Student: Apostol Cristina Bianca

Anul III, AP
Grupa 40807

Creanțele bugetare

1. Noțiuni generale despre creanțe

În sens general creanța reprezintă obligația asumată de o persoană fizică sau juridică
(debitor) față de o altă persoană fizică sau juridică (creditor), care are la rândul lui o creanță,
atestată într-un raport juridic privind restituirea la un anumit termen a unei sume de bani sau a
unor bunuri. Această obligație rezultă dintr-o relație contractuală sau din lege. Datoria se
stinge prin executarea completă a obligației.
Creanța reprezintă latura activă a unui raport juridic de obligație.
În sens larg, prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât
latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui
drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.
În înțeles restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, fiind
deci sinonimă cu datoria ce revine debitorului.
Obligația, în sens larg, este așadar, acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul
subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor, și căruia îi
revine îndatorirea corespunzătoare de: a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.1

2. Noțiunea de creanță bugetară și natura juridică a acesteia

Conţinutul fundamental al raportului de drept financiar public îl constituie obligaţia
stabilită unilateral de către stat în sarcina contribuabililor (persoane fizice sau juridice) de a
plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul unuia din bugetele publice.

Dreptul procedural fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor ce se referă la

modalitățile de realizare în concret a dispozițiilor fiscale sau altfel spus, totalitatea normelor
ce reglementează modalitățile de realizare a actelor de administrare fiscală.
Colectarea creanțelor bugetare constituie în general, procedeul financiar de constituire
a fondurilor bănești destinate acoperirii cheltuielilor publice, atribuindu-li-se particularitatea
de obligații financiar-fiscale sau obligații finaciar publice, având deci natura juridică a
obligației de a plăti bugetului statului sumele de bani care erau individualizate ca impozite,
taxe sau alte obligații financiare.

1 Teoria generală a obligațiilor, Constantin Statescu, Corneliu Bîrsan, ed. Hamangiu, 2008, pag. 1
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

Creanțele care provin din obligația contribuabilului de plată a impozitelor, taxelor,

precum și a altor obligații nefiscale datorate bugetului general-consolidat al statului ori
bugetelor locale se numesc creanțe bugetare.
În privinţa naturii juridice a titlurilor de creanţă fiscală, în literatura juridică de
specialitate, s-au conturat două mari opinii:
 conform doctrinei de drept financiar, se susţine că titlul de creanţă fiscală este un act
de impunere şi are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public;
 conform doctrinei de drept administrativ, se susţine că titlul de creanţă este un act
administrativ.
Ţinând cont de legătura dintre dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice şi
având în vedere faptul că titlul de creanţă fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile
actelor de drept administrativ, consider că titlul de creanţă fiscală are natura juridică:

 a unui act administrativ în privinţa formei, deoarece manifestarea unilaterală de voinţă

are loc în cadrul activităţii executive, de organizare a executării legii şi de executare
în concret a acesteia, provenind de la persoane calificate, în sensul de organe ale
statului specializate în activitatea financiară sau de alte persoane împuternicite
potrivit legii;
 a unui act de drept al finanţelor publice, chiar de drept fiscal, în privinţa conţinutului.
Astfel, rezultă că titlurile de creanţă fiscală au o natură juridică mixtă de act administrativ
-fiscal.
În activitatea și practica financiar-bugetară sunt utilizate conceptele de „creanță
bugetară” și „creanță fiscală”, fără o delimitare conceptuală clară între acești doi termeni,
ceea ce generează interpretări diferite, ambiguități și neclarități. Potrivit articolului 21 din
Codul de procedură fiscală, „creanța fiscală reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit
2
legii, rezultă din raporturile de drept material-fiscal”. Această dualitate în exprimare, atât
termenul de Creanţă fiscală cât şi termenul de Creanţă bugetară, se datorează faptului că, prin
Ordonanţa Guvernului 11/1996, titlul de creanţă bugetară a fost stabilit de către legiuitor
ca fiind “actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele
bugetare, întocmit de către organele de specialitate, sau de persoane împuternicite, potrivit
legii”, iar prin Codul de procedură fiscală legiuitorul reglementează titlul de creanţă fiscală
pe care îl defineşte ca fiind “actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa
fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potivit legii”, în
sensul că, noua noţiune este mai cuprinzătoare şi se referă la orice drepturi patrimoniale care,
2 Executarea silită, Dumitru A.P. Florescu, Paul Coman, Theodor Mrejeru și alții, Ed. CH Beck, 2007, pag 95
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material - fiscal, aşadar, atât la creanţele statului
împotriva contribuabilului, cât şi la creanţele contribuabilului împotriva statului rezultate din
plata unor impozite şi taxe nedatorate. Titlurile de creanţă nu se referă doar la obligaţiile
fiscale (impozite şi taxe), acesta putând să conţină şi alte categorii de obligaţii de natură
pecuniară (amenzi sau alte venituri nefiscale).

