Daniel 11 12 1st Draft PDF

De la Cyrus cel Mare, la Comandantul Suprem al Oștilor Cerești
Profeția este datată în al treilea an al lui Cyrus (533 î.e.n.? Dan 10:1). Cyrus II cel Mare, 538-
530 î.e.n. (numit în persana veche Kúruši, mai târziu Kúroş) regele Anșanului, din neamul
Ahemenizilor, șahinșahul 1 perșilor și al mezilor, „regele celor patru părți ale lumii”, cucerito-
rul Lydiei (546 î.e.n.) și al Babilonului (539 î.e.n.) avea să moară peste numai câțiva ani, în
luptă cu sciții masageți conduși de regina Tomyris.
În următoarea descriere profetică, fundalul conflictului est-vest (v. 2-4) și nord-sud (5-45)
este marele conflict între cer și pământ, descris în Daniel 10, care este introducerea profeției
din capitolele 11-12.
Contextul istoric al acestei mari viziuni din capitolele 10-12, sunt dificultățile și opoziția
legate de reconstrucția templului din Ierusalim (Ezra 3:1– 4:5).
1 Regelepersan se numea hșayathiya (mai târziu: șah), iar în calitate de împărat se numea hșayathiya hșayathiyanam
(mai târziu, șahanșah / șahinșah, sau padișah), adică regele regilor sau măritul rege. Titlul are precedente asiro-
babiloniene. Fiecare împărat asirian se numea sar sarrani (regele regilor). Pe împăratul Egiptului îl numim faraon, pe
ai Rusiei îl numim țar; pe al romanilor îl numim cezar, pe al etiopienilor, negus; și pe al perșilor, șah.
© Florin Lăiu, MTh, comentariu. Un prim draft, numai pentru feed-back.
A. Conflictul est-vest (Dan 11:2-4)

Ofensiva persană
Dan 11:2: Acum îţi voi face cunoscut adevărul:
„Iată, vor urma încă trei regi în Persia, apoi cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât
toţi ceilalţi. Și când se va simţi puternic prin bogăţia lui, va pune totul în mișcare împotriva
împărăţiei lui Yawan (a grecilor).” 2
Cei patru șahinșahi care i-au urmat lui Cyrus au fost:
1. Cambize II (Kambujia 530–iulie 522), fiul lui Cyrus și coregent în

Babilon în anul 538 î.e.n.; cuceritorul Egiptului (525 î.e.n.), om
crud, neechilibrat şi obraznic. Despotismul și fiscalitatea exce-
sivă a lui Cambize au dus la o mare răscoală a mezilor și perșilor,
la 11 martie 522, care a dus la întronarea lui Smerdis. Cambize
s-a grăbit să se întoarcă, pentru a restabili „ordinea”, dar a murit
pe drum, în împrejurări neclare (se spune că de la o rană cangre-
nată) și fără urmași. (Viitorul rege Darius fusese lăncierul perso-
nal al lui Cambize, până la moartea acestuia).
2. Smerdis (Bardiya, mar. – oct. 522), fiul mai mic al lui Cyrus cel
Mare. A fost mai întâi satrap al unor provincii răsăritene (Bactria,
Chorasmia, Parthia și Carmania), sub numele de Tanaoxares. În
martie 522, iranienii s-au revoltat împotriva lui Cambize, care era
plecat într-o lungă campanie în Egipt, și au preferat să-l întroneze
pe Smerdis, care le-a promis ușurarea dărilor.
Versiunea oficială a domniei lui Smerdis este aceea a celor care
au complotat împotriva lui Smerdis. Inscripția lui Darius, de pe
stânca de la Behistun, afirmă că Smerdis, cel care a domnit, ar fi
fost un impostor, numit magul Gaumata, fiind demascat când s-a descoperit că ar fi avut
urechile tăiate.3 De aceea, istoricii l-au numit mult timp „falsul Smerdis”. Dar indiferent
dacă acest Smerdis a fost fratele bun al lui Cambize, sau un uzurpator, domnia lui scurtă
nu este un motiv de a fi omis la numărătoarea celor patru șahi din Dan 11:2. Au existat
mulți regi cu domnie scurtă.
2 Sau: „va trezi toată împărăția grecilor”.

3 Perșii purtau păr lung, iar tăierea urechilor era practicată ca pedeapsă.
2|Page
3. Darius I cel Mare (Daraiaváuş oct. 522-486), numit în Biblie Darius

Persanul și în versurile lui Eminescu, „Dariu al lui Istaspe”; rudă a
lui Cyrus, din neamul Ahemenizilor. Tatăl Hystaspes (Viștaspa) era
satrapul Bactriei. Auzind de întronarea lui Smerdis, Darius s-a grăbit
să se întoarcă la Persepolis și, în septembrie 522, s-a adăugat com-
plotului celor șase nobili, pentru răsturnarea „falsului” Smerdis.
Darius susținea că regele Cambize, înainte de a muri, ar fi mărturisit
că el însuşi îl ucisese pe fratele său Smerdis. Să-l credem pe Darius?
4. Xerxes I cel Mare (Hşaiarşa, 485-465), numit de asiro-babilonieni
ᵓAḫšiwaršu (ebr. ᵓAḫašwērôš), fiul lui Darius. Xerxe a fost al patrulea
suveran persan menționat în Daniel 11 și cel mai bogat șahinșah. În
cartea Esterei este descris ca având o bogăţie fabuloasă (cf. Est.
1:1-8; 10:1-2). A fost asasinat de către Artaban, garda lui personală.
Odată cu Cyrus, perșii începuseră să subjuge pe greci, mai întâi pe
ionienii din Anatolia, care apoi s-au răsculat (499-493). Darius I a
potolit revoltele, a obținut câteva victorii împotriva grecilor, dar a
fost învins la Maraton (sept. 490 î.e.n.) și a murit, pe când pregătea o
nouă campanie, așa încât sarcina supunerii tuturor grecilor i-a rămas
lui Xerxe I. Între anii 483-480, Xerxe I a pregătit o invazie masivă
împotriva grecilor, urmată de bătăliile de la Termopile, Plateea şi
Micale (480-479), cu mari pierderi pentru perşi.
Contraofensiva grecească
Dan 11:3: „Dar se va ridica un împărat războinic, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce
va voi.”
Îngerul nu indică originea acestui împărat de o extraordinară vitejie și stăpânire. Se lasă
impresia că ar fi un următor suveran persan. Dar descrierea lui nu se potrivește cu niciun
șahinșah care a urmat lui Xerxe. Îngerul profet omite o perioadă de 150 de ani, de la cel mai
mare atac persan împotriva lumii greceşti, până la răzbunarea lumii grecești prin Alexandru
Macedon.
După cel de al patrulea șahinșah (Xerxe I), restul suveranilor persani au fost trecuți cu vederea: Artaxerxe
I (465-424), Xerxe II (424), Sogdian (424-423), Darius II (424-404), Artaxerxe II (404-358), Artaxerxe
III (358), Artaxerxe IV (338-336), Darius III (336-330), Artaxerxe V (330-329).
Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.), sau Alexandru III (fiul lui Filip)
Macedoneanul, experimentat în război de la 16 ani, ajuns rege la 20
de ani, extrem de ambițios și sângeros (şi-a ucis câteva rude, potenți-
ali rivali!); i-a „unit” prin război pe veşnic divizaţii greci (336-334),
apoi a invadat Imperiul Persan (334), unde i-a bătut pe perși în repe-
tate rânduri. S-a proclamat faraon legitim al Egiptului, precum și
succesor la tronul Ahemenizilor și a cucerit chiar parte din India
(330 î.e.n.). În final, s-a oprit în Babilon (323 î.e.n.), pentru a sărbători
victoriile prin nunți și petreceri, și pentru a face din metropola lui
Nabucodonosor capitala imperiului său, capitala lumii.
Autori antici spun că în zilele acelea au venit la Alexandru ambasade
de departe, de la nubieni, libieni, cartaginezi, iberi, celți, etrusci și
sciți, pentru a-i declara prietenie și a-l recunoaște ca stăpân al lumii, ceea ce este mai greu
de crezut, dar poate fi parțial adevărat. Sigur este însă că Alexandru a introdus la curtea lui
ceremonialul oriental, al prosternării în fața regelui. Noul cuceritor se credeau deja zeu.
3|Page
Moartea neașteptată a lui Alexandru și divizarea imperiului

Dan 11:4: „Dar cum se va ridica, tot aşa se va şi prăbuși domnia lui împărătească: va fi împărţită
în cele patru vânturi ale cerului; însă ea nu va fi dată urmașilor lui, şi nici nu va fi la fel de
puternică, ci domnia lui va fi smulsă din rădăcini [sau: sfâşiată] şi va fi dată altora, nu urmașilor
lui.”
Alexandru cel Mare a murit pe neașteptate, la 11 iunie 323 î.e.n., în Babilon, în palatul lui
Nabucodonosor, la vârsta de numai 32 de ani. Nu se cunoaște exact cauza morții. A fost
doborât de epuizare și beție? Ucis de febră tifoidă sau de malarie? Nu este exclus ca faimoasa
„cupă a lui Herakles”, pe care a golit-o la petrecere, să fi fost condimentată cu o substanță
letală, așa cum era obiceiul vremii, când cineva voia să scape de un suveran incomod.
Corpul neînsuflețit a fost îmbălsămat în miere, într-un sarcofag de aur, și conservat în
Babilon timp de peste un an. În anul 322/321 î.e.n., trupul neînsuflețit a fost transportat
ceremonios într-un extraordinar car funebru, care se îndrepta spre Macedonia. Dar în drum
prin Siria, Ptolemaios, unul dintre generalii lui Alexandru, a reușit să deturneze planul,
ducând sarcofagul în Egipt, la Memphis. Mai târziu, rămășițele lui Alexandru au fost mutate
la Alexandria și puse într-un sarcofag de sticlă, într-un mausoleu, expus pelerinajelor.
Alexandru a fost declarat zeu și i s-au adus onoruri divine, i s-au desemnat mari preoți, care
să poarte de grijă noului cult, care a durat peste 600 de ani. De pe la anii 400 e.n. nu se mai
știe nimic sigur despre mormântul lui Alexandru, în ciuda legendelor care au continuat să
circule.
Moartea lui Alexandru a produs o mare criză politică, deoarece Alexandru încă nu avea
urmași. Roxana, soția lui, era însărcinată în luna a șasea, dar nu se știa sexul copilului. Tronul
a fost încredințat interimar unui regent (Perdikkas), în timp ce nominal, avea să fie rege
fratele lui Alexandru, Filip Arridaios – un om slab de minte. Moștenitorul s-a născut după
trei luni de la moartea lui Alexandru III cel Mare, și a fost numit Alexandru al IV-lea. Ca să-și
asigure tronul pentru fiul ei, Roxana a pus la cale uciderea celorlalte văduve ale lui
Alexandru, posibil însărcinate, Stateira și Parysatis (322 î.e.n.).
În anul 321, regentul Perdikkas a fost asasinat și înlocuit cu Antipater, care a devenit
protectorul oficial al familiei regale în Macedonia, compusă din: văduva Roxana, fiul
Alexandru IV, fratele Filip Arridaios și mama Olimpia. După moartea lui Antipater (319),
au apărut conflicte mari între regenții care au urmat (Polyperchon, 319-318; Kássandros,
317-305; Antigonos, 306-301), dar și împotriva acestora.
Acest conflict îndelungat pentru succesiune, cunoscut sub numele de Războaiele Diadohilor
(322-320, 318-315, 314-311, 308-301) – care ar putea fi cinci la număr, dacă adăugăm și
Războiul Babilonului (311-309) – a desfiinţat fizic orice simbol al unităţii politice a imperiu-
4|Page
lui. Din ordinul lui Kássandros, în timpul acestor conflicte, a fost executată întreaga familie
regală:
 mototolul Filip Arridaios, împreună cu ambițioasa lui soață Euridice (317 î.e.n);
 influenta regină-mamă Olimpia (316 î.e.n.);
 Alexandru IV, prințul moștenitor, în vârstă de 14 ani, care „domnise” între 323 -309;
 Barsine, o presupusă concubină a lui Alexandru cel Mare, împreună cu fiul ei Herakles.
În final, imperiul s-a împărţit definitiv în patru regate elenistice (301), reprezentate de patru
foști generali ai lui Alexandru:
1. Kássandros (a luat Macedonia și Grecia).
2. Lysímachos (a luat Tracia, Pergam, Bitinia). După moartea lui Lysímachos (281) şi
invadarea Traciei de către celţi, moștenirea lui a fost continuată de regatul Pergamului.
3. Séleukos: Siria Seleucidă, cuprinzând cea mai mare parte a imperiului lui Alexandru.
4. Ptolemáios: Egiptul Ptolemaic, împrenă cu Palestina, Cipru, Cilicia.
Pe lângă aceste diviziuni principale, în fostul imperiu al lui Alexandru au apărut cu timpul şi
alte state elenistice, cum ar fi Regatul Bitiniei (297); Regatul Pontului (291); Regatul
Greco-Bactrian (250) și altele.
B. Conflictul nord-sud (Războaiele Siriene)

