Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Petcu Monica – Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2009, pg.
416
21
valori contabile aşa cum sunt prezentate în bilanţul contabil. Aceasta presupune reevaluarea
activelor bilanţiere şi eliminarea activelor fictive.
Structura bilanţului financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.1.
ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV
Active imobilizate (mai mari de un an): Capitaluri permanente:
- imobilizări necorporale - capital propriu
- imobilizări corporale - datorii pe termen mediu şi lung
- imobilizări financiare mai mari de 1 an
- stocuri cu mişcare lentă
- creanţe mai mari de un an
Active circulante (mai mici de un an): Datorii pe termen scurt:
- stocuri - datorii de exploatare şi din afara
- creanţe şi imobilizări financiare mai mici exploatării
de un an - datorii financiare curente
- disponibilităţi
Pentru întocmirea bilanţului financiar elementele de activ şi pasiv sunt supuse unor
corecţii ce vizează:
a) Eliminarea activelor fictive regăsite în bilanţul contabil, dar care nu pot fi
valorificate prin vânzare pe piaţă;
b) Înregistrarea elementelor patrimoniale la valoare reală;
c) Reclasificarea posturilor de activ în funcţie de lichiditate şi a posturilor de pasiv în
funcţie de exigibilitate.
22
- veniturile în avans sunt asimilate rezultatului exerciţiului şi vor majora capitalurile
proprii;
- subvenţiile pentru investiţii sunt asimilate capitalurilor proprii;
- datoriile din exploatare şi cele din afara exploatării pe termen scurt cuprind:
datoriile faţă de furnizori, personal, bugetul statului, creditori diverşi;
- datoriile financiare curente cuprind împrumuturile pe termen scurt.
23
- ciclul de exploatare, care presupune derularea activităţilor operaţionale
(aprovizionare, producţie, vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului
în acest ciclu. Acestuia îi corespunde aşa numitul activ ciclic de exploatare şi din
afara exploatării. Ciclul de exploatare cuprinde atât un flux fizic (de producţie,
respectiv de mărfuri), cât şi un flux financiar (intrare şi ieşire de monedă);
- ciclul de finanţare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor. Acesta cuprinde
ansamblul operaţiunilor dintre întreprindere şi proprietarii de capital (acţionarii şi
creditorii) şi permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului dintre fluxul de
lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de ciclul de exploatare.
Schematic, conţinutul bilanţului funcţional se prezintă astfel:
Tabelul 2.2.
ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV
Stocuri de utilizări Stocuri de resurse
Ciclul de 1. Active aciclice stabile 1. Surse aciclice stabile
investiţii (imobilizări) Ciclul de
Ciclul de 2. Active ciclice: 2. Surse ciclice: finanţare
exploatare - de exploatare; - de exploatare;
- din afara exploatării - din afara exploatării
Trezoreria de activ sau pasiv
Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea lor
brută (iniţială), amortizarea figurând la resurse ca sursă proprie de origine internă. De
asemenea, dacă firma utilizează mijloace fixe procurate prin leasing, valoarea acestora va fi
inclusă în activele aciclice stabile, cu aceeaşi sumă majorându-se şi împrumuturile pe termen
mediu şi lung. De asemenea, în cazul bilanţului funcţional dispare noţiunea de activ fictiv
deoarece activitatea firmei este privită în mod dinamic.
Activul ciclic este format din:
- activul ciclic din exploatare;
- activul ciclic din afara exploatării.
Activul ciclic din exploatare cuprinde elementele legate direct şi exclusiv de
activitatea curentă a întreprinderii: stocuri, avansuri plătite furnizorilor, clienţi etc.
Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanţele legate de plata unor impozite,
capitalul subscris şi nevărsat etc.
Cheltuielile înregistrate în avans sunt asimilate investiţiilor şi vor majora activele
aciclice stabile dacă privesc mai multe exerciţii financiare, sau sunt asimilate creanţelor din
exploatare sau din afara exploatării dacă privesc un singur exerciţiu financiar.
