare şi este de o importanţă vitală pentru toate tipurile de organisme. Elementele lipsite de viaţă
din biosferă pot fi grupate în două compartimente, şi anume: materie organică moartă şi elemente
minerale.
Aceste compartimente ale biosferei sunt legate prin transferuri de substanţă şi energie. Transferul de
substanţă se realizează prin intermediul a trei procese fundamentale, şi anume: procesul de producere
sau sinteza materiei organice; procesul de consum sau ingestia materiei organice şi procesul de
descompunere sau de mineralizare şi reciclare a materiei.
În concluzie, biosfera nu poate fi considerată o entitate de sine stătătoare, însă nici o masă de organisme
independente lipsită de coordonare. Trebuie subliniat faptul că ecosistemele, care marchează în plan
local organizarea funcţională a biosferei, nu sunt independente unele de altele, iar conceptul de
ecosistem nu-l face inutil pe cel al biosferei. Diferitele regiuni ale acesteia sunt în strânsă legătură prin
aerul şi prin apa care circulă sau prin factorul uman, care îşi face simţită prezenţa peste tot.

Factori de degradare ai biosferei

Principalul factor de degradare a biosferei îl reprezintă poluarea mediului, fie ea naturală sau antropică.
În acest sens, încă din cele mai vechi timpuri, focul, agricultura şi mai apoi vânătoarea au reprezentat
factori importanţi de modificare a ecosistemelor [32]. Odată cu scurgerea timpului însă capacitatea de
autoepurare a mediului are de suferit iar poluarea devine un factor de disconfort şi de acţiune nocivă. In
acest sens cele mai importante surse de perturbare a mediului sunt:
 scăderea continuă a diversităţii biocenozelor în mediile exploatate de om, care se manifestă prin
crearea spaţiilor urbane artificiale, regresia pădurilor, eliminarea biomasei sălbatice din regiunile
dezvoltate şi uniformizarea spaţiilor rurale prin extinderea monoculturilor;
 întreruperea circuitului de materie, care se realizează prin creşterea cantităţii de deşeuri
nebiodegradabile care nu pot fi introduse în ciclurile biogeochimice;
 modificarea fluxul de energie datorită faptului că omul, pe lângă energia solară şi cea pe care o obţine
prin alimentaţie, utilizează energia rezultată din consumul stocurilor de zăcăminte de cărbuni şi petrol.

Reducerea drastică a biodiversităţii în societatea contemporană este cauzată de pierderea sau

modificarea habitatelor, poluarea celor trei componente ale biosferei, introducerea în mediile naturale a
unor specii străine şi comerţul cu unele dintre plante şi animale.
Componentele biosferei, apa, aerul şi solul, sunt cunoscute şi sub denumirea de factori de mediu, iar la
nivelul acestora se dezvoltă o floră şi o faună specifică, căreia, pentru a creşte şi a se dezvolta, trebuie
să i se asigure un mediu cât mai curat.
Calitatea vieţii depinde de calitatea mediului, adică a atmosferei, hidrosferei, litosferei şi biosferei.
Toate aceste componente ale mediului, integrate în structuri complexe numite ecosisteme, sunt
influenţate şi modificate de dezvoltarea sistemului socio-economic. Consumul de resurse naturale,
deşeurile rezultate din toate procesele industriale, agricole sau casnice, construcţiile hidrotehnice,
schimbarea folosinţei terenurilor, producerea în cantitate mare a unor substanţe de sinteză (fertilizanţi,
pesticide, medicamente, coloranţi ş.a.), turismul de masă, reprezintă factori de dezvoltare dar, în acelaşi
timp factori de modificare a ecosistemelor. Astfel, în societatea contemporană apare ca imperios
necesar controlul şi supravegherea raportul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului şi
implementarea politicilor si strategiilor de protecţia mediului.