Dan 11:5a: „Apoi regele din sud va ajunge puternic.”
Începând cu acest verset, atenţia îngerului-profet se îndreaptă spre
soarta celor mai puternice regate elenistice implicate în soarta iudeilor,
la nord și la sud. Regele din sud (sudului) este aici Ptolemaios I Soter
(satrap, 323-305; faraon, 305-282), fondatorul dinastiei Ptolemeilor
din Egipt, iar regele acvilonului (crivățului, nordului) este Seleukos I
Nikator (satrap, 311-305; rege, 305-281), fondatorul dinastiei
Seleucide, care iniţial cuprindea cea mai mare parte din fostul imperiu
al lui Alexandru. Ptolemaios Soter, regele Egiptului elenistic a fost
principalul jucător în luptele dintre diadohi, el s-a considerat urmașul
legitim al lui Alexandru, ca unul care i-a fusese prieten apropiat, biograf
și pretindea că i-ar fi fost chiar frate vitreg. El a condus coaliția
împotriva regentului Perdikkas. El a fost primul care a anexat Iudeea
și Coelesiria (Sudul Siriei). Suveranii dinastiei care a domnit peste
Egiptul elenistic s-au numit, fiecare, Ptolemaios, la care se adăuga o poreclă, pentru a-i
deosebi. Istoricii le-au adăugat numere de ordine.
5|Page
Dan 11 5b: „….dar unul dintre comandanții din subordinea lui se va dovedi mai puternic decât
el, şi va stăpâni cu o putere mai mare decât a lui.”
Un amănunt interesant este faptul că în lupta contra regentului
Antigonos, Seleukos luptase ca general în armata lui Ptolemaios, 4
dar după ce a ocupat Babilonul, a devenit stăpânul unui imperiu
mult mai vast decât al lui Ptolemaios, cuprinzând 72 de satrapii,
din Anatolia, până în India. Suveranii dinastiei seleucide, care și-au
avut centrul în Babilon și Seleucia, apoi în Antiohia Siriei, au purtat
fie numele de Seleukos, fie numele de Antiochos, la care se adăugau
supranume sau. Istoricii le-au adăugat numere de ordine.
Seleukos a lansat în Babilon o eră nouă, era seleucidă, recunoscută
și de macedoneni, de evrei și de alte popoare, numărând anii lumii
de la recucerirea Babilonului de către Seleukos (311 î.e.n.). Primul
an al acestei ere a fost între aprilie 311 – aprilie 310. Calculul anilor după această eră a durat
până târziu, în secolul al XV-lea al erei creștine, fiind în uz la evreii orientali și la creștinii
nestorieni.
Între cele două dinastii au avut loc mari conflicte militare, numite Războaiele Siriene.
Alianțele politice ipocrite nu au avut succes. Pentru prima dată în istorie, credincioșii au
avut privilegiul de a urmări pas cu pas, generații la rând, cum se împlinesc aceste profeții
sub ochii lor.
Dan 11:6: „După ani ei se vor alia și, potrivit convenției, fiica regelui din sud va veni ca soție la
regele din nord. Dar ea nu-și va păstra puterea și nici sămânța 5 ei nu va rămâne. Prințesa va fi
lăsată în voia soartei, ca și cei ce o aduseseră și copilul 6 ei şi cel ce o ținuse.” 7
Din nou, profeția sare peste unele evenimente și se oprește asupra acelora
pe care le intenționează ca semnificative. După aproape 20 de ani, în care
avusese loc și Primul Război Sirian (274-271) cu victoria lui Ptolemeu II;
precum și Al Doilea Război Sirian (260-253), cu victoria lui Antioh II Theos
(„Zeul”, 261-246), cei doi suverani au decis să se împace.
Ptolemeu II Filadelful (283-246) a fost un faraon elenistic remarcabil. A
fost zeificat în viață, împreună cu soția sa Arsinoe, care îi era și soră (de aici
supranumele de Filadelful, „iubitorul de soră”), după obicei. Sub domnia lui
s-a extins mult faimoasa Bibliotecă din Alexandria și tot atunci s-a tradus în
greacă Pentateuhul, prima parte a Bibliei („Septuaginta”).
În anul 253/252, Ptolemeu II Filadelful a făcut un tratat de pace cu Antioh II „Zeul”, nepotul
lui Seleukos, regele Siriei elenistice. Condiția și garanția acestei alianțe era ca Antioh II
Theos să-și repudieze prima soţie, Laodice, și s-o ia în căsătorie pe prințesa Berenice, fiica
4 „Unul dintre comandanții din armata lui Ptolemeu a fost Seleucus, fostul satrap al Babiloniei. În timp ce forțele lui
Ptolemeu se retrăgeau, el și-a luat unitățile și, în loc să se întoarcă înapoi spre Egipt, a traversat deșertul și a înaintat
spre Babilon, unde a fost recunoscut ca satrap la 1 iunie 311.” (Titus Livius: Al treilea război între diadohi).
Asemenea detalii nu puteau fi menționate de un pseudoprofet din anii 165 î.e.n. Amintiți-vă că, după teza criticii
distructive, profețiile lui Daniel ar fi simple vaticinia post eventum (preziceri după trecerea evenimentelor).
5 Cf. Theodotion: σπέρμα; Vulgata: semen. Termenul ebraic pentru „braț” sau forță militară (zǝróaᶜ) se scrie la fel ca
termenul zéraᶜ („sămânță”, urmaș / urmași): ‫ זרע‬zrᶜ. (vezi ș i Is 66:22). Alternativ, se poate traduce: „brațele
(forțele) ei nu vor rezista” (cf. Dan 11:15, 31).
6 Textul ebraic ‫ והילדה‬whyldh a fost citit de masoreți wǝhayyōlēḏā „și cel care i-a dat naștere”. Traducerile vechi
(Theodotion, Vulgata) au citit această expresie wǝhayyalḏā „și fata” (ca în Ioel 4:3). Dar cea mai probabilă citire ar
putea fi ‫ והילד‬wǝhayyéleḏ „și copilul” sau ‫ וילדה‬wǝyalḏāh „și copilul ei”.
7 Sau: cel pe care se sprijinise, cel care o susținuse, cel care o luase de mână.
6|Page
lui Ptolemeu II, iar viitorul fiu al Berenicei să moștenească tronul. Berenice
era o învingătoa-re olimpică, dar nu știm cum arăta la chip.
Antioh II a acceptat. A divorțat de Laodice, dându-i o serie de domenii în
Anatolia, drept compensație. Berenice a venit din Egipt, în vara anului 252
î.e.n., cu o caravană încărcată de bogății. Din acest motiv a fost supranumită
Phernophoros („Aducătoarea de zestre”). Pe lângă acestea, tatăl ei i-a dat
stăpânire pe viață asupra Palestinei. Antioh II Theos a luat-o în căsătorie pe
Berenice și în anul 251 î.e.n., Berenice a născut un fiu, numit tot Antioh, căruia
tatăl Antioh i-a făcut transferul succesiunii la tron (249 î.e.n.).
Planul lui Ptolemeu II însă nu a adus nici pacea între cele două dinastii, nici tronul pentru
nepotul seleucid. Când fiul Berenicei avea doar câteva luni, Antioh II s-a răzgândit. Lăsând-o
pe Berenice în Antiohia, s-a dus la Laodice și i-a promis acesteia tronul pentru Seleukos II
Kallínikos (246-225), fiul lor cel mai mare.
În ianuarie 246, Ptolemeu II a murit. În același an a murit și Antioh II Zeul, prin iscusința
Laodicei, care se temea că regele s-ar putea răzgândi cu privire la tron. Laodice l-a proclamat
rege pe Seleukos, fiul ei cel mai mare și împreună au complotat pentru a-și asigura tronul.
Au mituit anumiți oficiali din Antiohia, ca s-o aresteze pe Berenice și pe fiul ei, după care
şi-au trimis slujitorii ca să-l răpească pe minor și să-l ucidă.
Înnebunită de răpirea fiului ei, Berenice a cerut ajutor unui oficial imperial. Înţelegând că și
acesta era parte din conspiraţie, Berenice l-a lovit şi l-a ucis în public. Populația imperiului
încă nu știa ce se întâmplase, dar când s-a aflat că minorul dispăruse, Berenice a avut parte
de un val de simpatie populară. Noul faraon, Ptolemeu III (fratele Berenicei) și-a lăsat
mireasa singură pentru a face o expediție în Siria, în apărarea surorii lui. Această simpatie
generală pentru Berenice i-a asigurat moartea. Persoanele din suita ei egipteană, care au
încercat să-i ia apărarea, au fost de asemenea ucise. Când Ptolemeu III a ajuns în Antiohia,
Berenice deja fusese executată.
Dan 11:7-8: „În acele vremuri, se va ridica la tron un vlăstar din aceeași rădăcină cu ea. El va
veni cu armată, va intra în capitalele regelui din nord, va acționa împotriva lor și va triumfa. Îi
va captura și-i va aduce în Egipt, chiar și pe zeii lor, cu idolii lor turnați și cu vasele lor scumpe
de argint și de aur. Și timp de câțiva ani îl va lăsa în pace pe regele din nord.
Aceste dovezi de neloialitate și de răutate a Seleucizilor nu puteau
decât să provoace un nou război între Egipt și Siria.
Ptolemeu III (246-222), fratele Berenicei, a declarat
război lui Seleukos II, începând astfel Al Treilea Război
Sirian (246-241).
Proaspăt întronat, în vârstă de 19 ani, Seleukos II era
în conflict cu fratele lui, Antioh Hierax. Mama Laodice
susținea cauza lui Hierax, pe care îl voia coregent și
stăpân al provinciilor din Anatolia.
Ptolemeu III a invadat Imperiul Seleucid, cucerind din
el teritorii, inclusiv în Anatolia. A ocupat chiar Antiohia.
Aproape toate coastele Mediteranei orientale, din
Tracia până în Libia, erau acum în mâinile Ptolemeilor. Palestina,
zestrea Berenicei, a rămas de asemenea în posesia Egiptului. Pe la
începutul anului 245, Ptolemeu III a ocupat vechea capitală Babilon, unde a fost încoronat
ca „mare rege al Asiei”. A pus un guvernator dincolo de Eufrat, cu intenția clară de a
incorpora acele teritorii în Imperiul Ptolemeilor.
La întoarcerea sa triumfală în Egipt, Ptolemeu III a adus 40.000 de talanți de aur și 2500 de
idoli. A recuperat din Babilon chiar și idolii pe care-i capturase cândva Cambize Persanul,
7|Page
primul cuceritor al Egiptului. Acest gest avea o mare importanță religioasă pentru egipteni,
dintre care mulți se răsculaseră din cauza taxelor grele și a foametei care izbucnise,
deoarece Nilul nu inundase în anul 245. 8 În urma recuperării idolilor egipteni, Ptolemeu III
și soția sa au fost incluși în cultul de stat ca „zei binefăcători” (243 î.e.n.), de unde Ptolemeu
III este cunoscut până astăzi în istorie ca Euergetes (Binefăcătorul). 9 (Propaganda egipteană
însă a exagerat victoriile lui Ptolemeu Euergetes. Babilonul a fost pierdut în același an, fiind
recuperat de Seleukos II, iar unele teritorii din Tracia și Ionia i-au fost luate de Antigonizii
care stăpâneau Macedonia).
În anul 241, Ptolemeu III a încheiat pace cu Seleukos II Calinicul, după care s-a ocupat cu
precădere de problemele interne. A strâns legăturile cu elita preoțească egipteană și a
construit multe temple în Egipt. A fondat o nouă bibliotecă în Serapeum și s-a înconjurat de
cei mai buni geografi și matematicieni ai timpului. A mai trăit circa trei ani după moartea
adversarului său, Seleukos Calinicul.
Dan 11:9: „Acela [=regele din nord] va intra în teritoriul regelui din sud, dar se va întoarce în
țara lui.”
Textul ebraic este dificil aici, deoarece nu sunt clar specificați actorii. Dar pare să fie vorba
despre Seleukos II Calinicul, care, după ce și-a restabilit puterea în Asia, a făcut o campanie
împotriva Egiptului, soldată cu înfrângere, în anul 239 î.e.n., fiind obligat să se retragă în
Siria, cu numai câţiva oameni. În anul 225 î.e.n. Seleukos Calinicul a căzut de pe cal și a murit.
Dan 11:10: „Fiii lui se vor pregăti de luptă și vor aduna o mare mulțime de oști, care va tot
înainta, revărsându-se ca o apă; și [mulțimea aceea] va relua lupta până la cetatea lui.
Fiii lui Seleukos Calinic, și anume: Seleukos III Keraunos şi Antioh III, au
făcut mari pregătiri de război. Keraunos a murit însă în anul 223, în
Anatolia, asasinat de oameni din armata lui, astfel că Antioh III a rămas
singurul suveran în Siria Seleucidă. El a restabilit controlul seleucid
asupra Mediei și Persiei (221 î.e.n.), care fuseseră pierdute de bunicul său,
a pregătit o invazie în Egipt în 221 î.e.n., dar nu a realizat-o imediat. În anul
219, Antioh III, supranumit de acum Megas (Cel Mare) a lansat al Patrulea
Război Sirian. A recuperat Seleucia Pieria (portul Antiohiei) şi unele cetăţi
feniciene, apoi a invadat cu întârziere Egiptul.
Armata lui Antioh III era alcătuită din
30.000 de falangiți; 5000 de mercenari
greci; 1500 de cretani; 1000 de neocretani; 2000 de traci;
5000 de lăncieri lidieni; 2000 de arcași și prăștiași perși și
agrieni; 5000 de luptători dahi, carmani și cilicieni; 5000
de mezi, cisieni și caduși; 10.000 de arabi; 1000 de cardaci
(mercenari speciali); 6000 de călăreți și 102 elefanți
indieni. 10 Bătălia, descrisă în versetele 11-12, una dintre
cele mai mari bătălii ale antichității, s-a dat la Rafia (lângă
Gaza) la 22 iunie 217.
Dan 11:11-12: „Atunci regele de la miază-zi se va înfuria, va ieși și se va lupta cu regele din nord,
care va ridica la luptă o mare mulțime, dar mulțimea va fi dată în mâinile lui [= regelui din sud];
mulțimea aceea va fi înlăturată. Cu inima îngâmfată, va doborî zeci de mii, dar nu va rămâne
biruitor.
8 Cercetări moderne arată că o erupție vulcanică din anul 247 î.e.n. ar fi afectat ploile musonice. Este interesant de
studiat, în acest context, profeția despre Egipt din Isaia 19.
9 Referitor la despoții „binefăcători” ai lumii, Iisus a avut un cuvânt de zis (Lc 22:25-27).
10 Dacă aceste profeții ar fi fost scrise de un autor din secolul al II-lea, așa cum presupune critica antibiblică, el nu ar fi
ignorat prezența elefanților în aceste războaie.
8|Page
Noul faraon elenistic, încă din anul 221, era Ptolemeu IV (Filopator), care și-a
inaugurat domnia ucigându-și tatăl, mama și fratele. Egiptul era slăbit de
lupte interne și de intrigi de curte. Totuși, Ptolemeul a reușit să aducă pe
front forțe comparabile cu ale lui Antioh III, cu mulți mercenari greci, cretani,
libieni, traci și gali, afară de egiptenii băștinași, care fuseseră antrenați
special, o cavalerie puternică și 73 de elefanți africani. Lupta a fost crâncenă
și cu mișcări neașteptate. Ptolemeu IV a învins, cauzând lui Antioh cel Mare
pierderi mari: aproape 10.000 de morți, 4000 de oameni căzuți prizonieri,
circa 300 de cai și 5 elefanți. Ptolemeul a pierdut mulți cai și elefanți, dar de
șapte ori mai puțini oameni.
În urma victoriei, Ptolemeu IV a recuperat Coelesiria, dar nu a profitat mai mult. Unii autori
antici povestesc că la întoarcere a trecut prin Ierusalim, a intrat în templu, în ciuda opoziției
evreilor și a fost doborât la pământ de o putere nevăzută. Furios pentru acest incident
umilitor, se spune că la întoarcerea în Alexandria a ucis o mulțime de evrei egipteni,
zdrobindu-i în arenă, sub picioarele elefanților. Incidentul este considerat în esență
adevărat, deoarece și Josephus îl menționează. Dar apare în diferite versiuni (inclusiv în 3
Macabei 1:1-7), unde se povestește că elefanții s-au repezit în
schimb asupra trupelor regelui. 11 Ptolemeu IV și-a ucis și soția
Arsinoe (care îi era și soră), după care s-a dedat la un trai
destrăbălat, alături de amanta sa Agathoclea și de amantul său
Agathocles.
După victoria de la Rafia, puterea lui Ptolemeu IV a slăbit, atât
în ce privește competiția cu dinastia seleucidă, cât și în ce
privește autoritatea Ptolemeilor în Egipt. Egiptenii băștinași,
care fuseseră înarmați în lupta de la Rafia și deveniseră
conștienți de puterea lor, s-au răsculat în sfârșit (206-204
î.e.n.), sătui de robia ptolemaică și au întemeiat un regat
faraonic în Egiptul de Sus, care a durat până în anul 186 î.e.n. În anul 204 î.e.n. Ptolemeu IV
a murit, în condiții neclare.
Dan 11:13-14: „Regele din nord se va întoarce, ridicând la luptă o mulțime mai mare decât cea
dintâi și, după ani, va înainta neîmpiedicat, cu oaste mare și bine echipată. Mulți se vor ridica,
în vremea aceea, împotriva regelui din sud. Niște oameni fără căpătâi12 din poporul tău se vor
înălța, pentru a împlini o profeție, dar se vor împiedica.
După 13 ani, în anul 204 î.e.n., Antioh cel Mare, după ce se aliase cu diverse puteri străine și
observând ocazia foarte bună, a pornit o nouă campanie împotriva Egiptului. Noul Ptolemeu
(al V-lea), în vârstă de numai 6 ani, era reprezentat de niște regenți, iar băștinașii egipteni
erau nemulţumiţi. O conjurație universală se ridica împotriva Ptolemeilor. Prezicerea
despre acei „oameni fără căpătâi” dintre iudei (pe care Cornilescu îi numește „o ceată de
11 Nu sunt sigur pe istoricitatea incidentului. Dacă nu este un fapt istoric, atunci referirea la acele „zeci de mii” din text
(ribbôṯ) se poate referi la victoria asupra lui Antioh III. Septuaginta a citit rabbîm sau rabbôṯ (mulți, multe), iar
Vulgata și Peșitta au citit „multe mii”.
12 După Dicționarul lui Jastrow (1227), care reflectă ebraica epocii greco-romane, dar și vestigiile ebraicei populare
din timpurile biblice, termenul pārîç înseamnă în mod literal „spărgător” și are două definiții: 1. conducător,
căpetenie, cuceritor; 2. nestăpânit, neînfrînat, stricat, nerușinat, obraznic, sălbatic, depravat.
Textul ebraic folosește aici la plural (bənê pārîçê) expresia singulară bên pārîç (lit. „fiu răpitor / sălbatic”), care apare
în Ez 18:10. La rândul ei, expresia din Ezechiel este tradusă în Septuaginta (LXX): υἱὸν λοιμὸν (un fiu „ciumă”); în
Targum, rāšîaᶜ (ticălos, nelegiuit, rău); în Peșitta, ᶜawlaᵓ (nelegiuit); în VUL, latro (tâlhar, bandit); în TNK (traducere
iudaică în engleză), ruffian (golan, derbedeu, huligan, bandit, canalie, ticălos etc.). La Dan 11:14, Theodotion traduce:
οἱ υἱοὶ τῶν λοιμῶν (fiii „ciume”), cf. FA 24:5. LXX (traducerea veche greacă făcută în Egipt) traduce cu totul diferit la
Dan 11:14: καὶ ἀνοικοδομήσει τὰ πεπτωκότα τοῦ ἔθνους σου „și va rezidi [zidurile] căzute ale neamului tău”. Această
traducere curioasă a fost posibilă printr-o citire diferită a textului ebraic: ‫ ובני‬ûḇənê („și fiii…”) a fost citit ‫ובנה‬
ûḇānā („va zidi”), iar ‫ פריצי‬pārîçê (spărgători, canalii, lichele), a fost citit ‫ פרצי‬pərāçê (spărturi în zid). Prin urmare,
aici s-ar potrivi traduceri ca: lichele, lepre, lepădături, netrebnici, secături, pramatii, derbedei, haimanale.
9|Page
derbedei”, iar KJV „jefuitorii poporului tău”), 13 s-a împlinit probabil în unul din următoarele
cazuri:
a) Prin trădarea iudeilor filo-sirieni, care sperau s-o ducă mai bine sub aripa Seleucizilor, decât
sub Ptolemei; filo-sirienii militau pentru trecerea de partea Seleucizilor în acest conflict.
Iudeii au deschis porţile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare şi au trecut sub suzeranitatea
acestuia. Dumnezeu condamnase de mai multe ori, prin profeţi, alianţele politice ale
poporului Său care, în vremea regatului iudeu preexilic, pendula între Egipt şi Asiria (Isaia
30-31, Ieremia 2:18 etc). Trădarea iudeilor a determinat Egiptul la o expediţie de pedepsire,
prin care comandantul ptolemaic Scopas Etolianul a recuperat Iudeea, pentru scurt timp.
b) În acord cu Iosif Flaviu (Ant. XIII. 3: 1-3), Ieronim (407 e.n.) scrie că în conflictul dintre
Antioh cel Mare și Egipt, Iudeea aflată la mijloc era sfâșiată de facțiuni învrăjbite: filosirieni
și filoegipteni, și că o mulțime de evrei, în frunte cu un arhiereu pe nume Onias, s-a refugiat
în Egipt, unde a construit un nou templu iudaic la Leontopolis, ceea ce Legea nu permitea
(Dt 12:13-14; 16:5-7). Schismaticii se lăudau că prin zidirea acestui templu, ei împlinesc
profeția lui Isaia (19:18-20). Dar templul lor nu a rămas în picioare, fiind distrus fără urmă,
cu ocazia marelui război al iudeilor de pe timpul lui Vespasian.
a) Pe de altă parte, Sir Isaac Newton, trimite la un alt incident despre care scrisese Josephus
(Antichități, cartea XII, capitolul IV. I): „În vremea aceea [când Antioh III făcuse pace cu
Egiptul], samaritenii, cărora treburile le mergeau din plin, au pricinuit multe necazuri
iudeilor, prădând ogoarele lor sau ducându-i în robie.”
Dan 11:15-16: „Regele din nord va veni, va ridica metereze și va cuceri o cetate cu fortificații;
iar oștile din sud, nici chiar luptătorii lor de elită, nu vor putea ține piept, nu vor rezista. Cel ce
va veni împotriva regelui din sud va face ce va voi și nimeni nu i se va putea împotrivi. Se va opri
și în Țara Frumoasă, și toată 14 [va cădea] în mâinile lui.”
Începea astfel Al Cincilea Război Sirian (202-196) și numătăroarea inversă pentru Ptolemei.
Cetatea întărită din profeție este Paneion (Banias)15 În c. 199 î.e.n., Antioh cel Mare a bătut
forțele egiptene conduse de generalul Scopas și astfel şi-a asigurat stăpânirea asupra
Coelesiriei, Feniciei şi Palestinei.
13 Traducerea KJV „jefuitorii poporului tău” a favorizat interpretarea veche AZS că acești jefuitori ai iudeilor ar fi
romanii. Este adevărat că romanii au fost jefuitori speciali, nu doar ai evreilor, ci ai tuturor popoarelor. Dar în text se
spune că „se vor ridica pentru a împlini o profeție, apoi să se poticnească / să cadă”. Romanii au acaparat treptat
Iudeea, nu au intenționat să împlinească vreo profeție și nu s-au poticnit atât de repede, dimpotrivă: au fost puterea
cea mai rezistentă din istorie.
14 Expresia „nimicind cu desăvârşire” (Cornilescu etc.) poate fi o traducere greșită în acest caz. Este adevărat că
substantivul kālā are și sensul de „distrugere totală”, dar există și adverbul kālā („în totul”, „cu adevărat”), cf. Gen
18:21; Ex 11:1), cf. Dicționarul lui D. Clines, p. 177. O altă soluție ar fi să se citească kullāh ‫„( כֻּ לָּ הּ‬totalitatea ei” =
„toată”), cf. Gen. 13:10, așa cum propune BHS. Vezi și LXX, YLT, NRS, Biblia Sinodală, etc. În același timp, Iosif Flaviu
afirmă că sub Antioh cel Mare, țara a avut mult de suferit:
„Sub domnia lui Antioh cel Mare asupra Asiei, ţara iudeilor a fost devastată, iar locuitorii din Coelesiria au
îndurat numeroase nenorociri. În timpul războaielor sale împotriva lui Ptolemeu Philopator , precum şi a fiului
său denumit Epiphanes, şi când ieşea biruitor acest rege, şi când era înfrânt, năpastele îndurate de localnici
erau aceleaşi, încât nu se deosebeau de o corabie lovită de talazurile furtunii, ei fiind prinşi la mijloc, între
succesele obţinute de Antioh şi eşecurile sale consecutive.” (Josephus, Antichități, cartea XI, cap. III, 3).
15 În antichitate se mai numea și Paneas, în latină Panium. NT o numește Cezarea lui Filip, la picioarele Muntelui
Hermon.
10 | P a g e
Dan 11:17: „Făcându-și planuri să ia în stăpânire întreaga lui împărăție, va face cu el [= cu regele
din sud] o convenție. Îi va da în căsătorie o prințesă 16 – ca să-l distrugă. 17 Dar planul nu-i va ieși;
socoteala lui nu se va împlini.”
În anul 196, Ptolemeu V, un adolescent, a fost întronat ca faraon, eveniment
comemorat în faimoasa piatră de la Rosetta (care, după anii 1800, avea să
devină cheia descifrării hieroglifelor egiptene). Antioh cel Mare, cu planul
de a stăpâni Egiptul, dar şi de a se pune la adăpost în faţa diplomației
romane, a încheiat cu Ptolemeu V Pacea de la Lysimacheia (195 î.e.n.), o
alianță pecetluită printr-o logodnă, în care Seleucidul îi oferea Ptolemeului
pe fiica sa, Kleopatra I (Syra). Nunta a avut loc la Rafia în anul 193 î.e.n.,
mirele fiind un adolescent de 16/17 ani, iar vârsta miresei, din unele
calcule iese c. 20, iar din altele iese 10/11 ani. Se spune că zestrea promisă
miresei ar fi fost teritoriile Coelesiriei, Feniciei,
Samariei și Iudeii, care însă au rămas în fapt sub
stăpânirea lui Antioh cel Mare.
Revelația profetică se referă aici și la intențiile rele pe care le avusese
Antioh cel Mare când organizase această nuntă imperială. Istoria nu ne
poate informa despre intențiile regilor, decât atunci când ele sunt
exprimate sau materializate. În orice caz, Egiptul a fost prudent, iar
Kleopatra a favorizat mai degrabă interesele politice ale soțului, decât
pe ale tăticului. Noul faraon și soața lui au fost divinizați, iar Kleopatra
avea să domnească în Egipt ca regentă și după moartea prematură a soțului. (Ptolemeu V a
murit în anul 180, probabil otrăvit de curteni).
Dan 11:18-19: „Apoi [regele din nord] se va îndrepta spre insule și coaste, 18 cucerind multe din
ele, dar un comandant militar va pune capăt acestui afront, întorcându-l împotriva lui. În urmă,
își va îndrepta privirea spre cetățile întărite ale țării lui, dar se va poticni, va cădea și nu va mai
fi găsit.”
Profeția descrie expediţiile lui Antioh cel Mare în provinciile elenistice din vest (193-191
î.e.n.), unde a cucerit mai multe ţinuturi maritime: Hellespontul, Tracia, Eubeea, Samos,
Rodos. Prin aceste acţiuni, ca și prin azilul politic oferit lui Hannibal de Cartagina, Antioh cel
Mare a intrat în conflict cu Roma, care începuse să joace rolul de „apărător al popoarelor” în
zona grecească. Gestul lui Antioh era un adevărat afront adus imaginii Romei, care şi-a
trimis imediat legiunile, în frunte cu generalul Lucius Cornelius Scipio Asiaticul. 19
16 În ebraică, o expresie idiomatică nemaintâlnită (baṯ hannāšîm = lit. „fiica femeilor”), care subliniază feminitatea.
normal, ar trebui să însemne poate fi interpretată ca: 1. o formă populară de superlativ; 2. un mod de a sublinia
feminitatea sau virginitatea.
17 Expresia ebraică ‫ להשחיתה‬lhšḫyṯh se poate citi ləhašḫîṯāh („ca s-o distrugă / corupă”), așa cum au fixat masoreții.
În acest caz, s-ar referi la prințesă, ceea ce este absurd, deoarece nici un rege nu și-a măritat fiica pentru a o distruge.
Alții cred că este vorba nu de fiică, ci de împărăția austrului, despre care s-a vorbit mai sus. Dar este dificil de
imaginat cum se putea distruge o țară printr-o simplă căsătorie. Mai degrabă ar fi putut la un moment dat să
pretindă „drepturi” ca bunic al vreunui prinț, dar nu să distrugă. Cea mai bună soluție este ca expresia lhšḫyṯh să fie
citită ləhašḫîṯô („ca să-l distrugă”). Cazurile de otrăvire erau frecvente în familiile regilor elenistici.
18 În ebraică, atât insulele („ostroavele”), cât şi regiunile continentale de pe coastă se numesc ᵓiyyîm.
19 Din nou, autorul cărții Daniel „pierde ocazia” de a se referi direct la Roma și romani. Dacă ar fi fost un autorul din
anul 165 î.e.n., care ar fi rescris istoria sub formă de profeție, așa cum pretinde critica antibiblică, nu s-ar fi putut
abține să nu menționeze deloc numele Romei sau al romanilor, cel puțin în acest capitol. În cărțile 1-2 Macabei,
scrise între anii 160-130 î.e.n., romanii (Ῥωμαῖοι) sunt menționați în mod repetat (1Mac. 8:1, 23, 27, 29; 12:16; 14:40;
15:16; 2Mac. 4:11; 8:10, 36; 11:34; 12:27). Dacă autorul a scris însă în anii 530 î.e.n. în Babilon, așa cum spune,
omiterea numelui Romei sau al romanilor este naturală, întrucât pe atunci Orientul încă nu auzise de Roma.
11 | P a g e
Scipio l-a înfrânt pe Antioh cel Mare

într-o serie de bătălii, culminând cu
bătălia de la Magnesia (190 î.e.n.).
Prin pacea de la Apamea, în Frigia
(188 î.e.n.), Antioh a fost silit să
plătească Romei, în timp de numai
12 ani, imense despăgubiri de război; să renunţe la cuceririle din vest, la flotă şi la elefanţii
de luptă; şi să dea ostatici drept garanţie. Cu această ocazie, Antioh III cel Mare l-a dat ostatic
la Roma pe fiul său Mithradates (viitorul rege Antioh IV). În nevoie disperată de bani pentru
datoriile de război, Antioh cel Mare a făcut o expediţie de jaf la templele din provinciile
orientale. Încercând să ridice tezaurul templului lui Bel din Susa, suveranul şi-a pierdut viaţa
(187 î.e.n.), la vârsta de 54 de ani, lăsând urmaşilor ca moștenire imense datorii de război.
Dan 11:20: „În locul lui se va ridica unul care își va trimite birarul să cutreiere cea mai distinsă
parte a imperiului. Dar în scurt timp, acest rege va fi zdrobit – nu prin mânie, nici prin război.”
În locul lui Antioh cel Mare, a venit la tronul Siriei elenistice Seleukos
IV Philopator (187-175 î.e.n.), care fusese făcut deja coregent de tatăl
său în anul 193. Seleukos IV a trimis pe ministrul său Heliodor, ca să
strângă birurile din Iudeea. Dar era vizat în mod special tezaurul
templului de la Ierusalim, întrucât Simeon, administratorul templului,
se arătase dispus să dea sirienilor tezaurul. Nu se ştie dacă această
expediție a avut succes. Marele preot Honia (Onias III) s-a împotrivit
înstrăinării tezaurului. La întoarcerea în Siria, pe 3 sept. 175 î.e.n.,
Heliodor l-a otrăvit pe Seleukos IV și l-a întronat de formă pe minorul
Antioh, fiul lui Seleukos IV.
Regele infam din nord

Dan 11:21: „În locul lui se va ridica un crai parșiv, căruia nu i se dăduse demnitatea imperială.
El va veni pe neașteptate și va pune mâna pe împărăție prin mașinațiuni.”
Moștenitorul legitim al tronului lui Seleukos IV era prințul de coroană,
Demetrios. Dar pe acesta Seleukos IV tocmai îl trimisese ostatic la Roma,
ca garanție, în anul 177 î.e.n., în locul lui Mithradates, fratele mai mic al
lui Seleukos IV. Acest Mithradates, un aventurier fără scrupule, 20 era în
Atena când a auzit ce se întâmpla în Siria. A trecut repede în Anatolia și,
cu ajutorul regelui Pergamului, a pus mâna pe tronul Siriei în noiembrie
175 î.e.n. L-a executat pe regentul Heliodor și a început să joace rolul de
protector al minorului Antioh, pe care, după câtva timp, l-a asasinat.
După tot felul de intrigi şi lovituri de teatru, noul ocupant al tronului și-a
luat numele de Antioh IV, la care și-a adăugat supranumele de Theos
Epiphanes („zeu strălucit”), în ton cu politica de zeificare a regilor, pe care
o adoptaseră și Ptolemeii și Seleucizii. Antioh IV i-a liniștit pe romani, promițând plata
datoriilor de război, și i-a ameţind pe sirieni cu retorica lui populistă. După cum este
descrisă de istorici, purtarea Epifanului provoca nedumerire, fiindcă nu se ştia dacă este
prost sau nebun. 21 De aceea, unii contemporani l-au numit Epimanes (nebunul), în loc de
20 Șiret, ambițios, excentric, intrigant, capricios și ucigaș.