1. Izvorul, particularitățile și clasificarea titlului de creanță bugetară

Izvorul creanței bugetare este întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege
care instituie şi reglementează un venit al bugetului general al statului.

Principalele izvoare de drept privind creanța bugetară sunt: Constituția ca izvor

general care stipulează obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice, Codul Fiscal
care reglementează întinderea creanței fiscale, Codul de procedură fiscală care stabileşte şi
individualizează creanţa fiscală, Legea de aprobarea a bugetului de stat etc.

Obligaţia concretă de plată se naşte dintr-un act care se numeşte generic titlu de
creanţă, iar principalul beneficiar al obligaţiei financiar - fiscale este statul, reprezentat prin
organele fiscale create în cadrul administraţiei de stat.

Condiţiile de stabilire, modificare şi stingere a obligaţiei fiscale sunt reglementate în

mod unitar pentru toate categoriile de venituri fiscale. Modificarea obligaţiei bugetare poate
fi determinată de cauzele prevăzute în general de actele normative care reglementează
veniturile bugetare.
Dreptul procedural fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor ce se referă la
modalităţile de realizare în concret a dispoziţiilor fiscale sau altfel spus, totalitatea normelor
ce reglementează modalităţile de realizare a actelor de administrare fiscală.
Prin lege se arată că prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de
organele fiscale în legătură cu:
 înregistrarea fiscală;
 declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume datorate bugetului general consolidat;
 soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte sume datorate bugetelor publice (ale
statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale) se pot stabili, fie prin declaraţie fiscală
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

întocmită şi depusă de către contribuabil, fie prin decizie de impunere emisă de către organul
fiscal.
Declaraţia fiscală este documentul care se depune în mod obligatoriu la organele
fiscale de către persoanele stabilite prin lege şi care conţine, în principiu, o declarare a
obligaţiilor fiscale ori a bunurilor sau veniturilor din a căror deţinere decurg obligaţii fiscale
ale subiectului de la care emană declaraţia.
Pentru întocmirea declaraţiei fiscale contribuabilul completează un formular pus la
dispoziţie gratuit de către organul fiscal, care trebuie să fie corect, complet şi de bună
credinţă, care se depune la registratura organului fiscal, prin poştă sau prin mijloace
electronice.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea
din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de înştiinţarea
contribuabilului despre faptul că a depăşit termenul de depunere a declaraţiei fiscale şi că
după trecerea unui termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării creanța devine exigibilă.
Decizia de impunere este actul administrativ fiscal emis de către organul competent şi
care cuprinde obligaţia fiscală de plată, ce cade în sarcina contribuabilului, desemnat prin
acel document, având obligaţia de a îndeplini toate condiţiile de formă pentru această
categorie de acte.
Aceasta trebuie să cuprindă:
 tipul de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetelor publice;
 baza de impunere;
 cuantumul impozitului datorat de către contribuabil pentru fiecare perioadă
impozabilă.
Decizia de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei creanţe fiscal,
iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor fiscale, pe baza ei se porneşte executarea silită. Pe
baza şi cu ajutorul datelor cuprinse în deciziile de impunere se întocmesc registrele de
evidenţă a contribuabililor denumite „roluri fiscale”.
Particularitățile titlului de creanță bugetară:

 este un act juridic declarativ de drepturi și obligaţii - prin emiterea sau confirmarea
titlului de către organele competente, se constată dreptul statului de a încasa sumele
de bani datorate bugetului de stat şi obligaţia în acest sens ce revine contribuabilului;
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

