Sunteți pe pagina 1din 60

LITERATURA PROFESORI TITULARIZARE

CUPRINS

I. SPECII LITERARE :
1. Basmul cult

2. Povestirea

3. Nuvela

4. Romanul

II. POEZIA

1. Luceafarul ,Revedere– Mihai Eminescu

2. Plumb - Bacovia

3. Testament,Flori de mucigai – Tudor Arghezi

4. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii , Lumina– Lucian Blaga

5. Riga Crypto si lapona Enigel –Ion Barbu

6. In dulcele stil classic, Leoaica tanara iubirea – Nichita Stanescu

III. PROZA

1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga

2. Hanu Ancutei – Mihail Sadoveanu

3. Moara cu noroc – Ioan Slavici

4. Ion, Padurea spanzuratilor – Liviu Rebreanu

5. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Camil Petrescu

1
6. Enigma Otiliei – George Calinescu

7. Morometii – Marin Preda

IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA)

1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale

2. Iona – Marin Sorescu

V. CRITICI LITERARI

1. Eugen Lovinescu

2.Titu Maiorescu

2
SPECII LITERARE
BASMUL
Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta
intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.

Particularitatile basmului cult:


-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, ediane, finale);
-motive narative:calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);
-spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu
un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la
intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai
putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva
(se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca
„scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
3
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie
terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al
XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu).
In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile
Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in
subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine
relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:


-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)    
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii    
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale  sau   
insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

4
NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc) ;
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute 
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata
si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

Clasificare:

1. Romanul Doric :
Doric- prima virsta a romanului, o virsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda, „Enigma Otiliei” De
G.Calinescu.

2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a intii
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta
- compozitia este moderna
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”, „Adela” de
G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

5
3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice

„Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului”


de. St. Banulescu. 

POEZIA

MIHAI EMINESCU
Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota:
„Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze
cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu
sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar
in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara
„Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind:
folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”,
„Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”,
„Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in
contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele
brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului
pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”,
„Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul
Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n
ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si
„noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de
soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este
utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele
romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul”
atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si
pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a
inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea
terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din

6
intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al
visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite.
Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de
atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de
catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer,
prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in
ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema
poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de
simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un
poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in
care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din
rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna
intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale
puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele
personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii
personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n
toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca
astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca
Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu
par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n
vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar
Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care
ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-
un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”,
„Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.”
Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a
Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e
marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea,
elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate
in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea
dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si
ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a
doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe
coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere
spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece
singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in
vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
7
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean
copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor
la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca
nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si
spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de
dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a
deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin
si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”.
Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu
amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea
fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de
geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul
alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira
catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea
efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.”

Revedere
Mihai Eminescu

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care
codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta poezie reflecta
o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde
ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicând totodata și
sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la
Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin
curgerea sa implacabila și ireversibila conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.

8
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri distincte: unul
uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari și celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum și
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult".
Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l
ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic
al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a
timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar
precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica,
versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei
trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta
acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-
mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica,
eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva
elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu
soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale
codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al
efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei
universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul,
doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum
am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;

9
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila intre
glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai
mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori
la acel sublim impersonalism poporan".

Plumb
de George Bacovia
opera apartinand simbolismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se impune in primele
decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Poezia „Plumb” deschide
volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu, in 1916.
Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la
acest curent literar fiind muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea termenului „plumb” de sase ori
pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua strofe: „Dormeau adanc sicriele de plumb”,
„Dormea intors amorul meu de plumb”, „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-
am inceput sa-l strig”, „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. S-a observat
frecventa consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar si a vocalelor inchise „u”, „i”, „i”, care
contribuie la cresterea sonoritatii versurilor. Rimele masculine, cu accentul pe ultima silaba a
cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la muzicalitatea textului. Nu in
ultimul rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de prezenta paralelismului sintactic, care confera si
simetrie poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in
primul rand prin compozitie. Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu masura versurilor de 10 silabe
si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei de-a doua strofe fata de prima este vizibila nu
numai la nivelul constructiei sintactice: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul
meu de plumb”, dar si in distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din
ambele strofe se incheie cu termenul „plumb”. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale
inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de elemente: cavoul, sicriele,
coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se stie ca orice creator, indiferent de
epoca, isi simte harul ca pe o povara, ca pe o condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia
proiecteaza aceasta traire la dimensiuni infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce
contemporanii ii reprosau lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe culmile disperarii.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin
intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita. Reluarea simbolului central, plumbul,
da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri din text sunt: cavoul, exprimand izolarea
artistului, dar si limitarea existentei umane, sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate
accentuand ideea de apasare existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale
vitregiei unui univers in care nimic nu traieste cu adevarat.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in care autorul
isi exprima conceptia despre conditia poetului in societate. Astfel, o prima idee poetica relevanta
pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele poetului evidentiaza durerea neputintei de
a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede inabusit,
al unei constiinte care asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru
sublinierea temei textului este aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara,
hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume, pustie si rece ca un cavou: „Stam
singur in cavou...si era vant”. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul transfigurat al tuturor
limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit, singur si nefericit, idee evidentiata
prin repetarea obsesiva a unor sintagme: „Stam singur in cavou...si era vant”, „Stam singur langa
mort...si era frig”.
Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza
viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, elementele de opozitie si de simetrie,
motivele poetice.

10
Incipitul operei, „Dormeau adanc sicriele de plumb”, ilustreaza o exceptionala capacitate de
vizualizare, cu ajutorul unui lexic restrans. Incipitului ii este conferita sarcina de a introduce cititorul
intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata proprietati umane si se substituie omului, asa
cum se observa chiar din strofa intai. Verbul la timpul imperfect „dormeau” creeaza impresia de durata
supsendata, de timp incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul
strofei a doua. Sustantivul concret „sicriele” capata un rol esential, potentat si de constructia nominala,
cu rol de calificare „de plumb”, ce tine loc de adjectiv.
Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii confera caracter de
generalitate si care este potrivit pentru determinari: „sicriu de plumb”, „flori de plumb”. El
prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat si in finalul ultimului vers. Se creeaza astfel
o circularitate dramatica a discursului poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate
strivitoare. Plumbul este un metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare
sufleteasca, oboseala. Metaforic, el sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.
Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin compozitia textului.
Deoarece sicriele, ca si florile, ca si coroanele sunt „de plumb”, se poate deduce ca perceptia asupra
realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este procedeul dominant de structurare a textului, fiecarui
vers din prima strofa corespunzandu-i un vers din a doua: „Dormeau adanc sicriele de plumb”,
„Dormea intors amorul meu de plumb”; „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-
am inceput sa-l strig”; „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. Simetria
este data de plasarea termenului „plumb”, precum si a liniei de pauza si a punctelor de suspensie in
aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.
Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul, cavoul, vantul,
somnul, frigul, singuratatea. Toate acestea alcatuiesc un camp semantic unic al mortii
atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: „mort”, obiecte: „sicriele de plumb”, sentimente:
„amorul meu”. Lumea este, in viziunea poetului, un spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care
nu poate evada si care il constrange permanent.
Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se constituie intr-o
opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica
despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Lumina

de Lucian Blaga

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume
„sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase
absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă” deoarece viitorul poet nu a vorbit până la
vârsta de 4 ani. Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm.
Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga stă în îmbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia,
care mărturiseşte - prin bogăţia metaforică, prin terminologia originală - viziunea sa poetică, lirica
evoluând atât în raportul dintre eu şi lume, cât şi în modalitatea de expresie.

Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de
dorinţa eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creaţiilor lirice din
acest volum ilustrează natura, iubirea şi moartea, concepte esenţiale ale existenţei. Poezia Lumina a
fost publicată în revista „Glasul Bucovinei”, în 1019 şi inclusă apoi de Lucian Blaga în volumul de
debut, Poemele luminii, apărut în acelaşi an.

Tema poeziei

Poezia este o confesiune-artă poetică şi concentrează, în germene, întreaga lirică erotică din
volum, intensitatea iubirii fiind exprimată prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce
defineşte starea spirituală, de „iluminare”, a eului liric.

11
Titlul poeziei

Titlul poeziei „Lumina” este o metaforă revelatorie reprezentativă pentru sistemul filozofic al
lui Lucian Blaga şi sugerează cunoaşterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vieţii,
constituind, totodată, un concept esenţial pentru existenţă.

Structura poetică şi semnificaţiile lirico-filozofice, limbaj artistic

Poezia Lumina este structurată în trei secvenţe lirice: prima şi ultima strofă ilustrează
monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua şi a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa
a patra exprimă, printr-o interogaţie retorică, incertitudinea şi neliniştea provocate de natura
misterioasă a luminii.

 Strofa întâi

Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzaţie trăită şi receptată de eul liric până
în străfundurile fiinţei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelaşi cu „lumina mea” din
poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginată ca un principiu energetic universal.

Lumina care-i năvăleşte în inimă la apariţia iubitei („Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept
când te văd”) sugerează extazul iubirii şi „un strop”, („poate că ultimul”) din lumina originară, trăirea
căpătând dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina
aceea-nsetată adânc de viaţă?”.

Metaforele „ziua dintâi” şi „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” definesc lumina primordială,
forţa demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viaţa. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul
Creaţiei. Sinestezia (figură de stil care transpune metaforic un simţ ui limbajul altui simţ) creează stări
tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept
când te văd”.

 Strofa a doua

Naşterea Universului este precedată de haosul primar, de „Nimicul” care „zăcea-n agonie” şi
„plutea-n întuneric”, până când „Nepătrunsul” a făcut un semn şi a rostit cuvintele biblice „Să fie
lumină!”. Relaţiile de opoziţie „întuneric” / „lumină” susţin ideea genezei, când „a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului iniţial
este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum îl numeşte Blaga) prin
metafora revelatorie „Nepătrunsul”, care, în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii -
„Nepătrunsului ascuns” - sugerează misterele Universului. Verbele la imperfect („zăcea”, „plutea”)
sugerează atemporalitatea ce defineşte haosul primordial, iar perfectul compus în inversiune - „dat-a”-
şi conjunctivul „Să fie”, ambele cu nuanţă imperativă, exprimă porunca divină a Genezei.

 Strofa a treia

Strofa a treia începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O mare / şi-un vifor
nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de păcate, de doruri, de-avânturi, de
patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste simboluri principalele componente ale vieţii, de
care are parte sufletul omenesc în întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile
lumeşti şi celeşti.

 Strofa a patra

  Strofa a patra este un distih şi este realizată sub forma unei interogaţii retorice care exprimă
ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nici o legătură cu lumina primordială.
Revelaţia eului liric privind imaginea lumii aflate în pericol de a se desacraliza este sugerată de

12
metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea receptării misterelor fiind exprimată de sintagma
dubitativă „Cine ştie?”.