21 Polybios îl descrie astfel: „Furişându-se afară din palat, hoinărea adesea, întovărăşit de doi-trei oameni, prin oraş.
Nu rareori putea fi întâlnit prin ateliere.... unde flecărea..., lăudându-se cu dragostea sa pentru artă... Deseori îşi
lepăda veşmintele regeşti... şi ieşea în piaţă, ca unul care umbla să obţină vreo magistratură: pe unii îi trăgea de
mânecă, pe alţii îi îmbrăţişa şi-i ruga să-şi dea votul pentru a fi ales edil sau tribun. De reuşea să obţină funcţiunea, se
aşeza de îndată pe un scaun de fildeş, după obiceiul roman, examina tranzacţiile efectuate în piaţă şi rezolva pricinile
cu mult zel şi bunăvoinţă... Intra prin cârciumi, unde bea cu netrebnicii şi cânta cântecele lor vulgare.”
12 | P a g e
Epiphanes (strălucitul). Antioh IV a fost primul Seleucid, care a folosit pentru sine epitete
divine pe monede.
La Ierusalim, Antioh IV l-a înlocuit pe marele preot Honia (Onias III) cu Ieșua (Iason), un
pontif favorabil elenizării iudeilor (174 î.e.n.). În 173, Antioh IV a reluat planul restaurării
Babilonului ca cetate greacă și a trimis o delegație la Roma cu o parte din datoriile de război,
pentru a menține relațiile.
Dan 11:22: „Valuri de oști vor trece pe dinaintea lui și vor fi zdrobite. Și chiar reprezentantul
legământului [sfânt], va fi zdrobit.”
După ascensiunea lui Antioh IV Epifanul (175-164 î.e.n.) a izbucnit din nou conflictul cu
Egiptul. Cilicia, care fusese cândva a Ptolemeilor, începuse să se revolte. Antioh IV și-a
refăcut flota şi elefanţii (în ciuda interdicției Romei). În Egipt, regele minor 22 Ptolemeu VI
Filometor (fiul Kleopatrei Syra) era reprezentat de doi regenți (Euleu și Leneu), care în anul
170 î.e.n. i-au pretins lui Antioh IV provinciile intermediare ale Canaanului, ca zestre a
Kleopatrei. A izbucnit astfel Al Șaselea Război Sirian (170-168), adică ultimul. Întâlnindu-se
cu armatele lui Ptolemeu, Antioh IV i-a bătut pe egipteni între Pelusion și Mt. Kasios (Ras
Kurun), la granița dintre cele două imperii (170 î.e.n.).
În acest timp, iudeii erau deja divizați religios. Mulți adoptaseră de
bună voie elenismul (cultura și religia greco-asiatică). Pe de altă parte,
iudeii conservatori, credincioşi Legii se opuneau acestei tendințe, în
frunte cu marele preot Honia III, „reprezentantul legământului”, 23 mai-
marele religiei iudaice. Preotul Iason (filoelenist), fratele lui Honia,
oferise lui Antioh Epifanul 440 talanți de argint pentru primirea
oficiului pontifical al iudeilor și încă 150 pentru permisiunea de a
ridica un „gimnaziu” (complex olimpic) la Ierusalim.
Antioh IV îl ridicase astfel ca mare preot pe Iason în locul lui Honia,
care a fost îndepărtat din funcţie. La rândul său şi Iason a fost înlocuit
de un alt competitor filoelenist, Menelau, care jefuia templul. Tobiazii
(sau tubienii, adică urmașii lui Tobia, „slujitorul amonit”, din Ne 2:10,
19; 4:3, 7) i s-au alăturat lui Menelau. Mustrându-l pentru asemenea
fapte, Honia și-a atras ura lui Menelau, care împreună cu sirianul Andronic, a conspirat la
asasinarea credinciosului Honia. Moartea lui Honia a fost foarte mult deplânsă. Până și
Antioh a decis să-l execute pe Andronic. Honia fusese privit de iudeii credincioși ca fiind
adevăratul lor reprezentant.
22 Ptolemeu VI (11 ani) era căsătorit oficial cu sora sa Kleopatra II (10 ani), de la moartea mamei lor Kleopatra I Syra.
La izbucnirea războiului, perechea faraonică, „divină” a Egiptului era în vârstă de 16 și 15 ani. Dar Ptolemeu era
tutelat de coregenți.
23 Ebr. nāgîḏ (lit. „conducător”, „șef”, „mai-mare”, „responsabil”) este același termen ca în Dan 9:25-26 (unde a fost
tradus „Cârmuitorul” și respectiv „domn”). Termenul se poate referi la conducători pământești de orice fel: regi (1Cr
5:2; Ps 76:13), mari preoți (1Cr 9:20; 12:28; 2Cr. 31:10, 13; Ne 11:11), administratori ai templului sau ai palatului
(2Cr 28:7; 31:12), orice fel de conducători civili sau militari (1Cr 13:1). Identificarea acestui conducător cu Iisus nu
merge în acest caz, deoarece împrejurările istorice sunt diferite și, pe de altă parte, este de neconceput ca îngerul să
fi vorbit despre Maiestatea Cerului atât de grăbit, tangențial și superficial.
13 | P a g e
Dan 11:23-27: „Din alianța oferită de el, regele din nord va face o înșelăciune. Se va ridica și se
va dovedi puternic, cu puțini oameni. Va intra pe neașteptate în locurile cele mai roditoare ale
provinciei, va face ce nu făcuseră nici părinții lui, nici părinții părinților lui, va împărți oamenilor
lui pradă, jaf și bogății. Și va face planuri, până la un timp, împotriva unor cetăți întărite. Își va
aduna toată puterea și hotărârea împotriva regelui din sud, [ca să vină] cu o mare oștire. Iar
regele din sud se va pregăti de război, cu oaste mare și foarte puternică. Dar nu va rezista,
fiindcă se vor face conspirații împotriva lui. Cei ce mâncau la masa lui domnească îi vor aduce
înfrângerea. Oastea lui va veni ca un potop și vor cădea mulți răniți și morți. Amândoi acești
regi vor fi cu inima îndreptată la rău. Stând la aceeași masă, ei își vor spune unul altuia minciuni;
dar socoteala lor nu se va împlini, pentru că sfârșitul nu va veni decât la vremea hotărâtă.”
Aici sunt descrise primele campanii împotriva Egiptului și strategia lui
Antioh IV. În timp ce Roma era angajată în război cu Macedonia, și
niciuna nu putea interveni în Egipt, Antioh IV a folosit ocazia ca să-l
invadeze și să-l transforme în provincie seleucidă. S-a amestecat în
conflictul interdinastic dintre frații Ptolemei, care erau nepoții săi de
soră, fiii Kleopatrei Syra: Ptolemeu VI Filométor, Kleopatra II (soția-soră a lui
Filometor) şi Ptolemeu VII (uneori numărat al VIII-lea) Fyskon („Burtosul”). Frații
Ptolemei fuseseră numiți oficial coregenți, și primiseră titlul de „zei iubitori de
mamă”, iar anul zeificării lor a fost declarat primul an al unei noi ere a Egiptului.
Venind inițial cu puţini oameni, pentru a nu trezi bănuielile iubiților săi nepoți,
Antioh IV s-a făcut stăpân pe vechea capitală Memphis şi a declarat război lui Ptolemeu
Fyskon, care îşi avea sediul în Alexandria. În spiritul diplomaţiei învăţate perfect la Roma,
Antioh a jucat în Egipt o politică perfidă, de destabilizare, pentru a se arăta apoi ca salvator
al Egiptului. L-a capturat pe Ptolemeu VI, iar Ptolemeu Fyskon a rămas astfel singurul
faraon. Jucând mereu rolul de protector al lui Ptolemeu VI, Antioh s-a proclamat
regent al Egiptului (170 î.e.n.), reușind astfel ceea ce nu reușiseră niciunul din
înaintașii lui. Ptolemeu Fyskon a fost înfrânt, în urma unei trădări manevrate de
Antioh IV, prin intermediul miniştrilor Leneu şi Euleu. Însă cei doi regi zei (unchiul
sirian şi nepotul egiptean) erau fiecare conştienţi că joacă teatru și că au, de fapt,
interese opuse. În aparenţă aliaţi contra lui Physkon, cei doi se înşelau reciproc. În
aceste condiţii, Physkon şi Kleopatra II au cerut ajutor Romei.
Afirmația că „sfârșitul nu va veni decât la timpul hotărât” asociază sfârșitul cu momentul în
care regele nordului (pustiitorul) cucerește definitiv Egiptul, cu toate vecinătățile lui (cf.
vers. 40-45). Dumnezeu nu i-a permis lui Antioh IV să stăpânească tot Egiptul și să rămână
stăpân acolo. La judecata de apoi vom înțelege de ce. Foarte probabil, istoria lumii ar fi arătat
diferit.
Dan 11:28: „Când se va întoarce în țară cu mari bogății și cu inima împotriva legământului sfânt,
[regele din nord] va săvârși rele în drum spre țara lui.”
Lisimah, fratele fratele marelui preot Menelau, se apucase să jefuias-că tezaurul templului,
în favoarea lui Antioh și cu complicitatea lui Menelau. Ca urmare, iudeii din Ierusalim s-au
răsculat și i-au copleșit cu pietre, lemne și cenușă pe oamenii lui Lisimah, iar pe Lisimah l-au
ucis. Incidentul a dat lui Antioh un pretext ca să-i pedepsească exemplar pe iudei, făcând
baie de sânge în Ierusalim și jefuind Templul (2Mac 4:39 – 5:16).
14 | P a g e
Dan 11:29-32a: „La o vreme anumită, va porni din nou împotriva regelui din sud, dar de data
aceasta nu va mai fi ca în primele dăți. Căci vor veni niște corăbii din Kittim, iar el [= regele din
nord], plin de ciudă, se va întoarce și, furios contra sfântului legământ, va săvârși iarăși rele. Va
fi atent cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. Și vor veni din partea lui forţe militare, care vor
profana Sanctuarul – cetatea de refugiu – vor înlătura «holocaustul neîntrerupt» 24 și vor instala
«abominația pustiitorului» 25; prin amăgiri, îi va atrage în apostazie pe cei ce vor călca
legământul.
Ultima campanie a lui Antioh IV în Egipt. Corăbiile din Kittim evocă străvechea profeţie a lui
Balaam (Nu 24:24, Vulg.: venient in trieribus de Italia), despre cei care vor supune Orientul
Apropiat. Septuaginta traduce καὶ ἥξουσι Ῥωμαῖοι („vor veni romanii”), iar Biblia de la Blaj
(1761): „vor veni asupra lui corăbii şi râmlenii”.
Ca răspuns la apelul unit al fraților Ptolemei, romanii au trimis
o deputație în Egipt, venind pe corăbii, ca învingători în
războiul contra Macedoniei (168 î.e.n.). 26 Consulul Popilius
Laenas i-a înmânat lui Antioh IV decizia Senatului de a părăsi
imediat Egiptul. La încercările lui Antioh IV de a trage de timp,
zicând că ar trebui să-și consulte mai întâi sfetnicii, reprezen-
tantul roman (care fusese prieten la Roma cu Mithridates, alias
Antioh IV) a trasat un cerc pe nisip în jurul lui Antioh şi l-a
obligat să dea răspuns Romei înainte de a ieşi din cerc. Uluit de
această atitudine dictatorială, Antioh a promis imediat că va părăsi Egiptul și a sărutat mâna
întinsă de Popilius Laenas.
Umilit astfel, frustrat și furios pe evrei, pentru că auzise că s-au bucurat la zvonul că Epifanul
ar fi murit în Egipt, Antioh IV s-a retras spre Antiohia. Trecând prin Iudeea, a provocat o
persecuţie sistematică, pe motive religioase și economice, pe care istoricii nu reușesc să șio
explice. Păgânismul era tolerant și sincretic cu
privire la noi zeități și religii. Noțiunea de
persecuție religioasă sistematică și sângeroasă
nu existase în lumea antică până atunci. Aceasta
a fost invenția lui Antioh Epifanul. 27 Sub
pedeapsa capitală, monstrul a interzis sabatul,
sărbătorile, circumcizia, legile koșer, posedarea
Scripturilor și orice expresie a iudaismului.
Serviciul de la templu a fost desfiinţat: jertfa
24 Ebr. hattāmîd, formă convențională prescurtată a expresiei ᶜôlaṯ hattāmîd (Ex 29:42; Nu 28:6, 10, 15, 23-24, 31;
29:6, 11, 16, 19, 22, 25, 28, 31, 34, 38; Ez 46:15; Ezra 3:5; Ne 10:34); ᶜôlaṯ însemnând holocaust (jertfa de sânge care
era arsă complet) iar tāmîd însemnând neîntrerupt, permanent, continuu, mereu, regulat, zilnic. Termenul
holocaust este folosit adesea și pentru a descrie uciderea sistematică a unui imens număr de evrei de către puterile
naționaliste în Al Doilea Război Mondial. Dar în ebraică, evreii nu folosesc termenul ᶜôlā (holocaust, ardere-de-tot)
pentru a denumi holocaustul lor, ci folosesc termenul šôᵓā (prăpăd, furtună pustiitoare).
25 Abominația pustiitorului reflectă expresia ebraică šiqqûç šômēm, unde šiqqûç (scârnăvie, lucru detestabil,
abominație, cf. Na 3:6) este un termen ebraic disprețuitor folosit pentru zei păgâni (1Împ 11:5, 7; 2Împ 23:13), idoli
(Dt 29:17; 2Împ 23:24; 2Cr 15:8; Is 66:3; Ier 4:1; 7:30; 13:27; 16:18; 32:34; Ez 5:11; 7:21; 11:18, 21; 20:7-8, 30;
37:23), oameni dedați la idolatrie (Os 9:10), cărnuri jertfite idolilor sau cărnuri necurate (Lev 11:43; Zah 9:7).
26 Este interesant că în 1 Macabei 1:1 expediția asiatică a lui Alexandru Macedon este descrisă ca venind „din țara
Chettiimilor”, evident numind aici Macedonia, sau coastele grecești în general. În mod obișnuit, se crede că evreii
denumeau Kittim o zonă din Cipru (Kition, Citium, astăzi Larnaka). După genealogia din Gen 10:4; 1Cr 1:7, kittiimii,
împreună cu Elișa, Tarșiș și Dodanimii (Rodanimii), denumeau popoare din Cipru, Spania și Grecia, fiind urmași ai
lui Iavan – numele ebraic clasic al tuturor grecilor. Puținele referiri biblice la Kittim arată că aceștia erau un popor
de pe insulele sau coastele Mediteranei (Is 23:1, 12; Ier 2:20; Ez 27:6). În manuscrisele de la Marea Moartă, kitiimii
sunt de asemenea prezenți, fiind identificați ambiguu, fie cu ciprioții, fie cu macedonenii, fie cu romanii.
27 După Rabbi Ken Spiro, “Acest tip de persecuție religioasă era necunoscută în istoria omenirii. Până atunci, nimeni în
lumea antică nu a declarat război religiei altui popor, deoarece atitudinea politeismului era ‘Eu mă voi închina zeului
tău, tu te vei închina zeului meu. Cu cât mai mulți zei, cu atât mai mare distracția’."
15 | P a g e
zilnică închinată lui Yahwé a fost înlocuită cu cultul lui Zeus, 28 al cărui idol era sculptat în
chipul lui Antioh, iar pe sanctisimul altar de aramă s-au jertfit porci. Nu puțini evrei, în
frunte cu o serie de preoți, acceptaseră deja elenizarea, dovedind apoi exces de zel în
convertirea confraţilor lor. Samaritenii de asemenea au fost printre primii care s-au elenizat
și s-au pus în slujba puterii persecutoare.
Astfel s-a instituit în Iudeea un sistem de urmărire şi reeducare a nonconformiştilor, o
adevărată inchiziție, introdusă de sirienii lui Antioh şi supravegheată de vătafi evrei
apostaţi. 29
Dan 11:32b-34: „Dar aceia din popor, care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari și vor
face mari isprăvi. Înțelepții poporului vor învăța pe mulți. Și pentru un timp vor fi doborâți de
sabie, de flacără, de robie și de jaf. Când vor fi doborâți, vor primi un modest ajutor, și mulți li
se vor alătura din oportunism.”
Iudeii rămași loiali din acea perioadă sunt cunoscuți sub numele de ḥāsîḏîm (devotați,
credincioși, evlavioși, cf. Ps 50:5), 30 sau asidei, în limba română. 31 Rezistenţa hasidimilor este
descrisă în cărţile istorice 1 şi 2 Macabei și în Antichitățile iudaice ale lui Iosif Flaviu.
Noul Testament face aluzie la această memorabilă rezistenţă:

„unii au fost torturați până la moarte, totuși n-au acceptat târgul care li se oferea, pentru a dobândi o
înviere mai bună” (Evrei 11:35); „ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți,
prin peșteri și prin găurile pământului.” (Evrei 11: 38)
28 În Siria, Zeus era de fapt identificarea elenistică sincretistă a zeului tradițional siro-canaanit Baᶜl-šāmêm („Stăpânul
cerului”). Iudeii au văzut în acest cult păgân un joc de cuvinte a ceea ce Daniel numise šiqqûç šômêm („scârnăvia
pustiitorului”).
29 Rabbi Ken Spiro afirmă: «Putem vedea aceste evenimente ca pe un tipar în istoria iudaică. Apare o cultură lumească
luminată şi progresistă, aceasta schimbă lumea, şi atunci unii iudei din clasele superioare se aruncă, de regulă, în ea.
De ce? Fiindcă ei sunt bogaţi, sofisticaţi şi au prea mult timp liber. Apoi ei spun celorlalţi iudei: „Hai să fim moderni.
Să lăsăm laoparte toate chestiile astea evreieşti învechite” (Vom vedea acelaşi tipar repetat în Spania, în Germania şi
chiar astăzi, în America). În vremea aceasta apare un grup de iudei, mic dar foarte impunător şi puternic, care se
aliniază cu autorităţile greceşti şi se elenizează. Ei fac toate lucrurile ca grecii. Îşi trimit copiii la gimnaziu, le anulează
fizic circumcizia – operaţie foarte dureroasă – fiindcă atâtea jocuri greceşti se fac în pielea goală şi grecii nu trebuie
să-i vadă aşa, „mutilaţi”. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, ruptura dintre iudeii elenizaţi şi curentul iudaic
principal, este dublată de o altă sciziune – dintre două facţiuni ale iudeilor religioşi. Totul a început când doi
învăţători, Ţadok şi Bysos, au început să predice o nouă formă de iudaism, care tăgăduia credinţa în divinitatea Legii
orale (a Tradiţiei), Urmaşii lor sunt numiţi ţadukim (saduchei) şi bysosim, dintre care saducheii au făcut istorie.
Ceilalţi iudei credincioşi, care ţineau Legea iudaică aşa cum se practica tradiţional, au fost numiţi, în mod ironic,
peruşim (farisei, separatişti) pentru a fi distinşi de alţii.”» „Saducheii erau întotdeauna mai acceptabili în ochii
iudeilor elenişti decât duşmanii lor rabinici. Alianţa dintre elenişti şi saduchei împotriva iudaismului tradiţional a
garantat o tulburare continuă în viaţa iudaică în timpul Celui de-al Doilea Templu şi chiar după aceea” (Rabbi Berel
Wein, Echoes of Glory, p. 38).
30 A nu se confunda cu hasidismul, o mișcare mistică și harismatică lansată în sec. XVIII de rabinul cabalist Isroel ben
Eliezer („Beșt”), originar din Bucovina de nord.
31 A se vedea 1Mac 2:42; 7:13; 2 Mac 14:6 în bibliile românești ortodoxe sau catolice.
16 | P a g e
Hasidimii s-au refugiat în munții din sudul Iudeii, dar și acolo au fost urmăriți de persecu-
tori, care i-au atacat în Sabat, înnecându-i cu fum, într-o peșteră. Mii de credincioși au fost
uciși cu sălbăticie de militarii păgâni în cârdășie cu evreii trădători.
Modestul ajutor în favoarea credincioşilor, la care se referă profeţia, a fost revolta unei
familii din neamul preoțesc al Haşmoneilor, originari din cetatea Modein: Matatia, împreună
cu fiii săi. Cel mai renumit dintre ei, Iuda „Macabeul”, a condus insurecția contra sirienilor,
cu un eroism demn de isprăvile lui Ghedeon și de ale altor judecători
eliberatori.
Printre urmările victoriei iudeilor a fost și pedepsirea trădătorilor, a
apostaților care i-au ajutat pe persecutorii sirieni. Marii preoți
compromiși (descendenți din Țadoc) au fost înlăturați și înlocuiți cu
preoți din familia Hașmoneilor. Eliberatorii au recuperat cetatea
templului, l-au curăţat de obiectele și amintirea profanării, pe data de
25 Kislew (decembrie) 165 î.e.n., la trei ani după debutul profanării
templului. Evenimentul este celebrat până astăzi la aceeași dată, sub
numele de Hanukka, sărbătoarea renovării și reconsacrării templului (In 10:22).
Dar, ca după orice revoluție și după orice victorie,
oportuniştii s-au înghesuit în rolul de eroi ai
credinței. Luptele grele contra sirienilor au
continuat, până când iudeii au obținut o semi-
autonomie (140-110 î.e.n.), iar mai târziu,
independența (110-63 î.e.n.). În urma acestor
evenimente, iudeii au dezvoltat treptat un regat
pontifical puternic, care s-a extins în zonă. Regatul
iudeu s-a aliat cu romanii, pentru protecție, a
distrus templul samaritenilor, a circumcis și
iudaizat forțat pe idumei (rămășițele edomiților) și
în final a căzut în mâinile romanilor, care au
profitat de luptele fratricide dintre ultimii pretendenți Macabei (66-37 î.e.n.). În alianță cu
romanii, idumeul Herodes (Irod), fiul lui Antipater (șambelanul pontifului Hircan II), s-a
înfipt în scaunul regal, măcelărind adversari și suspecți, și întemeind dinastia herodiană,
care a guvernat între anii 37 î.e.n. – 92 e.n. Între timp, Iudeea a devenit provincie romană în
anul 6 e. n., administrată de un procurator.
În perioada macabeeană, urmașii preoților înlăturați, precum și alții cu gândire asemănă-
toare, au format secta elitistă a saducheilor (aram. çəḏûqqāᵓê „țadochizi”, „urmași ai lui
Țadoc”), cu tendințe seculare. Pe de altă parte, urmașii hasidimilor au căpătat
numele de farisei (aram. pərîšāᵓê „separați”), de esență tradiționalistă. Din
rândurile acestora au fost cei mai mulți învățați și credincioși evrei.
Unii dintre farisei au acceptat creștinismul; dar saduchei
creștinați nu se menționează. Saducheii alcătuiau elita
Marelui Sanhedrin, tribunalul religios care a condamnat pe
Iisus și pe apostolii Lui.
Antioh IV a dispărut de mult (164 î.e.n.), lovit de boală, în
război cu parţii în Orient. Domnise 11 închinaţi tainei fărădelegii, în
care a dezvoltat un model de politică religioasă pe care a lăsat-o moștenire
iudeilor, creştinilor, islamicilor și etc. Persecuţiile lansate de el sunt tipice
pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole şi milenii.
De aceea, profeția încheie istoria războaielor siriene în acest punct
focalizat, după care face salt peste secole (ca în versetele 3 și 5).
17 | P a g e
Dan 11:35: „Și dintre cei înțelepți vor fi doborâți, ca să fie încercați, curățați și albiți până la
timpul sfârșitului. Încă mai este, până la acea vreme hotărâtă.”
Înțelepții din acest capitol sunt definiți ca oameni care „Îl cunosc pe Dumnezeul lor” (Dan
11:32), care rămân statornici, acționând în acord cu Legea și deschid mintea altora (v. 33);
ei sunt martiri și mărturisitori ai credinței, ducând pe mulți, prin exemplu și cuvânt, la calea
cea dreaptă (Dan 12:3). În timp de pace și prosperitate sunt mulți care profesează formal
religia, și care în încercare ar părăsi credința, Dumnezeu permite încercări pentru
purificarea spirituală a poporului Lui (Mat 3:12). Referirea la încercări prin trei verbe
diferite este un mod de a sublinia nevoia acestei „cerneri” a caracterelor credincioșilor.32
Acest verset este cheia marii profeţii din cap. 11, arătând că scopul
principal al lui Dumnezeu este purificarea poporului Lui. Acest scop
a rămas valabil până la încheierea timpului de probă (Dan. 12: 8-10).
Expresia „până la vremea sfârşitului” îl scuteşte pe înger de a mai
relata în detaliu cele scrise în Cartea Adevărului. Dacă domnia
malefică a lui Antioh, de numai 11 ani, este descrisă de înger în 14
versete, atunci domnia Antihristului din cap. 7, care avea să
persecute pe sfinţi 3 ½ vremi (1260 ani), ne-am aștepta să fie
descrisă proporțional în peste 1600 versete! Dar îngerul a prezentat
episodul persecuției lui Antioh ca tipar general al persecuțiilor de
mai târziu, doarece este suficient să învăţăm din lecţia aceasta tot ce
avea să mai urmeze şi tot ce va mai urma de aici încolo.
Iisus a aplicat această profeție (Dan 11:31-35) la timpul viitor (Mat
24:15), ceea ce avea să se împlinească în războaiele romane contra
Ierusalimului, în anii 70 și 135 și a persecuțiilor sistematice împotri-
va creștinilor. Aceasta înseamnă că profeția despre profanarea Casei
lui Dumnezeu și despre persecuții nu s-a împlinit definitiv odată cu
moartea lui Antioh Epifanul. Iisus a prevăzut că persecuțiile se vor
repeta până la a doua venire a Lui (Mat 24:8-10, 13).
„Lumea este întărâtată de spiritul războiului. Profeţia din capitolul 11 al lui Daniel
aproape a ajuns la împlinirea ei completă. O bună parte din istorie, care a împlinit
această profeţie, se va repeta. În versetul 30, se vorbește astfel despre o anumită
putere: ‘Se va supăra, se va întoarce și se va mânia împotriva legământului sfânt, va
acționa, se va întoarce și se va înțelege cu cei care părăsesc legământul sfânt’. Scene
asemănătoare cu acestea vor avea loc. […..] Este imposibil să ne facem vreo idee
cu privire la experiența poporului lui Dumnezeu, care va fi în viață pe pământ, atunci
când slava cerească va fi întrepătrunsă cu repetarea persecuțiilor din trecut.” (EGW,
9T 14, 16). 33
După cum Antioh este umbra şi modelul lui Antichrist şi al