Resursele aciclice stabile (finanţarea stabilă) sunt formate din trei componente
esenţiale:
- surse proprii de origine internă (amortismentele, rezervele, provizioanele şi
rezultatul exerciţiului);
- surse proprii de origine externă (capitalul social)
- datorii stabile (împrumuturile pe termen mediu şi lung).
Resursele ciclice aferente exploatării cuprind obligaţiile legate direct de activitatea
curentă a întreprinderii (furnizori, avansuri primite, obligaţii fiscale şi sociale legate de
exploatare).
Resursele ciclice din afara exploatării cuprind obligaţiile fiscale şi sociale din afara
exploatării (amenzi, penalităţi etc.).
Veniturile înregistrate în avans sunt asimilate resurselor ciclice, după caz aferente
exploatării sau din afara exploatării.
24
În ceea ce priveşte trezoreria de activ, aceasta este constituită din disponibilităţi şi
valori mobiliare de plasament, iar trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt
inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.
În practica financiară, bilanţul funcţional constituie suportul analizei trezoreriei.
Analiza acestuia permite evidenţierea modului de acoperire a activelor de către sursele
disponibile, şi prin aceasta aprecieri asupra riscului de faliment.
Informaţiile furnizate de bilanţul funcţional constituie punctul de plecare în analiza
dinamică a echilibrului financiar, stând la baza întocmirii tabloului de finanţare.
25
- necesarul de fond de rulment de exploatare (NFRE) calculat ca diferenta intre
nevoile de finantare sub forma utilizarilor ciclice de exploatare si resursele ciclice de
exploatare disponibile;
NFRE = Active circulante brute din exploatare - Resurse ciclice de exploatare
- necesarul de fond de rulment din afara exploatarii (NFRAE) calculat ca diferenta
intre nevoile de finantare sub forma de utilizari ciclice din afara exploatarii si resursele
ciclice din afara exploatarii de care dispune unitatea;
NFRAE = Active din afara exploatarii - Resurse ciclice din afara exploatarii
Pentru a se realiza echilibrul financiar, FRNG trebuie sa permita acoperirea
necesarului de fond de rulment, care poate fi influentat de urmatorii factori:
- durata ciclului de exploatare, care variaza pe ramuri de activitate;
- nivelul cifrei de afaceri, deoarece valoarea elementelor constitutive ale NFR variaza
in functie de cifra de afaceri;
- deciziile de gestionare privind nivelul creditelor furnizori, a creditelor clienti,
precum şi a stocurilor.
c) Trezoreria este indicatorul ce permite stabilirea echilibrului financiar intre FRNG
si NFR. Acesta se calculeaza ca diferenta intre FR si NFR, ceea ce poate determina doua
situatii posibile:
- daca FRNG > NFR, atunci trezoreria este pozitiva si se inregistreaza un excedent de
trezorerie;
- daca FRNG < NFR, atunci trezorerie este negativa si este necesar a se procura
resurse pentru a finanta NFR, de obicei prin credite bancare pe termen scurt.
TN = FR - (NFRE + NFRAE)
Trezoreria este un indicator cu rol primordial, pentru ca majoritatea operatiunilor
dintr-o unitate se finalizeaza prin fluxuri de trezorerie de intrare sau de iesire, ceea ce
justifica o analiza detaliata asupra marimii sale si a factorilor care l-au influentat. Trebuie
mentionat faptul ca o trezorerie pozitiva nu trebuie automat sa creeze o stare "de liniste"
privind situatia financiara a unei entitati economice, din cel puţin doua motive:
- Calculul acesteia se realizeaza pe baza unor date valabile la un moment dat, pornind
de la elemente patrimoniale grupate functional, si nu dupa gradul de lichiditate si
solvabilitate, caz in care riscul este mai ridicat;
- Rezultatul pozitiv poate fi datorat fie unei cresteri a fondului de rulment (spre
exemplu, prin apelarea la imprumuturi pe termen lung), fie unei reduceri a necesarului de
fond de rulment (printr-o gestiune neeficienta a creantelor, a datoriilor si a stocurilor).
26
Situaţia soldurilor intermediare de gestiune
Tabelul 2.4.
