Mărfuri din ceramică

Mărfurile ceramice prezintă o importanţă deosebită pentru articolele de menaj, articole decorative,

obiecte de ceramică sanitară, materiale de construcţie (cărămizi), ceramică tehnică. Aceste produse
alături din cele din sticlă ocupă un loc important în cadrul bunurilor de consum, atât pe piaţa internă, cât şi
pe cea internaţională.
 

Materiile prime folosite pentru

obţinerea produselor ceramice
Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particula aglomerate unite între
ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi vitrifiere. Sinterizarea este procesul de
aderare a particulelor prin încălzire la temperaturi inferioare temperaturii de topire, având ca urmare
înmuierea lor superficială şi apariţia unor noi cristale la limita dintre particulele înmuiate.
Vitrifierea este procesul de unire a particulelor solide datorită apariţiei unei faze lichide (sticloase) şi a
separării unei faze cristaline noi cu micşorarea porozităţii produsului ceramic. Pentru obţinerea produselor
ceramice se folosesc materii prime principale, auxiliare şi pentru glazură şi decor.

Materii prime principale

Aceste materii prime au rolul cel mai important în formarea proprietăţilor masei ceramice. Pentru
obţinerea produsului ceramic brut se folosesc materiale plastice şi neplastice.
Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează legătura între toţi
constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi caolinurile. Plasticitatea, puterea liantă,
higroscopicitatea, contracţia la uscare a materiilor plastice determină în mod hotărâtor calitatea
produselor finite.
Argilele sunt materiale plastice care cu apa formează o masă ce se poate fasona, prin uscare îşi
păstrează forma, iar prin ardere se durifica. Se folosesc 6 sorturi de argila diferenţiate după puritate, după
mărimea particulelor şi resturi organice.
Caolinurile sunt materiale plastice mai pure, cu o structură cristalină mai pronunţată, dar cu o plasticitate
mai redusa. De regula au culoarea alba. Se întâlnesc 6 sorturi în funcţie de aceleaşi criterii.
Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor argiloase, de a
îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte: fondanţii, materialele degresante şi
refractare.
Fondantii au rolul de a micşora temperatura de formare a fazei topite, formând totodată prin topire o
compactizare şi conferind transluciditate produselor finite. Ei sunt foarte importanţi şi în funcţie de natura
primă folosită, produsul ceramic îi poartă denumirea (ex: porţelan fosfatic, faianţa feldspatică). Se
utilizează feldspaţi (folosiţi in general la ceramica fină), fosfaţi, dolomita, calcarul.
 
Materiale degresante şi refractare conferă o rezistenţă înaltă (peste 1500 oC) şi participă la formarea
ciobului ceramic. Ele au rolul de a mări plasticitatea masei ceramice şi contracţia la uscare. In afară de
aceste proprietăţi măresc rezistenţa mecanică, rezistenţa la uzură, rezistenţa faţă de agenţii corozivi a
produselor ceramice tehnice si de menaj. Se utilizează cuarţul, alumina, nisipurile cuarţoase.

Materiile secundare
Materiile secundare au rolul de a îmbunătăţi unele proprietăţi ale maselor ceramice.

 Plastifianţii (parafina, dextrina etc.) îmbunătăţesc prelucrabilitatea şi măresc rezistenţa

mecanică a produselor nearse.
  Lubrifianţii (motorina, stearaţii de bariu, magneziu, zinc, petrolul lampant) facilitează fasonarea
prin presarea masei ceramice datorită acţiunilor de lubrifiere.
 Fluidizanţii (carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu etc.) contribuie la stabilizarea barbotinelor
ceramice cu un conţinut redus de apă.