următorilor persecutori, tot astfel, persecuţia lansată de el este
umbra persecuţiilor ulterioare:
 Persecuţia lui Antioh împotriva credincioșilor evrei a durat 3 ani (168-165 î.e.n.).
 Persecuţiile împotriva creștinilor din partea iudeilor și a Romei păgâne au durat, cu
multe intermitențe, aproape 280 ani (34-313 e.n.). Persecuții sporadice ale creștinilor în
alte țări păgâne (Imperiul Part etc.).
 Persecuții sporadice ale creștinilor în țările islamice (sec. VII-XXI).
32 Cele trei verbe se explică astfel: 1). încercaţi, ebr. çārāf (metaforă metalurgică: rafinaţi, „lămuriţi”, curăţiţi prin foc;
cf. Ier 6:29-30; Zah 13:9); 2). curăţaţi, ebr. bārēr (metaforă a curățării cerealelor prin acţiunea vântului şi a
mişcării; vânturați, cernuți, selectați, cf. Am 9:9; Lc 22:31); 3). albiţi, ebr. labbēn (metaforă a curăţării veşmintelor, a
spălării, cu apă, detergenţi şi frecare – zoliți, albiţi, purificaţi, cf. Ps 51:7; Is 1:18; Ier 2:22; Ap 7:14).
33 Cf. Ellen G. White Encyclopedia, “King of the North”. Ellen White s-a referit la Daniel 11 în special în Letter 103,
1904, RH Nov. 24, 1904, pag. 16; în 9T 14; Manuscript Releases 13:394.
18 | P a g e
 Persecuțiile deschise sau acoperite din epoca dictaturilor anticreștine seculare, comunis-
te și naziste (1917-1989 +).
 Persecuţiile sistematice împotriva „ereticilor”, sectanților, evreilor, păgânilor, musulma-
nilor, din partea Imperiului Roman Creștin și din partea statelor europene medievale,
sub influența dominantă a Papalității; de departe, cea mai lungă și mai înfiorătoare
persecuție, de peste 1500 de ani (313-1848). Aici se poate adăuga și ultima persecuție
(crâncenă, dar foarte scurtă, potrivit cu Apocalipsa 13), când va reînvia vechiul regim
„creștin”.
Antichristul ca rege din nord

Dan 11:36-39: „Regele acela va face ce va voi. Se va înălța și se va da mai mare decât orice zeu.
Va spune lucruri nemaiauzite despre Dumnezeul dumnezeilor și îi va merge bine, până se va
consuma Mânia34 – pentru că ce s-a hotărât, se va împlini. El nu se va uita nici la
Dumnezeul părinților lui, nici la atracția femeiască, 35 ci se va înălța mai presus decât toate
acestea. De pe poziția lui, îl va cinsti pe zeul fortărețelor: unui zeu pe care nu-l recunoșteau
părinții lui, îi va aduce cinste cu aur și cu argint, cu pietre scumpe și obiecte prețioase. Cu acest
zeu străin va lucra în folosul cetăților întărite. Celui care îl va recunoaște, îi va da mare cinste, îl
va pune să domnească peste mulți și îi va împărți pământ ca răsplată.
Aceasta nu poate fi o descriere a lui Antioh IV, care era atașat de zeii lui strămoșești și
amator de femei. Profeția aceasta descrie pe Antihristul din scrierile lui Ioan (1In 2:18, 22;
4:3; 2In 1:7; Ap 13:1-9), așa cum a fost interpretarea istorică dominantă. Aceeași profeție se
reflectă în previziunile lui Pavel despre apostazia care urma să apară în Biserică (2Tes
2:3-12). Antihristul a fost deja descoperit în Daniel 7: 8, 11, 21-22, 24-25, unde acel „corn”
infatuat și calomnios (singurul care are ochi și gură), iese din capul fiarei romane, după
apariția primelor 10 state moștenitoare ale Imperiului Roman creștin. Prin urmare,
Antihristul trebuie să fie o putere istorică și, în același timp, având rol escatologic.
În 2Tes 2:3-12, unde apostolul vorbește despre „omul fărădelegii” care urma să vină, se
referă la profețiile lui Daniel, pentru că numai aici se vorbește despre un conducător
mondial care avea să apară după ce Roma persecutoare, obstacolul din calea apostaziei,
avea să-și piardă puterea. Și numai aici era scris că geniul apostaziei Bisericii avea să
exprime pretenții divine și să se instaleze chiar „în templul lui Dumnezeu” (2Tes 2:4; Dan
8:11, 25), care pe pământ este Biserica vie. 36 Lui Pavel i s-a descoperit incomplet acest
subiect, așa cum lui Daniel îngerul i-a descoperit incomplet viitorul, în prima fază (Dan
7:16-17), și nici în a doua fază nu i s-a descoperit totul (Dan 7:23-25).
Profeția este doar o schiță incompletă, o umbră a realității (1Cor 13:9, 12). În cazul profeției
lui Pavel, nu trebuie să ne imaginăm că lui i s-a descoperit complet ce va întâmpina Biserica
în era creștină. În primul rând, el nu avea perspectiva unei ere creștine; dimpotrivă, era
convins că Parusia și sfârșitul lumii vor avea loc în generația sa. 37 De aceea, el a prevăzut că
„omul fărădelegii” va fi un individ, care v-a afecta în mod dezastruos Biserica; și că acest
individ cu pretenții divine și cu caracter demonic va fi distrus la apropiata venire a lui Iisus
(2Tes 2:8). Faptul că Pavel se gândea la un fenomen apropiat, nu la o manifestare politică
34 Fie pedeapsa lui Dumnezeu asupra împăratului crivățului, fie mânia împăratului (verbul aceluiași substantiv este
folosit în vers. 30). Expresia folosită identic în Is 10:24-25 se poate interpreta în ambele sensuri. Vezi și Is 10:23
unde apar de asemenea expresii comune cu Dan 11:36.
35 Expresia ‫ֱל�הּ‬
ַ ‫„ וְ עַ ל־כָּ ל־א‬mai presus de orice zeu” apare ca un plus, o repetiție inutilă, în textul ebraic, lipsind în
Septuaginta.
36 1Cor 3:11, 16-17; 2Cor 6:16; Ef 2:18-22; 1Tim 3:15; Ev 3:6; 10:21; 12:22-24; 1Pt 4:17.
37 1Cor 1:8; 10:11; Rom 13:11-12a; 16:20; 1Tes 3:13; 4:15, 17; 5:23; Evrei 9:26; 10:37. Iisus promisese că va veni în
aceeași generație (Mat 10:23; 16:27-28; 24:34), dar în același timp, a arătat că timpul exact al venirii Lui nu era
descoperit, ci era condiționat (Mat 24:14, 35 etc; 2Pt 3:12).
19 | P a g e
peste două milenii, este afirmația lui Pavel că această „taină a fărădelegii a început deja să
lucreze” (2Tes 2:7).
Previziunea lui Pavel era condiționată, nu doar imcompletă. Nu era obligatoriu să se
împlinească exact în felul în care a rămas scrisă (cf. Ier 18:7-10; Iona 3:10; Lc 7:30). Profeția
lui Daniel nu prevăzuse că Antihristul urma să apară în poporul lui Dumnezeu. Biserica era
avertizată astfel de ceea ce, într-un viitor foarte apropiat, putea realiza diavolul, prin ereziile
semănate de el.
Pentru Pavel, cel mai mare pericol pe care-l întâmpina Biserica era erezia spiritualistă,
promovată de precursorii gnosticismului, care predicau că Parusia și învierea morților au
avut loc deja (2Tes 2:1-2; 1Tim 1:20; 2Tim 2:17-18), cu alte cuvinte, toate acestea s-au
realizat în mod spiritual, că nu va fi o Parusie vizibilă și o înviere trupească.
Interpretarea lui Ioan despre Antihrist este de asemenea incompletă.
Biserica nu avea nevoie atunci de toate informațiile la acest subiect
și nici nu i-ar fi făcut bine o descoperire mai exactă și mai amplă. Ioan
vedea chipul lui Antichrist în ereticii spiritualiști ai timpului său, așa
numiții gnostici docetiști, care nu credeau că Christos venise în lume
în trup uman real, de carne, ca orice om, ci în trup aparent, ca un
spirit (1In 4:23; 2In 1:7). Mincinosul și Antihristul este cel care nu
recunoaște că Iisus este Christosul / Mesia (1In 2:22-23).
Dar Ioan omite aici faptul că mărturisirea de credință corectă,
ortodoxă nu este un test suficient al dreptei credințe. Faptul că un
individ sau o instituție recunoaște public credința în Christos, cel
venit în trup, nu este o dovadă suficientă a autenticității creștine
pentru toate timpurile. Toate spiritele necurate, când vedeau pe
Iisus, strigau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”, dar prin lucrarea pe care
o făceau, arătau că sunt spirite posesive, cărora le place să chinuie
mințile și trupurile oamenilor și să se opună pe orice cale planului lui
Dumnezeu și misiunii Evangheliei. 38 Ne așteptăm ca adevăratul
Antichrist să apară la televizor și să se prezinte: „Eu sunt Antihristul”
și apoi să înjure pe Dumnezeu și pe Christos în direct? Dimpotrivă,
Satan se prezintă ca trimis special al lui Dumnezeu și ca sol al luminii
(2Cor 11:14-15).
Antichristul din Daniel 11:36-19, ca și omul fărădelegii din scenariul
lui Pavel, este descris ca un individ, ca și cum ar fi ultimul
reprezentant al împărăției din nord. Acesta este un tip care „face ce
vrea”, întocmai ca despoții persani (Dan 8:4c) și ca Alexandru cel
Mare (Dan 11:3, 35), ca și cum ar fi Dumnezeu. Într-adevăr, obiceiul
suveranilor orientali de a-și aroga pretenții divine, cutumă preluată
de regii elenistici și apoi de romani, nu este un secret. Dar fie că sunt
formulate mai direct sau mai subtil, pretențiile papilor medievali
sunt și mai uluitoare, deoarece și-au asumat chiar în cadrul Bisericii
universale onoarea care se cuvine numai Dumnezeirii.
„Papalitatea […] este fantoma lui Petru, încoronată cu umbra
diademei vechilor cezari” 39, cel mai proeminent scandal al
38 Mr 1:24; 3:11-12; 5:7; Lc 4:34-35, 41.

39 Definiție foarteexpresivă a lui James A. Wylie (The Papacy; Its History, Dogmas, Genius and Prospects; 1851,
Johnstone and Hunter, Edinburgh, pag. 409).
Expresia „fantoma lui Petru” face trimitere la pretenția tradițională că papii ar fi urmașii legitimi și exclusivi ai
apostolului Petru, pe care Christos ar fi întemeiat Biserica și i-ar fi dat „cheile Împărăției” (Mat 16:18-19). Papa Leon
I a fost primul care a ridicat această hermeneutică politică la rang de principiu. În realitate, numele de Kifa (stâncă,
piatră de temelie; gr. petros / petra) și rolul de purtător al cheilor Împărăției, cu care Christos l-a cadorisit pe Simon,
20 | P a g e
creștinătății, o escrocherie de proporții istorice. Nesfântul scaun s-a dovedit a fi „sfântul

Satan,” 40 cea mai expresivă manifestare a „dumnezeului lumii acesteia” (In 12:31; 2Cor 4:4),
uzurpatorul tronului lui Christos. În timp ce Christos, ca Dumnezeu Atotputernic (Ap 1:7-8;
19:6-7) și Domn al Domnilor (Tit 2:13; Ap 17:14), singurul om asemenea lui Dumnezeu (In
14:9; Evrei 1:3) S-a umilit până la moarte (Flp 2:6-11), falsul Vice-Christos s-a înălțat nu
doar mai mult decât Petru – care nu avea gardă elvețiană și care a murit pe o cruce inversă
–, ci chiar mai mult decât Christos, a cărui regalitate este nelumească (Mt 26;52-53; In
18:36) și care a învins prin adevăr, prin dragoste și jertfă (In 8:44; 2In 1:3).
Papii însă au acceptat acel pact cu diavolul, pe care Iisus îl refuzase categoric (Mat 4:8-10),
și au dominat în spiritul cezarilor, ba mai mult, prin fals teologic și politic, ținând sub papucii
lor conștiințele credincioșilor. Timp de peste 1200 de ani, pentru scaunul pontifical s-au
cheltuit tone de aur și s-au vărsat râuri de sânge. Toate acestea, doar pentru a apăra o
infailibilă aroganță. Creștinătatea s-a ales cu multe blesteme gratuite din partea ierarhiei
romane, în timp ce binecuvântările promise au fost puține și foarte scump plătite. Patriarhul
întregii lumi, care în mod cinic se recomanda și încă se recomandă ca „servul servilor lui
Dumnezeu”, a acceptat roluri divine, adevărate blasfemii asurzitoare, pe care creștinii din
primele secole („părinții”) nu le-au cunoscut și nu le-au prevăzut. Probabil cea mai evidentă
manifestare a acestui spirit au fost nerușinatele dictate ale papei Grigore VII:
„1. Papa este de o demnitate atât de înaltă, încât el nu este doar un om, ci ca și cum ar fi Dumnezeu și
vicar al lui Dumnezeu; […] 5 & 7. numai Papa este numit preasfânt; […] 13. de aceea, Papa este încoronat
cu o întreită coroană, ca rege al cerului, al pământului și al infernului; 14. superioritatea și puterea
pontifului roman nu cuprinde doar lucrurile cerești, ci și pe cele pământești, pe cele de sub pământ, și
chiar pe îngeri, față de care el este mai mare: 15. așa că, dacă ar fi posibil ca îngerii să se rătăcească în
credință, sau să gândească contrar credinței, ei ar putea fi judecați și excomunicați de Papă…; 16. Papa
este atât de mare în demnitate și putere, încât formează unul și același tribunal cu Christos; 17. așa încât
orice ar face Papa, este evident că vine din gura lui Dumnezeu; 18. în ce privește autoritatea Papei, Papa
este ca și Dumnezeu pe pământ, principe unic al credincioșilor lui Christos, cel mai mare rege al tuturor
regilor, având plinătatea puterii, căruia îi sunt încredințate de Dumnezeu toate guvernele imperiilor
pământești și cerești; […] 30. Papa are o atât de mare autoritate și putere, încât poate modifica, clarifica
și interpreta chiar legile divine. 41
Într-adevăr, dacă papa poate modifica legile divine, sub motiv că le clarifică, singurul lucru
clarificat este că domnia sa se crede mai deștept decât Dumnezeu. Acest spirit, indiferent ce
nume istoric a purtat și cum s-a tradus în pretenții, este spiritul Satanei, care urmărește
distrugerea spirituală și fizică a oponenților – acțiuni pe care suporterii papismului încearcă
să le scuze și să le justifice. Orice om de bun simț se umple de indignare când ia cunoștință
de metodele inchiziției și de celelalte mijloace silnice de „mântuire” a celor care nu acceptă
bucuroși papolatria.
Religia Antichristului Roman și a Bisericii pe care o guvernează, în afara căreia, spun ei, nu
există mântuire, este religia supușeniei oarbe, o degradantă aservire a conștiinței omului
față de alt om:
reprezentantul apostolilor, nu sunt mai semnificative decât numele și invectiva cu care i S-a adresată Iisus, câteva
versete mai jos: „Înapoia mea, Satano! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, pentru că nu te gândești la
(planurile) lui Dumnezeu, ci la ale oamenilor” (Mat 16:23). Iisus S-a adresat lui Petru, deoarece el era reprezentantul
tuturor apostolilor și răspunsese în numele tuturor (Mat 16:15-17). De aceea și autoritatea dată lui Petru era
acordată tuturor apostolilor (Mat 18:18; Ef 2:20; Ap 21:14). Această autoritate era și a rămas limitată și condiționată.
Oricine este sau se pretinde urmaș al apostolilor, poate fi temelia Bisericii și purtătorul cheilor împărăției, sau Satan,
cel cu planuri de mesianism politic, în locul crucii.
40 Poreclă amicală dată papei Nicolae II de Petru Damian (c. 1060), cf. Colin Morris, The Papal Monarchy: The Western
Church from 1050 to 1250, Clarendon Press, Oxford, 1989: 91.
41 Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca Canonica, Juridica, Moralis, Theologica, Ascetica, Polemica, Rubristica, Historica,
vol. V, ed. 1858; "Papa”, Art. II, col. 1823-1824. "Concerning the extent of Papal dignity, authority, or dominion and
infallibility", #1, 5, 13-15, 18, published in Petit-Montrouge (Paris) by J. P. Migne, 1858 edition.
21 | P a g e
„Chiar dacă Papa ar fi întruchiparea lui Satan, n-ar trebui să ne ridicăm capul
împotriva sa, ci liniştiţi să-l lăsăm să se odihnească la sânul său. Cel care este rebel
faţă de Părintele nostru este condamnat la moarte, pentru că ceea ce facem pentru
Papa, pentru Christos facem: dacă onorăm pe Papa, onorăm pe Christos; dacă
dezonorăm pe Papa, dezonorăm pe Christos. Ştiu bine că mulţi se apără zicând cu
mândrie: ‘Aceştia (clericii) sunt atât de corupţi, şi fac tot felul de rele!’ Dar Dumnezeu
a poruncit ca, chiar dacă toți preoţii şi Acela care este Christos-pe-pământ ar fi diavoli
întrupaţi, noi să le fim ascultători şi supuşi, nu de dragul lor, ci de dragul lui Christos,
ascultând de El." (Sf. Caterina de Siena, 1378). 42
Totuși, Christos este singurul preot legitim, singurul pontif ales de Dumnezeu. Prin urmare,
orice papă este un antipapă, un antihrist. Adevărații protestanți au recunoscut că papa este
antichristul, așa cum notează și Enciclopedia Catolică:
„Ereticii valdenzi și albigenzi, ca și Wyclif și Hus, l-au numit pe Papa cu numele de Antichrist; dar în cazul
lor, expresia era numai o metaforă. Abia după apariția Reformei acest nume a fost aplicat Papei în sensul
lui propriu. Apoi a trecut practic în crezul luteranilor, și a fost serios apărat de ei până târziu, chiar pe la
1861, în Zeitschrift für lutherische Theologie. (Maas, A. "Antichrist." The Catholic Encyclopedia. Vol.
1. New York: Robert Appleton Company, 1907; 10 Apr. 2020).
Papii moderniști au început să recunoască

public unele din relele pe care Biserica le-a făcut
în trecut, ceea ce pare să fie o invitație la
împăcare. Dar Biserica Romano-Catolică este
totuși mai interesată să țină istoria reală sub
preș, să minimalizeze și să scuze actele de
genocid pe care ea le-a încurajat sau le-a permis,
ca să-și promoveze ereziile ei. Scaunul papal nu
a excelat vreodată în ce privește respectul față
de adevăr și față de libertatea religioasă. Astăzi
încă se pot vedea la Vatican, pictate în loc
strategic, în Sala Regia, patru fresce ale lui Georgio Vasari, care celebrează masacrarea
hughenoților din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23-24 August 1572). Papii care au instigat
la asemenea violențe, sau au permis uciderea „ereticilor”, nu au fost nici până astăzi
anatemizați sau condamnați de Biserică.
Afirmația că Antihristul „nu va lua în seamă …. nici atracția femeiască”, 43 trădează caracterul
demonic al acestui tip uman, în care până și dorința sexuală este sublimată în favoarea
cultului personal. Într-adevăr, în ciuda câtorva papi care au fost notorii în ce privește
imoralitatea sexuală, și în ciuda zvonurilor de acest gen, celibatul obligatoriu este specific
întregii ierarhii romane, fiind impus de papalitate.
„Zeul fortărețelor” apare în Daniel 11 ca fiind singura slăbiciune a Antihristului, în afară de
cultul propriei persoane. Expresia merită o cercetare mai profundă. Pentru moment, este
42 St. Catherine of Siena [1378], SCS, p. 201-202, p. 222. În Michael Malone, Apostolic Digest, Book 5: "The Book of Obe-
dience", Chapter 1: "There is No Salvation Without Personal Submission to the Pope").
43 Expresia ebraică ḫemdaṯ nāšîm (lit. „dorință de femei”) este interpretată de liberali ca o referire voalată la zeul
Tammuz („cel dorit de femei”, e.g. Ez 8:14). Alții fac o conexiune hazardată cu expresia din Hag 2:7 (lit. „dorința
neamurilor”), interpretată ca o profeție despre Christos. Alții înțeleg „dorința pe care o au femeile” sau „ce le este mai
scump femeilor”: copiii. Dar expresia ḫemdaṯ nāšîm este mult mai naturală atunci când este comparată cu ᵓahăḇaṯ
nāšîm (dragostea femeiască) din 2Sam 1:26, iar termenul ḫemdā nu are doar sensul de lucru de dorit sau scump
(scumpete, odor, giuvaer, comoară), ci în primul rând, sensul de dorință, poftă, jind, de la verbul ḫamad (a dori, a pofti,
a avea plăcere de, a râvni la, a jindui, a fi împătimit / pasionat). Iar substantivul iudeo-aramaic ḫamdaᵓ este cunoscut
în ebraica din perioada greco-romană cu sensul de dorință sexuală (Jastrow, 475). Pe de altă parte, substantivul
ḫemdā este, în acest caz, perechea feminină a lui ḫémeḏ (farmec, frumusețe, cf. Is 32:12; Am 5:11).
Vulgata, precum și unele traduceri catolice care o urmează, au inversat sensul expresiei ebraice: et erit in
concupiscentiis feminarum „și va fi întru poftele femeilor” (Vulgata de la Blaj). Dar multe traduceri catolice
prestigioase respectă textul ebraic, care afirmă că „el nu va lua seama nici la dorința femeilor”. A se vedea NOY (nor
the desire of women) și traducerea de la Iași, Bulai-Pătrașcu, ediția online 2017.
22 | P a g e
suficient să menționăm că termenul ebraic maᶜuzzîm, 44 este folosit de Daniel