Biocenoza; Structura biocenozei

Biocenoza reprezintă o grupare de organisme care aparţin unor specii diverse, reunite prin atracţie
nereciprocă care ocupă un spaţiu numit biotop. Biocenoza are o compoziţie specifică, se aflată sub
influenţa factorilor climatici, geografici, biologici si antropici si la nivelul acesteia se realizează
transferul de materie, energie si informaţie. Biocenoza, prin relaţiile de interdependenţă existente
intre constituenţii săi, se caracterizează prin faptul că orice modificare care afectează o specie
aparţinand acesteia, se răsfrange asupra intregului ansamblu, care poate fi chiar distrus. Astfel,
biocenozele sunt alcătuite din entităţi deosebite structural sau funcţional, intre care se stabilesc insă
relaţii complexe. Biocenoza are un caracter istoric, evoluand in timp, si un caracter informaţional,
primind informaţii din mediu si oferind la randul ei informaţii, stocand si prelucrand informaţii
pentru a se integra in natură. De asemenea, in raport cu scara de timp umană biocenoza are un
echilibru stabil in timp. Insă, la scara timpului geologic, variaţiile climatice pot produce dispariţia
sau inlocuirea biocenozei dintr-un anumit spaţiu. Structura unei biocenoze este dată de repartiţia
indivizilor diverselor specii si de relaţiile spaţiale si temporale care se stabilesc intre acestia. Astfel,
primul element de studiu in cadrul unei biocenoze il reprezintă compoziţia speciilor. Astfel cu cat o
biocenoză creste in complexitate, cu atat este mai stabilă si are mai multe posibilităţi de autoreglare.
In funcţie de caracterul nutriţiei distingem biocenoze autotrofe, care cuprind plante verzi si bacterii
chemosintetizante ce se hrănesc cu substanţe minerale si utilizează pentru sinteza substanţelor
organice, energia solară sau energia
proceselor de oxidare si biocenoze heterotrofe, care cuprind organisme ce se
hrănesc pe seama altor organisme sau cu materie organică moartă pe care o
descompun pană la formarea de substanţe ce pot fi din nou asimilate de
organismele autotrofe.
Aprecierea structurii biocenozei si a aportului si rolului fiecărei
specii in cadrul acesteia se face cu ajutorul următorilor indici [15]:
• frecvenţa (F), care exprimă proporţia in care o anumită specie este
prezentă in cadrul ecosistemului. Aceasta se calculează ca raport intre
numărul de probe ce conţin specia considerată si numărul total de
probe prelevate in acelasi timp;
• constanţa, care reprezintă invariabilitatea sau consecvenţa speciilor
in biocenoză si se exprimă prin frecvenţă. Din acest punct de vedere in
biocenoză există specii accidentale (F<25%), specii accesorii (F= 25 ÷
50%), specii constante (F= 50 ÷ 75%) si specii euconstante (F= 75 ÷
100%);
abundenţa (A), care exprimă bogăţia in indivizi a unei specii in
cadrul biocenozei. Abundenţa se calculează ca raport intre numărul
sau biomasa indivizilor si biomasa tuturor speciilor;
• dominanţa (D), care exprimă influenţa unor specii in structura si
funcţionarea unei biocenoze. Dominanţa se exprimă ca raport intre
numărul de indivizi ce aparţin speciei si numărul total de indivizi care
aparţin tuturor speciilor puse in evidenţă in biocenoză.
fidelitatea, care exprimă tăria legăturii unei specii cu un anumit grup
de specii sau cu o anumită biocenoză. Din punct de vedere al fidelităţii
speciile pot fi specii caracteristice, care sunt legate de un anumit
biotop, specii preferenţiale, care se intalnesc in mai multe biocenoze
insă preferă numai una singură, specii străine, care ajung numai
intamplător in biocenoza respectivă si specii ubicviste sau
cosmopolite, care sunt răspandite intr-un număr mare de ecosisteme
din diferite zone geografice;
• diversitatea, care este un indice care contribuie la multiplicarea
relaţiilor dintre specii, la autocontrolul, stabilitatea si evoluţia
biocenozei. Cantitativ, diversitatea se poate aprecia cu ajutorul
indicilor Fischer, care se bazează pe distribuţia statistică a abundenţei
relative a speciilor in biocenoză, indicilor Simson, care permite
aprecierea diversităţii prin teoria probabilităţilor si indicilor Shannon,
care permit calcularea diversităţii bazandu-se pe teoria informaţiei,
prin estimarea gradului de oxigenare a sistemului.