Materiile prime pentru glazură şi decor

Glazurile sunt sticle uşor fuzibile, depuse în straturi subţiri pe suprafaţa produselor ceramice. Rolul lor
este de a asigura o impermeabilizare a produselor faţă de lichide şi gaze, de a contribui în acelaşi timp la
îmbunătăţirea aspectului, conferind unele caracteristici de ordin estetic, in special prin luciu, netezime,
culoare. Glazurile pot fi transparente, opace sau colorate si compozitia lor chimica este cea a unei sticle.
Glazurile sunt obţinute din silice combinată cu oxizi alcalini, alcalino-pământoşi, oxizi de plumb, alumină
etc.
Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale metalelor grele numiţi pigmenţi
ceramici. Aplicarea acestora se poate face pe glazură şi sub glazură. Pigmenţii aplicaţi pe glazură
trebuie să aibă proprietatea de a pătrunde în glazură fără a se descompune la ardere şi să-şi păstreze
nuanţa. Pigmenţii folosiţi sub glazură (sunt puţini) trebuie să reziste la temperatura de ardere a produsului
ceramic de până la 1400 oC.
Se utilizează diferiţi compuşi în acest scop, pentru colorarea în: albastru - compuşi de cobalt; verde -
compuşi ai cromului; roşu închis şi brun - compuşi ai fierului; brun-violet, violet - compuşi de mangan;
galben, negru, portocaliu: compuşi de uraniu. Se mai utilizează aurul si platina in stare coloidală.
Opacizanţii sunt substanţe care rămân sub formă de particule fine, uniform dispersate în masa glazurii,
pe care o opacizează sau pot produse bule de gaz nedizolvate în glazură, conferindu-i acesteia un
aspect lăptos. Se utilizează în acest scop: oxizi de staniu, oxid de titan, oxid de zirconiu, oxid de stibiu.
 

Obţinerea produselor ceramice si influenţa

acesteia asupra calităţii
Prepararea masei ceramice.Se dozează materialele prime conform reţetei de fabricaţie, se supun sitării
(cernerii), deferizării si omogenizării (deoarece prezintă importanţă proporţia, granulaţia şi puritatea) după
care se amestecă cu apa. Granulaţia componenţilor determină calitatea produsului ceramic, de aceea
sitarea se va executa cu deosebită atenţie.
In urma amestecării cu apă, masa ceramică poate fi:

 sub forma de pastă ceramică ce are pana la 20% apa;

 barbotină ceramica 24-35% apa. Daca nu are apă, masa se numeşte pulbere ceramică.

Fasonarea masei ceramice este operaţia care dă formă obiectului şi poate fi:

 Plastică (pentru pasta ceramica);

 Prin turnare (pentru barbotină);
 Prin presare (pentru pulberi).

Fasonarea plastică se realizează prin:

 Strunjire pentru obiectele cu forma unui corp de rotaţie. Se poate face manual (roata olarului) sau
automat.
 Extrudere (tragere); masa ceramica este împinsă in faţa unui profil (orificiu). Se aplica la produse
ce au profil simplu.
 Presarea in forme de ipsos; se aplica pentru articole de manufactură comună (căni, oale) şi
pentru obiectele artizanale.

Fasonarea prin turnare: Barbotina este turnată în forme de ipsos, care absorb apa din barbotină,
permiţând obţinerea formei dorite. Se realizează prin:
  turnare – vărsare pentru produse cu forme complicate si pereţi subţiri;
 turnare prin umplere pentru produsele cu forme simple şi pereţi groşi;
 turnare la cald sub presiune pentru obiecte de precizie foarte mare si cu forme foarte complicate.

Presarea se aplica pulberilor pentru produsele ceramice tehnice.

Uscarea produselor fasonate se realizează în scopul creşterii rezistenţei lor, a înlăturării fenomenului
de deformare ca urmare a evaporării bruşte a apei si a eliminării contracţiei dimensionale. Uscarea se
realizează natural in şoproane sau artificial in tuneluri de uscare. In cazul in care este condusă
necorespunzător, apar defecte ca crăpături, deformări.
Arderea I-a (arderea produsului uscat). Se realizează în cuptoare speciale când au loc modificări ale
proprietarilor: creşte compactitatea, se modifică culoarea, se îmbunătăţeşte rezistenţa mecanică. Pe la
500 oC produsul îşi pierde apa de cristalizare, devine poros si sfărâmicios, dar prin amestecare cu apa nu
mai da un material fasonabil. La 750 oC produsul este tot poros, dar rezistent. La 1000 oC porozitatea
începe să scadă din cauza unui fenomen de clincherizare, adică topire parţiala ce acoperă porii reducând
porozitatea. Clincherizarea poate avansa pana la vitrifiere, când produsul este aproape compact.
Produsul rezultat se numeşte biscuit ceramic.
Glazurarea consta in depunerea unui strat subţire de glazura. Rezultă un produs ceramic cu proprietăţi
îmbunătăţite, privind: luciul, impermeabilitatea la apă şi gaze, proprietăţile mecanice şi chimice. In
condiţiile în care glazurarea nu este corespunzător executata, apar multe defecte care afectează
calitatea, unele neadmise in comercializarea produselor.
Arderea a doua (arderea produselor glazurate). Se realizează la temperaturi mai scăzute decât prima
ardere. In urma acestei arderi se realizează aderenţa stratului de glazură la suprafaţa produsului ceramic.
Decorarea este operaţia de îmbunătăţire a aspectului exterior si se poate realiza pe glazura si sub
glazura.
Metode de decorare sunt:

 pictarea manuală este o decorare ce conferă valoare artistica deosebită;

 benzi şi linii;
 pulverizare, pentru suprafeţe colorate şi pentru fonduri cu degradeuri;
 decalcomanii – sunt decoruri în culori ceramice depuse prin imprimare pe o hârtie specială şi
acoperită cu o peliculă suport, care face posibilă transferarea şi depunerea decorului pe produs;
 ştampilare, pentru decoruri simple;
 serigrafie (sitografie) pentru desene simple, desene geometrice şi pentru produse de serie mare,
folosindu-se site-şablon;
 imprimare cu plăci de oţel, cu cilindri pe care este gravat desenul;
 gravură pentru inscripţii de aur;
 procedeul fotoceramic – reproducerea unei fotografii cu culori vitrificabile.

Arderea a III-a (arderea decorului). Se realizează la temperaturi şi mai mici decât arderea a II-a şi
anume la 400-500 oC. În urma acesteia se conferă rezistenţă decorului la acţiuni mecanice şi chimice.

 
Tipuri de produse ceramice
 Mărfurile ceramice pentru articole de menaj pot fi obţinute din trei tipuri de masă ceramică şi anume:
porţelan, semiporţelan,faianţă şi ceramică comună.

Porţelanul
După fondantul principal care intră în compoziţie deosebim porţelanuri moi şi porţelanuri
tari. Porţelanurile moi necesită o temperatură de ardere relativ joasă, sub 1300 oC; glazura este puţin
dură, putând fi zgâriată cu un vârf de oţel; au o transparenţă deosebită şi sunt utilizate în principal pentru
articolele decorative şi articolele de lux.
După fondantul principal pot fi: porţelanuri fosfatice, cunoscute sub denumirea de porţelanuri englezeşti
sau de oase (fosfat tricalcic obţinut prin calcinarea oaselor); porţelanuri de frită sau porţelanuri artificiale,
în compoziţia cărora intră frita (un silicat alcalin greu fuzibil), după ardere prezintă transparenţa unei sticle
opale; porţelanuri moi feldspatice (Seger), care conţin 30-60 % feldspat, ceea ce permite vitrificarea la
temperaturi joase.
Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450 oC; glazura este dură;
gradul de alb este de 65-75 %; transluciditate bună şi foarte bună; capacitatea de absorbţie a apei este
de maximum 0,5 %; au bună stabilitate termică.
După fondantul utilizat, deosebim: porţelan fedspatic, care are drept agent de vitrificare feldspatul;
porţelan felspato-calcic, care conţine minerale calciu, asociate cu feldspatul; porţelan magnezic, ce
conţine ca fondant steatitul şi o glazură feldspatică.

Semiporţelanul
Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi porţelan, aspectul lui apropiindu-l
mai mult de faianţă.
Se caracterizează prin: ciob alb sau gri; semivitrificat, absorbţia apei maximum 5 %; rezistenţa mecanică
mai ridicată decât la faianţă; arderea se face la 1230-1300 oC; glazurarea cu glazuri transparente sau
opacizate, ce se ard la temperaturi mai scăzute decât biscuitul.

Faianţa
Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat. Se caracterizează prin:
ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16 %); este permeabil pentru lichide şi apă;
temperatura de ardere 850.1250 oC.
După compoziţia masei ceramice, deosebim: faianţă silicoasă, care conţine 85-90 % siliciu, arderea se
face la 900-1000 oC; faianţă argiloasă – poate fi calcaroasă, feldspatică sau mixtă (feldspat-calcaroasă) ,
se caracterizează printr-un conţinut ridicat de materiale argiloase, aspect neted, glazură rezistentă.