cu sensul de protecție (Dan 11:1, cf. Na 1:10), fortăreață sau cetate, ca simbol
al puterii (Dan 11:7, 10, 19, 39).
Odată cu anul 502, papa a fost recunoscut pentru prima dată ca judecător
suprem, deasupra legilor omenești, 45 iar în anul 508, ierarhia papală a
câștigat primul război împotriva ereticilor (arieni), cu sabia lui Clovis, regele
proaspăt botezat al francilor, campionul catolicismului și reprezen-tantul
onorific al imperiului în Occident. Noul stat creat în anul 508, cu capitala la
Paris, avea să devină temelia Imperiului Romano-German, coloana
vertebrală a Europei medievale. Astfel cultul papal, promovat prin politică
lumească, prin constrângere și violență este foarte bine numit în profeție
„fărădelegea / apostazia (sau abominația) pustiitorului” (Dan 8:13; 11:31),
care urma să fie așezată în Biserică, în templul lui Dumnezeu.
Așadar, Antichristul a inversat cântarea lui David și a lui Luther, „Ein feste
Burg ist unser Gott” (Cetate tare-i Dumnezeu), transformând-o în „Cetatea
tare-i dumnezeu”. Mulți lideri religioși au căutat avantaje politice, pentru ca
ierarhiile bisericești să facă legea, sau cel puțin să fie deasupra ei, dar
episcopii de Roma au fost singurii care au reușit să-și facă un stat bisericesc
independent, pentru ca geniul papal să aibă protecție politică, militară și
economică proprie, în afară de protecția generoasă oferită de guvernele
pământești. Originile modeste ale acestui stat trebuie căutate în
evenimentele din anul 538, când sediul papalității, Roma – eliberată de
ostrogoți și supusă teoretic Imperiului de Răsărit – a început să manifeste în
practică tot mai multă autonomie politică, iar după anul 755 și-a lărgit foarte
mult domeniile în Italia, cu ajutorul francilor și cu ajutorul unui act fals,
numit Donația lui Constantin. Aceasta se numește în istoria Bisericii „puterea
temporală a papilor”.46
Dar termenul maᶜoz / maᶜuzzîm are și alte semnificații: este folosit figurat,
cu sens politic (Is 30:2-3 azil politic), religios sau militar (coiful, protecția
capului, cf. Ps 60:9). Sanctuarul de la Ierusalim este de asemenea numit
44 Termenul se găsește în 36 de locuri: Jud 6:26; 2 Sam 22:33; Ne 8:10; Ps 27:1; 28:8; 31:3, 5; 37:39; 43:2; 52:9; 60:9;
108:9; Pr 10:29; Is 17:9-10; 23:4, 14; 25:4; 27:5; 30:2-3; Ier 16:19; Ez 24:25; 30:15; Dan 11:1, 7, 10, 19, 31, 38-39;
Ioel 4:16; Na 1:7; 3:11.
45 Este interesant că Grigore VII, în secolul XI își întemeia dictatele lui îndrăznețe pe pretențiile papei Symmachus
(498-514) și ale lui Ennodius de Pavia că papa, odată întronat legitim, devine sfânt și nu mai poate fi judecat de
nimeni, în timp ce el poate judeca pe oricine.
46 După En.Wikipedia, „Semințele Statelor Papale ca entitate politică suverană au fost plantate în sec. VI. Începând cu
anul 535, Imperiul Bizantin, sub împăratul Iustinian I, a lansat o reconchistă a Italiei. La sfârșitul acestor războaie, au
intrat în peninsulă, dinspre nord, longobarzii și au cucerit o mare parte din țară. În secolul al VII-lea autoritatea
imperială răsăriteană se limita în mare parte la o bandă diagonală, așa numitul coridor Roma-Ravenna, care se
întindea de la Ravenna (sediul exarhului, reprezentantul imperial) până la Roma și în sud până la Napoli
(coridorul Roma-Ravenna), plus anumite enclave de pe coastă. În timp ce puterea imperială era reprezentată
nominal, la capătul de nord-est al acestor teritorii, papa, ca cel mai mare proprietar de pământuri și cea mai
prestigioasă figură din Italia, în lipsa unei alternative mai bune, a preluat o mare parte din autoritatea guvernatoare
pe care bizantinii nu erau în stare s-o păstreze, pentru a proteja domeniile din jurul cetății Romei. Astfel, în timp ce
papii au rămas supuși ai Imperiului Răsăritean (Bizantin), Ducatul Romei, un teritoriu care coincidea cu provincia
modernă Lazio [Latium], a devenit în mod practic un stat independent, guvernat de papă.”
Învățatul englez Drue Cressener a publicat în cartea The Judgements of God upon the Roman Catholick Church, London,
1689 (reeditată în 1990; www.amazon.com) că puterea temporală a papilor își are originea în eliberarea Romei de
ostrogoți [*538] și că va înceta „cu puțin înainte de anul 1800” (=1798). D. Cressener, The Judgements of God upon
the Roman Catholick Church; in a prospect of several approaching revolutions, in explication of the Trumpets and Vials
in the Apocalypse, upon principles generally acknowledged by Protestant interpreters,’ Rose and Crown, Londin,
MDCLXXIX (London, 1689), p. 312: “For if the first time of the Beast was at Justinian’s recovery of the City of
Rome [*538], then must not it end till a little before the year 1800 [*1798]”. O altă lucrare a lui Cressener repetă
ideea: A Demonstration of the first Principles of Protestant applications of the Apocalypse. Together with the consent of
the Ancients concerning the fourth beast of the 7th of Daniel, and the beast in the Revelations, London, 1690.
23 | P a g e
maᶜoz, ca loc de protecție sau refugiu (Dan 11:31); 47 la fel și capiștea idolatră pe care a
dărâmat-o Ghedeon (Jud 6:25). Unii învățați propun citirea maḫôz / məḫôzîm, care s-ar
referi la locuri de comerț: târguri, piețe, porturi, sau cetăți-temple. 48
Indiferent ce soluție lingvistică am prefera, nu este un secret că papalitatea adoră puterea
și că fortărețele și piețele ei sunt templele pseudocreștine: biserici, catedrale și mănăstiri.
Petru și Pavel nu aveau habar de această divinitate a luxului bisericesc. Ei cheltuiau banii
pentru misiunea Bisericii, nu pentru zidiri întemeiate pe oase de morți și care adăpostesc
idoli botezați. Referirea la aur, argint, pietre prețioase și lucruri scumpe are un puternic
ecou în Apocalipsă, unde negustorii lumii fac schimburi cu „Babilonul”, oferind înainte de
toate, exact astfel de valori (Ap 18:11-12).
Este știut că papalitatea a încoronat sau a detronat regi, în funcție de fidelitatea lor față de
proiectele papale. În sec. XV-XVI, papalitatea a fost chemată să arbitreze la împărțirea noilor
pământuri de peste mări, între portughezi și spanioli. Scaunul papal a ținut să joace rolul de
stăpân al lumii, de împărțitor suprem al privilegiilor politice.
Timpul sfârșitului și ultima confruntare
Dan 11:40a „La vremea sfârșitului, regele din sud se va năpusti asupra lui.”
După descrierea hipertrofiată a Regelui din Nord în ipostaza lui Antichrist, versetele 40-45
continuă conflictul dintre acesta și Regele din Sud. Reînnoirea conflictului începe cu un atac
neașteptat al Regelui din Sud – Egiptul. Dar un al șaptelea război sirian, așa cum îl descriu
în mod literal versetele 40-45, pur și simplu nu a existat și nici nu mai poate exista, deoarece
atât ptolemeii, cât și seleucizii au dispărut din istorie de peste 2000 de ani. Antihristul, a
cărui domnie este asociată aici cu „țara din nord” (o denumire biblică a Babilonului), 49 este
o putere politico-religioasă cu pretenții universale, care nu vine din nordul geografic față de
Țara Sfântă, și care nu este mai interesat de Egipt, decât de Japonia.
Critica distructivă afirmă că aici autorul ar fi făcut o prezicere hazardată – și, ca urmare,
eșuată – despre Antioh Epifanul şi despre Ptolemei. Dar scenariul și limbajul acestui text
infirmă ideea că acesta ar fi fost un scenariu confecționat pe vremea lui Antioh. Acest text
este sigur anterior epocii elenistice, din mai multe motive. Nu este menționat numele
romanilor, în schimb sunt prezenți Edom, Moab și Amon (Dan 11:41), care în sec. II î.e.n.
erau pe cale de dispariție. Și unde este menționarea arabilor nabateeni, care în epoca
elenistică erau mult mai importanți în zonă, decât Edom, Moab și Amon (1Mac 5:25; 9:35).
Sunt mențioate diverse mijloace militare: care de luptă și corăbii (Dan 11:40), dar lipsesc
elefanții de luptă (1Mac 1:17-19).
Nici un cuvânt de origine greacă nu apare în ebraica acestui capitol. Singurele împrumuturi
care apar sunt doi termeni vechi persani din limbajul de curte (path-bag < pati-baga =
bucate împărătești, delicatese: Dan 11:26; appéden < apadana = palat, Dan 11:45), termeni
care nu mai sunt folosiți în ebraica târzie. Este improbabil ca autorul, despre care se
presupune că ar fi scris această „ficțiune profetică” pentru a încuraja pe iudeii persecutați,
47 În engleză, chiar termenul sanctuary are sensul de loc de refugiu.

48 În limbile semitice, sunetele guturale ᶜ (ĝ) și ḫ s-au confundat uneori. Unele lexicoane arată că în Is 23:4, 14, maᶜôz
trebuie citit maḫôz (port, liman, târg). Lexiconul clasic BDBG recomandă ca în Dan 11:38 să se citească məḫôzîm.
Termenul ebraic maḫôz este de origine veche asiro-babiloniană. După Chicago Assyrian Dictionary (CAD M1, p. 85),
maḫazu (maḫzu) are următoarele definiții: 1. mică structură sau curte (servind ca loc sacru, sau în legătură cu un
izvor sau heleșteu), 2. sanctuar, templu (care conține un mahazu), 3. cetate în care există un asemenea templu, cetate
importantă, 4. oraș/târg, așezare, 5. chei, port.
49 În cartea lui Ieremia, „țara de la miazănoapte” este Babilonul (Ier 3:18; 6:22; 10:22; 16:15; 31:8; 46:10; 50:9),
numită astfel în raport cu Eufratul, care-și avea izvoarele la nord de Israel, iar caravanele sau oștile din răsărit, de
regulă mergeau de-a lungul Eufratului și intrau în Palestina dinspre nord. Pentru Zaharia (2:10; 6:6, 8), „țara de la
miazănoapte” era țara deportărilor asiriene și babiloniene, chiar dacă zonele respective erau stăpânite de perși.
24 | P a g e
să umfle dincolo de orice credibilitate figura lui Antioh și apoi să mai prezică o invazie a
Egiptului, dublată de o nouă persecuție împotriva iudeilor. De ce n-ar fi prezis, mai degrabă,
că romanii vor cuceri și Siria și Egiptul? Ce interes ar fi avut să prezică un succes politic total
al persecutorului?
În era creştină, când Israelul lui Dumnezeu este universal, 50 nemaiavând un stat teocratic în
Canaan, 51 nord şi sud au în acest caz, doar valori simbolice, reprezentând două mari puteri
mondiale, într-un sens mai degrabă spiritual, decât politic. Cei doi poli ai lumii moderne,
regimul pseudocreștin și regimul secular, sunt identificați aici ca un limbaj hermeneutic, așa
cum în limbajul convențional politic se vorbește despre „dreapta” și „stânga”.
Noii hasidimi, pe care i-a persecutat Antichristul roman timp de 1260 de ani, nu au fost doar
evrei, ci în cea mai mare parte, creștini non-conformiști. Toți aceștia au fost împrăștiați prin
Europa și prin alte locuri din lume, nu au fost rezidenți ai Țării Sfinte. Credincioșii din era
creștină devin cetățeni ai Israelului spiritual și ai Ierusalimului de sus (Gal 4:25-26), nu ai
Ierusalimul pământesc. Iar dacă „țara din nord” are un sens codificat, apocaliptic; și dacă
„țara minunată/slăvită” nu se mai referă la Israelul politico-geografic, ci la întregul „măslin
altoit” (Rom 11:16-26), adică la poporul lui Dumnezeu din orice neam, atunci și „țara din
sud”, Egiptul, trebuie să aibă o semnificație universală, în contrast cu Babilonul apocaliptic.
Cele două puteri combatante în timpul sfârșitului sunt prezente în geografia codificată a
Apocalipsei, ca două tendințe extreme opuse:
1. Babilonul apocaliptic (imperiul religiei politice: Ap 14:8; 17:5) care trebuie părăsit de
poporul lui Dumnezeu (Ap 18:4):
2. Egiptul apocaliptic (Ap 11:8), mai precis „Sodoma și Egiptul”, imoralitatea și sclavia,
din care copiii lui Dumnezeu (Lot, Israel) au trebuit să iasă, fără să se mai uite înapoi,
fiindcă Dumnezeu i-a „scos” (Gen 19:16-17, 26; Dt 17:16; Ier 31:32a).
În sens spiritual cei doi suverani, „nordul” și „sudul”, care se bat în timpul sfârșitului, pot fi
văzuți ca entități politologice contrastante, ca în tabelul de mai jos:
„Miazănoapte” („Siria-Babilon”) „Miazăzi” („Sodoma-Egipt”)

Spiritul vechiului regim Spiritul Revoluţiei Franceze
Dan 2:33-35
Creştinismul roman (imperial) Secularismul anticreştin lut și fier,
Biserica totalitară Statul laic combinate,
dar esențial
dezbinate
Unii interpreți au încercat să-și imagineze acest conflict cu jucători moderni, în același
spațiu geografic oriental, așteptând în zilele noastre apariția lui Antichrist sau a unui Gog
modern din nordul mai îndepărtat, care să invadeze și să înșele Israelul modern (cf. Ez
38-39). În locul Egiptului Ptolemaic, unii se gândesc la rolul pe care l-ar putea juca Egiptul
islamic, sau lumea islamică în general. Există multe speculații interesante, dar imaginația și
ghicirea, fie și inofensive și nevinovate, nu sunt suficiente ca metodă de interpretare.
50 Gal. 6:15-17; Iac. 1:1; Ap. 7:4.