Caracteristicile ecosistemelor
Un ecosistem este caracterizat de omogenitate relativă, conţinut de
resurse necesare vieţii, capacitate de autoreglare, structură ierarhizată si
reprezintă rezultatul unei lungi evoluţii si procese de adaptare.
Structura unui ecosistem cuprinde in opinia anumitor cercetători
aspecte precum: compoziţia biocenozei, cantitatea si distribuţia substanţelor
abiotice si gradientul factorilor ecologici. Prin funcţiile ecosistemului se
inţelege transferul de materie, adică productivitatea si energia la nivelul unei
populaţii sau al unei biocenoze. Ciclurile biogeochimice si reglarea
biologică sau ecologică insă,suportă un dublu aspect, pe de o parte reglarea
de la nivelul organismelor generată de mediu si, pe de altă parte, reglarea
mediului prin intermediul organismelor care il populează.
Un ecosistem isi poate menţine stabilitatea prin intermediul
controlului vitezei fluxului energiei si materie in ecosistem, menţinerii
diversităţii speciilor si a varietăţii hranei [13]. Un ecosistem nu se abate de
la insusirile sistemelor vii, el fiind caracterizat de:
• caracterul istoric. Structura si organizarea sistemului nu pot explica relaţionarea acestuia la
condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt
rezultatul unor acumulări si transformări, astfel incat inţelegerea lor
deplină se poate realiza numai in măsura in care sunt cunoscute
evenimente din trecutul sistemului. De exemplu, structura pe specii
intr-o biocenoză nu reflectă numai condiţionarea actuală a biotopului;
ea fiind si o expresie a situaţiilor in care componentele abiotice erau
diferite, cu atat mai mult cu cat ele se transformă permanent in
prezenţa vieţii;
• caracterul informaţional. Această proprietate rezultă din rolul pe care
comunicarea il are in menţinerea constantă a parametrilor care descriu
sistemele vii, dar si in insăsi continuitatea vieţii, dată, fiind durata
finită a existenţei fiecărui organism. In primul caz este vorba de o
transmitere orizontală care constă in circulaţia intre diferite populaţii,
indivizi si intre acestea si mediul abiotic a unor mesaje codificate, care
permit realizarea conexiunilor directe, dar si a celor inverse, necesare
in procesul de autoreglare. Transmiterea verticală a informaţiei
inregistrate in materialul genetic, reprezentată de ADN si ARN,
devine importantă dintr-o perspectivă mai largă. Acest lucru rezultă
atat din securizarea perenităţii, cat mai ales din posibilitatea „vieţii” de
a valorifica cele mai variate forme in substanţă, respectiv energie
echilibrul dinamic este o stare independentă de variabila timp, in
menţinerea căreia este obligatorie desfăsurarea concomitentă si cu
intensităţi constante a intrărilor si iesirilor de materie, respectiv a
proceselor de producţie si consum; de exemplu, raportul dintre
fotosinteză si respiraţie, procese opuse din punctul de vedere al
finalităţii energetice, intrucat in primul caz are loc o concentrare a
energiei, in timp ce in al doilea caz, finalitatea este cresterea entropiei,
respectiv formarea de energie legată;
• homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea este insusirea sistemelor vii,
care este dată de capacitatea acestora de a-si menţine parametrii la un
nivel oscilant, in jurul unei stări staţionare, de echilibru, in condiţiile
unui mediu schimbător care tinde să le dezorganizeze.
Dezvoltarea sau succesiunea unui ecosistem este un proces definit de
factori precum: schimbările in mediul fizico-chimic, viteza de schimbare in
comunitate, procesele comunitare in timp si tendinţa de dezvoltare către un
ecosistem stabil. Tendinţa de dezvoltare a unui ecosistem este ca valoarea
raportului dintre producţie si respiraţie să tindă către valoarea 1, iar raportul
dintre producţie si biomasă să aibă o tendinţă descrescătoare.