Strofa a cincea

Ultima strofă o reia, parţial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se
pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reacţie
afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite: „Lumina ce-o „simt năvălindu-mi în piept
când te văd - minunată”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugerează desăvârşirea eternului feminin
întruchipat de iubită, fiind şi prima referire la această ipostază erotică.

Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”, care se
dovedeşte a fi misterul iubirii, calea esenţială de cunoaştere şi de viaţă: „e poate că ultimul strop / din
lumina creată în ziua dintâi”. Ideea constituie substanţa fundamentală a filozofiei lui Lucian Blaga în
definirea cunoaşterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmaţia: cunoaşterea înseamnă iubire.
Nuanţa dubitativă „poate” concentrează incertitudinea eului liric despre faptul că, din toată „lumina
aceea-nsetată adânc de viaţă”, n-a mai rămas decât „un strop” pentru iubire.

Prezenţa în poezie a persoanei I şi a II-a singular manifestată atât în desinenţa verbelor, cât şi
prin pronume susţin ideatic lirismul subiectiv şi încadrarea creaţiei în specia artă poetică. Ca element
de recurenţă, se evidenţiază în poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenţa lui în
fiecare strofă: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetată”, „Să fie lumină!”,
„nebun de lumină”, „orbitoarea lumină”.

Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirmă că „sensul de lumină a cunoaşterii este total
suprapus sensului primordial al existenţei, al fiinţei. Verbul a crea devine şi el sinonim cu punerea la
imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiană este deci o chestiune de semantică poetică originală: a fi
devine sinonim cu a crea şi a cunoaşte”.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


de Lucian Blaga
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie
fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si
poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e mereu catre izvoare”, spune Blaga, completand:
„Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu
se destrama”, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de
elemente estetice autohtone si forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut,
intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica,
incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori
extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci anticlasica,
anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul
poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament
(procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care
demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de prozodie clasica permite exprimarea
fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu
mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu
se supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile
prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a
mesajului filosofic al poeziei.

13
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text
dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers
si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine
el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista
cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii
pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin
versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Pe de alta parte, exista cunoasterea de
tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea
misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum
insusi poetul subliniaza: „eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o
prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia
sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential insusi conceptul de arta poetica,
in viziunea sa acesta nefiind inteles ca „mestesug”, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in
univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune,
pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita
prezenta prin pronumele personal „eu”, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul
pronominal posesiv „mea”, precum si prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”. O
a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea
menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul
este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: „Uneori, datoria noastra in fata
unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister
si mai mare.” Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” si „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de
opozitie si de simetrie, figurile semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit
universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim termen al sintagmei: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari
dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan
artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele
si de a cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni
alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul
de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei
in lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in
raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor lumii.
Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma circulara, dar si la
mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”.
Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente.
Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in
flori, in ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”
sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt
elemente vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane,
ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac
trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister,
moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere:
„Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-”.
Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea poetul refuza cunoasterea
paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin
amplificarea lui prin imaginatie.
Ultima secventa are rol conclusiv „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte” si
surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric,
este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului.

14
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de
cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor
„sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-cunoasterea paradisiaca opusa
sintagmei „lumina mea”-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii
poetice din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final
apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si buze si morminte”, pentru a evidentia importanta egala pe care
poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si
substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola de minuni a lumii”,
sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni. Prin repetarea
seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” se surprinde una dintre temele
fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu
razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si
eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre
poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata
prin repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene,
evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eu-
lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie moderne, talentul si forta
artistica deosebita ale acestui mare creator roman.

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna
Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta
de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea
de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai",
aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a
hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun
acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul",
"Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca
"Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana.
Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe
dinauntru".

    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica
a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind
-asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul
"Cuvinte potrivite".
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe
care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari
interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si
al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul
creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea
inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi
timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica
intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua 
categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai -
ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a

15
evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand
parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand
crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind
dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele
scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric"
versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu
puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca,
lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul",
"leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului
nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul.
Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar
sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de
scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia,
deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai
percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera
sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita
profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului
cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O
simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a
creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le
opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie
lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea
fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un
regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii
spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica
viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din
vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera
atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie.
Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea
liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv
relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea
inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane,
toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi
devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi
recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii
romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este
consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului
nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

16
Testament
De Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima
jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand
modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat
prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”,
in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul
tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii
poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat,
numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie
lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele
pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor
Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia
„Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente
arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”,
neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”,
termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta
poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea,
prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile
raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in
frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti
si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt
artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face
referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un
artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale:
„Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou,
pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o
concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe
canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului
pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca
vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul
clasei sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta
poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile,
pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la
indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata
a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In
sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce
urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul
face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa
artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de
la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de
recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera
17
si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee
si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre
cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide
calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al
unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori
revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate
parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta,
integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile
materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si
la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza
stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare
vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in
care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar
masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc
puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea
noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la
expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau
impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o
singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in
constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie
artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”,
completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-
se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai
exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la
realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
„zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta
treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

Riga Crypto si lapona Enigel


de Ion Barbu
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Ion Barbu se impune in primele
decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. „Riga Crypto si lapona
Enigel” este unul dintre cele mai cunoscute si mai apreciate dintre textele sale poetice.
Poemul se incadreaza in modernism prin constructia textului. Acesta este realizat prin
tehnica povestirii in rama, imbinand cele trei genuri literare: epic, liric si dramatic. Primele patru strofe
reprezinta rama viitoarei povesti, fiind construite pe baza unui dialog dintre menestrelul ce invioreaza
atmosfera si un nuntas, fixandu-se, in acelasi timp, coordonatele de timp si de spatiu: „Menestrel trist,
mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta.”, „Azi zi-mi-l stins, incetinel/La spartul nuntii, in camara.”
Imbinarea genurilor literare este evidenta in acest text: genul epic se evidentiaza prin modul in care
este relatata povestea, mai ales ca autorul insusi isi subintituleaza poezia „balada”, genul dramatic este

18
reprezentat prin dialogul dintre personaje, iar genul liric isi gaseste punctul de plecare in utilizarea
lirismului obiectiv sau a liricii „personajelor”.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in
primul rand prin compozitie. Prima parte a poemului include primele patru strofe, constituite ca rama
a povestii. Menestrelul e rugat sa cante la finalul unei nunti, despre o poveste de dragoste neimplinita
dintre Enigel si riga Crypto. Partea a doua se constituie din mai multe secvente: portretul lui Crypto,
descrierea regatului acestuia, portretul laponei Enigel, tinuturile acesteia, intalnirea dintre cei doi, cele
doua chemari ale rigai si refuzurile laponei(surprinzand si diferentele ireductibile dintre cele doua
lumi), precum si pedepsirea lui Crypto.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin
intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita: inelul, nunta, numele celor doua
fiinte, soarele. Inelul este simbolul perfectiunii si apare in text pentru a sublinia nunta dorita de
Crypto, dar imposibil de realizat: „Dar soarele aprins inel”, „Iar soarele acuma sta/Zvarlit in sus, ca un
inel”. Soarele este simbol al aspiratiei catre cunoastere, catre intelepciune, pe care le doreste lapona
Enigel. Numele celor doi protagonisti sunt simboluri pentru statutul lor in lumea din care provin.
Nunta nerealizata arata ca cele doua fiinte provin din lumi diferite si unirea lor nu este posibila, iar
nunta realizata, din finalul poeziei arata ca fiinta inferioara s-a casatorit cu o fiinta de acelasi fel,
maselarita, tot o planta otravitoare ca si el.
O prima idee poetica relevanta pentru sublinierea temei si viziunii despre lume a poetului
este cea reprezentata de incompatibilitatea celor doua lumi. In deschiderea partii a doua, se schiteaza
portretul craiului Crypto. Asupra lui planeaza suspiciunea ca ar fi fost vrajit sa ramana vesnic tanar:
„La vecinic tron de roua parca/Dar printre ei barfeau buretii/De-o vrajitoare manatarca/De la fantana
tineretii.” In aceasta lume obscura, inferioara, a intunericului, el se detaseaza de ceilalti,pentru ca
refuza sa isi asume destinul si nu doreste sa isi perpetueze specia: „Si rai ghioci si toporasi/Din
gropiieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas/Ca nu voia sa infloreasca.”
Prin antiteza, Enigel este simbolul fiintei evoluate, reprezentand taramul gandirii. Numele ei
sugereaza aspiratia spre dimensiunea solara. Lapona parcurge un drum initiatic: „De la iernat, la
pasunat.” Ea poposeste in regatul lui Crypto, intalnirea dintre cei doi fiind posibila numai pe taramul
visului, avand in vedere incompatibilitatea celor doua lumi: „Pe trei covoare de racoare/Lin adormi.”
Aceasta secevnta este similara celei care evidentieaza lumea onirica din „Luceafarul”, in care s-au
intalnit fata de imparat si Luceafar.
O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea viziunii despre lume a poetului este
aceea a modului in care, in final Crypto este pedepsit, pentru ca a incercat sa-si depaseasca propria
conditie. Incercand sa intre intr-o lume care ii este inaccesibila
Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza
viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, imaginarul poetic, motivele poetice.
Incipitul operei este reprezentat de rama povestii, introducand cititorul intr-o lume de mult
apusa, aceea a unui ev mediu in care petrecerile, nuntile erau animate de cantareti, numiti menestrei:
„Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta. Menestrelul este descris prin trei epitete:
„trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult indaratnic”. Comparatia acestuia cu vinul vechi subliniaza
talentul cantaretului, iar enumeratia „cu pungi, panglici, beteli cu funda” subliniaza podoabele cu care
stie sa isi construiasca povestea. Acest incipit are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de
a contribui la crearea unei atmosfere deosebite, pregatind spunerea unei povesti de dragoste.
Titlul, Riga Crypto si lapona Enigel, face trimitere la operele literare care marcheaza inca de
la inceput prezenta unui cuplu, precum Romeo si Julieta, Dafnis si Chloe, Antoniu si Cleopatra,
Trolius si Cresida, Tristan si Isolda . Se pune in evidenta statutul personajelor (textul fiind realizat pe
baza liricii „personajelor”): Crypto este rege, deci o fiinta cu un statut superior in lumea din care
provine, iar Enigel este o lapona, fiinta obisnuita in universul careia ii apatine. Numele celor doua
personaje au semnificatii aparte. Numele lui Crypto provine din cuvantul grecesc cryptos, care
inseamna ascuns, incifrat, aspect subliniat de catre poet si in cuprinsul textului: „Crai Crypto inima
ascunsa”. Totodata, termenul cryptograma desemneaza o specie inferioara de ciuperci, subliniind
astfel specia si regnul inferioare carora apartine Crypto. Numele laponei provine din cuvantul latinesc
angelus, subliniind puritatea, dar si aspiratia catre lumina, catre absolut a personajului.
Imaginarul poetic din text vizeaza prezentarea in opozitie a celor doua lumi in care traiesc
personajele. Lumea in care traieste craiul Crypto „inima ascunsa” este cea intunericului, a umezelii, a
19
lipsei de caldura si lumina. El este superior in aceasta lume vegetala in care traieste, dar inferior prin
regnul caruia ii apartine, regnul vegetal si familia ciupercilor. Imaginarul poetic include inca de la
inceput aceasta lume a regelui: „Des cercetat de padureti/In pat de rau si-n huma unsa/Imparatea peste
bureti.” Sau „Ea poposi pe muschiul crud/La Crypto mirele poienii.” In opozitie cu acesta lume a
intunericului este evidentiata, prin imaginarul poetic, lumea laponei Enigel: lumea soarelui, a luminii:
„Ma-nchin la soarele-ntelept”, „La soare roata se mareste/La umbra numai carnea creste”, „Eu de
umbra mult ma tem”. Lapona este fiinta obisnuita in lumea in care traieste, dar este superioara fata de
Crypto, deoarece apartine umanului.
Motivele poetice din text sunt: motivul nuntii, motivul soarelui, motivul umbrei, motivul
cercului, motivul oglinzii. Motivul nuntii este prezent inca din incipit: „Menestrel trist, mai aburit/Ca
vinul vechi ciocnit la nunta,/De cuscrul mare daruit/Cu pungi, panglici, beteli cu funda.” Aceasta este
nunta reala la care menestrelul spune povestea laponei Enigel si a craiului Crypto. O a doua nunta este
cea posibila, dar nerealizata dintre Enigel si Crypto. Craiul invita lapona de doua ori sa i se alature: „-
Enigel, Enigel/Ti-am adus dulceata, iaca […].” si „-Enigel, Enigel/Scade noaptea, ies lumine,/daca
pleci sa culegi,/Incepi, rogu-te cu mine.” Atat prima oara: „Multumesc, dumitale/Eu ma duc sa culeg/
Fragii fragezi mai la vale.”, cat si a doua oara, este refuzat: „Lasa,asteapta de te coace!”. Aceasta a
doua nunta este imposibila, pentru ca cele doua fiinte traiesc in doua limi diferite si sunt incompatibile.
Motivul inelului este prezent in nerealizarea acestei nunti. Astfel, textul creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

