Sunteți pe pagina 1din 3

Călin (file din poveste)

de Mihai Eminescu
-Eseu -

„Călin (file din poveste)” a apărut în revista „Convorbiri literare” (1876) şi se


înscrie în tema de inspiraţie folclorică şi mitologică a creaţiei eminesciene. Poemul aparţine
genului epic, având ca punct de plecare basmul „Călin nebunul”, pe care Eminescu l-a
versificat şi din care a păstrat numai episodul împlinirii iubirii şi al realizării cuplului. Din
mitologia autohtonă, Eminescu a preluat mitul puberal al Zburătorului, cunoscut şi sub
numele de mitul erotic, deoarece, în concepţia poporului nostru, Zburătorul este o
fantasmă care poate lua chipul unui tânăr frumos şi fermecător, sădind pentru prima oară
în sufletul tinerelor fete sentimentul iubirii.
Tema
Tema poemului ilustrează manifestarea sentimentului de dragoste împlinită,
depăşind obstacolele ivite. În creaţia eminesciană fabulosul Zburător este întruchipat de
tânărul îndrăgostit, fiind umanizat atât prin fiorul iubirii, cât şi prin numele Călin. Creaţia
este un emoţionant poem al iubirii împlinite, o poveste de dragoste cu un accentuat caracter liric,
în care se păstrează vraja mitului popular.
Structura şi compoziţia poemului
Structura este organizată în opt episoade inegale ca întindere, urmând firul epic al
poveştii de dragoste dintre „fata de împărat” şi Călin, ce aminteşte de un Făt-Frumos,
întâlnirea fiind plasată în timp mitic românesc. Într-o noapte, prin intermediul visului,
Zburătorul „cu plete negre” vine în odaia frumoasei fete cu „păr de aur” şi între ei se naşte un
profund sentiment de iubire, care continuă să se manifeste mai multe nopţi la rând.
Sfârşitul poveştii de iubire este dramatic, fata rămâne însărcinată, iar tânărul pleacă în
lumea largă. Craiul o pedepseşte pe fată alungând-o de acasă şi ea se ascunde într-o colibă din
pădure, ca „să nasc-un pui de prinţ”. După şapte ani, Zburătorul se reîntoarce pe aceleaşi
meleaguri, se întâlneşte cu un băiat pe care-l chema Călin şi-şi dă seama „Căci copilul cu bobocii
era chiar copilul lui”. Suferinţa despărţirii ia sfârşit odată cu nunta Zburătorului cu fata de
împărat.
Ultimul episod (al VIII-lea) din poem ilustrează nunta celor doi îndrăgostiţi, care
are loc în mijlocul codrului şi se desfăşoară în paralel cu o altă nuntă fabuloasă, cea a
micilor vieţuitoare.
În partea întâi a acestui episod, primele 16 versuri, înfăţişează cadrul natural în
care vor avea loc cele două nunţi, realizând o descriere lirică în versuri de o inegalabilă
frumuseţe, considerată cel mai frumos pastel din literatura română, prin colorit, muzică,
miresme şi mişcare. Eminescu apelează la expresivitatea mijloacelor artistice şi creează un
tărâm feeric de basm popular, îmbinând elementele reale cu cele fabuloase: „De treci codrii de
aramă”. Peisajul este feeric, realizat prin imagini artistice compuse printr-o largă paletă a
figurilor de stil.
Tabloul fantastic al „pădurii de argint” este umanizat prin personificare: copacii au
„suflete sub coajă” şi „suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, pădurea glăsuieşte
mândră, iar izvoarele au „harnici unde” care „suspină-n flori”. Natura terestră este
înnobilată prin imagini cromatice, în care culoarea este fie sugerată de un metal, - „codri de
aramă” şi „pădurea de argint”-, fie exprimată direct prin epitet: „flori albastre”.
Imaginile olfactive (mirositoare) sporesc vraja ce învăluie întreaga natură: aroma
sfântă a văzduhului „tămâiet” şi parfumul florilor „de miere pline” umplu „aerul văratic
de mireasmă şi răcoare”.