 este executoriu de drept - în măsura în care contribuabilii nu işi execută la termenele

stabilite obligatia de a plăti sumele cuvenite bugetului de stat, organele fiscale au
dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor sume.
Titlurile de creanţă bugetară pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
 După scopul urmărit, putem distinge:
 titluri de creanţă explicite, întocmite exclusiv în acest scop;
 titluri de creanţă implicite, adică acte care implicit sunt şi titluri de creanţă
fiscală, chiar dacă au fost întocmite în alt scop.
 După relaţia ce se poate stabili cu alte categorii de acte juridice:
 titluri de creanţe principale;
 titluri de creanţe complementare.
În activitatea de colectare a creanțelor bugetare întâlnim o varietate de titluri de
creanță, astfel cele mai importante titluri sunt:
 actul/documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe
şi contribuţii, care se emite de către organele de specialitate pe baza declaraţiilor
depuse de contribuabili, sau alte documente privind materia impozabilă;
 declaraţia sau documentul întocmit de plătitor prin care declară impozitul, taxa,
contribuţia ori alte venituri bugetare, în cazul obligaţiilor bugetare care se stabilesc de
către acesta, potrivit legii;
 documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de organele abilitate
de lege în acest scop pentru diferenţele constatate între obligaţiile de plată determinate
de plătitor şi cele legal datorate, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere,
precum şi alte penalităţi stabilite conform legii cu privire la impozite, taxe, contribuţii
şi alte venituri bugetare;
 declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
 documentul de plată sau actul prin care s-au anulat, conform legii, timbrele mobile
fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau
taxe de timbru;
 procesul-verbal de constatare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege,
pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
 ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecatoreşti ori
un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

judiciare şi al altor creanţe bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa
judecatorească;
 procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de
plată, pentru obligaţii bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere, stabilite
de organele competente pe baza evidenţelor proprii;
 decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi administrative de
atac sau hotărârea judecatorească definitivă şi irevocabilă prin care se stabileşte
obligaţia la plată a creanţelor bugetare;
 actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată
privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi
costurile bancare din recuperarea sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară
nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de
cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli;
 hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care se stabileşte obligaţia de
plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli provenite din asistenţa
financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din
fondurile de cofinanţare aferente acestora;
 creanţele care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de
instituţii publice, provenite din venituri proprii şi cele rezultate din raporturi juridice
contractuale;
 alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se
individualizează creanţe bugetare.

Titlurile de creanță sunt expres prevăzute de lege având particularități ce nu dau loc
interpretărilor prin analogie.

A. Raportul juridic de drept material - fiscal

Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților
(contribuabil sau orice altă persoană sau entitate fără personalitate juridică și creditorul
bugetar), potrivit legii și reprezintă dreptul statului exercitat prin organele sale de a stabili,
exercita și stinge creanța pe care o are debitorul către bugetul general al statului.
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale pe

de o parte și contribuabilul sau alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul
acestui raport.
Contribuabil este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general
consolidat, în condițiile legii.
Articolul 17 din Codul de procedură fiscală statuează subiectele raportului juridic
fiscal, iar contribuabilul este definit ca fiind “orice persoană fizică sau juridică sau orice altă
entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume
bugetului general consolidat, în condițiile legii.”
În afară de debitorul propriu-zis, persoană fizică sau juridică, pot fi urmăriți și
garanții sau scucesorii debitorului cu excepția creanțelor născute din amenzi pentru
persoanele fizice.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut și o procedură de recuperare a creanțelor născute
din impozite și taxe ce nu mai pot fi recuperate de la debitorii declarați insolvabili.
Astfel s-a instituit o garanție a executării obligațiilor de plată la bugetul general
consolidat, prin statuarea unei solidarități a debitorului cu persoanele fizice sau juridice care,
în cei 3 ani anteriori declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active
de la debitori care își provoacă astfel insolvabilitatea, precum și administratorii, asociații,
acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare
prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă a bunurilor mobile și
imobile proprietatea acesteia.
Legiuitorul a avut în vedere la instituirea solidarității pasive, că atunci când creditorul
va dori, sa poată să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestației care formează
obiectul obligației.
a) Creditorul bugetar (statul) este reprezentat de Agenția Natională de Administrare
Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică, unitățile administrativ –
teritoriale prin autoritățile administrație publice locale și compartimentele de
specialitate ale acestora și alte entități prevăzute de lege.
Creanțele fiscale și obligațiile fiscale corelative se nasc în momentul în care, potrivit
legii, se constituie baza de impunere care le generează și în consecință se naște dreptul
organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată.
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