51 In. 18:36; Gal. 4:25-26; Ev. 13:14.
25 | P a g e
Noțiunea de timp al sfârșitului merită urmărită în acest capitol. Antioh Epifanul este
împiedicat în tentativa de a ocupa definitiv Egiptul, deoarece încă nu venise vremea
sfârșitului (11:27b). Persecuția crâncenă, pe care el a stârnit-o, a fost îngăduită de
Dumnezeu pentru desăvârșirea credincioșilor, și nu avea să fie ultima, ci să continue astfel
până la vremea sfârșitului (11:35). Persecuțiile Romei, cele mai multe în faza dominației lui
Antichrist în creștinătate (538-1798), trebuiau să se încheie odată cu apariția revoluțiilor
seculare în Europa. În v. 40, puterea care se ridică „la vremea sfârșitului” în rolul de Egipt,
cu pretenții universale și opusă Antichristului roman („babilonian”) este revoluția seculară,
care a început în Franța (1789-1798), a fost exportată apoi în toată Europa și continuată de
alte revoluții, în mod special de revoluțiile comuniste asociate cu cele două războaie mondi-
ale, cu influență universală.
Odată cu revoluțiile seculare, apariția statului laic în toate țările de tradiție creștină a adus
în lume, odată cu democrația, libertatea de conștiință, libertatea religioasă sub toate formele
ei, ca un drept al omului, împreună cu alte drepturi și libertăți constituționale. Dar în prea
multe cazuri, constituțiile nu s-au respectat, iar statul, care abandonase o ideologie
religioasă confesională, a adoptat alte ideologii: deismul, cultul liderului și al patriei,
marxismul, naționalismul, fascismul, național-socialismul (nazismul), în numele cărora a
persecutat pe nonconformiști. După cum în trecut, atât Seleucizii, cât și Ptolemeii se
proclamau zei, dar se purtau ca niște demoni, zdrobind lumea sub copitele elefanților lor
îmbătați, Sudul politicii din era creștină a schimbat cultul ierarhiei bisericești pe cultul de
stat. Statul laic este un proiect politic, un ideal, dar ideea nu este agreată de nostalgicii
vremurilor voievodale și nu a fost respectată nici de puterile seculare moderne, care au
depins sau depind de ideologii naționale sau internaționale radical-umaniste, anticreștine.
Să urmărim logica timpului din această ultimă profeție. Mai întâi, să reținem că timpul
sfârșitului (al celor trei vremi și jumătate din Dan 7:25, 28, sau au al celor 2300 zile din Dan
8:14, 17, 19) a fost pecetluit (Dan 8:26). În Dan 10:14 ni se spune că urmează „încă o profeție
cu privire la acele zile”, adică profeția din capitolele 11-12. În Daniel 11 cititorul este
avertizat că evenimentele care ar putea aduce „sfârșitul” sunt sub controlul lui Dumnezeu.
În Dan 11:35 Antioh III cel Mare nu va reuși să ocupe Egiptul prin stratagema căsătoririi
fiicei lui cu tânărul Ptolemeu (Dan 11:17). Antioh IV Epifanul, nu va reuși să ocupe complet
și definitiv Egiptul, pentru că, după cât reiese din context, așa ceva ar fi însemnat „sfârșitul”,
iar sfârșitul nu urma să aibă loc atunci, ci „la vremea hotărâtă” (Dan 11:27).
26 | P a g e
În Dan 11:35, suntem înștiințați că nici chiar persecuția nu avea să aducă sfârșitul, decât
atunci când planul lui Dumnezeu de a curăța pe poporul Lui (de păcat și de nelegiuiți) se va
realiza, pentru că „ce este hotărât se va împlini” (Dan 11:36). În Dan 11:40 suntem informați
că ultima confruntare dintre cele două puteri mondiale (văzute în sens spiritual) va marca
„timpul sfârșitului”. Primul care atacă („regele din sud”, revoluția seculară) va fi și primul
care dispare de pe scena istoriei în timpul sfârșitului; iar marele învingător, Antichristul „din
nord” își găsește sfârșitul în culmea gloriei, împiedicându-se de bietul Ierusalim al lui
Dumnezeu. (Comparați cu invazia lui Sanherib, Is 37:35-38).
Dan 11:40b: „Atunci regele din nord va înainta furtunos împotriva lui, cu care și călăreți și cu
multe corăbii; va intra în diferite țări, își va revărsa oștile și le va inunda.”
Asaltul dinspre polul sud al lumii politice încă are urmări. Dacă în formele cele mai agresive,
comuniste, secularismul aproape a capitulat, totuși acum în anul 2020 el încă domină scena
politică. Nordul politic a opus rezistență atacului descreștinării și a marcat o primă victorie,
odată cu debutul relaţiilor oficiale între Vatican şi SUA (1984), vizita lui Gorbaciov la Vatican
(1989) și căderea celor mai multe regimuri comuniste (1989-1993). Tendința aceasta va
continua, până când Nordul politic al lumii va înfrânge definitiv ideea de stat laic. Este dificil
de spus acum că replica furtunoasă a nordului s-a împlinit în evenimentele menționate, din
anii 1984-1993, dar când constituțiile statelor moderne se vor întoarce la modelul teocrației
medievale, evenimentele care vor înfrânge secularismul se vor desfășura spectaculos și
rapid.
Antichristul de la Nord pare să pregătească strategii noi, recunoscând oficial drepturile
omului și statul laic, ba mai mult, ridicându-și vocea în favoarea drepturilor omului, în
interpretare internațional-socialistă. În scopul unei noi ordini mondiale, nu aceea visată de
umaniștii seculari, ci una în care, dincolo de confesiunile creștine, toate religiile să se alieze
în construirea unei societăți drepte, egalitare, verzi și pașnice, prezidată de un „sfânt
părinte” modest, pocăit și extrem de popular. Lumea pare să se întoarcă pe dos: Antichristul
roman, cu bonetă iacobină? Liniștea relativă de astăzi, dinaintea furtunii, încă ne permite
să facem totul felul de speculații. Apar tot felul de teorii conspiraționiste și diversioniste,
care să arate că dușmanul nu ar fi acolo, ci dincolo.
Descrierea contraatacului lui Antichrist este făcută în limbajul contemporan lui Daniel, dar
putem înțelege că va fi vorba de un război dus pe uscat și pe mare, adică prin toate mijloacele
și cât mai extins. Dacă „războiul” acesta va avea și aspecte militare, sau doar politice și
economice, rămâne de văzut.
Dan 11:41: „Va intra și în Țara Frumoasă și vor cădea zeci de mii. Dar aceștia vor scăpa din mâna
lui: Edomul, Moabul și cei mai aleși dintre fiii lui Amon.”
În timpul războaielor siriene, Țara Frumoasă (sau Slăvită) era patria pământească a lui
Israel. În era creștină vorbim despre Biserica lui Dumnezeu ca adevăratul Israel, cum s-a
argumentat mai sus. Profeția ne privește pe toți aceia care ne orientăm după Scriptură, și
nu după nordul sau sudul împărățiilor lumii. Noi, toți aceia care am urmat pe Iisus, suntem
ca Iudeea elenistică, între ciocan și nicovală, între fălcile menghinei politice nord-sud:
„Nu avem timp de pierdut. Vremuri tulburi sunt înaintea noastră. Lumea este agitată de spiritul
războiului. Curând vor avea loc scenele de necaz despre care au vorbit profețiile. Profeția din capitolul
11 al lui Daniel aproape a ajuns la împlinire ei completă. O bună parte din istorie, care a fost
împlinirea acestei profeții, se va repeta (citat Dan 11:30-36). Scene similare cu cele descrise în
aceste cuvinte vor avea loc. Vedem dovezi că Satan obține repede controlul asupra minților omenești,
care nu au temere de Dumnezeu. Fie ca toți să citească și să înțeleagă profețiile acestei cărți, fiindcă acum
urmează să intrăm în timpul de necaz despre care s-a spus (citat Dan 12:1-4).” (E G White, 19LtMs, Lt
103, 1904, par. 17-22).
Expresia „vor cădea zeci de mii” este foarte provocatoare. Miriada (ribbôᵓ „zece mii”) este
cel mai mare număr în ebraică. Verbul hikkāšēl din această propoziție s-a folosit în versetele
27 | P a g e
14, 19, 33, 34, 35, cu sensul de a eșua, sau a cădea sub sabie. Este posibil ca acest cuvânt să
se refere atât la doborârea fizică a multora din poporul lui Dumnezeu (cf. vers. 33), cât și la
doborârea spirituală a multora, care vor trece de partea opoziției (cf. vers. 30, 31b).
Dar în mod neașteptat și în contrast cu Israelul lui Dumnezeu, dintre care mulți cad sub
puterea lui Antichrist, ni se spune aici că vor scăpa edomiții, moabiții și elita amoniților,
adică tocmai acei vecini și rude, care s-au dovedit cei mai răutăcioși adversari ai lui Israel. 52
La momentul în care îngerul își rostea profeția, tocmai aceștia opuneau rezistență
restaurației iudaice și reconstruirii templului de la Ierusalim (Josephus, Ant. XI, 5:8),
împreună cu samaritenii. Cărturarul Ben Sira’, pe la anul 185 î.e.n., își arăta de asemenea
disprețul față de edomiți (Sir 50:25-26, text ebraic). Aceeași vecini răi s-au opus eforturilor
de restaurare ale lui Iuda Macabeul (164 î.e.n.), motiv pentru care Macabeul i-a pedepsit
asupru (Josephus, Ant. XII, 8:1-6). Atât înainte de Daniel, cât și după aceea, profeții au prezis
numai de rău acestor neamuri proaste ale iudeilor. 53
Aceste popoare s-au stins din antichitate, fiind înghițite de arabii nabateeni, apoi de cultura
islamică. Geografic și genetic, ele ar fi reprezentate aproximativ de Iordania, a cărei capitală,
Amman, poartă încă numele amoniților. Dar dacă Israelul din această profeție are un sens
spiritual și universal, ca și puterile de la nord și de la sud, atunci edomiții, moabiții și
amoniții nu trebuie căutați în mod necesar în Iordania. Căutați-i mai aproape, printre cei
mai uricioși vecini și printre rudele voastre păgâne. Profeția aceasta seamănă cu o
avertizare a lui Iisus (Mat 8:10-12; 19:30; 20:16).
Evreii au folosit codificat numele Edom pentru Imperiul Roman păgân și pentru
creștinătate. 54 Pavel a folosit tipologic cazul Edom (Esau), cu referire la evreii necredincioși,
sau apostați și necredincioși în general (Rom 9:8-13; Ev 12:16). Raportându-ne la religiile
abraamice, ale Cărții, cele mai apropiate rude ostile par să fie musulmanii. Nu m-aș mira ca,
în conflictul spiritual final, mulți creștini să părăsească Biblia, acceptând pe Satan care va
veni în strălucire, în sprijinul Antichristului (2Tes 2:10), dându-se drept Christos (2Cor
11:14; Ap 17:11; Didaché 16:4-8);55 iar mulți dintre adversarii tradiționali ai creștinilor
(atei, păgâni, evrei, islamici etc.) să accepte ultima invitație a Evangheliei.
Dan 11:42-43: „El [regele din nord] își va întinde mâna împotriva unor țări, iar țara Egiptului nu
va avea scăpare. Se va face stăpân pe vistieriile de aur și de argint și pe toate lucrurile scumpe
ale Egiptului. Libienii și nubienii vor păși legați în urma lui.”
În aceste cuvinte, profeția descrie victoria finală a Nordului asupra Sudului. Nordul învinge
în acest caz, ocupând nu doar Egiptul cu toate bogățiile lui, ci și țările adiacente, Libia și
Nubia, care nu făceau parte integrantă din Imperiul Ehiptean, dar erau popoare înrudite
etnic și cultural. Această imaine descrie victoria totală, zdrobitoare a lui Antichrist. Toată
lumea este în mâinile Nordului. Secularismul, spiritul Sudului apocaliptic este complet
52 Jud 11:17; 1Sam 14:47; Ps 83:5-6; 2Cr 20:1, 10; Țef 2:8.
53 Num 24:17-18; Dt 23:3-4; Ps 60:8; 108:9-10; Is 11:14; 34:5-9; 63:1-6; Am 1:6, 9, 11; Țef 2:9; Ier 9:25-26; 25:17, 21;
27:2-3; 49:7-22; Pl 4:21-22; Ez 25:12-14, 29; 35:15; 36:5; Obadia 1; Ioel 3:19; Mal 1:3-4; Ne 13:1; Ps 137:77.
54 Edomiții au fost iudaizați prin circumcizieși adăugați iudaismului în epoca greco-romană, cunoscuți sub numele de
idumei. Dinastia Irozilor avea origini idumeene. De asemenea, idumeii au sărit în apărarea Ierusalimului în războiul
de la anul 70. În Talmud, Edom este folosit ca un cod hermeneutic pentru Imperiul Roman. Orice pasaj biblic despre
Edom/Esau este aplicat la Roma, al cărei simbol este mistrețul. Această simbolistică a continuat să fie folosită în evul
mediu cu referire la Biserică, succesoarea Imperiului. Din teama creștinilor, evreii au început să evite folosirea
etichetei Edom, înlocuind-o, ocazional, cu aceea de Ḥazîr (porc). Cf. Richard Gottheil, M. Seligsohn, “Edox [sic],
Idumea”, JewishEncyclopedia.com, ©2002-2011.
55 După ce creştinismul va fi implementat peste tot, prin mijloace politice și paranormale, va apărea o nouă
ordine, care de fapt este cea veche, dar pe care lumea a uitat-o: totalitarismul pseudo-creştin. Numai
Lucifer însuşi, în chip de înger strălucitor, dându-se drept Christos, lipseşte inițial din acest scenariu. Dar
nu va întârzia să se arate (vezi Didaché 16), pentru că el a fost comandantul nevăzut şi spiritul patron al
dinastiei spirituale a lui Antichrist (Ap 17:11).
28 | P a g e
înnăbușit; întreaga lume acceptă teocrația lui Antichrist. Doar mici excepții au rămas:
„iudeii” rămași credincioși și unii dintre foștii lor dușmani, care „nu se vor închina Fiarei și
imaginii ei” (Ap 13:4, 12, 15; 14:9, 11; 16:2; 20:4).
Dan 11:44-45a: „Dar niște vești de la răsărit și din nord îl vor tulbura și atunci va porni cu o mare
mânie, ca să nimicească și să șteargă de pe pământ pe mulți. Își va înfige corturile palatului său
între mări, spre Slăvitul Munte Sfânt. Atunci îi va veni sfârșitul și nimeni nu-i va veni în ajutor.”
Veștile care îl tulbură și îl înfurie pe Antichrist sunt cuvintele ultimei avertizări din Ap
14:6-12 și Ap 18:1-5. Răsăritul este direcția din care vine Slava Domnului (Ez 43:2), este
direcția Parusiei (Mt. 24:27). Apocalipsa descrie astfel cortegiul regal care înconjoară pe
Iisus la a doua venire (Ap 16:12, 27). Veștile de la răsărit și din nord reprezintă mesajul
eliberării lui Israel prin Cyrus cel Mare, o prefigurare a lui Christos (Is 41:2, 25, 27; 42:1;
44:28; 45:1).
Miazănoaptea se numește în ebraică çāfôn (loc ascuns, întunecos). Munții Hermonului erau
numiți și Muntele Țafon (Muntele Miazănoaptei), un loc sacru, Olympul canaaniților, care a
existat până în epoca romană. După 4 SDABC „Mitologia îi reprezenta pe zei ca adunându-se
la sfat pe un munte departe în nord.” Prin urmare, în interpretare ebraică, miazănoaptea ar
fi direcția sanctuarului lui Dumnezeu. De fapt, și cetatea templului era așezată în partea cea
mai de nord a Ierusalimului (Ps 48:1-3), chiar acolo unde Hēlēl ben Šaḫar, 56 regele-luceafăr
al Babilonului voia să-și instaleze tronul (Is 14:4, 12-14). 57 Regele din
Nord, care se crede Dumnezeu, este aici copleșit de vești care vin
mai de la nord, de la Dumnezeul adevărat. Orice nord își are
nordul lui.
Vestea revenirii adevăratului Christos îl înspăimântă şi îl
înfurie pe Antichrist. El intră în panică, temându-se că s-ar
putea să piardă războiul și acționează asemenea lui Antioh
Epifanul din versetele 30-31, când era amenințat de „corăbiile
din Kittîm”. Aici avem ultima fază a persecuţiei lui Antichrist, care
hotărăşte înăbuşirea definitivă a opoziţiei religioase şi ocuparea ultimului bastion al
libertăţii spirituale: Ierusalimul, care în acest caz este un simbol apocaliptic al Bisericii și al
împărăţiei lui Dumnezeu. Adevăratul Ierusalim este ceresc (Ex 15:17; Gal 4:25-26; Flp
3:18-20; Ev 11:10, 14-16; 13:13-14; Ap 21:2-3, 10-27; 22:1-5), dar mulți dintre cetățenii lui
se află încă pe pământ. Scenariul este asemănător cu episodul invaziei lui Sanherib (Is.
36:37), care a devenit o prefigurare a ultimei eliberări (Is. 30:27-33). 58
Aici este punctul critic al profeției. După ce s-a făcut stăpân pe ţările Sudului politic, după ce
va fi inundat Iudeea apocaliptică, Antichristul va asedia „Ierusalimul". Dacă ar reuși să pună
mâna și pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanţi ai lui Dumnezeu, care au supraviețuit
masacrelor și apostaziei), speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu. Dar acesta
este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu va interveni în acest caz, atunci
când poporul lui nu va mai avea nicio putere să scape (cf. Dan 12:7c). Aici textul ebraic
foloseşte, referitor la înfrângerea vrăjmaşului, expresia care în Ps 22:11 se referă la Mesia:
„nimeni nu-i va veni în ajutor". Sfârșitul lui va veni direct din partea lui Dumnezeu, „fără
ajutorul unei mâini omenești” (Dan 2:34, 45; 8:25) – fără ca poporul sfânt să apeleze la arme.
56 Hêlēl ben Šáḫar este un nume fictiv, literar, care imită numele reale (Elișa ben Șafat, Ieșaiahu ben Amoț etc.), care
este și un joc de cuvinte sarcastic; hêlēl înseamnă, probabil, „luceafăr”, dar și „vaietă-te!” (Zah 11:2); iar šáḫar
înseamnă atât „aurora dimineții” („zori”), cât și „vrajă” (artă neagră). Personajul din poemul lui Isaia este „rege” al
Babilonului (metropola culturală și comercială a uscatului), așa cum cel din Ez 28:12-19 este regele Tirului
(metropola comercială și culturală a mărilor).
57 Se poate observa aici și o corespondență a sanctuarului Ierusalimului, cu sanctuarul din cer, așa cum există și o
corespondență perfectă între Antihrist și regele-luceafăr al Babilonului.
58 Alte scenarii prefigurative ale eliberării escatologice se pot vedea în profețiile despre invazia lui Gog (Ez 38-39) și
despre asaltul Ierusalimului din Zaharia 14.
29 | P a g e
C. Victoria lui Michael, protectorul Israelului scris

Dan 12:1-3: „În vremea aceea se va scula Marele Comandant Michael, 59 protectorul celor ce
sunt din poporul tău. Atunci va fi un timp de necaz, cum n-a fost de când lumea și până la
vremea aceea. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit – oricine va fi găsit scris în carte.
Atunci mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi: unii pentru viața veșnică,
alții pentru rușine veșnică. Înțelepții vor străluci ca strălucirea bolții cerești, iar cei ce vor
îndrepta pe mulți vor străluci ca stelele în veci de veci.”
Cu aceste cuvinte, îngerul își încheie profeția. Ridicarea
Comandantului Suprem Michael (cel descris în Dan 10:5-6),
explică în ce fel este salvat poporul lui Dumnezeu în Dan 11:45.
Scularea sau ridicarea, în acest context înseamnă venirea la
tron (cf. Ex 1:8; Dan 8:23; 11:3), altfel spus,
momentul când Domnul Christos primește
împărăția milenială, înainte de a Se arăta în slavă la a
doua venire. 60 Aceasta este, în același timp, scularea
Stăpânului pentru a închide ușa pocăinței și porțile
mântuirii, pentru cei care nu se grăbesc să intre
astăzi. 61 Aceasta implică intrarea Lui în război
deschis împotriva Babilonului apocaliptic, prin
turna-rea celor șapte plăgi, imediat înainte de
Parusíe. 62
Scularea lui Michael inaugurează necazul cel mare
(Mt 24:21; Mr 13:19; cf. Ier 30:5-9), adică timpul
celor șapte plăgi descrise în Apocalipsa 16, în
succesiune: (1) ulcerații ale pielii din cap până în
picioare, (2) apele sărate (mări, oceane, lacuri) se
prefac în sânge, (3) apa dulce (râuri, izvoare) se
preface în sânge, (4) caniculă extremă universală,
(5) întuneric universal absolut, (6) pedepsirea
social-politică și economică a „Babilonului”
apocaliptic, prin retragerea sprijinului popular, (7)
distrugerea „Babilonului” apocaliptic prin cutremure, tsunami și
furtuni de grindină imensă, la scară globală.
Poporul lui Daniel, care va fi mântuit, nu este aici Israelul etnic, deși
sperăm să fie cât mai mulți etnici evrei salvați în ziua aceea. Acesta este Israelul întreg al lui
Dumnezeu din NT (Gal 6:16), care cuprinde evrei și neevrei (Rom 11:16-26). Este vorba de
acel popor „scris în cartea” lui Dumnezeu, în Cartea Vieții, nu în cărțile genealogice
pământești. Isaia (44:5) a prezis că mulți se vor „înscrie” în neamul lui Israel, devenind
popor al Domnului. Adevăratul Ierusalim al lui Dumnezeu cuprinde astăzi credincioși ieșiți
din „Babilon”, din „Egipt” și din toate neamurile (Ps 87:4-5). Poporul lui Daniel sunt cu
adevărat aceia care iubesc destul profeția aceasta, ca să ia aminte la ea, nu aceia care o
ignoră sau o răstălmăcesc.
59 Numele Michael apare în Daniel 10:13 ca „Unul dintre Comandanții Supremi” ai oștilor cerești (Yahwé, Domnul
Oștirilor). Este identic cu Solul lui Yahwé (tradus „Îngerul Domnului”) care S-a arătat lui Moise, și cu Comandantul
Oștirii lui Yahwé, care S-a arătat lui Iosua și lui Daniel (Ex 3:2-8, 14-15; Ios 5:13-15; Dan 8:11, 25; 10:5-9). Paradoxal,
acest personaj este și identic cu Dumnezeu, și trimis al lui Dumnezeu. Nu întâmplător, Rabbi Yose susținea că
Michael este „Șechina”, Prezența Divină, Slava Domnului (Shemot Rabbah, 2:5).
60 Dan 7:13-14; Lc 12:36; 19:12; Ap 11:15-19; 19:6-7.
61 Lc 13:25; Mt 25:10b; Ev 3:7, 15; 4:7; Ap 15:1, 5-8.
62 Comparați următoarele versete: Num 10:35; Ps 3:7; 9:20; 10:12; 12:5; 17:13; Is 2:19, 21; 28:21; 33:10-12; Țef 3:8;
Ap 16:1-21.
30 | P a g e
Cartea menționată în această profeție este Cartea Vieții sau cartea celor vii, 63 registrul de
cetățenie a Ierusalimului (Ps 69:28; Is 4:3). Prin imaginea cărții, îngerul trimite la scena
judecății din Dan 7:9, 10, 22, 26, unde sunt menționate „cărțile deschise”. Poporul lui Daniel
sunt cei al căror nume va fi „găsit scris în Carte”, adică aceia care în urma Judecății
premileniale sunt acceptați (îndreptățiți). 64
Învierea prezisă aici nu este învierea generală („toți”, cf. In 5:28-29), care are loc diferențiat
– pentru cei mântuiți, la începutul mileniului (1Cor 15:22-23; Ap 20:4c, 5b-6); iar pentru cei
pierduți, la sfârșitul mileniului (Ap 20:5a, 8, 12-13) – ci o înviere preliminară, parțială
(„mulți”Dan 12:2) și mixtă (sfinți și păcătoși), despre care găsim aluzii în Mat 26:64; Ap 1:7;
14:13. De notat, că această înviere specială are loc în timpul marii strâmtorări, înainte de
Parusíe.
Profeția îngerului se încheie cu descrierea răsplătirii înțelepților, adică a acelora care au fost
statornici în credință și au ajutat și pe alții să biruiască. 65 Înțelepții menționați aici sunt cei
din Dan 11:32-35. Ei sunt înțelepți prin cunoașterea de Dumnezeu și a dreptății Lui și au
fost curățiți prin încercări. „Atunci, drepții vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”
(Mt 13:43).
Daniel 12:4: „Iar tu, Daniele, ascunde66 cuvintele acestea și pecetluiește cartea până la timpul
sfârșitului, când mulți o vor cerceta 67 și cunoștința va spori.”
63Vezi Ex 32:32-33; Ps 56:8; 139:16?; Flp 4:3; Ap 3:5; 5:1-9; 13:8; 17:8; 20:12, 15; 21:27. Un studiu mai aprofundat
este necesar pentru înțelegerea acestei imagini metaforice și apocaliptice, pentru a afla ce fel de nume cuprinde
această „carte”, când a fost scrisă, etc. Nu este vorba de Biblie, probabil nici de „cartea adevărului” din Dan 10:21,
care pare să fie un soi de Apocalipsă a îngerilor. Cât despre Cartea Domnului din Is 34:16, cel mai probabil este o
interpolare veche în textul ebraic, deoarece nu are sens în context. Nu există nicio carte a Domnului, scrisă înainte de
Isaia, care (nu are corespondent în Septuaginta).
64 Iisus ne oferă veșmântul alb al nevinovăției Lui (al desăvârșirii Lui, pe care ne-o atribuie, ca „îndreptățire” și ne-o
împărtășește, ca „sfințire”), atunci când venim la El, cu credință, când ne pocăim (Gen 3:7, 21; Is 61:10; Zah 3:3-4; Mt
22:11; Lc 15:22; Rom 4:6-9; Gal 3:26-27; Ef 6:14; Col 3:10, 12, 14; Ap 3:18; 12:1). Dar întrucât și credincioșii sunt
judecați, pentru a fi confirmată îndreptățirea lor înaintea ființelor cerești, la Judecată (Mt 18:27, 32-35; Rom 14:10;
2Cor 5:10; 1Pt 4:5, 7, 17), Biblia ne învață că există și o îndreptățire finală, adică un verdict final al acceptării
credincioșilor care au perseverat și au biruit (Ap 3:4-5; 6:9-11; 7:4, 9, 13-14; Ap 19:8, 14), ceea ce neagă sloganul
pseudoprotestant “Once Saved Always Saved”.
Expresia τὰ δικαιώματα τῶν ἁγίων din Ap 19:8, tradusă aproape universal „faptele bune (drepte) ale sfinților” este
unică. În greaca apocrifelor avem ceva asemănător: τὰ δικαιώματα τῶν ἐθνῶν (1Mac 1:13 „obiceiurile / legile /
principiile popoarelor păgâne”), τὰ δικαιώματα τῶν πατέρων (Baruh 2:19; „faptele vrednice / meritele părinților”, cf.
Dan 9:16, 18). VGNT adaugă și alte definiții: dovezi (argumente), acte doveditoare (la proces), credentials (scrisori de
acreditare, de recomandare). Cel mai probabil, în Ap 19:8 , „hainele albe sunt dovezile (legitimațiile, scrisorile de
recomandare) ale sfinților”.
65 Comentând Ap 12:11, EGW afirmă: „Noi devenim biruitori, ajutând pe alţii să biruiască. Noi biruim prin sângele
Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre.” (RH 14 /1889).
66 Ebr. səṯōm, lit. „blochează”, „astupă”; „ascunde” (Gn 26:15, 18; 2Împ 3?19, 25; 2Cr 32:3.30), „ține secret” (Ez 28:3; Ps
51:6/8).
67 Fraza ebraică tradusă aici cu „mulți o vor cerceta și cunoștința va spori” are unele particularități care au permis
traduceri diferite. Învățații evrei, care au tradus-o în greacă acum 21 de secole, au redat verbul ‫ ישטטו‬yəšōṭṭû cu
ἀπομανῶσιν (vor bate câmpii, își vor ieși din minți) iar în loc de ‫ הדעת‬haddáᶜaṯ (cunoș tința), au citit ‫ הרעה‬hārāᶜā
(ră utatea), împrumutând expresia din Gen 6:11. Unele traduceri moderne dependente de Septuaginta au păstrat
acest sens: ”Many shall be running back and forth, and evil shall increase” (NRS); ”Many will roam about, this way
and that, and wickedness will continue to increase” (NJB). Theodotion ı̂nsă a corectat traducerea grecească ı̂n forma
„pâ nă câ nd mulți vor fi ı̂nvă țați ș i cunoș tința se va ı̂nmulți”.
Avâ nd ı̂n vedere că verbul ‫ ישטטו‬yəšōṭṭû în ebraică are ı̂n mod obiș nuit sensul „vor cutreiera”, o serie de traduceri
mai vechi sau moderne au redat textul cu acest sens: ”shall run to and fro” (KJV, NKJ, ASV, DBY, ERV, ESV, MEV,
RSVCE), ”will rush here and there” (CJB), ”will range far and wide” (TNK), ”will dash about” (NET), ”will go here and
there” (NIV, NIRV), „correrán de aquí para allá” (NBH), ”will roam about” (Holman), ”will run back and forth”
(Lexham, WEB). În acest sens, verbul ar implica o căutare fizică, prin călătorii. Amos 8:12 folosește acest verb în
sensul de a alerga, căutând peste tot, cu disperare „Cuvântul Domnului” – a căuta descoperirea profetică. Dar după
exilul babilonic verbul ebraic a început să se folosească și în sensul de a cerceta cu privirea, de a căuta nerăbdător
aici și dincolo cu ochii (2Cr 16:9; Zah 4:10). Dicționarul lui Jastrow (p. 1531), îi găsește în aramaică sensul de „a privi
mai sus și mai jos”. De aceea, nu este de mirare că mulți traducători au înțeles aici sensul contextual, de „a cerceta (cu
privirea”, a „citi”: ‫„ נבעון‬vor căuta (vor face cercetări)” (Peșitto), „le consulteront” (BFC), „tudakozzák majd”
(Károly), „le liront” (LSG, NEG), „o vor citi” (VDC), „lo estudiarán” (CAB), „werden darin forschen” (SCHL2000), ”shall
run eagerly through it” (NOY), „lo scorreranno” o vor parcurge (CEI).
31 | P a g e
Păstrarea în taină a acestei (acestor?) descoperiri ridică întrebări care necesită mai multă
cercetare. În ce fel trebuia Daniel să le ascundă? Singurul mod în care profeția putea fi
ascunsă, în așa fel încât peste foarte mult timp să fie cunoscută și cercetată, era punerea în
scris și copierea ei. Dacă Daniel ar fi ascuns-o în sens propriu, fără s-o predea mai departe
și să asigure copierea ei, s-ar fi pierdut ca multe alte scrieri antice și nu s-ar fi știut nimic
despre ea în timpul sfârșitului. Daniel a fost pus „să ascundă și să pecetluiască profeția”, așa
cum Ieremia fusese pus „peste neamuri și împărății”, ca „să smulgă, să taie, să dărâme, să
nimicească” și apoi „să zidească și să sădească” (Ier 1:10; 18:7-10). Acțiunea profetului și
cuvântul profetului reprezentau acțiunea și cuvântul lui Dumnezeu.
Pecetluirea cărții nu înseamnă că ea nu putea fi înțeleasă deloc până la timpul sfârșitului,
deoarece multe aspecte din viziunile lui Daniel sunt deja explicate de îngerul interpret, iar
altele nu prezintă mari dificultăți. Dar anvergura cronologică a tuturor acestor descoperiri
nu avea să fie înțeleasă până în timpurile noastre.
Cunoașterea încă din antichitate a codului apocaliptic zi-an nu a dus în mod automat la
descifrarea tuturor perioadelor profetice codificate. După anii 1200 ai erei creștine s-a
înțeles pentru prima dată că cele trei vremi și jumătate (1260 zile) ar simboliza 1260 ani;
însă abia cu un secol înainte de Revoluția Franceză s-a publicat că durata profetică se va
încheia în 1798. Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 au fost calculate de anumiți rabini ca fiind
2300 de ani, dar abia în anul 1768 s-a publicat că această profeție se va împlini cam pe la
anul 1847. 68 Interpreții de mai târziu au calculat mai precis încheierea perioadei profetice,
care fusese pecetluită, pentru anul 1843-1844.
Dialoguri la încheierea viziunii