Legile minimului, tolereanţei si valenţei ecologice

Legea minimului – cresterea unei plante nu este posibilă decât în
măsura în care toate elementele necesare pentru dezvoltare sunt în cantităţi
suficiente în sol. Această lege poate fi extinsă la ansamblul de factori
ecologici sub forma legii factorilor limitanţi – manifestarea oricărui proces
ecologic este condiţionată în rapiditate si amploare prin acel factor care este
cel mai slab reprezentat în mediu.
Legea toleranţei – pentru fiecare factor de mediu există un domeniu
de valori, numit interval de toleranţă, în care orice proces ecologic va putea
să se efectueze în condiţii normale. Astfel, numai în interiorul acestui
interval viaţa va fi posibilă (fig.14).
Noţiunea de valenţă ecologică a unei specii vii reprezintă
posibilitatea acestei specii de a popula medii diferite, caracterizate prin
variaţii mai mari sau mai mici ale factorilor ecologici.
Legea valenţei ecologice – dacă într-un mediu unul dintre factorii
ecologici prezintă variaţii importante, fauna si flora vor fi sărace în specii
dotate cu valenţă ecologică mică, iar dacă o specie are limitele de toleranţă
apropiate, pentru un factor de mediu care variază mult într-un biotop studiat,
acest factor este un factor limitant. O specie de mică valenţă ecologică care
nu va putea suporta decât variaţii limitate ale factorilor ecologici, se
numeste stenospecie, în timp ce o specie cu valenţă ecologică mare, capabilă
să populeze medii foarte diferite se numeste eurispecie (fig.15).

