Enigma Otiliei

Caracterizarea lui Felix

George Călinescu este o personalitate culturală românească de tip

enciclopedic. Este creatorul romanului citadin, obiectiv în literatura română.
El își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei
contemporane, fiind deopotrivă critic și istoric literar, biograf, monografist,
eseist, romancier, poet, dramaturg. Opera sa de căpătai rămâne însă “Istoria
literaturii române de la origini până în present”, o lucrare amplă, de
referință a culturii românești.

“Enigma Otiliei” este al doilea roman a lui Călinescu apărut în perioada

interbelică, în 1938. Este un roman realist obiectiv de factură balzaciană,
care înglobează elemente de modernitate. El prezintă, în manieră realistă,
viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, dezvoltând
problematica moștenirii și pe cea a paternității.

Trăsăturile care încadrează scrierea printre romanele realist-obiective sunt:

prezentarea verdică a evenimentelor, narator omniscient și omnipresent,
perspectiva narativă obiectivă, preferința pentru umane și integrarea
descrierilor minuțioase în structura epică. “Enigma Otliei” este un roman
realist de tip balzacian. Acest realism balzacian constă în preluarea
tehnicilor narative de la scriitorul francez Honore de Balzac, din seria
“Comediei umane”. Trăsăturile acestui curent sunt: tehnica descrierii
exteriorului care corespunde cu cea a interiorului, caracterizarea unor
defecte ale burgheziei însetate după câștig, dornică să parvină prin orice
mijloace, pentru care zeul supreme este banul, caracterizarea detaliată a
personajelor și tema banului și motivul paternității.

Tema romanului este de factură balzaciană și prezintă tema iubirii idelizate

într-o societate burgheză și drama în dragostea a personajului Felix Sima.
De asemenea ne este prezentată tema moștenirii și tema familiei.

Creația epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole și

structurată în două planuri nartative principale: istoria complicată a unei
moșteniri și destinul tânărului Felix Sima. Secvențele narative sunt
 Enigma Otiliei
Caracterizarea lui Felix

construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic al

prezentării faptelor. Narațiunea și dialogul se îmbină cu descrierea amplă a
spațiilor, personajelor și a vestimentației.

Incipitul romanului fixează coordonatele temporale și spațiale, aflate în

strânsă legătură, prezentând un mediu social nou pentru Felix, care, în anul
1909, pășește pentru prima dată pe stradă Antim di București “Într-o seară
de la începutul lui iulie 1909, cu puțîn înainte de orele zece, un tânăr de
vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean întră în stradă Antim”. Romanul
ilustrează evoluția lui Felix Sima, personaj care ilustrează tipul intelectului în
devenire.Deznodământul romanului îl prezintă pe Felix realizat, medic
renumit și căsătorit, privind o poză de-a Otiliei, recăsătorită în America de
Sud. Finalul scrierii revine simetric la prezentarea străzii Antim, unde băiatul
se va întoarce nostalgic, amintindu-și de prima sa vizită la Costache. Între
incipitul romanului și finalul acestuia se află o relație de simetrie perfectă.

Romanul prezintă o categorie de personaje realiste, reprezentând tipuri

umane. Dintre ele, unele reușesc să-și depășească condiția, evoluând pe
parcursul acțiunii. Câteva dintre personaje romanului sunt: felix Sima, care
prezintă tipul intelectualului, Otilia Mărculescu, care reprezintă eternal
feminine și tipul cochetei, alături de tatăl adoptival acesteia și unchiul lui
Felix, Costache Giurgiuveanu, care prezintă tipul avarului. Clanul Tulea
reprezintă un alt set de personaje care aparțin operei. Din acest clan fac
parte Simion Tulea, tipul dementului senil, Titi Tulea (tipul dementului
mental), Olimpia Tulea, căsătorită cu Stănică Rațiu (tipul arivistului,
parvenitului), Aurica Tulea (tipul fetei bătrâne), și Aglae Tulea, tipul “babei
absolute”. Nu în ultimul rând, tipul aristrocatului rafinat este întruchipat de
Pascalopol.

Acțiunea începe când adolescentul Felix Sima, orfan, vine în 1909 în

București la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma faculatatea
de Medicină. Aici, el o întâlnește pe Otilia Mărculescu, o orfană îndrăgită de
unchiul său și învidiată de clanul Tulea și Stănică Rațiu. Tânărul absolvent
reprezintă tipul intelectualului lucid, în formare, prin intermediul căruia
cititorul se familearizează cu celelalte personaje.
 Enigma Otiliei
Caracterizarea lui Felix

Statutul social al lui Felix din incipitul romanului este diferit față de cel de la
final. Astfel, în incipit tânărul este doar un lician, orfan fiind de ambii părinți
și fiu de medic, care merge să studieze medicina, de la Iași la București,
aflându-se sub grijă tutorelui legal Costache Giurgiuveanu. La finalul
romanului, statutul social al protagonistului se schimbă, acesta devenind un
medic celebru, cu multe lucrări publicate și colaborări la trate de medicină.
De asemenea, Felix este prezentat, în final, un om realizat căsătorit.