Leoaica tanara iubirea

Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un poet
neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului
poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a


sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina concordanta cu
universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al nasterii cuvintelor.
Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”, “Rosu
vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume devine o
schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt opera si
creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea
timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil.
Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de
ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de
meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte volume
ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”.  Poezia de tip arta poetica este metaforica,
simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata o
modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este definita
pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea
dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers
original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se
realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la
aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice
sunt insolide.
20
Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica primei
etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul dominant
revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in volumul “O
viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate
operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare, parere a
emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in mod
inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea
agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara iubirea” surprinde o iubire adolescentina
cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin iubire.
Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un univers in
schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor),
“ciocarlii”, “desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind vazuta
in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde brutal in viata
eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii indragostitului si renasterea
fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o
constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip adolescentin
“Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul indragostit in forma
meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se indragosti, iubirea fiindu-i
predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub forma constatativa este descrisa amprenta
sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”.
Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce
cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul redobandind un
alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura i se facu un cerc de-a
dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o
strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit.
Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii
de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si
auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre
lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind sa se
mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei, acum intrate in
schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti
incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-
21
un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este
acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara”
se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta
exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea
debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea brusca “deodata”
datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este obisnuit “peste
care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”,
“ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii.
Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”,
“leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective si
substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu rol de a marca
o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele “sus” si
“tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa
substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante
care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat “inca-o
vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel
la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind
ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a
sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie”
reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii poetice


in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica neomoderna.

In dulcele stil clasic


de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970.
In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic,
creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine
cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu
unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare".(Al.Steianescu).Spre deosebire de viziunea
sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva
si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata
dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.
22
   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si
nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".
    Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si
conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic


Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul
trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o
galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o
frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui
sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment
trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii,
ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara",
sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede
cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a
exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua
strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
    Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o
secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in
"Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta
poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat
si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un
sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi
este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din
poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-,
viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat
sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub
soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
    Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul
trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu
deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in
aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de
acest sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care
poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau
de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si
muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

PROZA
Povestea lui Harap-Alb
23
de Ion Creanga
basm cult
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe
un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este
prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri
din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era
odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera”
mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-
Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa
manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se
intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera,
Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta
(Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina
furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este
invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa
fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se
desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata
Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea
la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare,
de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a
vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal
nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-
o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si
devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui
Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin
de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele
doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute
cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ
al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de
ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul
devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in

24
viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa
prinda la minte...”
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de
a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele
fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor
spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul
inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele
sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin
termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a
Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la
varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii
aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta,
atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi
o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema
sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se
intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O
alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se
deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar
nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest
caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa
hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un
prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii
demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul
cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete,
dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care
este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a
prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui
tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga
e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
nuvela

25
Tema si viziunea despre lume
Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza
unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea
actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin
romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane
nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact
actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din
zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact
ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist,
are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale
si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin
modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul
banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici
considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins,
scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a
secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia
acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat,
pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si
pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara
cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu,
pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al
raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un
sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc
aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O
perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un
carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica
are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa
intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l ademeni
sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie
falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se
hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O
trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La
un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe
Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte
pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care
nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere
sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide,
izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii,
care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai
bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din
popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza
ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-
are sa iasa bine.”
26
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in
arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul,
dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om
cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu
venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si
ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va
scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu
Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al
locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe
care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului
cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face „rand de alt om
la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era
dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi
manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o
ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii
marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja.
In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar
nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa
umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este
punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-
mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea
autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i
vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt
consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar
personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale
societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici
despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine,
dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al
fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si
ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza
toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu
roman traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe
mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja
formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta
realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip
de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care presupune prezenta
naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. Obiectivitatea naratorului se
27
remarca prin detasarea cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan
ii descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii, nu face
consideratii personale, lasand cititorul sa traga propriile concluzii.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si
omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea
amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor Lipan o spunea „la nunti si cumetrii”.
De asemenea, acest tip de narator este prezent pe tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la
gandurile, emotiile, sentimentele personajului principal.
Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul, incipitul,
actiunea, reperele spatiale si temporale.
Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii: este obiect simbolic,
ambivalent, ca arma a crimei si instru-ment al actului justitiar, dar este si unealta cu care muntenii isi
castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale romanului. Totodata, fiind un topor cu doua
taisuri, poate sublinia dualitatea: viata - moarte.
Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre Nichifor Lipan
la “nunti si cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia trasaturile de caracter ale
muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin prezentarea asezarii si a randuielii
oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand
unei civilizatii pastorale.
Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se prezinta satul si
se realizeaza portretul Vitoriei, nelinistita de intarzierea sotului sau, plecat la Dorna sa cumpere oi.
Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin care aceasta incearca sa gaseasca raspunsuri
intrebarilor pe care si le pune. Mai intai merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele
Daniil, apoi cauta sprijin la autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu
sotul ei. Femeia se pregateste pentru plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la
Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la manastire si pleaca la drum cu fiul
sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita desfasurarea actiunii, Vitoria si
Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la
Calugareni, la Vatra Dornei, Borca etc.
Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate obiceiurile
moldovenesti. Vitoria si Gheorghita intalnesc o nunta si un botez la care participa, conform
obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la inmormantarea din final.Vitoria intelege ca
sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa
ramasitele lui Nechifor. Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga,
semn al maturizarii acestui adolescent.
In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa descopere
ucigasii, printr-o intuitie extraordinara. Sunt prezentate inmormantarea, parastasul lui Nechifor si
pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena
crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre
Gheorghita cu baltagul lui Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria
se reintoarce acasa cu Ghorghita si isi reia viata.
Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume de localitati
importante pentru desfasurarea actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa. Spatiul cuprinde atat toponime
reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime imaginare, ce anunta raul, moartea (raul Neagra). El
are o dubla valoare: spatiu inchis initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranta,
protectie, intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul este
vag precizat, prin repere ce tin de marile sarbatori religioase: Sf. Andrei, Postul Mare.
Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ pentru lumea
rurala, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare directa si indirecta. Portretul
fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este realizat prin tehnica detaliului avand in
centru laitmotivul privirii: “ ochii ei caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului”, “ acei
ochi aprigi”.
Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si sotie,
indatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniaza un caracter comple,
extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele caracterizarii indirecte, introspectia
28
psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare indirecta a personajului: trairile intense, dar
neexteriorizate, dezvaluie un personaj sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele
trasaturi de caracter sunt: spirit religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita
pe parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau, luciditate, buna cunoastere a psihologiei
celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.
In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata, atat prin tema,
cat si prin constructia personajelor.Viziunea despre lume in acest roman se individualizeaza prin
coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele dintre lumea umana si ordinea cosmica.
Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria parcurgand
traseul presupus al maicutei batrane.