Acţiunea factorilor ecologici; Factori climatici

Existenţa sistemelor ecologice implică desfăsurarea proceselor
energetice, bazate pe legile termodinamice. Astfel, au loc transformări de
energie precum si aporturi si pierderi ale acesteia sub formă de entropie
Legile fundamentale ale menţinerii vieţii se referă, pe de o parte, la
reciclarea materiei si, pe de altă parte, la economia de energie din cadrul
ecosistemelor. Diferenţa esenţială dintre ciclurile materiei si fluxul de
energie este aceea că, în timp ce elementele biogene, precum carbonul,
azotul, fosforul, apa s.a., circulă între biotop si biocenoză, putând fi
reutilizate la infinit, energia se scurge ca un flux univoc de la soare către
organismele vii.
Activitatea tuturor vieţuitoarelor necesită o sursă de energie; astfel,
pentru organismele autotrofe această sursă este direct energia solară, în timp
ce pentru organismele heterotrofe este reprezentată de substanţe care se
formează tot cu ajutorul energiei solare. Deci, în ambele cazuri energia
solară constituie direct sau indirect unica sursă de energie pentru
organismele vii.
Procesele biochimice care au loc în biosferă sunt procese naturale
care se produc conform principiilor termodinamicii. Din punct de vedere
termodinamic, ecosistemul este relativ stabil, intrările fiind constituite din
energia solară, precipitaţii si din antrenarea unor substanţe chimice, în timp
ce cea mai mare parte din iesiri este reprezentată de căldură, dioxid de
carbon, oxigen si materie antrenată de ape. Deci, căldura emanată către
mediu poate fi considerată energie dezordonată, adică entropie. Trecerea
materiei de la un nivel trofic la altul înseamnă cresterea entropiei din reţeaua
trofică. La nivelul unei biocenoze, organismele vii se află într-un permanent
schimb de materie si energie cu mediul. Sistemele ecologice sunt structuri
dinamice dependente de disiparea energiei în mediu, deci sunt disipative.
Având în vedere modul în care au loc transformările energiei în
cadrul ecosistemelor putem spune că principiile termodinamice se aplică si
în cazul proceselor ecologice. Astfel, energia nu poate fi creată, ea se
transformă după echivalenţe numerice precise (legea conservării sau
principiul I), iar aceste transformări sunt însoţite de disiparea unei anumite
cantităţi de energie sub formă de căldură (legea entropiei sau principiul II).
Factorii climatici se pot clasifica factori energetici reprezentaţi de
lumină si temperatură, factori hidrologici, precum umiditatea si precipitaţiile
si factori mecanici, reprezentaţi de vânt si ninsoare.
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii si este formată
din radiaţia vizibilă cu lungimi de undă cuprinse între 0,39 si 0,76μ.
Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică, exprimată prin
latitudine si altitudine, nebulozitate, transparenţa apei, panta s.a. Intensitatea
iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte), dar si unul anual, în funcţie
de poziţionarea planetei Pământ în raport cu Soarele. Accesibilitatea
resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială si
efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile
mediului de viaţă.
Datorită capacităţii de reglare a concentraţiei pigmenţilor asimilatori,
fotosinteza poate avea loc si în condiţii de luminozitate atenuată. Este
suficientă 10% din energia luminoasă maximă pentru declansarea si
susţinerea fotosintezei, care poate produce jumătate din biomasa obţinută în
condiţii de luminozitate optimă. Desi pare un paradox, valorile maxime ale
luminozităţii împiedică fotosinteza pentru numeroase specii de alge. Efectul
acestei luminozităţi puternice este reversibil, dacă acţiunea solară intensă nu
este de lungă durată sau dacă, prin turbulenţa apei, fitoplanctonul este
distribuit în zone cu o intensitate mai mică a luminii.
Distribuţia pe verticală a fotosintezei în ecosistemele acvatice
descrie o curbă în care maximul se situează nu la suprafaţa apei, acolo unde
intensitatea luminii este foarte mare, ci la adâncimi variabile în funcţie de
intensitatea luminii cuprinse între 1 si 4 m. Fotoinhibiţia, datorată luminii
excesive, apare numai în partea superficială a epilimnionului. În
ecosistemele eutrofe, bogate în nutrienţi, dezvoltarea abundentă a
fitoplanctonului la suprafaţa apei poate constitui un factor de limitare a
zonei trofogene, deoarece stratul de fitoplancton acţionează ca un ecran în
calea luminii.
În funcţie de intensitatea luminii pentru care activitatea fotosintetică
este maximă, distingem specii heliofite, sciafite si heliosciafite. Heliofitele
sau plantele de lumină, prezintă o crestere maximă sub lumină puternică si
nu tolerează umbra. Pentru a primi cât mai multă lumină ele îsi orientează
tulpinile si ramurile după sursa de lumină, astfel ele având un fototropism
pozitiv. Sciafitele necesită pentru dezvoltarea normală o umbră deasă.
Activitatea fotosintetică a acestor specii este optimă la intensităţi mici sau
chiar foarte mici (circa 50 lucsi). Heliosciafitele sunt plante cu preferinţe
intermediare în ceea ce priveste lumina.
În mediul acvatic predomină speciile sciafite autotrofe. Plantele
acvatice au pigmenţi care le permit utilizarea cantităţii de lumină necesare
din mediu. Cantitatea de lumină utilizată scade cu cresterea adâncimii.
Având în vedere aceste considerente, algele verzi si brune nu trăiesc la
adâncimi mai mari de 30 m, în timp ce algele rosii sunt adaptate la o
luminozitate mai redusă. Algele rosii se dezvoltă până la adâncimi cuprinse
între 60 si 80 m, la limita zonei fotice, iar pragul de compensare
fotosintetică a acestora este de câţiva lucsi. Această adaptare a algelor rosii