Venituri Cheltuieli Sold intermediar de
gestiune
1 2 3=1-2
Vânzări de mărfuri (Vm) Costul mărfurilor vândute (Cmv) Marja comercială (Mc)
Producţia vândută (Qv) Producţia stocată (reduceri de Producţia exerciţiului
Producţia stocată (creşteri de stocuri) (Qe)
stocuri - Qs)
Producţia de imobilizări (Qi)
Producţia exerciţiului Consumuri de la terţi (Cm) Valoarea adăugată (Va)
Marja comercială
Valoarea adăugată Alte impozite şi taxe (IT) Excedentul brut de
Subvenţii de exploatare (Se) Cheltuieli cu personalul (Cs) exploatare (EBE)
Excedentul brut de Ajustări privind amortismentele şi Rezultatul exploatării
exploatare provizioanele de exploatare (Aj) (Re)
Alte venituri de exploatare Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii
(Ave) şi active cedate (Cdda)
Rezultatul exploatării Cheltuieli financiare (Cf) Rezultatul curent (Rc)
Venituri financiare (Vf)
Venituri extraordinare (Vex) Cheltuieli extraordinare (Cex) Rezultatul extraordinar
(Rex)
Rezultatul curent Rezultatul total (Rt)
Rezultatul extraordinar
Rezultatul total Impozitul pe profit (Ip) Rezultatul net al
exerciţiului (Rn)
EBE = VA + Se - IT - Cp,
în care:
Se - subvenţiile de exploatare primite;
27
IT - valoarea impozitelor şi taxelor datorate (mai puţin impozitul pe profit şi
TVA);
Cp - cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuţii la bugetul statului
legate de salarii).
b) prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate sau la
termen (Ve*) cu cheltuielile de exploatare, care generează plăţi, imediate sau la termen
(Ce*):
Veniturile din exploatare care implică încasări cuprind: veniturile din vânzarea
mărfurilor, producţia exerciţiului şi subvenţiile pentru exploatare, iar cheltuielile care implică
plăţi sunt formate din: costul de achiziţie al mărfurilor vândute, consumurile provenind de la
terţi, cheltuielile cu personalul şi impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate.
Această ultimă definire a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul monetar
potenţial degajat de activitatea curentă a întreprinderii, fiind practic o diferenţă între
veniturile monetare potenţiale şi cheltuielile monetare probabile de a se efectua.
Excedentul brut de exploatare (EBE) este un indicator de rentabilitate a activităţii
principale a întreprinderii deoarece el este un purtător al fondurilor ce permit asigurarea
reproducţiei mijloacelor supuse amortizării şi a remunerării celor care au contribuit cu
capitaluri la finanţarea activităţii întreprinderii.
De asemenea, EBE reprezintă un indicator monetar potenţial, datorită existenţei
decalajelor dintre plăţi şi încasări ce provin din folosirea pasivelor stabile (furnizori, salariaţi,
bugetul statului) şi, respectiv, din creditele comerciale acordate clienţilor, el putând fi
constatat cu certitudine doar la sfârşitul perioadei. De altfel, EBE este generat de-a lungul
întregului exerciţiu, dar este afectat în acelaşi timp de către utilizările în afara exploatării
(finanţarea investiţiilor, rambursarea unor datorii financiare). Astfel, chiar în lipsa decalajelor
dintre plăţi şi încasări, creşterea sa nu poate fi identificată în mod clar asupra creşterii soldului
de disponibilităţi.
Excedentul brut de exploatare nu este influenţat de politica de amortizare şi de
stabilire a provizioanelor, de politica financiară şi politica fiscală, fiind astfel scutit de
distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiţionali. EBE este mai omogen decât
indicatorii cuprinşi în tablourile de fluxuri şi contribuie la crearea unei legături între analiza
rezultatelor economice şi analiza fluxurilor financiare.
Datorită omogenităţii conţinutului său, EBE este un indicator folosit adesea pentru
compararea performanţelor economico-financiare ale firmelor şi în construcţia mai multor
rate ale rentabilităţii. Acesta apare în situaţiile prezentate de diferite instituţii şi firme de
informaţii şi analize economice, atât în ţările cu contabilitate anglo-saxonă cât şi în ţările cu
contabilitate francofonă.