Negustor Lipscan (HANU ANCUTEI)


De Mihail Sadoveanu
Context literar
Negustor lipscan este a saptea povestire din volumul Hanu Ancutei (1928). Cartea este, ca si
Divanul persian (1940), o suita de povestiri in rama. Prin acest procedeu epic este creat un spatiu
privilegiat in care mai multi povestitori (la Sadoveanu, noua) relateaza intamplari dupa un anumit
ceremonial. in literatura universala, exemplul cel mai cunoscut este Halima sau O mie si una de
nopti, dar procedeul apare si la scriitori ca Boccaccio, Chaucer, Turgheniev etc.
Trasaturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realista. Impresia de autentic, de real
se realizeaza prin oralitate, prin detalii si prin motivarea imprejurarilor. Timpul este fabulos, ca in
basme, iar spatiul este simbolic.Aceasta povestire nu respecta structura narativa a celorlalte povestiri
si are caracter memorialistic.
Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul,
Damian Cristisor. Tema o constituie descrierea unei calatorii.
Rezumat
Dupa ce este intampinat de hangita, Ancuta, si este poftit sa stea langa foc de catre comis,
Damian Cristisor, negustor, se prezinta celor de fata. Mos Leonte isi dovedeste priceperea de zodier,
si spre surprinderea tuturor ghiceste din ce zodie e calatorul si de unde vine. Terminand de ospatat,
Damian Cristisor incepe sa povesteasca „petrecerile" sale prin tari straine. Istorisirea sa capata interes
in momentul cand spune ca a calatorit cu trenul. La intrebarea ciobanului de la Rarau, negustorul
explica: „Sunt un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier".
Negustorul a vazut si alte lucruri de mirare „prin tara nemteasca": „ case cu cate patru si cinci
randuri" si „ uliti dintr-o singura bucata de piatra ". Cand ajunge sa povesteasca ce-a mancat si ce-a
baut - cartofi, carne fiarta si bere -, negustorul lipscan ii dezamageste pe ascultatori. Pe-acolo el nu
vazuse nici „pui la tagla", nici „ miel fript talhareste si tavalit in mo/dei", nici „crap la protap", nici
sarmale, nici vin, ca in Moldova.
Nemtii, dupa spusele negustorului, au si alte lucruri bune: invatatura, legea, randuiala. Numai la
intoarcere, dupa obiceiul pamantului, trebuie sa dea ploconul vamesilor, unui hot, privighetorului,
cate un „baider ras de lana de la India".
Povestirea se termina in zgomot de ulcele inchinate de toti „spre barba cinstitului negustor".
Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de
negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele
patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul
este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.
Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care
povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea
persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este
autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe
povestitor printre personaje.
Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.

29
Personajul
Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si cu giubea.
Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine
hranit."
El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza:
„se va arata pururi blajin si cu prietinie."
Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-1 arata „
initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul
si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor
admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu
zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate aparte printre eroii sadovenieni.
Particularitati stilistice. Sunt in text multe imagini poetice, care au rolul de a individualiza
anumite personaje. Cateva exemple: „noi ii vedeam numai obrazul lunecand pe trupu-i de umbra";
„in glasul ei era un cantec dulce"; „glasul ei crescu si scazu cu desmierdari"; „hurui Ancuta ca o
hulubita" etc. Aceste precizari apartin naratorului si ele sugereaza o ceremonie a povestirii, o
muzicalitate evocatoare.
Receptare critica
„Capodopera de un echilibru desavarsit, muzicala si unduitoare, grava si surazatoare, in care se
armonizeaza eroicul si mahnirea, pasiunea si resemnarea, accentul polemic si prietenia ..."
(Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu)
„... stilul lui Sadoveanu e sobru in fond, dar limba sa e departe de a fi simpla si fireasca, ci e
dimpotriva o limba speciala, elaborata, savanta..." (Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea
catre sine a lui Mihail Sadoveanu)
REZUMAT
Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea s-a auzit mare taraboi in vale si
Ancuta a iesit si l-a invitat pe noul sau oaspete. Din invatatura lui mos Leonte reiesea ca oaspetele era
un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan. Dupa ce oaspetele a incuviintat uimit si-a
mai spus si numele,Daiman Cristisor. S-a invoit sa le spuna celor de fata cu ce a calatorit el prin tara
nempteasca. Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si s-a hotarat sa mearga si el in tara
nempteasca sa cumpere marfuri. Si asa a pornit el spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la cetatea
Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii. Apoi a trecut din nou granita pe Nistru si a ajuns la
Cernauti si de acolo la Liov de unde a mers cu trenul pana la Stratburg si a vandut marfa la niste
negustori care o duceau la Paris cu trenul. Dupa ce le explica ce era trenul a continuat povestea
spunandu-le ca acolo casele au etaj, ca femeile poarta palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca
mancarea lor e diferita decat cea de la noi, ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si ca legea era
respectata. In cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca si cand a ajuns la granita tarii Moldovei
el a dat granicerilor pentru a-l lasa sa treaca doua baidere rosii. In lunca Moldovei i-a iesit in cale
un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros, iar la Dragusteni i-a iesit in cale un privighetor si
ca sa il las in pace i-a dat si lui un baider. Dupa ce si-a platit darile a putut sa se duca la Iesi cu
marfa si in cele din urma acasa sfarsind povestirea cu veslie si cu voie buna.

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul obiectiv, traditional
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip
de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta
naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin
care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate
30
cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga
literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea
naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de
brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul,
amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si
omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea
amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia:
Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui
Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific
romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara
acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca
un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc
exact, ce planuiesc.”

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor


textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc
actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde,
de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca
sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind
reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma
aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua
Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din
tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului.
Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind
esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum,
ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul
al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine
cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant,
continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului,
moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi
incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult
pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca
pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta
compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe
Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea,
Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe
tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre
acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O
scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu

31
desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie
mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese
odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea
I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de
sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite
fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a
copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara
niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce
mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este
acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri:
„glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut
in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la
inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru
pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in
realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>>
Particularitatile de constructie a personajului dintr-un roman
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul
romanului.
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai
mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat
sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de
lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege
mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin
intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul
mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa
ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre.
Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului
vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii
subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.
Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera.
Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are
pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu
detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru
pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere,
manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru
ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe
care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o
reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion
se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se
lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet,
cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de
pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”

32
Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia
personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.
Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte,
prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de
personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l
in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat
flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul
satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri,
„glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile
si toate actiunile.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta
constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal,
anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc
duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de
constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor
categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este
secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a
ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.
Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia
personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea.
Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in
evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a
obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu
aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia
personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”,
ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ
pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.
Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O
dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe
care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru
a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este
batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il
sensibilizeaza.
Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena
semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion,
mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale:
„In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta,
ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se
reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si
fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul
romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se
foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un
monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant
mult, mult...”

Padurea spanzuratilor

33
de Liviu Rebreanu

roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu cititorul: ceea
ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e inventat. Iata un aspect care poate
sa para paradoxal, dar care cuprinde esența romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi putut intampla.
Acest lucru permite o identificare foarte puternica a lectorului cu personajul principal, pentru puținii
care iși regasesc propriile emoții. din acest considerent romanul realist este foarte precis in ceea ce
privește termenii, contextul istoric și social, descrierile și portretele care servesc chiar la inserția
istoricului prin metafora.

Romanul psihologic - obiectiv de analiza - are drept obiect investigarea detaliata a vietii
interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este scris la persoana a
III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor sufletesti, a
problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.

Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu o


istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi Mondial, tanarul Apostol
Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu
implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si
izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:

- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului

- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea de vina pe care
o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

   „Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul
eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului

„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten, la sfarsitul
anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul frontului austriac
dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme. Auzisem ca executii
similare au suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost
spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.

Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata austriaca, e adus
de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurati, m-am
hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor.
Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care familia mea credea ca ar fi prizonier
undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa
lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, a incercat sa treaca la romani; a fost insa prins,
condamnat si executat prin streang, inca din Mai 1917. Nu se stia nici localitatea unde a fost executat,
necum imprejurarile sau oarecari amanunte.Am inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate
treizeci pana la cincizeci de pagini. Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb,
in vreme ce scriam, in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea,
delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu era nimeni si nimic…
Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent – fiindca sunt, repet,

34
credincios si superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea
crestineasca ce nu i-a fost de sigur acordata.

  Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui spanzurat. Si,
dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes, intr-o livada, la marginea
fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat dincoace de paraul care fusese granita,
pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i se admisese.

  Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile misterioase in


geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru eroul romanului… Fara tragedia
fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca,
precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai
experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului…”                   (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)

Tema romanului

   Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi Mondial, in care
accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit sa lupte sub steag strain
impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este „monografia incertitudinii chinuitoare" (G.
Calinescu). Rebreanu este in acest roman „un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de
ganduri, al obsesiilor tiranice". (Tudor Vianu)

Subiectul romanului

   Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului Razboi Mondial,
face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin spanzurare pe ofiterul ceh Svoboda
pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat ca un om al datoriei, care se implica pana si in
"bunul mers" al executiei, Bologa este prezentat retrospectiv, luminandu-i-se astfel resorturile
sufletesti care au condus, in final, la propria-i moarte.

  Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul transilvanean Parva,
Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa, aceasta din urma avand o influenta
considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc in credinta in Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi
pierde tatal, credinta i se prabuseste "ca o cladire veche cu temelii ca radacinile stejarului". Mai tarziu,
ca student la filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei. 

  Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale
Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul romanesc, intreaga fiinta i se
revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si hotararea de a dezerta este pusa in aplicare. Prins
de o patrula, este judecat si executat. Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabola despre
eroare, pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul drum al framantarilor si al
suferintelor; eroarea omului (determinata, de fapt, de marea eroare a destinului istoric) izvoraste din
convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar decat in cadrul respectarii datoriei; in
aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta sub forma remuscarilor si a nevoii de izbavire,
a contradictiei dintre dragostea de viata si moartea vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut.
Prin moarte, Bologa inceteaza de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu
pretul a ceea ce avea mai bun.

Conflictul interior al protagonistului

35
Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea spanzuratilor il
ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta pentru romanul romanesc. Criticul
considera ca adevaratul conflict al romanului este acela dintre „nevoia de optiune personala si
neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei". Personajul este „incapabil a discerne
intre propriile dorinte si dorintele straine. Crizele lui se datoreaza descoperirii acestei confuzii". In
crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare data „revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta:
se arunca atunci intr-o alta solutie de viata care i se pare momentan adevarata, dar care se dovedeste
ulterior la fel de falsa". Este adevarat ca exista trei imperative care strivesc in Apostol Bologa
libertatea de optiune (datoria fata de stat, ideea nationala si credinta), in fond, cum criticul insusi
subliniaza, „un trio represiv". In aceasta situatie, drama lui Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce
cauta un acord cu „aceste instante supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe.
Eseu despre romanul romanesc). In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei
eliberari, un liman de statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa cu intregul,
odata cu inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul individualitatii ori numele).

Constructia personajului principal

   Prin romanul  Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia modernizarii


romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul apare
ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta obsesiva. Monologul
interior al eroului si autoanaliza("«Am pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera prin minte"), cuvintele
personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii("Lege, datorie, juramant ...sunt
valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta, nici o datorie din lume n-are
dreptul sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta direct de catre narator("Apostol
Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. isi auzea bataile
inimii ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice,
prin repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea,
iubirea), precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din constiinta
personajului.

Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care motiveaza


evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce fusese doi ani
intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea pentru copilul ei "o dragoste
idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din inchisoare, tatal vrea sa faca
din fiul lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a dobandi stima oamenilor, dar mai ales
pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un echilibru intre constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca
sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci datoria si sa
nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand aceasta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de
principii ce pareau solide,primuldezechilibru interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are
sentimentul ca "Am pierdut pe Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un
orgoliu juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de selectiune.
Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru conceptia eroului
si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau
atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea dispretuitoare de moarte a condamnatului
ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia.

Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,


eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea eterogena a
36
frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna total, devenind
convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e mai presus de om" sau "omul este centrul
universului [...], omul e Dumnezeu!"

  Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum si despre datoria
fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem
datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-un dialogpurtat cu Varga in tren,
Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt valabile "numai pana in clipa cand iti impun o crima fata
de constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul "sa calce in picioare sufletul omului".

Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva
romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca incercarea de a obtine
mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca doborarea reflectorului
rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiter al statului Austro-
Ungar si-i destainuieste generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o lume", exprimandu-si
nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu vrea
creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"

Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front, sta in gazda la
groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si logodeste. Bologa
dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin sectorul ungurului Varga, care-l suspecta
demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza
cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin
iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba
chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata
de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii" si cine are fericirea sa o
simta "traieste in eternitate...".

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate
si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna in ureche glasul preotului:
"Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica "in sensul
analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte precise si de
coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului".

Constructia romanului

    Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu exceptia
ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca viata tanarului
Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua planuri distincte, care
evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a
personajului principal.

Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea spanzuratilor"


incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa, incarcata de iubire a
condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri sugestive pentru ideatica
romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul intregului
roman:imaginea spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii
condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de toamna mohorata, cu cer rece, in
care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia, vantul, intunericul, cimitirul, precum si
sarma ghimpata constituie manifestari ale naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti ale
personajelor (elemente ale naturalismului).
37
Perspectiva narativa

   Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la persoana a III-a cu
„autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului implicat. Dupa studiile de teorie
critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare interna – fixa, naratorul stiind atat cat
personajul central. Dar procedeul rebrenian consta in „a nara ceea ce personajele insesi vad si simt” iar
perceperea lumii romanesti este nuantata din perspectiva unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia
ca incercand sa concilieze vocea auctoriala cu cea actoriala, naratorul a obtinut un tipar narativ hibrid,
cel actorial extern indirect. Noua tehnica consta intr-o anumita interiorizare a viziunii, impreseia de
obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea
fara ajutorul autorului. E un alt tip de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi
pot vedea si intelege in limitele campului lor de observatie.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi


De Camil Petrescu
-eseu structurat pe baza reperelor date-
Relatiile dintre doua personaje
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Opera literara „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apartinand lui Camil
Petrescu se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei,
folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba acces la trairile, emotiile,
sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar, actiunea este prezentata de catre personajul
principal, Stefan Gheorghidiu care, in relatia cu sotia sa, Ela, sufera o drama a incompatibilitatii, ce
transforma casnicia intr-un esec.
Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care Romania se
pregatea sa intre in Primul Razboi Mondial. El relateaza evenimente de pe front petrecute in acea
perioada, cat si evenimente din viata de cuplu, ce au avut loc cu cativa ani mai devreme, trecute prin
filtrul constiintei. Totodata, el este profesor la Universitate, loc in care a cunoscut-o, ca student la
Facultatea de Filosofie, pe Ela, studenta la Facultatea de Litere, care ulterior ii va deveni sotie. Prin
statutul psihologic se subliniaza complexitatea caracterului lor, ambele personaje avand un caracter
puternic conturat, inca de la inceputul romanului. Moral, ele sunt diferite: Stefan Gheorghidiu este un
intelectual preocupat, in primul rand, de probleme de constiinta, traind in lumea ideilor, in timp ce Ela,
sotia lui, este ancorata in realitatea cotidiana.
O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje este cea de
dupa citirea testamentului unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea defunctului, unchiul Nae,
mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe acesta in instanta, afirmand ca averea
primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru eroul pe care mostenirea nu l-a interesat niciodata, este
reactia sotiei sale, Ela, care ii cere, printr-o atitudine patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta
scena duce la primul moment de ruptura sufleteasca intre protagonisti.
O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua personaje
este cea a episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia eroul este convins ca Ela flirteaza cu
domnul G. In permanenta, personajul principal al operei, analizeaza cu luciditate comportamentul
celor din jur, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine. Framantarile
interioare sunt prezentate detaliat: „eram, se vede, atat de palid”, „ma chinuiam launtric ca sa par
vesel”, „ma simteam imbecil si ridicol”.
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru sublinierea relatiei dintre cele
doua personaje: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu:
„In primavara anului 1916, ca tanar sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei”. In acest roman,
38
incipitul traseaza actiunea in timp si spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator
personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul. In acest roman, finalul este reprezentat
de hotarirea eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final :
„ I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, […], adica tot trecutul” subliniaza
dorinta eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor. Asadar, acest final
Reperele spatiale si cele temporale constituie alte elemente de constructie a romanului, prin
intermediul carora se evidentiaza relatia dintre cele doua personaje. Dincolo de locurile unde se
faceau fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in razboi, descrise de catre naratorul-personaj:
Valea Prahovei, Piatra Craiului, sunt evidentiate cele care contureaza intamplari concrete din viata
cuplului: Campulung, Bucuresti, Constanta. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol,
in care actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai devreme, in
perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste
opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in
ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta cititorului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe
front, capitolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din
casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent, pentru a explica in detaliu
modul cum a a evoluat relatia dintre Gheorghidiu si Ela, sotia sa.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele doua personaje,
subliniind incompatibilitatea dintre acestea. In acest sens, deznodamantul romanului ilustreaza
conditia intelectualului, deoarece eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o
experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu
poate sa se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau
final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea
treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in
gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala
care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama
individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti,
de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata luciditate,
atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre cele doua opere in proza
ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua
ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.
- roman subiectiv, modern, roman al experientei -
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata luciditate,
atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre cele doua opere in proza
ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua
ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.

39
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei. O
prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trairile,
emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele ale naratorului-personaj prin
introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia,
in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate
comportamentul celorlalti, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine,
facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj, subiectiv
care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile, emotiile
sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete fundamentale se reflecta in propria
constiinta, iubirea si razboiul: „Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si
banuiam ca ma insala.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: „In primavara anului 1916, ca tanar
sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei”. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si
spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea
eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final : „ I-am scris
ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, […], adica tot trecutul” subliniaza dorinta
eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Inca
din primele randuri aflam ca actiunea are loc acolo unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru
intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra Craiului. Pe parcursul derularii actiunii sunt
incluse si alte localitati precum Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a
intamplarilor are loc intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in
care actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai devreme, in
perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste
opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in
ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta citi-torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe
front, capi-tolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din
casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent.
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat, in
primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a
incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este generata de imposibilitatea
comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe
parcursul intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului,
gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este
marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot trecutul trait alaturi de
Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre deosebire de
Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de inavutire, Nae este tipic
pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare sa obtina avere prin orice mijloace.
La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna cu
40
mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe
Stefan insa, mostenirea nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele
pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-oarece eroul
este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului,
considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului
sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai
pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in
conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la
nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata-
i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.

Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul realist
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii
cotidiene.
La aparitia „Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii
avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica. George Calinescu
este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin „Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala,
moderna.
Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie sociala), interbelic. O
prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din „spate”,
care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este
deci detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor.
O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este scena
primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum toti membrii familiei
care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin casa, cum toti se asaza la masa,
mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se intereseze de starea batranului prezent langa ei.
Singura exceptie o constituie Felix si Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui
mos Costache. Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face
nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de
caracter ale acestora si modul lor de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera.
Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos Costache, pana la plecarea
Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia,
discutiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in
raport cu familia Giurgiuveanu.
Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul secolului XX,
reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria unei formari, fiind urmarit
destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai pregatirii profesionale. Tema este realizata prin
prezentarea a doua principale planuri epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache
Giurgiuveanu, iar celalalt destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul
initial „Parintii Otiliei”, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive
editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.

41
Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coordonatelor spatio-temporale. Incipitul romanului realist
fixeaza veridic cadrul temporal „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” si spatial, prin descrierea
strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia, prezinta
principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in doua momente diferite ale
existentei lui. Replica „Aici nu sta nimeni”, rostita initial de mos Costache, reflecta teama avarului de
necunoscut, iar in final reflecta destramarea familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.
Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un orfan care
terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului sau, Costache
Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia de a o infia.
Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un pericol pentru mostenire. Lupta
pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa
puna mana pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca
batranul nu o infiaza pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine
ascunsa in casa o mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are
un atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i moartea. Totusi
Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica Ratiu, chiar de sub salteaua
bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Ele
sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea
sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii
in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale
ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ochiul „ochiul unui estet”, din perspectiva
naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o
anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada la
casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate de patrundere a psihologiei
personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugereaza,
prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati,
burghezi imbogatiti candva si realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale
incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii
clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura
sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere,
dar nu si fondul cultural.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul
averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii
decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a
studia Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care
aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit
din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica
Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte
succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae
impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea
batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru
mana Otiliei.
Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu, acel personaj in
jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia celorlalte personaje.
Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include case cu chiriasi
si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de opiniile celor din jur, chiar acestea,
de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de
vorba ei aspra si de sarcasmul ei cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau
sa nu o infieze. Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia.

42
Aceasta este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o moneda si
pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru Felix, in care trece lucruri pe
care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai, studenti la Medicina, seringi refolosite,
construieste o casa pentru Otilia din materiale refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i
da bani servitoarei, ca sa cumpere mancare.
Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, izvorata din teama
de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, potential atentator la averea sa.
Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima
oara in casa, la inceputul romanului „nu, nu sta nimeni aici”. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem
de precaut, deoarece il banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste
pantalonii si tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al
doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani. Cand vede ca i se
smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe
chip, articuland cu disperare: „ba-banii pu-pungasule”.
Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe perspective:
pentru Otilia este “papa”, “un om bun”, dar are “ciudateniile lui”, pentru Felix este “un om de treaba,
dar cam ciudat”, pentru Stanica este “un pezevenghi”.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul personajului pare a se ascunde in replica ce pare de
neinteles la inceputul romanului:„noi nu traim decat patru-cinci ani”. Romancierul insusi a acordat
un loc aparte acestui personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.
“Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, prin tema
abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta, un roman care
surprinde moravurile unei categorii a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.

Morometii
de Marin Preda
-romanul postbelic -
Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip
de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta
naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin
care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este discutia dintre Ilie Moromete si
vecinul sau, Tudor Balosu, din primul capitol al operei. Naratorul prezinta detasat, neimplicat, faptele,
nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea lui Moromete fata de
Balosu, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale personajului principal si modul
sau de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si
omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea
amanuntita a cinei Morometilor, a locului pe care il ocupau la masa cei opt membri ai familiei, a
situatiei lor sociale si materiale, explicand si cauza tensiunilor existente intre acestia. Despre acest tip
de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par
pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune
sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac,
ce gandesc exact, ce planuiesc.”