b) Debitorul bugetar - obligația de plată în general. Executarea obligației se face de

către debitor, ca regulă generală, de bună voie, prin plată. Așadar, putem defini plata
ca fiind executarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent de obiectul ei.
Plata nu înseamnă doar executarea voluntară a obligației, ci poate fi considerată ca un
act juridic, o convenție între cel care execută și cel care o primește, este un act juridic animo
solvendi, făcut cu intenția de a executa o obligație.
Creanțele bugetare care sunt în sarcina debitorului sunt:
 obligații către bugetul general consolidat al statului ori bugetele locale
provenite din impozite și taxe, amenzi, cheltuieli de judecată, imputații,
despăgubiri ori alte obligații bugetare;
 obligații reprezentând contribuții de asigurări sociale, de sănătate, de șomaj,
pentru contribuții de muncă și altele asimilate acestora;
 sume plătite în contul beneficiarilor de credite interne și externe garantate de
stat și altele asimilate acestora;
 creanțe ce provin din: participațiile statului la formarea unor societăți
comerciale, din exporturile efectuate înainte de 1989 în baza acordurilor
încheiate de Guvernul României, cu alte guverne;
 alte creanțe bugetare.
Plătitor al obligației bugetare este debitorul sau persoana care, în numele debitorului,
conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe,
contribuții, amenzi și alte venituri bugetare.
Persoana fizică este răspunzătoare pentru plata obligaţiilor ce-i revin, iar pentru
persoanele juridice cu sediul în România care au sucursale și/sau puncte de lucru, plătitor de
obligații bugetare este persoana juridică atât pentru activitatea proprie, cât și în numele
sucursalelor și/sau al punctelor de lucru, după caz, cu excepția impozitului pe venitul din
salarii, pentru plata căruia persoana juridică poate împuternici sucursalele și/sau punctele de
lucru.
Pentru sucursale și/sau puncte de lucru cu activitate în România, care aparțin unei
persoane juridice cu sediul în străinătate, plătitor de impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte
venituri bugetare, precum și accesorii ale acestora este sucursala și/sau punctul de lucru, după
caz.
În cazul în care obligația bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt obligați la plata
sumei datorate, după caz, în condițiile legii, următorii:
a) moștenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale
referitoare la faliment;
d) persoana care iși asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de
plată sau printr-un alt act ȋncheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la
nivelul obligației de plată;
e) alte persoane, în condițiile legii.
A. Stingerea creanțelor bugetare
Modalităţile de stingere a creanţelor bugetare sunt: încasare, compensare, executare
silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi alte forme prevăzute de lege.
În funcţie de modalităţile de achitare a datoriei sau de felul în care se fac evaluarea şi
valorificarea bunurilor, contribuabilii pot să ştie ce avantaje sau dezavantaje există în fiecare
caz în parte şi pot lua deciziile potrivite.
a) Plata şi compensarea
Cel mai comun mod de a stinge obligaţiile către stat este plata voluntară, care se
efectuează prin trezoreria statului, într-un cont unic, indiferent de bugetul căruia îi este
destinată.
Însă contribuabilul poate avea diferite creanţe către stat, constând în sume care trebuie
restituite sau compensate, după caz. De exemplu, cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală
ca urmare a unei erori de calcul, cele de rambursat de la bugetul de stat etc.
.
b) Înlocuirea creanţei bugetare cu imobile – Darea în plată
Debitorul persoană juridică, proprietar al unor bunuri imobile, poate cere organului
fiscal stingerea unor creanţe bugetare prin “darea în plată” a acestor bunuri. Dare în plată
înseamnă înlocuirea creanţei cu imobilele respective.
Procedura este reglementată prin Ordinul MFP nr. 486/15 iunie 2007 pentru aprobarea
Procedurii privind stingerea creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte venituri datorate
bugetului de stat şi/sau a creanţelor reprezentând contribuţii sociale administrate de
Ministerul Finanţelor prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor bunuri imobile
proprietate a debitorilor.
Stingerea creanţelor bugetare se va face la valoarea cea mai mică dintre valoarea
stabilită prin evaluare, de către experţi autorizaţi şi valoarea de inventar evidenţiată în
contabilitatea persoanei juridice debitoare, stabilită pe fiecare bun imobil în parte.
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