În plus, EBE reprezintă o componentă esenţială în cadrul unor indicatori nou creaţi ai
performanţelor economico-financiare. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este
reprezentat de valoarea adăugată sub formă de cash flow (Cash Value Added).
Analiza excedentului brut din exploatare poate fi făcută pe baza valorii sale absolute
sau cu ajutorul unor rate.
În mărime absolută nivelului său este influenţat de o serie de factori:
- nivelul de prelucrare al materiilor prime în întreprindere, reflectat prin
intermediul valorii adăugate;
- nivelul salarizării angajaţilor firmei, exprimat prin intermediul ponderii
cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată;
- gradul de fiscalitate (exceptând impozitul pe profit);
28
- implicarea statului prin subvenţionarea activităţii respective;
- capacitatea firmei de a gestiona eficient alte activităţi în afara celei de bază.
Plecând de la aceşti factori, o creştere a nivelului excedentului brut din exploatare se
înregistrează în următoarele condiţii:
- creşterea gradului de prelucrare al materiilor prime, respectiv creşterea valorii
adăugate ( I VA > 1);
- creşterea valorii adăugate să devanseze creşterea cheltuielilor cu personalul şi a
impozitelor şi taxelor ( I VA ICp , respectiv I VA IIT );
Surprinderea influenţei diferiţilor factori asupra modificării excedentului brut de
exploatare, necesită efectuarea unei analize factoriale a acestuia.
Un prim model de analiză pleacă de la volumul total de activitate, exprimat prin
producţia exerciţiului, şi de la gradul de integrare a producţiei:
VA EBE
EBE Qe
Qe VA
VA
unde: - gradul de integrare a producţiei;
Qe
EBE
- ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea adăugată.
VA
Potrivit acestui model, pentru creşterea EBE se poate acţiona pe următoarele direcţii:
- creşterea volumului de activitate, în principal a producţiei vândute, printr-o
mai bună utilizare a resurselor disponibile;
- creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime în întreprindere;
- creşterea ponderii EBE în valoarea adăugată, respectiv reducerea ponderii
cheltuielilor cu personalul şi a impozitelor şi taxelor în valoarea adăugată. Cum
nivelul impozitelor şi taxelor reprezintă un factor extern, impus de Guvern, iar
reducerea cheltuielilor cu personalul poate antrena tensiuni sociale, rezultă că
pentru atingerea acestui obiectiv trebuie ca valoarea adăugată să crească într-un
ritm superior creşterii salariilor şi impozitelor.
Un alt model de analiză pleacă de la valoarea adăugată obţinută şi pune în evidenţă
partea ce rămâne la dispoziţia firmei după plata salariilor, a impozitelor şi taxelor:
Cp IT
EBE VA 1
VA
Cp IT
unde: - ponderea cheltuielilor cu personalul şi a impozitelor şi taxelor în valoarea
VA
adăugată.
Prin acest model este pusă şi mai clar în evidenţă importanţa creşterii valorii adăugate
într-un ritm superior creşterii salariilor şi a impozitelor.
Ratele excedentului brut din exploatare permit aprecierea modului în care acesta
reuşeşte să acopere diferitele nevoi de finanţare. Cele mai importante rate utilizate sunt:
a) Rata amortizării:
Amortizare
RA 100
EBE
b) Rata cheltuielilor financiare:
Cheltuieli financiare
R CF 100
EBE
c) Rata dividendelor:
Dividende
RD 100
EBE
d) Rata autofinanţării:
29
Autofinant are
R AF 100
EBE
În funcţie de nivelul acestor rate se fac aprecieri cu privire la repartizarea EBE.
Nivelul acestuia trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura:
- menţinerea capitalului tehnic, prin intermediul amortizării;
- remunerarea capitalului împrumutat, prin intermediul cheltuielilor cu
dobânzile;
- remunerarea capitalului propriu, prin acordarea unor dividende stimulative
pentru acţionari;
- dezvoltarea întreprinderii prin capitalizarea unei părţi din profitul obţinut.