43
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta fraza introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp
si in spatiu: „In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca
timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte mari.” Se observa modul
in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului principal ca timpul are nesfarsita rabdare,
utilizand verbul „se pare”, pentru a induce in eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul primului volum este simetric
cu incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este Timpul: „Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al
Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Finalul operei pune in evidenta impacarea
dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea este realizata doar la nivel imaginativ, in
momentele in care Niculae isi viseaza tatal si zambeste fericit ca intre ei toate conflicetele s-au sfarsit.
Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea romanelor sale trebuie sa fie memorabile, „sa
atraga atentia”, directionand cititorul catre o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului.
Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul
fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta deosebita in viata personajelor: curtea casei
lui Moromete, cea a casei lui Tudor Balosu, ulita satului, poiana lui Iocan, primaria. Perioada in care
se petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale operei: cu cativa ani inaintea celui de-al
Doilea Razboi Mondial, in primul volum si dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In volumul intai,
conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie, tensiunea maxima fiind
atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui Paraschiv si a lui Nila, razvratiti
impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de
refuzul barbatului de a trece casa pe numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti,
cand ea afla de promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza incapacitatii lor de a
comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a avea utimul cuvant. In esenta, ei
reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei, particulare si generale.
Personajul principal al acestui roman este Moromete, cel a carui importanta pentru derularea
evenimentelor este subliniata inca din titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel
al taranului filosof, asa cum l-a numit critica literara. Acest lucru evidentiaza caracterul autoritar,
trasatura sa dominanta, care se remarca pe parcursul intregului roman. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa
la masa, de „pater familias”, cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre narator:
„Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde stapanea cu privirea pe fiecare.” O alta
scena semnificativa este cea de dinainte de fuga baietilor, cand Moromete afla de la Scamosu ca cei
doi frati sunt intelesi sa plece si ei la Bucuresti, acolo unde ii astepta Achim. Bataia salbatica, aplicata
cu parul, nu este numai o descarcare a tatalui care intelege ca a fost mintit tot timpul de fiii sai care il
urasc, ci si o ultima incercare disperata de restabilire a autoritatii paterne grav stirbite.
Relatia personajului principial cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa centrala
in derularea evenimentelor. In relatie cu cei trei fii, Moromete isi manifesta permanent autoritatea,
obligandu-i sa munceasca pamantul si nepermitandu-le sa isi exprime niciodata parerea cu privire la
viitorul lor. Scena taierii salcamului ilustreaza modul in care tatal ia hotararile in familie, fara a oferi
nicio explicatie pentru gesturile sale. Intrebarile pe care i le adreseaza fiii sai, cu privire la motivul
taierii salcamului, primesc un raspuns ironic: „Ca sa se mire prostii!”
Relatia lui Moromete cu Niculae este atent urmarita atat in primul volum, cat mai ales in al
doilea. Copil fiind, Niculae nu isi doreste decat sa invete si sa poata pleca departe de sat. Mama este

44
singura induiosata de jalea baiatului ca este mai degraba trimis cu oile si nu este lasat de catre tatal sau
sa mearga la scoala, acesta vorbindu-i lui Niculae ironic: “Alta treaba n-avem noi acuma. Ne apucam
sa studiem”. Baiatul o implora sa il roage pe Moromete sa il lase sa invete, promitand ca va obtine la
scoala bursa, pentru a nu-i indatora pe parinti cu cheltuielile. Niculae ia premiul intai, dar nimeni din
familie nu apreciaza acest lucru, tatal sau fiind chiar uimit cand afla, deoarece era convins ca fiul sau
va ramane repetent. In volumul al doilea, Niculae este adult si ia propriile hotarari privitoare la viata
sa. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-un conflict permanent, care vizeaza diferentele de mentalitate
ale celor doi: Moromete isi pastreaza gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza
ideile noii oranduiri, cea comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, deznodamantul romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete
si spiritul sau, care nu s-a lasat infrant niciodata, caracterul sau neinfluentabil. „Domnule, eu
intotdeauna am dus o viata independenta”, ii marturiseste el doctorului venit sa il vada in ultimele
clipe de viata. Moromete moare insa singur, parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat
dupa plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el.
Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el
crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si crescande din familie, sperand ca membrii acesteia
vor intelege, fara ca el sa le explice, ca unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi
neajunsurile. Moartea lui Moromete, plasata in finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de
viata arhaice, a unei mentalitati de sute de ani a satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga
clasa sociala, taranimea.
Morometii- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda este Ilie Moromete, a carui
importanta pentru derularea evenimentelor este subliniata inca din titlul romanului. El poate fi incadrat
intr-un anumit tip uman, cel al „taranului filosof”, asa cum l-a numit critica literara.
Statutul sau social evidentiaza astfel mentalitatea unei anumite categorii sociale, aceea a
taranimii, pentru care pamantul continua sa aiba o importanta deosebita, dar nu la fel de mare ca aceea
pe care o avea pentru taranii lui Rebreanu.
Statutul psihologic dezvaluie un caracter extrem de puternic, deciziile sale nefiind influentate
niciodata de parerile celorlalti membri ai familiei sale. De altfel, el insusi a maturisit, inainte de
moarte: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!”
Statutul moral este atent subliniat prin anumite scene semnificative, precum: intoarcerea de la
camp, discutia cu Tudor Balosu, cina, taierea salcamului, fonciirea, poiana lui Iocan, fuga baietilor.
Fiecare dintre acestea dezvaluie trasaturi ale personajului, precum: delasarea, nepasarea, capacitatea de
disimulare, inteligenta, autoritatea, spiritul ironic, placerea vorbei, spiritul meditativ.
Caracterul autoritar constituie trasatura sa dominanta de caracter, care se remarca pe
parcursul intregului roman. O scena semnificativa care pune in evidenta autoritatea personajului o
constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de „pater familias”, cu autoritate deplina de
necontestat, este atent subliniata de catre narator: „Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de
unde stapanea cu privirea pe fiecare.” Totodata, aceasta autoritate se manifesta si in atitudinea
membrilor familiei care nu iau hotarari fara aprobarea tatalui: „si de altfel nimanui nu-i trecuse prin
minte sa schimbe masa aceea joasa”. In timpul mesei, permanent are grija sa isi mainfeste autoritatea,
pentru a pune capat conflictelor dintre cei trei baieti din prima casatorie si catrina, precum si dintre cei
trei baieti si copiii din a doua casatorie. O ameninta si pe Catrina cand aceasta nu-i respecta vointa.
Patru elemente de structura si de compozitie ale textului narativ, semnificative pentru
constructia personajului sunt: incipitul, finalul, conflictul, relati-ile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta fraza
introductiva, care plaseaza actiunea operei in timp si in spatiu: „In Campia Dunarii, cu cativa ani
inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial.” Incipitul este pus in relatie cu personajul prin sublinierea
relatiei dintre om si istorie, dintre om si timp: „se pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii.
Viata se scurgea aici fara conflicte mari.” Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia
45
personajului principal Moromete ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul „se pare”, pentru a
induce in eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Finalul primului volum este simetric cu incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este
Timpul: „Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.”
Finalul operei pune in evidenta impacarea dintre tata si fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea
este realizata doar la nivel imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si zambeste fericit
ca intre ei toate conflictele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea romanelor
sale trebuie sa fie memorabile, „sa atraga atentia”, directionand cititorul catre o morala, catre o
folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului,
prezentate in stransa legatura cu personajul principal. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este
satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu
importanta deosebita in viata lui Ilie Moromete: curtea casei lui Moromete, stanoaga podistei acestei
case, ulita satului, unde cel mai adesea este vazut Moromete, poiana lui Iocan in care Moromete este
figura centrala. Perioada in care se petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale operei:
cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in primul volum si dupa incheierea
razboiului, in volumul al doilea, marcand evident mentalitatea si independenta personajului, care nu s-
a lasat infrant de vicisitudinile istoriei.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In volumul intai,
conflictele vizeaza relatia lui Moromete cu cei trei fii din prima casatorie, tensiunea maxima fiind
atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui Paraschiv si a lui Nila, razvratiti
impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de
refuzul barbatului de a trece casa pe numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti,
cand ea afla de promisiunea facuta de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum,
conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se datoreaza incapacitatii lor de a
comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a avea utimul cuvant. In esenta, ei
reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei, particulare si generale. Se evidentiaza relatia tata-fiu
printr-un conflict permanent, care vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete isi
pastreaza gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii oranduiri, cea
comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, tema romanului – conditia taranului- se reflecta in mod evident in
constructia personajului principal. Toate actiunile sale privitoare la familia sa sunt generate de
mentalitatea acestei clase sociale, pentru care capul familiei reprezinta autoritatea suprema, de
necontestat, in fata careia nimeni nu ar nimic de spus. Atitudinea dezaprobatoare fata de studiile lui
Niculae, impunerea unui anumit mod de viata membrilor familiei, celor trei baieti, toate isi au originea
in aceasta „gandire trufasa”, asa cum naratorul sublinia in finalul volumului intai. Deznodamantul
romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a lasat infrant
niciodata, caracterul sau neinfluentabil. „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”, ii
marturiseste el doctorului venit sa il vada in ultimele clipe de viata. Moromete moare insa singur,
parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat dupa plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc
spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el. Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea
eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el crede ca poate tine sub control tensiunile
vechi si crescande din familie, sperand ca membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice, ca
unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile. Moartea lui Moromete, plasata in
finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a unei mentalitati de sute de ani a
satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga clasa sociala, taranimea.