Dan 12:5: Eu, Daniel, m-am uitat și am văzut alți doi inși stând în picioare pe cele două maluri,
unul de o parte și altul de cealaltă parte a fluviului.
După ce îngerul și-a încheiat lunga expunere despre viitorul poporului sfânt printre puterile
lumii, Daniel continuă descrierea viziunii care a început în cap. 10. Cele două ființe
nepământene, pe care le observă acum de o parte și de alta a fluviului, sunt alți doi îngeri,
afară de Gabriel, îngerul profeției (Dan 8:16; 9:21; 10:10-21).
Dan 12:6: Ei L-au întrebat 69 pe Omul îmbrăcat în odăjdii albe de in, care era deasupra apelor
fluviului: «Până când [se va tot amâna] sfârșitul acestor ciudățenii?»”
Omul îmbrăcat în odăjdii albe de in este Cel descris în Dan 10:5-6, 13, 21 sub numele de
Michael, care i Se va prezenta lui Ioan ca Iisus Christos (Ap 1:13-18). Odăjdiile de in erau
purtate de pontiful evreu numai în Ziua Ispășirii – ziua pecetluirii judecății, ziua încheierii
tuturor socotelilor (Lev 16:4, 23-24). Michael stând deasupra apei, pășind pe ape, este o
asigurare că Domnul Christos, singurul Pontif Suprem, este în control asupra naturii și
asupra lumii (Ps 29:3; Hab 3:15; Mt 14:24-33).
Întrebarea îngerilor este foarte naturală aici, după ce profeția a ajuns la sfârșitul ei, și după
ce Gabriel s-a referit mereu la vremea hotărâtă a sfârșitului, cu refrenul „încă nu acum”. Dar
când, Doamne? Este o repetare a întrebării „până când” din Dan 8:13.
Există și versiuni serioase care optează pentru alte sensuri, cum ar fi: ”shall pass over” / o vor transmite, o vor da mai
departe (DRA), sau cum este traducerea neașteptată TOB: „La multitude sera perplexe”. Dar sensul cel mai potrivit în
context aici este fie acela de a călători pretutindeni pentru a răspândi mesajul profetic, fie de a face investigații pe
orice cale, având ca rezultat sporirea cunoștinței.
68 În 1768, pastorul reformat Johann P. Petri din Frankfurt a publicat exegeza lui la Daniel 8:14, dovedind că cele 2300
„zile” au un început sincron cu cele 70 „săptămâni” din Daniel 9:24-27. După (aprox. 1847)
69 Textul ebraic are aici formula wyᵓmr „el a zis”, ceea ce este imprecis, întrucât autorul se referă la doi subiecți. Mulți
au tradus „unul din ei a spus”; totuși nu este modul normal ebraic de exprimare. Septuaginta a citit „eu am zis”
(wᵓmr), ceea ce este mai rezonabil, dar ne lasă cu întrebarea de ce a mai menționat Daniel alte două ființe. Syriaca a
citit wyᵓmrw „ei au zis (întrebat)”.
32 | P a g e
Dan 12:7: „Atunci am auzit răspunsul Omului îmbrăcat în odăjdii albe de in, care era deasupra
apelor fluviului. El Și-a ridicat spre cer mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel Viu în Vecii
Vecilor că, mai întâi, vor trece o vreme, două vremuri și jumătate de vreme, și că toate aceste
lucruri se vor sfârși când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
Michael Își dă cuvântul, prin jurământ (Ps 106:26; Ez 36:7; Ap 10:1-2, 5-7) și printr-o
referire la profeția descoperită deja lui Daniel în cap. 7:25, unde s-a profețit pentru prima
dată, că timpul în care Antichristul roman „va hărțui pe sfinții Celui de Sus”, va fi de trei
vremi (ani) 70 și jumătate, care transformați în zile, sau în luni, potrivit Apocalipsei (11:2-
3; 12:6, 14; 13:5), sunt echivalenți cu 1260 zile sau 42 de luni. Această perioadă trebuie să
fie extrem de importantă, dacă apare de șapte ori în Daniel și Apocalipsă. Ea are ca model
persecuțiile și seceta din timpul lui Ilie (Lc 4:25; Iac 5:17), când Izabela, regina popilor lui
Baal, îl manevra pe soțul ei Ahab, împotriva adevăratei credințe (1Împ 17:1; 18:4).
În cheia zi-an a cronologiei apocaliptice, acele 1260 „zile” sunt cei 1260 de ani de dominație
papală în creștinătate, de la primul război al lui Iustinian în Italia (535-540), până la
Revoluția Franceză (1789-1799); de la publicarea Codului lui Iustinian, care stabilea rolul
Papalității în Imperiu (534), până la Codul lui Napoleon sau Codul civil francez (1803); de
la începuturile modeste ale ducatului papal în Italia (538), 71 până la desființarea completă a
Statelor Papale în 1798 (care s-a repetat în anii 1809, 1849, 1870, după câteva tentative de
restituire). 72 Perioada de 1260 ani a fost caracterizată de persecuţii sistematice, războaie
religioase, cruciade, inchiziţii, dragonade etc., o epocă a teroarei, în care statele creștine au
acţionat sub influenţa directă sau indirectă a Antichristului roman.
Dar Comandantul Suprem al Universului nu se oprește aici. Încheierea celor 1260 de ani în
1798 nu avea să aducă sfârșitul papalității, nici sfârșitul lumii, ci doar avea să inaugureze
vremea sfârșitului, adică timpul dinaintea sfârșitului, „toate aceste lucruri se vor sfârși”.
Ceea ce va marca sfârșitul propriu-zis va fi momentul în care „mâna poporului sfânt va fi
zdrobită de tot”, 73 adică chiar atunci când Israelul lui Dumnezeu va fi lipsit de orice apărare,
gata de a fi șters de pe pământ (Dan 11:45; 12:6, 14). În Daniel 7, unde apare inițial perioada
„de trei vremi și jumătate”, se poate observa de asemenea, că după dominația cornului
Antichrist urmează Judecata (7:8-10), că în timpul Judecății cornul continuă să rostească
vorbe mari, până când îi vine ziua să fie distrus odată cu fiara care-l poartă (7:12). În
Apocalipsă, de asemenea, între sfârșitul celor 1260 de ani și ultima confruntare trece un
70 Lexicoanele ebraice și aramaice recunosc că termenul specific pentru „vreme hotărâtă” (aram. ᶜiddan / ebr. môᶜēḏ)
se referă uneori la un an. De asemenea, se recunoaște că pluralul „vremi” în aceste cazuri trebuie înțeles ca un dual,
specific limbilor ebraică și aramaică, adică citit ᶜiddanēn și respectiv môᶜăḏáim (două vremi), în loc de ᶜiddanîn și
môᶜăḏîm (vremi). În scrierea inițială, consonantică, aceste forme nu se puteau distinge.
71 Sfârșitul acestei perioade a fost calculat cu un secol mai înainte. Vezi informațiile de la nota 46.
72 Concordatul din 1929 nu a restituit Statele Papale, ci doar un teritoriu infim: Cetatea Vaticanului și alte câteva
proprietăți împrăștiate prin Italia.
73 Fraza aceasta este citită în mod divers de către experți. Aparatul critic BHS propune să se citească
wəḵiḵlôṯ yaḏ nōpēç ᶜam qóḏeš „iar când va sfârși/slăbi mâna celui care zdrobește pe poporul sfânt”,
în loc de: ûḵḵallôṯ nappēç yaḏ ᶜam qóḏeš „iar când se va termina de zdrobit mâna poporului sfânt”.
Această citire critică este atestată în traduceri ca NET (when the power of the one who shatters the holy people has
been exhausted). Alte traduceri arată că totul se va sfârși „când oprimarea poporului sfânt va înceta” (CAB, TNK,
NLT, NJB etc.). În aceste cazuri însă, replica nu ar fi foarte edificatoare, ci aproape tautologică.
Pe de altă parte, metafora zdrobirii sau sfărâmării „mâinii” (puterii) cu verbul napaç este neobișnuită. Ebraistul
Hayim Tawil, în articolul “Hebrew ‫ = נַפֵּ ץ יַד‬Akkadian Qāta Napāṣu: A Term of Non-Allegiance”, in Journal of the
American Oriental Society, vol. 122, No. 1 (Jan.- Mar., 2002), pp. 79-82, argumentează că expresia ebraică nappēç yaḏ
este un împrumut akkadian (asiro-babilonian), unde expresia qāta napāçu înseamnă în mod literal „a împinge la o
parte mâna cuiva” – gest care însemna refuzul unei relații de legământ. Se poate consulta online lexiconul akkadian
CAD, volumul corespunzător literei N1, paginile 285-288. Tawil arată că această expresie babiloniană este antonimă
expresiei ebraice „a apuca pe cineva de poala hainei” (1Sam 15:27), gest simbolic care echivala cu o declarație de
supunere în legământ de loialitate . Soluția propusă de Tawil pare să fie susținută de Septuaginta (ἡ συντέλεια χειρῶν
ἀφέσεως = „sfârșitul respingerii mâinilor…”) și, din punct de vedere lingvistic este foarte atractivă. Dar semnificația
teologică în context este dificil de întrezărit.
33 | P a g e
timp în care se pregătește și activează „rămășița” Bisericii (12:6, 16-17; cf. 13-14), timpul
ultimei avertizări (Ap 14:6-13; 18:1-5).
Dan 12:8-10: „Eu am auzit, dar n-am înțeles. Și Ì-am zis: «Domnul meu, care va fi sfârșitul
acestor lucruri?» El a răspuns: «Du-te în pace, Daniele! Căci aceste lucruri vor fi ascunse și
pecetluite până la vremea sfârșitului. Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți; cei răi vor face răul și
toți cei răi nu vor înțelege, dar cei înțelepți vor înțelege.
Nu este prima dată când Daniel nu a înțeles descoperirea ce i se făcea. În viziunea din cap.
8, îngerul îi explicase aproape totul, cu excepția revelației despre timp („seară…dimineață…
2300”). Viziunea pe care o primise arăta clar că proiectul restaurării finale a poporului lui
Dumnezeu trebuia, potrivit profeților, să se realizeze definitiv după apariția lui Cyrus (Isaia
44-45). În profeți, Babilonul trebuia să fie ultimul dușman al lui Israel, 74 cu excepția
enigmaticei invazii a popoarelor de departe, sub comanda lui Gog de la miazănoapte (Ez 38-
39; Zah 12:3-9; 14:1-15).
Profeții clasici nu prevăzuseră că grecii și apoi romanii aveau să fie o mai mare provocare
pentru evrei, decât babilonienii. Dar lui Daniel i se descoperise că restaurarea din perioada
persană nu urma să fie definitivă, că mai târziu evreii urmau să se confrunte cu grecii și apoi
cu o altă mare putere, nenumită, care urma să vină după greci (Daniel 2; 7; 8). În aceste
condiții, era normal ca Daniel să fie derutat. Visul restaurării finale, cu imaginea lumii noi
din cartea lui Isaia (2; 11; 35; 65:16-25; 66:20-23) și din cartea lui Ezechiel (37-48), părea
să se amâne la infinit. Ca răspuns, Daniel a primit mesaje codificate despre timp, care
sporeau și mai mult îngrijorarea. Ce să înțeleagă Daniel din toate acestea? I s-a spus clar că
aceste descoperiri nu erau pentru el, ci trebuia să le scrie pentru credincioșii din „vremea
sfârșitului”(1Pt 1:10-13). Până atunci, aveau să rămână codificate, pecetluite (Dan 8:26;
12:4), așa cum s-a explicat în dreptul versetului 4.
Referirea la cernerea, selectarea și purificarea credincioșilor, a înțelepților, în acest verset,
este o trimitere la Dan 11:35. Repetarea este o subliniere care nu trebuie ignorată. Curățirea
poporului sfânt face parte din planul lui Dumnezeu. 75 În contrast cu acei mulți înțelepți care
vor înțelege și care vor fi curățiți prin încercări sunt menționați „cei răi” rəšāᶜîm, termen
care denumește pe cei găsiți vinovați la judecată, sau în general pe cei nelegiuiți, ticăloși.
Ticăloșii se vor ticăloși în continuare (Ap 22:11) și „nu vor înțelege”, pe când „cei
înțelepți vor înțelege”. Aici nu este vorba de indicele de inteligență. Berbul ebraic (bîn)
înseamnă „a înțelege”, „a pricepe”, dar și „a lua seama”. Cu alte cuvinte, cei reprobabili sunt
aici cei care nu vor să înțeleagă, care nu sunt dispuși să cerceteze, care nu au timp de
pocăință, în timp ce mulți oameni simpli vor înțelege Evanghelia Împărăției (Mt 11:25-30;
Lc 10:21-24; In 7:17; 2Tim 4:3).
Dan 12:11-12: De la vremea înlăturării «holocaustului neîntrerupt» și a instalării «abominației
pustiitorului», vor mai fi 1290 zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge la 1335 zile!
Întrebarea lui Daniel nu a rămas fără răspuns. Deși lui i s-a spus că profeția este pecetluită,
că nu este pentru el, totuși cerescul Descoperitor al Tainelor a mai adăugat două perioade
profetice la cea de 1260 zile. Aceste zile-ani trebuie numărate de la evenimentul istoric
exprimat criptic: „înlăturarea holocaustului” (vezi nota 24) și instalarea „abominației
pustiitorului. 76 Pe scurt, înlocuirea cultului zilnic al lui Yahwé, de la templu, cu cultul
74 Isaia 13; 47:1; 48:14-20; 52:11-12; Ieremia 50:9; 51:61-64; Zaharia 2:7.
75 Ier 6:28-30; Zah 13:8-9; Mal 3:2-3; Mt 3:11-12.
76 În sec. XIX a predominat printre AZS opinia lui William Miller, că acest “the daily” (corespunzător expresiei ebraice
hattāmîd = „neîntreruptul”, „zilnicul”) ar fi o traducere greșită, deoarece termenul sacrifice = „jertfă” (scris cu italice
în ediția KJV pe care pionierii o foloseau) era „adăugat de înțelepciunea omenească”, nu aparține textului original.
34 | P a g e
idolatru al puterii pustiitoare. Trecând în revistă profețiile din Daniel (8:12-13; 9:27; 11:31),
observăm că înlăturarea cultului divin cu idolatria pustiitorului nu a fost un eveniment unic
în istoria sacră. În Daniel 11:31, profeția se referă la profanarea templului de către Antioh
Epifanul la anul 168 î.e.n. În Daniel 9:27, profeția se aplică la profanarea templului de către
legiunile romane, la anii 70 și 135 e.n., așa cum a avertizat și Iisus (Mt 24:15). Calculând cei
1290 ani și prelungind până la 1335 ani, am avea următoarele rezultate:
 de la 168 î.e.n., până la 1123 și respectiv 1168;
 de la 70 e.n., până la 1360 și, respectiv, 1405;
 de la 135 e.n., până la 1425 și, respectiv, 1470.
Dar aceste rezultate sunt complet nesatisfăcătoare, deoarece, pe de o parte, conduc la date
nesemnificative, iar pe de altă parte, sunt ani medievali, fără semnificație escatologică.
Cea mai bună soluție este să apelăm la aplicația tipologică a profeției din Dan 11:31-35, care
implică o repetare a profanării templului și a persecuțiilor la scară mondială, în final sub
dominația lui Antichrist (v. 36-39). Referirea la perioada celor trei vremi și jumătate (1260
zile-ani) din versetul 7, cu aplicație la dominația Antichristului Roman din Daniel 7, între
anii 538-1798, ne invită să considerăm cele 1260, 1290, 1335 zile-ani ca fiind perioade
paralele sau suprapuse. În acest caz, vom lua în considerație acea instalare a abominației
pustiitorului, care a fost prima treaptă a înălțării Antichristului Roman (vezi contextul notei
45). 77
Biblia numește idolii šiqqûç (abominație, lucru detestabil, scârnăvie, cf. Na 3:6), iar primul
vis profetic al lui Daniel descrie imperiul universal (al ordinii mondiale) sub forma unui idol
imens care are baza picioarelor din lut amestecat cu fier. 78 Instituirea unui sistem religios
idolatru, cu ajutorul sabiei (a forței statului) nu este orice fel de abominație, ci abominația
pustiitorului. Teocrația (sistemul politico-religios al vechiului legământ) a funcționat în
Israel, atât timp cât a dorit Dumnezeu. Dar în Iisus Christos am primit un legământ nou, mai
bun, în care relația cu Dumnezeu este întemeiată pe libertatea individuală. Domnia Mântui-
torului, imperiul lui Christos, nu se realizează prin forțe politice, statale sau guvernamen-
Făcând o analogie cu scenariul profetic din 2 Tes 2:6-8, Miller văzuse în acest „daily” / „continual” păgânismul antic
manifestat în Imperiul Roman, iar în „abominația” înlocuitoare a văzut „taina fărădelegii” („omul fărădelegii”).
În realitate, noțiunea de jertfă nu este „adăugată” expresiei ebraice hattāmîd, ci este intrinsecă, deoarece această
expresie eliptică este o formă convențională de exprimare: hattāmîd (= „ăla neîntrerupt”) stă pentru ᶜôlaṯ hattāmîd
holocaustul neîntrerupt, slujba de dimineață și de seară, care avea în centru mielul de jertfă ars complet pe altar.
Expresia scurtată (eliptică) din cartea lui Daniel (ᶜôlaṯ hattāmîd), este comparabilă cu alte expresii eliptice folosite în
cartea lui Daniel: ᵓéreç haççəḇî (8:9), ᵓîš ḥamuḏôṯ (9:23), și cu expresii eliptice folosite în limba română: boala
Altzheimer, jacheta canadiană, cheia franceză, operație cezariană, e.t.c. În Mișna, cel mai vechi tratat rabinic, capitolul
cu titlul Tāmîd descrie serviciul divin de dimineață și de seară de la Templu, care consta din aducerea unui miel ca
holocaust pe altar, jertfă care era însoțită întotdeauna de ceremoniile aferente: prinosul de făină cu untdelemn,
libația din rodul viței, împrospătarea alimentării sfeșnicului și a tămâii de pe altarul interior. Această liturghie zilnică
era numită tāmîd și era tot odată ceasul rugăciunii (cf. 1Împ 18.36; Dan 9:21; AA 3:1).
77 Regatul Franc „se deosebeşte de celelalte regate barbare, fiind singurul stat catolic din occident, şi pentru că
prelungeşte şi eternizează Imperiul Roman. În timp ce Italia este ostrogotică şi Africa e vandală, urmând a fi cucerită
de greci, Francia îşi va urma, prin aceste crize, destinul său bine stabilit, şi, după multe convulsii, va domina
occidentul creştin” (Augustin Fliche, La Chrétienté medievale, Paris, 1929, pp. 36, 37). „Ca om de stat, Clovis a
realizat ceea ce nici geniul lui Teodoric, nici alţi contemporani barbari n-au făcut; pe ruinele Imperiului Roman a
construit un sistem puternic a cărui influenţă a dominat civilizaţia Europei multe secole şi din care au izvorât Franţa,
Germania, Belgia, Olanda, Elveţia şi o parte din Spania şi Italia.” (Catholic Encyclopedia). Clovis „a legat regalitatea
merovingiană de episcopat, a pregătit alianţa carolingienilor cu Roma, a asigurat acţiunea francă şi romană în
Germania păgână, a dat monarhiei carolingiene caracterul său eclesiastic, a anticipat stabilirea Sfântului Imperiu
Roman, cheia de boltă a întregului ev mediu. Consecinţele acestui fapt sunt riguros sigure… Biserica, al cărei şef era
la Roma, ca odinioară împăratul, reprezentată în provincii prin primaţi, mitropoliţi, episcopi, ca odinioară imperiul
prin prefecţii, vicarii şi prezidenţii săi, cuprinzând în unitatea ei de credinţă populaţiile înglobate în unitatea
imperiului, simţind misiunea sa universală, ca imperiu, având luate, într-un cuvânt, toate formele vechi pentru a-şi
turna în ele ideile ei – voia un şef temoral unic; în Clovis ea îl recunoştea pe Constantin şi îl presimţea pe Carol
Magnul”. (Histoire generale du IV-eme siecle á nos jours, vol. 1, lib. Armand Collin, Paris, ed. IV, 1934:120-122).
78 Lutul și fierul amestecate și arse în cuptor sunt imaginea Bisericii care și-a pierdut calitate de ambasadă a
Împărăției Cerului, aliindu-se cu statul într-o combinație care este nocivă atât pentru stat, cât și pentru biserică.
„Amestecul puterii bisericești cu puterea de stat este reprezentat de fier și lut.” (E. G. White, SDA Bible Commentary,
vol. 4, pp. 1168-1169).
35 | P a g e
tale (In 18:11, 36). Sub Constantin cel Mare, Biserica și Statul au început să flirteze, iar sub
cezarul Teodosiu (380), statul roman a devenit ortodox/catolic. Dar sub Clovis, în anul 508,
s-a înființat primul stat medieval catolic, în care biserica și statul colaborau sub jurisdicția
Papalității.
De aceea, credem că data instalării abominației Antichristului este anul 508. Propunerea
aceasta, care s-a făcut încă din secolul al XIX-lea, este materializată în schița următoare, care
arată relația dintre cele trei perioade menționate în Daniel 12:
Dar instalarea abominației pustiitorului înseamnă mai mult decât întemeierea principalului
stat, care a fost sprijinul Papalității timp de 1290 de ani. Primii ani ai secolului al șaselea au
adus cu sine următoarele evenimente în istoria lumii creștine:
 502-507 : primele afirmații ale supremației papale („Papa nu poate fi judecat de nimeni, dar el poate
judeca pe oricine”). În lupta pentru putere dintre doi aleși papi (Symmachus și Laurentius), s-au produs
o serie de documente false (Falsurile Symmachiene), care mistificau istoria papilor, pentru a găsi
precedente (presupuse sau inventate) ale recunoașterii jurisdicției supreme a papei.
 În aceeași perioadă a început compilația faimoasei Liber Pontificalis, o listă a succesiunii pontificale,
bogată în ficțiuni biografice și politico-religioase: cele mai vechi „informații” despre episcopii romani din
primele secole.
 La o dată necunoscută, între 507-512 (508?) ca răspuns la o scrisoare vehementă a împăratului
Anastasios, papa Symmachus a scris o replică fermă (Apologeticus), prin care afirma dreptul și libertatea
Bisericii papale mai presus de stat. Symmachus a ordonat episcopilor din Illiricum să nu întrețină legături
cu răsăritenii „eretici” (monofiziți). Ordinul papei a declanșat „Răscoala lui Vitalian” în Balcani, un
adevărat război religios, care l-a dat jos pe împăratul Anastasios și a adus la tron pe Iustin și Iustinian,
care aveau să recunoască jurisdicția papei asupra întregii Biserici. 79
Ultima perioadă profetică, pe care o rostește Michael, Comandantul Ceresc, este aceea de
prelungire a celor 1290 „zile”, până la 1335 „zile”, adică până la anul 1843. În istoria
creștinismului, anul 1843 a avut o însemnătate cu totul specială. Perioada dintre 21 martie
1843 și 22 octombrie 1844 a fost apogeul Mișcării Adventiste americane inițiate de William
Miller, căruia i se alăturaseră mulți predicatori de diferite confesiuni. Mișcarea Adventistă
(numită și „Millerită”), a fost o trezire religioasă interconfesională, cea mai proeminentă și
mai interesantă manifestare dintre toate mișcările milenariste care au avut loc în Europa
Occidentală, Marea Britanie, America etc., între anii 1810-1847.
79 „Aceste cruzimi furioase dar trecătoare, au fost încurajate de succesorul lui Vitalian care, cu o armată de huni şi
bulgari, în cea mai mare parte idolatri, s-a declarat campionul credinţei catolice. În această pioasă rebeliune, el a
depopulat Tracia, a asediat Constantinopolul, a exterminat 65.000 de semeni creştini, până când a obţinut
rechemarea episcopilor, satisfacţia papei şi restabilirea doctrinei Sinodului Calcedonian, un tratat ortodox semnat cu
ezitare de către muribundul Anastasios şi îndeplinit cu mai multă credincioşie de către împăratul Iustin, unchiul lui
Iustinian. Acesta a fost primul dintre războaiele religioase purtate în numele şi de către discipolii Dumnezeului
păcii.” (Edward Gibbon, Istoria declinului și căderii Imperiului Roman, vol. IV, Minerva, BPT, București, 1976: 526).
Gibbon afirmă că noul împărat, Iustin, era țăran dac (romanizat, din sudul Dunării), analfabet, în vârstă de 68 de ani.
Adevăratul conducător, chiar în timpul domniei lui Iustin, a fost nepotul său Iustinian.
36 | P a g e
Teologi, pastori, preoți, predicatori și laici (medici, juriști, editori etc.) din diferite locuri au
înțeles că sfârșitul celor 2300 ani va aduce Venirea lui Iisus, sau un eveniment escatologic
crucial, premergător Venirii lui Iisus în anii 1843/1844/1847, inaugurând Împărăția de o
mie de ani a lui Christos. Foarte mulți, în special în Insulele Britanice și Europa, asociau
Venirea lui Iisus cu sionismul creștin, convertirea evreilor și o nouă șansă pentru omenire
în timpul mileniului apocaliptic. Unii nu erau siguri de natura evenimentului care urma, dar
erau convinși că venirea lui Iisus este foarte aproape și că pregătirea (pocăința), trebuia să
înceapă odată cu auzirea Evangheliei.
Una dintre aceste agitații premilenialiste a fost Marea Mișcare Adventistă din America
(1840-1844), care a început modest, cu predicarea lui William Miller. În ciuda înțelegerii
greșite a profeției – și a inevitabilei deziluzii care a urmat –, așteptarea actică a lui Iisus, cu
apogeul în 1843, când aproape 100.000 de credincioși americani de diferite confesiuni au
ieșit în întâmpinarea venirii (Adventul) lui Iisus, a fost o experiență unică în istoria
creștinismului. Una care va trebui să se repete. Tabelul de mai jos ne ajută să ne imaginăm
amploarea extraordinară a acestei pandemii a speranței adventiste. 80 Am trecut în revistă
personalitățile cunoscute că au fost printre cei mai importanți lideri de opinie în difuzarea
Evangheliei Împărăției între anii 1810-1843. 81
așteptat
Evenimentul așteptat pe temeiul
Timpul
Anul
Numele Profesie, educație, titluri etc. Locul Confesiunea