Imaginile vizuale conţin o bogăţie de epitete - „vezi albind”, „flori albastre”,
„izvoare zdrumicate”. „tăpşanul prăvălatic”. „fluturi mici, albaştri”, epitetul metaforic
„pădurea de argint” şi comparaţia „iarba pare de omăt”. Cu totul surprinzătoare este
alăturarea epitetului personificator în inversiune -”mândru” - celor două substantive diferite.
Astfel, „mândrul întuneric” creează o solemnitate emoţionantă, iar „mândra glăsuire a pădurii de
argint” deschide seria de metafore ce compun imaginile auditive. Mirajul sonor este amplificat
de epitetul „ropot dulce”, de personificarea metaforică a izvoarelor care „suspină molatic” şi a
copacilor ce „suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”.
Atmosfera de sărbătoare („sărbători murmuitoare”) este redată de imaginile
motorii (de mişcare) prin zborul miilor de „fluturi mici albaştri”, al roiurilor de albine şi al
„popoarelor de muşte”. Dinamismul tabloului este creat cu ajutorul repetiţiei, hiperbolei şi
epitetului: „Mii de fluturi mici, albaştri, mii de roiuri de albine / Curg în râuri sclipitoare
peste flori de miere pline”.
Partea a doua descrie nunta împărătească, imaginea lacului personificat, „care-n
tremur somnoros şi lin se bate”, amplificând atmosfera de poveste a acestui tablou. La
masa „mare-ntinsă cu făclii prea luminate” stau personaje fabuloase specifice basmelor
populare: împăraţi şi împărătese veniţi „din patru părţi a lumii”, „Feţi-Frumoşi cu păr de
aur, zmei cu solzii de oţele”, cititori în stele, „şăgalnicul Pepele”. Ele sunt, aşadar,
caracterizate succint prin câte un epitet ce sugerează trăsături fizice, vestimentare sau morale.
În centrul atenţiei se află socrul mare (tatăl mirelui), al cărui portret este introdus prin
interjecţia predicativă „iată”. Conturat cu haz şi ironie de către eul poetic, craiul se distinge între
ceilalţi nuntaşi prin atitudinea plină de îngâmfare: el stă în jilţ pe „perine de puf, este „ţapăn,
drept, cu schiptru-n mână”, iar pajii îl apără de „muscuţe şi zăduf...”. Punctele de suspensie din
finalul versului contribuie la vizualizarea imaginii în această secvenţă poetică, accentuând
persiflarea prin intermediul căreia eul liric subliniază semeţia şi infatuarea craiului. Prezentarea
mirilor este emoţionantă, ei se ivesc din codru ţinându-se de mână, iar prezenţa lor în mijlocul
nuntaşilor este anunţată prin aceeaşi interjecţie verbală „iată”: „Acum iată că din codru şi Călin
mirele iese / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese”.
Ca în majoritatea creaţiilor eminesciene, fata este conturată printr-un succint portret fizic,
ale cărui trăsături sugerează calităţile morale. Descrierea miresei este realizată printr-o paletă
impresionantă a figurilor de stil. Epitetele „gingaşei mirese” şi „mlădioasă” exprimă delicateţea,
graţia şi sensibilitatea tinerei, iar comparaţia „Faţa-i roşie ca mărul” reliefează emoţia şi nespusa
fericire pentru împlinirea iubirii. Sentimentele de satisfacţie şi bucurie sunt accentuate prin
epitetul în inversiune „i-s umezi ochii” şi prin metafora norocului sugerată de expresia mitică
populară a omului născut cu stea în frunte: „o stea în frunte poartă”. În tradiţia populară se
înscrie şi rochia albă şi lungă, a cărei trenă „foşnea uscat pe frunze”.
Conform ritualurilor străvechi ale nunţii, socrul îi pofteşte să şadă în capul mesei pe
„Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună”, apoi pe ceilalţi nuntaşi, care se aşază după
ierarhie, „cum li-s anii, cum li-i rangul”. Ca la orice nuntă ţărănească, încep să cânte lăutarii:
„Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul”. Ceremonia capătă dimensiuni cosmice, ca în
baladele populare, naşi fiind „mândrul soare” şi „mândra lună”, a căror personificare defineşte
unitatea şi armonia universului.