46
O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale
comedie

Particularitatile de constructie a personajului


Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre
ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici,
Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O
scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si
drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot
spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe,
autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de
nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda
ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa
ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter,
fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este
obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre
Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia
celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie
ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul
desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe
traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a
ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un
amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in
incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda
scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care
intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in
lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea
respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti
barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza,
porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt
nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de
disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta
aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”,
detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a
dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena
semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere
scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de
impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia

47
bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma
de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea
aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu,
pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind
scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea
dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un
numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de
important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar
impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada
desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a
locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe
Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo
unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si
a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu
finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-
plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor
Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il
va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o
numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a
personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului.
Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este
veselia inconstienta.”
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre
ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici,
Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O
scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si
drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile
acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj,
de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din substantivul
„pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia” provine din verbul
„a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache” deriva din substantivul „trahana”-coca
moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare,
cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete. Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza
atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb,
pentru cei din jur ei par niste persoane onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu
„Agamemnon”, numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar
„Dandanache” provine de la „dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand
imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”, „Stimabile,
onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice: „renumeratie”, prin
48
necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”, prin cacofonii: „Va sa zica ca nu le
are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc,
dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”,
pronuntarea incorecta a unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente):
„o societate care nu merge inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin scoaterea
in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei,
Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului,
Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-
tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin arestarea
abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin
discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a
numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon
Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal,
adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt
votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si
slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care intotdeauna
este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita destinatarului, adica
Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide
ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al
treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai
opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea, conflictul,
elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei
sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita de catre
cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu.
Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de
guvernamant, pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui director
este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul turmentat, care o inapoiaza
destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul judetului si
Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din
aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de
guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre
discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe care
acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune
prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in actul al
II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si prietenul
prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o
scrisoare de amor in toata regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se
precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals
josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe
ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului.
Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti,
soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret”
pe Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu.
Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt zadarnicite
de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
49
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o gaseste
din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar Zoe ii cere lui
Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul organizate in cinstea
proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea
dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista in
primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre reprezentantii celor doua partide
politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si
partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat
de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a
prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada
desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar daca
prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul operei este infatisata intr-o
permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind trasatura sa dominanta
de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se
afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand
lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache,
fara a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si
„sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta adaptare la situatie, spre
deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa importanta in
derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil manipulant: „Eu te
votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a staruit mai mult.” Prin casatoria cu acesta, ea
o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata politica si sociala din judet. In
relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge
propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este
amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului.
Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il
numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este
Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura
reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu)

Iona
de Marin Sorescu
Teatrul postbelic- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care
conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor
principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul
simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul
dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea
si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in

50
viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si
necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in
constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se
confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume:
“Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa
ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor
lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e
cand Iona isi pierde ecoul.”
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care
autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel,
descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving,
dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-
si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul
existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: “Iona,
pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat.” Acest
statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a
poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa
Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul
Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era
in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti,
timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter
extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi
depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi
cumva la lumina.” Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva,
meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul
cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul
vietii?”
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi
mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care
incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al
doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt
in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in
burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care
le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta,
apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…”
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului
este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste
vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie.
Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa
inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final,
iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio
actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se
afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin
semnificatia simbolica a piesei.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie
scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul
personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta
jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se
afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia
de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru
descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”,
evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai
accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia
51
scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos,
alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba
schivnicilor de pe fresce.” Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei
personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara
de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care
intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis,
apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii.
Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il
traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul
tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta
lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le
ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre
ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe
intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt
deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca
se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea
peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt
spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privi
gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o
data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.”
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca
personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : “Sugestie,
desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana
intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se
regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii
numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Maretia personajului consta in gestul sau final: el
isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o
sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui
Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta
piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un
conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din
diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis,
ca un pantece de peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in
burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, “iona” inseamna
“porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei
al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul
Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai
ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.

52
CRITICI

PERIOADA INTERBELICA
MODERNISMUL- Eugen Lovinescu
Perdioada interbelica se caracterizeaza prin doua curente complementare: traditionalismul si
modernismul.
Traditionalismul este o tendinta literara care cuprinde samanatorismul, poporanismul,
gandirismul- curente care s-au dezvoltat in jurul unor reviste precum “Samanatorul”, “Viata
romaneasca”, “Gandirea”, etc. Traditionalismul presupune valorificarea temelor si a motivelor
referitoare la lumea satului, a mitului, la istorie, folclor, traditie, specific national.
Modernismul reprezinta tendinta literara care se opune traditionalismului si care presupune
adoptarea unor noi teme, tehnici, mijloace de exprimare. Modernismul este promovat in spatiul
romanesc de Eugen Lovinescu prin teoria sincronismului.
Eugen Lovinescu, critic literar, prozator, poet, editeaza revista “Sburatorul”(1919-1922, 1926-
1927) si conduce, pana la sfarsitul vietii(1943), cenaclul cu acelasi nume. Va promova in spatiul
cultural romanesc termenul de “modernism”, termen pe care il va explica si pe care il va folosi
frecvent in lucrarile sale.
Importanta pentru viziunea criticului este “Mutatia valorilor estetice”, in care sustine ideea
modernizarii culturii prin sicronizare cu cea europeana. Teoriticianul porneste de la ideea ca exista un
spirit al veacului, care determina sincronizarea culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai
putin evaluate vor suferi influenta binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe
care o sustine, influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie
forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu.In acest sens, principiul
sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culture si acceptarea elementelor care confera noutate
si modernitate fenomenului literar.
Trasaturile modernismului in literatura sustinute de E. Lovinescu in vederea sincronizarii
literaturii romane cu spiritul veacului sunt: in proza, trecerea de la literaturacu tematica rurala la o
literatura de inspiratie citadina, trecerea dinspre subiectiv si liric inspre obiectiv si epic in roman, de
aceea va saluta aparitia in literature a romanului “Ion”, al lui Liviu Rebreanu, pe care il va considera o
data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Nu e mai putin adevarat ca
Lovinescu considera necesara evolutia literaturii romane spre proza psihologica, spre romanul crizei
de constiinta, romanul subiectiv, romanul cu mediu citadin. Literatura europeana inregistrase, prin
romanele lui Marcel Proust, fluxul constiinti si memoria involuntara, ceea ce inseamna un alt nivel in
evolutia romanului. De asemenea, o trasatura modernista este intectualizarea poeziei. In poezie,
Lovinescu recomanda noi forme de expresie, noi tematici, trecerea dinspre epic spre liric, “adancirea
lirismului” . Lovinescu incurajeaza si sprijina creatia Hortensiei Papadat –Bengescu, a lui Ion Barbu,
saluta publicarea romanului “Ion”, dar mai ales aparitia in literature romana a romanelor subiective ale
lui Camil Petrescu.

TITU MAIORESCU
Rolul lui Titu Maiorescu in dezvoltarea literaturii romane din a doua jumatate a secolului al
XIX-lea
Junimea a fost o grupare literar-culturala care a dat nastere unui curent de idei numit junimism.
Desi la inceputurile existentei gruparii s-au refuzat abordarile politice, mai tarziu aceasta s-a orientat
spre partidul conservator, unii dintre conducatorii ei devenind chiar lideri ai acestui partid.

53
ActivitateaJunimii a reprezentat un moment de efervescenta creatoare, sustinuta de un spirit critic
remarcabil, care i-a impus in viata culturala pe scriitorii care au transformat aceasta perioada in epoca
marilor clasici.
  Aparitia gruparii, in 1863, a fost rodul initiativei a cinci tineri, intorsi de la studii din
strainatate: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Petre Carp. Titu
Maiorescu devine mentorul gruparii, impunandu-se prin exigenta, prin cultura vasta si prin
corectitudinea si obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus exigenta in literatura. […] A fost
modern in gandire.” ( Ioana Parvulescu )
  Prima etapa in activitatea Junimii, desfasurata intre 1864 – 1874, este aceea a stabilirii
principiilor calauzitoare de lucru, membrii gruparii dovedind o larga deschidere, fiindca deviza lor
era intra cine vrea, ramane cine poate. Este perioada in care se tin prelectiuni populare, pe teme
literare, estetice, lingvistice, filozofice. Tinute intr-o forma academica, aceste prelegeri au avut rolul
principal de a educa gustul publicului. Este perioada in care se afirma spiritul oratoric, pe care Tudor
Vianu il considera o caracteristica a spiritului junimist. Titu Maiorescu impune un model de discurs,
devenind unul dintre oratorii de seama ai epocii.
 In aceasta etapa, incep sa se manifeste preocuparile pentru faptele de limba si de ortografie. Dupa ce,
in 1860, se renuntase la scrierea cu alfabet chirilic, Titu Maiorescu a redactat lucrarea Despre scrierea
limbei romane (1866), in care si-a expus punctele de vedere privitoare la limba romana: adoptarea
principiului fonetic in ortografie; respingerea alfabetului chirilic si adoptarea alfabetului latin;
respingerea scrierii etimologice.
 Incercarea de realizare a unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari a fost un prilej de
exersare a spiritului critic, pentru scolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic, pentru ca
lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
  In 1867, apare revista Convorbiri literare, in care vor fi publicate articole de introducere in
estetica pentru a se putea stabili criterii ferme de apreciere a creatiilor artistice. Este perioada in care
apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, care contine o
lucida evaluare a liricii momentului. Studiul are doua parti: Conditiunea materiala a
poezieisi Conditiunea ideala a poeziei. Plecand de la afirmatia ca stiinta vizeaza adevarul si poezia
frumosul,Titu Maiorescu stabileste ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei
manifestate in materie sensibila. Prin conditiunea ideala a poeziei, Titu Maiorescu intelegea
identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuitatii artei.
Aceasta inseamna ca substanta poeziei este reprezentata de un sentiment si nicidecum de o idee sau de
o cugetare abstracta. Acest studiu al lui Titu Maiorescu, bogat in exemple, a criticat sever retorismul
abstract al poeziei romanesti a epocii, frazele greoaie, vorbaria fara sens, mania diminutivelor si a
imprimat criticii junimiste o directie polemica.
Studiul In contra directiei de astazi in cultura romana ( 1868 ), lanseaza teoria „formelor fara
fond”, cu mare impact in epoca. Analizand cu luciditate modul in care generatia pasoptista a conceput
si a infaptuit modernizarea societatii si culturii romane, prin imitarea formelor civilizatiei occidentale,
fara sa se preocupe de o pregatire corespunzatoare a fondului autohton in vederea unei astfel de
transformari, Titu Maiorescu identifica problemele de fond si propune solutii. Teoria exprima viziunea
autorului asupra culturii romane, si are un fundament filozofic, dezvoltand trei principii: autonomia
valorilor, unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat in cultura, cat si in
dezvoltarea sociala.
  In privinta autonomiei valorilor, criticul junimist delimiteaza, dupa modelul lui Immanuel
Kant, domeniul esteticului de celelalte valori ( etice, stiintifice, politice ). Raportandu-se critic la
cateva lucrari ale reprezentantilor Scolii Ardelene, Titu Maiorescu subliniaza ideea ca acestea incalca
uneori adevarul stiintific si recurg la exagerari din motive demonstrative si politice. Autorul studiului
explica necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea, care
are ca efect confuzia valorilor.
  Unitatea intre cultura si societate este explicata ca raport necesar intre dimensiunea universala
a formelor culturale ( arta, stiinta etc. ) si determinarea concreta a unei societati (istorie, mod de viata )
care constituie „fundamentul dinauntru”.
  Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul derivat din teoria
evolutiei organice. Prin fond, Maiorescu intelege sistemul activitatilor materiale si sociale, dar si
mentalitatile dominante si formele caracteristice ale psihologiei colective, traditiile si spiritul acestora
( in ansamblul lor ), asa cum se reflecta in conduita practica. Prin forma, sunt desemnate structurile