Din punct de vedere psihologic, Felix este băiat sensibil, visător, cu nevoi de
afecțiune, dat fiind faptul că este orfan. Pe de altă parte, el este un om
inteligent, cu prezență de spirit, păstrând distanță față de Stănică Rațiu și
clanul Tulea, cu care intră în conflict. De asemenea, este revflexiv, având
îndelungate discuții cu Weissman pe tema iubirii sau a vieții reprezentând,
în același timp, tipul intelectualului. Nu în ultimul rând, protagonistul este
un visător, cu o perspectivă proprie asupra vieții, fiind capabil să renunțe la
iubirea adolescentină pentru Otilia.

Moral, Felix este un personaj complex cu principii și cu empatie față de cei

din jur, acceptând să-i dea meditații lui Titi. El este capabil de relații
autentice de prietenie, încercând să o înțeleagă pe Georgeta, înainte de a o
judecă. De asemenea, deși este gelos pe Pascalopol, acesta este capabil să
perceapă  relația cu el din punct de vedere moral.

Romanul prezintă evoluția lui Felix Sima, un personaj care ilustrează tipul
intelectului în devenire. Tânărul, ajuns la casa unchiului sau, Costache, din
București, o reîntâlnește pe Otilia, fiica adoptivă a lui Costache, de care se
îndrăgostește. Otilia însă, deși ține la Felix, nu își dorește o relație cu acesta ,
dorind să plece din mediul în care se află și considerându-se o pedică în
calea lui Felix. Felix, un băiat sensibil și naiv, trăiește, astfel, drama iubirii
într-o societate mercantilă. O iubește pe Otilia și este gelos pe moșierul
Pascalopol, care o curtează pe fată și cu care Otilia se va căsători ulterior.
Dezamăgit de personalitatea complexă și volatilă a Otiliei, Felix are o relație
și cu Georgeta, o prostitoata de lux. În final, Felix se va căsători și va deveni
un medic cunoscut.
 Enigma Otiliei
Caracterizarea lui Felix

O scenă reprezentativă pentru relația de factură erotică dintre Felix și Otilia

este cea care surprinde vizita lui Felix și a Otliei la moșia lui Pascalopol din
Câmpia Bărăganului. Aici, inspirat, de mirosul fanului, de cerul înstelat și de
natură idilică, Felix, un visitor, se apropie și mai mult de Otilia, văzând în
această relație un viitor. Fată, însă, se căsătorește cu Pascalopol, cu care va
pleca la Paris. Alte trăsături ce reies din opera se pot observă în ultimul
capitol, în care Otilia îi propune tânărului să înceapă o relație fără a se
căsători. Felix, având un moment de luciditate morală și intelectuală, refuză
propunerea fetei, punând mai presus viitorul sau, decât prezentul. Această
secvență ilustrează maturitatea și traseul frumos și ascendent al
personajului.

Încă de la început, naratorul, prin intermediul caracterizării directe îi

alcătuiește un portret fizic sugestiv, care denotă perseverența caracterului,
delicatețea și superioritatea spirituală: “un tânăr de vreo optsprezece-
nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”, “un aer bărbătesc și
elegant”, “fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină din privința
șuvițelor mari de par ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a
obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie.” În raport cu celelalte personaje ale romanului, tânărul își
dovedește superioritatea, fiind considerat “un om inteligent și ambițios”
chiar și de membrii familiei Tulea, care îl jicnesc și îl detestă, considerându-l
un posibil pretendent la moștenirea lui Costache.

Indirect, deși Felix este un adolescent lucid și hotărât, un fin observator al

psihologiei umane, nu poate descifra taina personalității celei pe care o
iubește, căci aceasta alternează stările de profundă afecțiune față de el cu
cele de indiferență. Rivalitatea inițială cu bătrânul Pascalopol se
metamorfozează într-o profundă simpatie pentru bărbatul ajuns la vârstă
senectuții, care are nevoie de afecțiunea Otiliei, pe care o iubește ca un
părinte. În raport cu acesta, tânărul dovedește noblețea caracterului său.

“Enigma” fetei, pe care o iubește și pe care o idealizează, rămâne însă de

nedezlegat pentru tânărul în formare, care însă prin perseverență ajunge
să-și îndeplinească visul de a-și asigura o carieră strălucită. Este totuși
 Enigma Otiliei
Caracterizarea lui Felix

capabil să înțeleagă că, într-un mediu social viciar, în care puterea banului
coordonează destine, căsătoria nu se poate baza pe sentimente pure, ci
devine doar o afacere profitabilă din ambele părți.

În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă sobrietatea, precizia, nota

impersonală, obiectivă, de factură tradițională. Se remarcă descrierile
minuțioase, cum ar fi prezentarea detaliată a străzii Antim, a casei lui
Costache, a interioarelor, a vestimentației și fizionomiei personajelor, care
sugerează felul de a fi a fiecăruia. Descrierile făcute în text conferă
romanului, pe lângă trăsăturile clasice și realiste și trăsături romantice.
Perspectiva narativă a romanului este obiectivă, întâmplările sunt relatate
de  către un narator obiectiv și omniscient, care știe totul despre personaje
și acțiune.

În concluzie, apariția romanului marchează o dată importantă în evoluția

literaturii române, rezolvând contradicția dintre maniera tradițională,
balzaciană de a scrie și cea modernă, de factură proustiană, autorul însuși
afirmând: “Trebuie să fim cât mai originali și ceea ce conferă originalitate
unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”.