profeției din Daniel 8:14
cleric, profesor de seminar, doctor în

1741 Johann Albrecht Bengel teologie, expert în filologia NT, autor, a Germania luteran pietist 1836 Venirea lui Iisus. Distrugerea Fiarei. 82
influențat mult protestantismul
1768 Johann Philip Petri pastor licențiat, teolog Germania reformat 1847 Ziua Judecății
preot iezuit chilean, autorul unei scrieri Venirea premilenială a lui Christos,
milenariste foarte influente, care a circulat Chile >
1792* Manuel de Lacunza pe diferite căi, în ciuda Inchiziției, în Italia
catolic curând judecata celor vii, convertirea evreilor,
America Latină și Europa sec. XIX. înnoirea lumii
1810 John Aquila Brown autor de scrieri teologice Anglia anglican 1844 Ţara Sfântă curăţită (de Islam)
pastor predicator (Reverend), fondator al Începutul mileniului, restaurarea
1811 William Cummins Davis Bisericii Prezbiteriene Independente,
SUA prezbiterian 1847
adevăratei închinări, sfârşitul Papalităţii
preot, ”Millenial Marsh”, activist sionist-
1814 William Marsh creștin
Anglia anglican 1843/1847? Restaurarea iudeilor și venirea lui Iisus
inventator tehnic și cercetător biblic care Curățirea Bisericii de papalitate și islam,
1815 James Hatley Frere l-a influențat pe Ed. Irwing.
Anglia anglican? 1847
sfârșitul vremii neamurilor (Sfârșit 1867)
jurist, licențiat la Merton College, cleric, anglican Sfârșitul vremii neamurilor. Convertirea
1816 Lewis Way teolog, autor și mare activist sionist-creștin
Anglia
evanghelic 1843/1847?
evreilor. Revenirea lui Iisus.
1819 H. Hentzepeter Custodele Muzeului Regal Olanda reformat? 1847 ?
Curăţirea Bisericii şi a lumii de papism,
1820 Archibald Mason pastor, teolog, autor, Doctor of Divinity Scoţia reformat 1843
la Armaghedon
comentator apocaliptic în revista
1820 „C. C.” Jewish Expositor
Anglia evreu 1843 Curățarea Țării Sfinte?
1822 John Fry paroh, licențiat la Oxford, teolog, autor Anglia anglican 1844 Restituirea Ierusalimului.
fiu de rabin, student la Colegiului Papal de
Propagandă din Roma (fondat de iezuiți), Anglia, evreu > catolic >
1822 Joseph Wolff absolvent al Universității din Cambridge, SUA, Asia anglican 1847 Venirea lui Christos
„misionarul lumii”, reverend.
80 Tabelul este alcătuit după volumele lui LeRoy Edwin Froom (The Prophetic Faith of Our Fathers, Review and Herald,
Washington, D.C.) și după pagini documentare de pe web, inclusiv En.Wikipedia. Deocamdată este incomplet; datele
marcate cu /*/ nu sunt exacte, iar în câteva spațiile marcate cu /?/ ne lipsesc informațiile.
81 Fac excepție aici: Bengel, Petri și Lacunza, în capul listei, care deși au trăit în secolul al XVIII-lea, au influențat
puternic prin scrierile lor mișcarea milenarist-adventistă din prima parte a secolului al XIX-lea.
82 Bengel dă dovadă de multă erudiție în cunoștințe biblice, lingvistice și istorice, dar metodologia lui este viciată de un
sistem cronologic marcat de numerologie și matematică mistică. Prezența lui în acest tabel nu se datorează gradului
de corectitudine în cronologia profetică, ci pentru că scrierile lui au încurajat preocupările apocaliptice și
premilenialismul, influențând spiritualitateaa pietist-adventistă a următorului secol.
37 | P a g e
așteptat
Timpul
Anul

1823 Charles Wheeler educator, predicator, teolog, autor SUA baptist 1843-1844 Începutul mileniului
predicatoare interconfesională, și
cântăreață, educată, fiica deputatului de
1824 Harriet Livermore Massachusets, a predicat și în Congres;
SUA congregaționalistă 1847 Revenirea lui Iisus
preocupată de teologia sabatului
1825 Edward Cooper paroh, licențiat la Oxford Anglia anglican 1843 ?
Începutul timpului judecății din Dan
latifundiar, pastor licențiat la Utrecht,
7:26. Judecăţi asupra neamurilor.
1826 William Cuninghame autor influent
Scoţia congregaționalist 1843 Armaghedonul. Restabilirea cultului
spiritual al lui Iehova în Sanctuarul
Bisericii. (Adventul în 1867)
medic chirurg (M.D.) absolvent al Jesus Sfârșitul puterii turcești. În 1866 sfârșitul
1826 John R. Park College, Cambridge; teolog
Anglia anglican? 1844
puterii papale și Adventul.
bancher, politician, parlamentar şi autor;
membru fondator al Bisericii Catolice anglican >
1826 Henry Drummond Apostolice; gazda Conferințelor de la
Anglia
apostolic 1843 / 1847 Convertirea evreilor. Revenirea lui Iisus.
Albury Park (1826-1830).
1826 Lord Mandeville prezent la Conferințele de la Albury Park Anglia anglican? 1843 / 1847 Convertirea evreilor. Revenirea lui Iisus.
cleric,licențiat în teologie, traducător al
cărții iezuitului Manuel de Lacunza, faimos prezbiterian, Restaurarea cultului adevărat la
1826 Edward Irving predicator al Adventului, a cărui teologie a
Scoția
excomunicat 83 1847
Ierusalim
dat naștere Bisericii Catolice Apostolice
preot din Karlshuld, a experimentat o
1827 Johann Lutz trezire spirituală harismatică în biserică, în Germania catolic curând A doua venire a lui Iisus
urma predicării Venirii Domnului
comentator apocalyptic în revista
1828 „T. B.” Jewish Expositor
Anglia evreu 1847 Curățarea Țării Sfinte?
1828 Joshua L. Wilson teolog, lider ecleziastic, autor SUA prezbiterian 1847 Curățarea Bisericii.
jurnal al dialogurilor cercului select de la protestantă Venirea lui Iisus, eliberarea Țării Sfinte,
Dialogues on Prophecy interconfesională 1843/1847
1828 Anglia
Albury Park. convertirea și repatrierea evreilor
1828 Thomas White cleric, autor Anglia anglican 1843 Eliberarea Palestinei. Adventul.
Sfârșitul vremii neamurilor și
preot vicar, absolvent teologie Cambridge,
1828 Edward T. Vaughan predicator
Anglia anglican 1843 recuperarea Ierusalimului, la începutul
timpului strâmtorării.
ebraist, absolvent al Cheshunt College, unitarian > Victorie asupra Islamului, triumful
1828 Thomas Keyworth pastor, filantrop, autor
Anglia
congregaționalist 1843
independenței iudaice
absolvent al Trinity College (Cambridge),
1829 Alfred Addis autor
Anglia unitarian? 1843/1844 Restabilirea evreilor.
1829 Ph. Homan autor, în revista Morning Watch Anglia ? 1843 Restabilirea evreilor. Curățarea Bisericii
Venirea lui Iisus, restaurarea israelită,
1829 G. H. Wood ofițer (locotenent), cercetător biblic, autor Anglia anglican? 1843
triumful Bisericii, învierea, mileniul
1829 Alphonse Nicole avocat, doctor în drept, autor Elveţia, reformat 1846/1847 Purificarea Bisericii
Venirea lui Iisus, după plaga a șaptea.
1829 John Hooper preot paroh, autor Anglia anglican 1847
Distrugerea vrăjmașilor la Armaghedon
Repatrierea evreilor. Sfârșitul vremii
1829 William Pym preot paroh, licențiat la Cambridge, autor Anglia Anglican 1847/1843
neamurilor. A Doua Venire a lui Iisus.
Adventul, prăbușirea Europei, căderea
1830 William Anderson pastor, autor, licențiat al Univ. Glasgow Scoția prezbiterian 1843
Imperiului Otoman
preot paroh, teolog, editor, autor prolific de
1830 Joshua W. Brooks teologie milenaristă
Anglia anglican 1843 Adventul și restaurarea iudeilor (?)
prezbiterian >
ebraist, teolog, autor și predicator scoțian,
1830* Henry Crayk absolvent al Universității St. Andrews.
Anglia creștin după 1843/47? Restaurarea iudeilor. A doua venire.
Evanghelie
prusac „Părintele orfanilor de la Bristol”,
luteran > pietist >
om al rugăciunii, pionier al mișcării Fraților Restaurarea iudeilor. A doua venire a lui
1830* Geroge Müller de la Plymouth, aripa „deschisă”, prieten
Anglia creștin după 1843/47?
Evanghelie Iisus după timpul strâmtorării.
și coleg al lui Crayk.
preot licențiat (Dublin), autorul jurnalului
Căderea Imperiului Otoman,
1830 Edward N. Hoare preofetic Christian Herald. Zeci de Irlanda anglican 1843
predicatori milenariști în Irlanda. întoarcerea evreilor, revenirea lui Iisus
83 Edward Irving a fost excomunicat deoarece dezvoltase o teologie a naturii umane „păcătoase” moștenită de Iisus.
38 | P a g e
așteptat
Timpul
Anul

Începutul domniei mileniale a lui

1830 Samuel M. McCorkle autor laic, bun autodidact SUA discipol 1847 Christos. Sfârșitul Papalității.
Convertirea evreilor.
pastor, absolvent teologie (Glasgow),
editor, autor prolific, pionier al Mișcării
1830 Alexander Campbell Restauraționiste (Discipolii / Bisericile lui
SUA discipol 1847 Curățirea Bisericii
Christos), traducător de Biblie
Căderea Imperiului Otoman,
1831 William Digby arhidiacon licențiat (Dublin), autor Irlanda anglican 1843
întoarcerea evreilor, revenirea lui Iisus
1831 „J. G. O.” autor, publicat într-un jurnal pro-israelit Anglia ? 1844 Sfârșitul islamului. Începutul mileniului
tipograf, librar, editor, autor, mare
reformat > baptist Căderea Imperiului Otoman și a
1829 James A. Begg autodidact; a contactat revista millerită în Scoția
de ziua a șaptea 1843
1840, cu mesajul respectării Sabatului Antichristului Papal.
predicator autorizat, fermier, fost căpitan,
Curăţirea Ţării Sfinte, a Bisericii şi a
1832 William Miller fost maestru mason, autodidact în istorie, SUA deist > baptist 1843-1844
filozofie și Biblie lumii prin foc (la venirea lui Iisus).
1833 David McGregor pastor, educator, autor SUA prezbiterian 1843/1847 Începutul mileniului
medic licențiat, pastor, prieten devotat al Repatrierea evreilor în Canaan,
1834 Robert Scott lui John Wesley
SUA baptist 1843-1844
Revenirea vizibilă a lui Iisus
1834 Matthew Habershon renumit arhitect, cercetător biblic, autor Anglia anglican 1844 Începutul mileniului
magistrat, cavaler de Spania, numit
José Maria Gutierrez de avocat pentru deținuții Inchiziției, membru
Sfârșitul lucrării lui antichrist, triumful
1834 al Curții Mexicane, consultant al infantelui Mexic catolic 1847
Rozas Don Pedro, ministru de interne onorific, catolicismului. Venirea lui Christos.
autor, influențat de scrierile lui Lacunza
doctor în teologie, secretarul Societății Căderea Antichristului papal.
1834 Johann Heinrich Richter Misionare Renane, profesor. editor, autor
Germania pietist 1847
Revenirea lui Iisus.
A doua venire a lui Iisus și sfârșitul
1835 Adam Hood Burwell misionar englez, autor Canada protestant 1847
ateismului, papismului și islamului
1835 Leonard H. Kelber învățător Germania protestant 1843 Începutul mileniului
misionar englez, membru al cercului de la Anglia > Adventul, convertirea evreilor, căderea
1836 Daniel Wilson Albury Park, autor, episcop de Calcutta India
prezbiterian 1847
Turciei, distrugerea lui Antichrist.
preot, teolog, jurist, secretarul Societății Restaurarea Templului și a jertfelor,
1836 Eduard Bickersteth Misionare
Anglia anglican 1843
restaurarea definitivă a iudeilor în 1867.
tânăr pastor și medic educat la Wilbraham
Academy, teolog, autor, președinte al episcopal Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
Josiah Litch metodist > millerit 1843-1844 (Căderea Imperiului Otoman în 1840)
1838 SUA
Asociației Mileniale Americane și
fondatorul unei biserici (Messianians).
pastor, teolog, profesor de Biblie, influent
reformat A doua venire, sfârșitul papismului,
1839 F. S. R. Louis Gaussen lider al trezirii și al rezistenței Elveția
independent 1843
conservatoare sfârșitul islamului, învierea.
reconvertit la creștinism după citirea
congregaționalist 22 oct.
1840 Samuel S. Snow scrierilor lui Miller; predicator millerit; a SUA
> secular > millerit Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
promovat data de 22 oct.1844. 1844
episcopal > Venirea lui Iisus. Încetarea posibilității
1840 Joshua V. Himes pastor, editor, lider al Mișcării Millerite SUA
conexionist 1843-1844
pocăinței. Curăţirea lumii prin foc.
fiu de colonel, predicator, pastor; congregaționalist
Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului
1840 George Storrs aboliționist; condiționalist și anihilaționist SUA > metodist > 1843-1844
(1837), lider millerit, teolog, editor, autor millerit pentru cei care au respins Evanghelia.
editor al revistei millerite The Western
1841 Enoch Jacobs Midnight Cry.
SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
L. D. Fleming
1841* editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Joseph Turner editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Nathaniel Southard editor al revistei millerite The Midnight Cry SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
medic și pastor englez, editor al revistei wesleyan
1841* Richard Hutchinson adventiste The Voice of Elijah
Canada
metodist 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Joseph Marsh editor millerit (The Voice of Truth) SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* N. N. Whiting editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Orlando Squires editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Henry Jones editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
39 | P a g e
așteptat
Timpul
Anul

1841* Lewis Hersey editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Silas Hawley editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* H. H. Gross editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* J. B. Cook editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
tânăr predicator asociat cu Charles Finney
etc., pentru cauza temperanței și congregațional >
1841 Charles Fitch aboliționismului; convertit de J. Litch;
SUA
millerit 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
coautor al diagramei profetice din 1843.
predicator adolescent, învățător (st.
Uppsala), autor, asociat cu George Scott;
inițiator al mișcării numite Ropare
1841- Carl Olof Rosenius (strigătorii), o erupție supranaturală a läsare („cititori”)
profetismului („boala predicării”), printre
Suedia
luterani pietiști 1844? Ceasul Judecății.
1843
adolescenți: e. g. băieți (Ole Boqvist, Erik
Walbom), fete (Lisa Andersdotter, Mary
Swensdotter, Stina Carlsdotter)
1841 George Duffield pastor, teolog, aboliționist, autor SUA prezbiterian 1843/1847 Venirea lui Iisus și întoarcerea evreilor
scriitoare prolifică, convertită la milenarism
1842 Charlotte E. Tonna de influența lui Irving și Wolff
Irlanda protestantă 1843/1847? Prăbușirea papalității. Venirea lui Iisus.
pastorul Bisericii Episcopale Libere din
1842 Richard C. Shimeall NY, teolog, autor
SUA episcopal 1847 Venirea lui Iisus și convertirea evreilor.
teolog cu educație umanistă multilaterală,
1842 Sylvester Bliss membru al Societății Istorice din Boston, SUA congregaționalist 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
faimos editor millerit, autor
predicator, autor, editor asociat, coautor al episcopal
Apollos Hale metodist > millerit 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842 SUA
diagramei profetice din 1843.
baptist, seminarist episcopal, vizionar, baptist >
1842 William Ellis Foy proeminent în Mișcarea Millerită, pastor
SUA
episcopal 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
pastor, absolvent Temple Hill, asociat cu
episcopal
1842 Nelson H. Barbour milleriții Crozier, Storrs, Cummings; autor, SUA
metodist 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
pionier al Advent Christian Church
1842* Clorinda S. Minor editoare a revistei millerite pentru femei SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841* Mss. Emily C. Clemens editoare millerită, asociată cu Mrs. Minor SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* L. D. Mansfield editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* — Penney editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* G. W. Eastman editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* H. B. Skinner editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* — Martin editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
editor alr periodicului millerit The British
1842* Charles Dealtry Midnight Cry
Anglia ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* Addison A. Sawin editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* A. J. Williamson editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* Thomas Tallock editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* W. Deverall editor millerit SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
editor al periodicului millerit The Second
1842* Robert Winter Advent Harbinger
Anglia ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842* Frederick Gunner editor millerit, asociat cu R. Winter SUA ? 1843-1844 Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
Repatrierea și convertirea iudeilor. A
1842 Edward Winthrop pastor, licențiat în teologie, autor SUA episcopal 1844
doua venire a lui Iisus.
pastor, școlit la Belfast, educator, autor, a prezbiterian >
James Shannon baptist > discipol 1843-1847 A doua venire a lui Iisus
1843 SUA
prezidat mai multe colegii în SUA
1843 J P Wheethee educator, președintele Colegiului Ohio SUA prezbiterian 1844* A doua venire a lui Iisus
1843 John Robinson pastor, autor SUA prezbiterian 1843-1847 Sfârșitul papismului. Adventul.
pastor, teolog și autor, absolvent al Trinity
1843 Thomas Rawson Birks College, ginerele lui Bickersteth
Anglia anglican 1843 A doua venire a lui Iisus
1843* James Scott cleric și autor cunoscut Scoția prezbiterian 1844-1847* Mileniul. Revenirea la starea adamică
custodele Muzeului Regal și capelan al
1843* H. Hentzepeter Curții, în urma unui vis și a studiului Olanda reformat? 1847 A doua venire a lui Iisus
scrierilor lui Johann Petri
40 | P a g e
În ce constă fericirea celor care, după sfârșitul celor 1290 „zile” (anul 1798), au așteptat
până la sfârșitul celor 1335 „zile” (anul 1843) se va vedea în ziua marilor răsplătiri. Fericirea
aceasta este repetată de glasul ceresc din Ap 14:13, după descrierea misiunii Evangheliei
Împărăției sub chipul celor trei îngeri care anunță ultima probă a credinței, în contextul
„ceasului judecății”, înainte de venirea Secerătorului Divin pe norii cerului:
„Ferice de acum încolo de cei care mor în Domnul!”
Deși toți cei care au murit credincioși Domnului vor avea parte de fericirea veșnică, în acest
text se anunță o fericire specială, o răsplată excepțională dată de Dumnezeu celor care în
anii 1843-1844, și de atunci încoace, au așteptat pe Domnul, dar nu au apucat ziua aceea. Să
ne mirăm atunci, de ce în Daniel 12:2 se vorbește despre „mulți” care vor învia (în timpul
strâmtorării, înainte de revenirea lui Iisus)? Dacă vrăjmașii cei mai mari ai lui Iisus, cărora
El le-a promis, trebuie să învie, ca să-L vadă pe Acela pe care L-au străpuns (In 19:37; Ap
1:7), să ne mirăm că și aceia, care cu sacrificii au urmat profeția, vor învia ca să-L vadă
venind?
Daniel, însă, a rămas fără un răspuns clar și definitiv la întrebarea lui. Ultimul cuvânt din
partea Comandantului Ceresc a fost:
Dan 12:13: „Iar tu, du-te, vezi de sfârșitul tău și odihnește-te, apoi te vei scula la sfârşitul zilelor,
ca să primești ce ți-a fost hărăzit.”
41 | P a g e

Daniel 11 12 1st Draft PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniel 11 12 1st Draft PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

De la Cyrus cel Mare, la Comandantul Suprem al Oștilor Cerești

A. Conflictul est-vest (Dan 11:2-4)

1. Cambize II (Kambujia 530–iulie 522), fiul lui Cyrus și coregent în

2 Sau: „va trezi toată împărăția grecilor”.

3. Darius I cel Mare (Daraiaváuş oct. 522-486), numit în Biblie Darius

Moartea neașteptată a lui Alexandru și divizarea imperiului

B. Conflictul nord-sud (Războaiele Siriene)

Scipio l-a înfrânt pe Antioh cel Mare

Regele infam din nord

20 Șiret, ambițios, excentric, intrigant, capricios și ucigaș.

Noul Testament face aluzie la această memorabilă rezistenţă:

După cum Antioh este umbra şi modelul lui Antichrist şi al

Antichristul ca rege din nord

38 Mr 1:24; 3:11-12; 5:7; Lc 4:34-35, 41.

creștinătății, o escrocherie de proporții istorice. Nesfântul scaun s-a dovedit a fi „sfântul

Papii moderniști au început să recunoască

suficient să menționăm că termenul ebraic maᶜuzzîm, 44 este folosit de Daniel

Timpul sfârșitului și ultima confruntare

47 În engleză, chiar termenul sanctuary are sensul de loc de refugiu.

„Miazănoapte” („Siria-Babilon”) „Miazăzi” („Sodoma-Egipt”)

50 Gal. 6:15-17; Iac. 1:1; Ap. 7:4.

C. Victoria lui Michael, protectorul Israelului scris

Dialoguri la încheierea viziunii

Numele Profesie, educație, titluri etc. Locul Confesiunea

cleric, profesor de seminar, doctor în

Numele Profesie, educație, titluri etc. Locul Confesiunea

Numele Profesie, educație, titluri etc. Locul Confesiunea

Începutul domniei mileniale a lui

Numele Profesie, educație, titluri etc. Locul Confesiunea

S-ar putea să vă placă și