31
În funcţie de mărimea acestor surse, se pot identifica următoarele corelaţii 2:
a) dacă firma înregistrează profit net, putem avea următoarele destinaţii ale surselor de
finanţare:
- Pn = Div, iar Aj = Af – rezultatul net se distribuie pentru acordarea de dividende,
iar la dispoziţia firmei rămân doar amortizările şi provizioanele pentru
autofinanţare;
- Pn > Div, Aj + Pnr = Af – rezultatul net este distribuit parţial pentru dividende, iar
restul este reinvestit în cadrul întreprinderii;
b) dacă Pn = 0, capacitatea de autofinanţare cuprinde doar amortizările şi provizioanele
(CAF = Aj);
c) dacă Pn < 0, firma înregistrează pierdere, iar capacitatea de autofinanţare va fi mai
mică decât suma amortizărilor şi provizioanelor. În acest caz, putem avea trei situaţii:
- dacă pierderea netă este mai mare decât nivelul amortizărilor şi provizioanelor, se
obţine un nivel negativ al CAF;
- dacă pierderea netă este egală cu nivelul amortizărilor şi provizioanelor, se obţine
o capacitate de autofinanţare nulă;
- dacă pierderea netă este mai mică decât nivelul amortizărilor şi provizioanelor, se
obţine un nivel pozitiv al CAF.
Af – reprezintă autofinanţarea.
Nici una din cele două metode de calcul a capacităţii de autofinanţare nu are în vedere
măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plăţilor. Presupunând că toate
vânzările sunt încasate pe parcursul exerciţiului şi toate cheltuielile (cu excepţia
amortizărilor) sunt plătite, se poate calcula capacitatea de autofinanţare, identificată în acest
caz, cu fluxul net de trezorerie degajat în cursul exerciţiului, sau capacitatea de autofinanţare
încasată.
În majoritatea cazurilor însă, veniturile realizate şi cheltuielile angajate nu sunt
integral încasate, respectiv plătite pe parcursul exerciţiului. Cu toate acestea, ţinând cont că
fluxurile din decalajele de încasări şi plăţi sunt în general de scurtă durată şi sunt compensate
de decalajele exerciţiului precedent, se poate afirma că mărimea capacităţii de autofinanţare
reflectă cu aproximaţie fluxul net de trezorerie degajat în cursul exerciţiului curent.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa
financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi potenţial sau real. Mărimea sa
depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar, pe de altă parte, de politica de
investiţii a întreprinderii şi de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot calcula mai multe rate financiare care se
pot utiliza în aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, cum ar fi:
a) Capacitatea de rambursare a datoriilor financiare (Crf), care reflectă numărul de
ani necesari pentru a asigura rambursarea datoriilor financiare pe baza capacităţii de
autofinanţare anuale degajate de întreprindere:
Datorii financiare
Crf = .
CAF
2
Ştefea P. – Analiza rezultatelor întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, pag. 223
32
CAF
Rfi = 100 .
Investitii anuale
Af = CAF – Div.
34
c) Rata de autofinanţare globală (RAFG) pleacă de la premisa că noile investiţii
productive antrenează o creştere a necesarului de resurse pentru finanţarea activelor circulante
(variaţia necesarului de fond de rulment), din care o parte trebuie acoperită prin autofinanţare,
calculându-se cu relaţia:
Autofinant area
R AFG =
Nevoia de finantare globala
100 sau
Autofinantarea
R AFG = 100 .
Investitii + Variatia nevoii de fond de rulment
Cu cât nivelul acestor rate este mai mare, cu atât situaţia întreprinderii se apreciază
mai favorabil.
În concluzie, putem aprecia că sporirea autofinanţării, prin creşterea capacităţii de
autofinanţare, contribuie la consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii prin creşterea
capitalurilor proprii şi a libertăţii de acţiune a managerilor.
3
P. Ştefea – Analiza rezultatelor întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, pag. 76
35