c) Prescripţia datoriei bugetare

Dacă trece o perioadă de timp şi organele statului nu au acţionat conform procedurilor
legale pentru stabilirea sau recuperarea datoriei , dreptul de a acţiona împotriva
contribuabilului se prescrie, adică nu mai poate fi exercitat.
În materie fiscală, termenul de prescripţie este de 5 ani, însă poate fi şi de 10 ani, dacă
datoriile către stat sunt stabilite în urma comiterii unor infracţiuni, cum ar fi evaziunea
fiscală.
Dacă organul fiscal a omis să stabilească obligaţiile fiscale ale contribuabilului,
termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care s-a născut creanţa (când s-a format baza de impunere care o generează). Dacă este
vorba de executarea silită a creanţei, termenul curge de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care obligaţia fiscală a devenit scadentă.
d) Scăderea pentru cauze de insolvabilitate
Pentru creanţele bugetare ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, care nu
au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare dispune scoaterea
creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată. În cazul acestor debitori,
executarea silită se întrerupe, însă organele fiscale au obligaţia ca, cel puţin o dată pe an, să
efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de
executare silită.
Dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri sau
venituri urmăribile, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din
evidenţa analitică pe plătitor. Scăderea se face şi în cursul perioadei de prescripţie în cazul
debitorilor, persoane fizice, decedaţi sau dispăruţi, pentru care nu există moştenitori care au
acceptat succesiunea.
Creanţele bugetare urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa
acestora în cazul în care debitorul se găseşte în stare de insolvabilitate ce se aplică în
următoarele situaţii:
 debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
 când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite
neachitate;
 debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
 debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut ori în alte locuri
unde există indicii că a avut avere nu se găsesc venituri sau bunuri impozabile;
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

 când potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas
neachitate obligaţii bugetare.
a) Anularea creanţelor bugetare
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin
poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de
executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea
somaţiei prin poştă sunt suportate de organul fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de
10 lei, se anulează, iar anual, prin hotărâre a guvernului, se stabileşte plafonul creanţelor
fiscale care pot fi anulate.
b) Executarea silită a obligaţiilor bugetare
Înaintea valorificării bunurilor prin executare silită, acestea vor fi evaluate. Evaluarea
se efectuează de către organul de executare prin experţi evaluatori proprii sau prin experţi
evaluatori independenţi. Organul de executare va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de
rata inflaţiei.
Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama atât de
interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului
urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate într-una dintre
modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale
cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.

A. Modalități de protejare a creanței prin constituirea de garanții

Creditorii, oricare ar fi aceia, își doresc să aibă garanții cât mai sigure și prioritare
asupra creanțelor lor pentru ca, dacă debitorul va fi supus unei executări silite, să fie feriţi de
concursul celorlalți creditori în baza gajului general al creditorilor chirografari. În această
direcție în anumite perioade în derularea raportului juridic, se constituie diverse garanții care
să le garanteze recuperarea creanței în integralitatea sa în momentul ajungerii la scadență în
situația în care debitorul nu binevoiește să-și onoreze de bunăvoie obligația.
Rațiunea firească finală a existenței oricărei obligații este executarea ei și garantarea
obligației constituie o măsură de asigurare a acestei executări, iar creditorul este nevoit să fie
asigurat împotriva riscului insolvabilității debitorului, insolvabilitate care este determinată de
împrejurarea că pasivul depășește activul.
Student: Apostol Cristina Bianca
Anul III, AP
Grupa 40807

Bibliografie

1. Constantin Statescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, ed.

Hamangiu, 2008
2. Dumitru A.P. Florescu, Paul Coman, Theodor Mrejeru și alții, Executarea silită,
Ed.CH Beck, 2007