Ultima parte a fragmentului - şi a poemului, totodată - cuprinde descrierea nuntii
gâzelor, care se desfăşoară în acelaşi peisaj de vis ca şi nunta împărătească. Ambianţa
petrecerii crăieşti este tulburată brusc de zgomotul gazelor care-şi anunţă sosirea printr-un
„bâzâit ca de albine”. „O mulţime de norod” formează alaiul nunţii micilor vietăţi, care îşi fac
apariţia dintre tufe şi se pregătesc pentru eveniment. Prin alegorie, eul liric transpune nunta
ţărănească într-o sărbătoare a micilor vieţuitoare, fiecare insectă având o îndeletnicire sau un
comportament specific oamenilor, ca în fabule.
Furnicile cară sacii de făină ca „să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci”, albinele aduc
mierea din care să facă cercei cariul, „care-i meşter faur”. Vornicul nunţii este întruchipat de un
greier, bondarul „somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”, lăcustele sunt caii care
trag caleaşca - „o cojiţă de alună” - în care şade un „mire flutur”, ţânţarii sunt lăutari, iar fluturii,
gândăceii, cărăbuşii sunt nuntaşii acestei petreceri minuscule. Micile vietăţi sunt personificate,
iar nunta gâzelor devine o reflexie microscopică a nunţii populare româneşti, reproducând
întocmai organizarea, desfăşurarea, alaiul şi veselia zgomotoasă a acesteia.
Ca în basmele populare, nunta este proiectată într-un timp fabulos, în vremea când
se potcoveau puricii cu potcoave de oţel: „Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel”. Mirele -
un fluture ţanţoş, „cu musteaţa răsucită” - este însoţit de o mulţime de fluturi „de multe
neamuri”, toţi sunt veseli, „şăgalnici şi berbanţi”. Mireasa este vioreaua, o floare timidă,
care „i-aştepta-ndărătul uşii”, emoţionată, pe nuntaşi.
Asemenea personajelor fabuloase participante la nunta împărătească, nuntaşii de la
petrecerea gâzelor sunt caracterizaţi succint, prin câteva trăsături fizice şi vestimentare: bondarul
„rotund în pântec” este îmbrăcat în „veşmânt de catifele”, iar crainicul-greier din finalul
poemului are „haina plină de şireturi”. Vornicul întruchipat de greier are aceeaşi misiune ca şi cel
de la o nuntă ţărănească, aceea de a conduce petrecerea. Condescendent, el cere voie feţelor
crăieşti să li se alăture şi să se veselească împreună: „Şi pe masa-mpărătească sare-un greier,
crainic sprinten, / Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinteni; / El tuşeşte, îşi încheie
haina plină de şireturi: / - Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături!”.
Figuri de stil
Principala figură de stil din această secvenţă este personificarea, prin care gâzele,
insectele şi florile capătă însuşiri omeneşti în ceea ce priveşte activităţile, comportamentul
şi respectarea tradiţiilor. Alaiul mirelui este alcătuit din gâze, care, prin enumeraţie, sunt
integrate în tabloul miniatural al nunţii: „Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii. cărăbuşii”.
Diminutivele - „vornicel”, „grierel”, „cojiţă” - definesc lumea microscopică a insectelor, iar
epitetele compun atmosfera generală de bucurie a festivităţii gâzelor: „Toţi cu inime
uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi”.
Prozodia
Versurile poemului sunt lungi, cu măsura de 15-16 silabe, rima este împerecheată,
iar ritmul este trohaic.
Sinteză de teme şi motive eminesciene
Scris într-o perioadă optimistă a creaţiei (1876), poemul „Călin (file din poveste)”
excelează prin imaginea lirică a unei puternice trăiri erotice. Forţa excepţională de creaţie
eminesciană a înnobilat basmul popular cu impresionante reverberaţii romantice ale unei
minunate poveşti de iubire, ineditul poemului fiind dat şi de sugerarea epicului prin liric.