se datorează prezenţei unor pigmenţi, care permit menţinerea unei activităţila nivelul la care
absorbţia diferenţială a apei pentru radiaţiile rosii si
albastre nu lasă să existe decât lumină verde, puţin absorbită de plantele
clorofiliene verzi. Lumina exercită o acţiune importantă si asupra
zooplanctonului marin, care efectuează migraţii verticale de la zi la noapte.
Astfel, seara se apropie de suprafaţa apei, în timp ce ziua coboară până la o
anumită adâncime. Această deplasare se explică prin reacţia organismelor
planctonice la intensitatea luminii. Astfel, ele devin fotopozitive la lumina
atenuată si fotonegative la lumină puternică.
Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui
anumit nivel termic, este de natură alogenă, cum este cazul radiaţiei solare,
dar si autogenă, reprezentată de fenomene geotermale, biologice si
antropice. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor,
depinde de constanta solară, unghiul de incidenţă a razelor solare, grosimea
si coeficientul de transparenţă al atmosferei. Cantitatea de căldură absorbită
depinde si de capacitatea calorică a mediului de viaţă. Astfel, uscatul se
încălzeste de două ori mai mult decât apa, iar solul usor, nisipos, se
încălzeste mai repede decât solul greu, argilos. Temperatura variază în
funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare, înregistrând valori foarte diferite de la
o regiune la alta sau de la un moment la altul.
Temperatura reprezintă un factor limitant de primă importanţă,
deoarece ea controlează ansamblul de fenomene metabolice si condiţionează
repartiţia speciilor si comunităţilor de organisme vii în biosferă. Variaţiile
de temperatură ale mediului pe parcursul unui an produc profunde
modificări în activitatea de ansamblu a biocenozei si implicit a
ecosistemului. Temperatura are un rol limitativ pentru structura calitativă a
biocenozei. În cazul în care limita inferioară sau superioară a temperaturii de
toleranţă a unei specii este depăsită, specia este eliminată, chiar dacă restul
factorilor abiotici au o comportare normală.
Intervalul termic în care viaţa este posibilă este cuprins între minus
2000C si +100 0C, însă intervalul de toleranţă pentru cele mai multe specii
este mai îngust, de circa 600C. Domeniul variaţiilor termice suportate de
vegetaţie si animale este mai mare în regiunile subarctice si desertice decât
în mediile temperate. Cel mai mare grad de stenotermie se observă la
organismele oceanice.
Temperatura atmosferică condiţionează în mare măsură existenţa
organismelor terestre, acţionând asupra repartiţiei lor pe suprafaţa globului.
În anumite condiţii, perioada critică pentru specie poate fi depăsită prin
hibernare sau migrare.
Temperatura apei poate constitui un factor stimulativ, prohibitiv sau
letal pentru populaţiile de alge, influenţând direct metabolismul acestora.
Fiecare specie are o temperatură optimă de dezvoltare si un domeniu propriu de toleranţă. Unele
alge preferă temperaturi mai scăzute, de exemplu
diatomeele, iar altele dimpotrivă temperaturi ridicate, de exemplu
cionobacteriile. În funcţie de temperatura optimă la care se dezvoltă, are loc
o anumită variaţie sezonieră în care se produce un maxim sau minim al
dezvoltării populaţiei respective.
Rezistenţa plantelor la îngheţ este legată de conţinutul cât mai mic
de apă în ţesuturi, deoarece acesta scade punctul de congelare al plantei prin
cresterea conţinutului de aminoacizi.
În cazul nevertebratelor, rezistenţa acestora la temperaturi extreme
variază în limite largi, însă aceasta este mult mai mare pentru ouă sau
organisme în stare larvară decât pentru cele în activitate metabolică. Cea
mai mare sensibilitate la variaţii mari de temperatură se observă la
organismele acvatice si în ecosistemele continentale.
În cazul mamiferelor si păsărilor terestre din zonele reci se observă o
tendinţă de reducere a extremităţilor (urechi, aripi, gât, labe). O altă formă
de adaptare la frig ia în consideraţie tendinţa de crestere a taliei. În acest
sens, legea lui Bergman spune că dacă o grupă de vertebrate cu sânge cald
ocupă o arie de distribuţie geografică care se întinde pe mai multe zone
climatice, se constată că talia, deci masa speciilor, tinde să crească cu
latitudinea.
Pentru unele specii, temperaturile joase provoacă o diminuare
considerabilă a metabolismului. Astfel, o serie de animale intră în timpul
iernii în hibernare, proces însoţit de o scădere a temperaturii corporale si a
ritmului respirator si cardiac. De asemenea, există specii de pesti din râuri si
lacuri parţial secate în timpul verii, care intră într-o stare de somnolenţă, în
care toate activităţile vitale sunt încetinite.
Umiditatea este un factor abiotic indispensabil ecosistemelor. Apa
este solventul substanţelor minerale din rocile scoarţei biotopului si
reprezintă calea de migraţie a elementelor biogene din rocile litosferei în
materia vie a ecosistemului si invers. Ea mijloceste reacţiile chimice din
mediu si reacţiile biochimice din corpul plantelor si animalelor. Scăderea
umidităţii din anumite ecosisteme terestre a dus la variate si complexe
adaptări ale speciilor de organisme. Apariţia spontană a unei secete
prelungite în cadrul unor ecosisteme terestre, unde iniţial acest caracter nu
se manifesta sau era de slabă intensitate, poate duce la dispariţia multor
populaţii de plante sau animale, fapt ce schimbă fizionomia unităţii
ecologice.
Pentru viaţa organismelor vii, umiditatea aerului are o importanţă
deosebită, condiţionând intensitatea transpiraţiei si deci consumul de apă al
plantelor. Excesul de umiditate din aer frânează înflorirea, fazele de coacere
si favorizează dezvoltarea bolilor.