54
institutionale, juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale ( presa,
teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul
societatii.
  In ultima parte a studiului, sunt enuntate cateva principii ( „adevaruri” ), care sintetizeaza
observatiile criticului in ceea ce priveste evolutia culturala a societatii romane si ofera puncte de
plecare pentru conceperea unui program coerent si posibil de aplicat de reformare culturala. Astfel, se
sustine ideea renuntarii la indulgenta fata de mediocritati in toate domeniile, se sugereaza ca imitatia
formelor discrediteaza cultura unui popor si ca falsa cultura este mai nociva decat lipsa ei. Teoria
formelor fara fond promovata de Maiorescu este o analiza critica a evolutiei societatii romane a
momentului si subliniaza ideea ca imprumuturile formelor trebuie facute cu discernamant, astfel incat
fondul sa fie pregatit sa le recepteze si sa le valorifice in sens creator.
  A doua etapa a activitatii gruparii junimiste este cuprinsa intre 1874 si 1885, cand se
consolideaza tendintele lansate anterior si se lanseaza operele de maturitate ale unor scriitori ca Mihai
Eminescu, Ion Creanga, Ioan Slavici.
 Titu Maiorescu publica studiul Directia noua in poezia si proza romana, in 1872, impunand numele
scriitorilor consacrati prin colaborarea cu gruparea junimista. In studiul Comediile d-lui Caragiale, se
abordeaza problema moralitatii artei si se subliniaza ideea ca orice opera literara care determina
inaltarea receptorului intr-o lume a ideilor pure nu poate fi considerata imorala, mai ales daca
personajele sunt simboluri, reprezinta tipuri. Titu Maiorescu isi continua si activitatea lingvistica, prin
publicarea articolului Neologismele, in care a recomandat imprumuturile de origine romanica, mai
usor de adaptat structurii fonetice a limbii romane.
  A treia etapa din evolutia societatii Junimea incepe dupa 1885, cand revista Convorbiri
literare isi pierde caracterul preponderent literar, devenind o revista de studii academice. Societatea
devine, de altfel, cunoscuta pentru caracterul universitar ( drumul prin Junimea ducea la Universitate ).
 Evolutia societatii junimiste si impactul asupra dezvoltarii culturale a societatii romane in a doua
jumatate a secolului al XIX-lea subliniaza importanta pe care a avut-o liderul acesteia in definirea
finalitatilor activitatii asociatiei si in aplicarea principiilor teoretice. Prin activitatea sa in diferite
domenii, Titu Maiorescu devine un deschizator de drumuri si o personalitate marcanta a culturii
romane.

Argumentare – text aparținand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .
El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

55
Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /
monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind
un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind
la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar


56
• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in
expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din


succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,


deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care


doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.

57
TABEL SINOPTIC
Morometii Ion Ultima noapte Enigma Otiliei Moara cu
de dragoste, noroc
intaia noapte
de razboi
Autor Marin Preda Liviu Rebreanu Camil Petrescu George Calinescu Ioan Slavici
Anul 1955, 1967 1920 1930 1938 1881
publicarii
Incadrare in Roman realist, Roman realist, Roman modern, Roman realist, de Nuvela realista,
context postbelic obiectiv, interbelic subiectiv, de observatie sociala de factura
analiza (balzacian), psihologica
psihologica, interbelic
interbelic
Caracteristici -inregistreaza -reprezentarea -unicitatea -veridicitate -analiza
transformarile veridica a realitatii perspectivei -atenta observatie a conflictului
vietii rurale, ale -absenta idealizarii narative socialului interior al lui
mentalitatilor, ale personajelor -timpul prezent si -utilizarea detaliilor Ghita
institutiilor, de-a -obiectivitatea subiectiv -naratiunea la pers. -urmarirea
lungul unui sfert observatiei -fluxul constiintei III procesului
de secol -omul este prezentat -naratiunea la -existenta instrainarii
-se impune o noua ca un produs social- pers. I naratorului acestuia de
tipologie a istoric al mediului -memoria afectiva omniscient familie
personajelor in care traieste si cu -tehnica jurnalului -observarea -urmarirea
-prin tema care este in -autenticitatea umanitatii sub latura procesului de
familiei, romanul interdependenta -substantialitatea morala degradare
dezvolta o viziune -realitatea ofera -prezentarea frescei morala produsa
noua despre lume fresca societatii Bucurestiului de ispita
-face apel la transilvanene de la inainte de I RM banilor
observatia sf. sec. XIX -motivul mostenirii -tematica
psihologica -modalitati de
caracterizare a
personajelor
Perspectiva Narator obiectiv, Perspectiva narativa Narator implicat, Naratiune la pers. Naratiunea la
narativa naratiune la pers. de tip auctorial, subiectiv, III, narator obiectiv, pers. III,
III naratiune la pers. naratiune la pers. detasat, omniscient, narator
III, narator I omniprezent omniscient,
omniprezent, omniprezent,
omniscient, neimplicat
neimplicat
Viziunea Romanul Conceptia Actul de creatie Autorul evidentiaza Concentrata in
despre lume reconstituie scriitorului despre este un act de viata burgheziei cuvintele
imaginea satului literatura si despre cunoastere si nu bucurestene de la batranei din
romanesc intr-o menirea ei. de inventie, iar inceputul sec. XX in incipitul
perioada de criza, Literatura este scriitorul descrie raport cu banul prin: nuvelei - omul
inainte si dupa cel “creatie de oameni realitatea propriei -tema trebuie sa fie
de-al Doilea si de viata” si cere constiinte: -structura simetrica multumit cu
Razboi Mondial ca romanul sa se “ Sa nu descriu si circulara ceea ce are
prin: indrepte spre un decat ceea ce vad, -specificul
-tematica “realism al ceea ce aud, ceea secventelor
-conflict esentelor”. ce inregsitreaza descriptive
-particularitati de simturile mele, -realizarea
compozitie ceea ce gandesc personajelor
-perspectiva eu…Aceasta e
personajului Ilie singura realitate
Moromete asupra pe care o pot
vietii si a povesti.”
intamplarilor
Tema Tema familiei Foamea arhetipala Inadaptarea Prezentarea Efectul
Destramarea pentru pamant intelectualului la societatii dezumanizant
familiei si a Tema iubirii societatea bucurestene la al banului
civilizatiei Tema destinului mediocra inceputului sec. XX Tema familiei

58
traditionale Tema iubirii Tema mostenirii Tema
taranesti Tema razboiului Tema iubirii destinului
Tema timpului Tema parvenirii implacabil
Tema paternittatii
Titlul Asaza tema Numele Metafora a Misterul prin care se Spatiul de
familiei in centrul personajului timpului caracterizeaza desfasurare al
romanului principal psihologic comportamentul evenimentelor,
protagonistei este mai
degraba ironic
Structura 3 planuri: 3 planuri: Planul prezent 2 planuri principale: Un singur plan
-principal-destinul -destinul lui Ion alterneaza cu -lupta pentru narativ
familiei -destinul fam. planul trecut obtinerea mostenirii
-secundar-destinul Herdelea -destinul tanarului
individului -planul colectivitatii Sima
-tertiar-al Planuri secundare
colectivitatii
Compozitie 2 volume: 2 parti 2 parti 20 capitole 17 capitole
-vol.1-3 parti 13 capitole 13 capitole
-vol.2-5 parti
Tehnici Tehnica narativa a Principiul Estetica Tehnica simetriei si Fir narativ unic
narative colajului cronologiei autenticitatii a circularitatii Tehnica
Principiul simetriei Principiul inlantuirii
Principiul contrapunctului Ritm epic
circularitatii Principiul neomogen
Tehnica cronologiei
contrapunctului
Relatii Actiunea se Spatiul real- Actiunea se Actiunea se petrece Evenimentele
temporale/ desfasoara pe o localitatea Prislop petrece atat in intr-o seara, la au loc pe
spatiale perioada de un Durata de timp spatiul citadin, cat inceputul lunii iulie, parcursul unui
sfert de veac si reala-sfarsitul si pe front, cu in anul 1909, pe an, de la
infatiseaza secolului al XIX-lea aprox. 2 ani si strada Antim din Sfantul
destinul taranului jumatate inainte Bucuresti Gheorghe pana
inainte si dupa al de 1916, cat si in la Paste.
Doilea Razboi timpul razboiului Spatiul este
Mondial real,
transilvanean.
Incipit Referire la tema Motivul drumului- Fixeaza Fixeaza veridic Are statutul
timpului metafora pentru coordonatele cadrul spatio- unui prolog,
patrunderea spatio-temporale temporal, surprinderelatii
cititorului in lumea principalele le din familia
fictionala personaje, lui Ghita
conflictul, Vorbele
principalele planuri batranei
epice sintetizeaza
mentalitatea
arhaica a
omului simplu,
dar si conceptia
moralizatoare a
autorului
Final Simetric fata de Simetric fata de Lasa loc Inchis, aduce Este readusa in
incipit incipit interpretarilor rezolvarea prim-plan
multiple conflictului, este batrana, care
urmat de un epilog incheie
simetric nuvela
printr-o replica
privitoare la
destinul
implacabil
Conflicte Triplu conflict: Conflict central: Conflict interior: Conflict economic: Conflict
-tata-cei 3 fii lupta pentru pamant constiinta problema mostenirii interior: al
-Moromete- Conflict exterior: personajului- Conflict moral: protagonistului

59
Catrina Ion-Vasile Baciu, narator Stefan problema Conflict
-Moromete-Guica Ion-George Bulbuc Gheorghidiu paternitatii, exterior: Ghita-
Vol.2: Conflict moral: Conflict exterior: parvenirii Lica Samadaul
-mentalitatea nunta lui Ion cu pune in evdenta Conflict psihologic:
traditionala- Ana relatia tema iubirii
mentalitatea Conflict interior: protagonistului cu
colectivista Glasul pamantului- societatea
glasul iubirii
Secvente Scena cinei Scena horei Primirea Intalnirea din parc Mutarea la
narative Scena taierii Scena zvarcolirii mostenirii dintre Felix si Otilia Moara cu
semnificative salcamului Scena sarutarii Excursia la Plecarea Otiliei noroc
Secerisul pamantului Odobesti Intalnirea cu Aparitia lui
Fonciirea Pascalopol in tren Lica
Poiana lui Iocan
Personaj Ilie Moromete Ion Stefan Otilia Marculescu Ghita
principal Gheorghidiu
Statutul Critica literara l-a Personaj eponim Inadaptat social Personaj eponim Personaj care
personajului incadrat in tipul Taranul insetat de Intelectualul care Misterul feminitatii se
principal taranului filosof pamant traieste totul sub adolescentine metamorfozeaz
Taran “inteligent semnul constiintei a, oscileaza
si ironic”, spirit intre patima
reflexiv, pentru bani,
contemplativ dragostea
pentru familie
si dorinta de a
ramane un om
cinstit

60