Ceramica comună
Este o masă ceramică obţinută din argile comune, cu un conţinut ridicat de oxizi de fier în amestec cu
nisip şi calcar. Prezintă o culoare roşie sau neagră, iar structura este granuloasă. Cuprinde trei tipuri:
ceramica comună sau populară; ceramica comună termorezistentă; majolica.
Ceramica comună se prezintă în două tipuri: ceramică roşie, de tradiţie romană, obţinută printr-o ardere
completă; ceramică neagră, de tradiţie dacică, obţinută printr-o ardere incompletă.
Ceramica comună termorezistentă conţine în plus compuşi ce-i conferă rezistenţă la foc, se foloseşte
pentru vase de menaj.
Majolica după ardere se acoperă cu glazură opacă pe bază de plumb şi staniu, se decorează după care
se glazurează a doua oară, astfel desenul apare cu un contur imprecis şi aspect specific, deoarece
glazura a doua de obicei este fisurată. Se utilizează pentru articole decorative, teracote.
 

Sortimentul mărfurilor ceramice pentru menaj

Sortimentul cuprinde o gamă variată de produse diferenţiate între ele după mai multe criterii, astfel
deosebim:
După tipul de produs ceramic:

 porţelan;
 semiporţelan;
 faianţă.

După modul de fasonare:

 strunjite;
  presate;
 turnate.

După modul de decorare:

 pictate manual;
 prin pulverizare;
 imprimare;
 sitografie;
 ştampilare;
 cu benzi şi linii.

După destinaţie şi mod de comercializare:

 în piese separate: ceşti, căni, farfurii, platouri;

 sub formă de servicii: de masă, de ceai, cafea etc.;
 articole decorative: vaze, bibelouri, platouri decorative etc.

În funcţie de caracteristicile fizice şi condiţiile de aspect (numărul, mărimea şi poziţia defectelor),

articolele de menaj din porţelan şi faianţă se comercializează în trei calităţi: I-a, II-a şi III-a, marcate în
culorile respectiv roşu, verde şi albastru.
Luând în consideraţie criterii bine stabilite de încadrare în nivele de calitate distingem calitatea: Masă,
Superioară, Extra şi Lux. Criteriile de încadrare pe nivele de calitate sunt: materia primă utilizată şi
calitatea acesteia, gradul de complexitate al produsului, modul de prelucrare şi decorare, gradul de
noutate, mărimea seriei şi condiţiile de tehnoprezentare.

 
Calitatea mărfurilor ceramice pentru menaj
Calitatea articolelor ceramice pentru uz casnic este definită prin intermediul următoarelor caracteristici:
Aspectul. Este apreciat, în principal, în funcţie de defectele de aspect. Acestea sunt:

 defecte de formă, de dimensiuni şi de masă: asimetrie, curbură, dimensiuni necorespunzătoare,

margini deformate, lipsa planeităţii etc.;
 defecte de suprafaţă: bavuri, scurgeri de glazuri, valuri, înţepături;
 discontinuităţi: lipsă de glazură, rugozitate, zgârieturi, fisuri, crăpături, exfolieri;
 incluziuni: băşici, granule, grăunţe, proeminenţe, puncte colorate;
 defecte de decorare: decor deplasat, decor neaderent, lipsă decor, pete de colorant, scurgeri de
colorant etc.

Transluciditatea. Porţelanul este translucid până la o grosime de 3 mm, iar faianţa este opacă.
Absorbţia de apă. Ea este determinată de structura spărturii, deci de porozitate, astfel obiectele de
porţelan sunt impermeabile, iar cele din faianţă sunt permeabile datorită porozităţii.
Rezistenţa la şoc termic. Se exprimă prin absenţa sau prezenţa crăpăturilor şi fisurilor obiectelor supuse
la încălziri şi răciri bruşte în apă, în anumite condiţii.
Rezistenţa la acizi a glazurii. Se prezintă convenţional prin pierderea în masă exprimată la 1 dm3 a unei
probe introduse într-o soluţie de HCl de 10 %, în anumite condiţii.
Rezistenţa la ciobire. Reprezintă rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea de 2 m de-a lungul unei
suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 80o. Nu se admit ciobiri.
Rezistenţa la spargere. Reprezintă rezistenţa obiectului ceramic la căderea unei greutăţi cu masa de 35
g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit spargeri. 
 Marcarea, ambalarea, depozitarea şi
transportul articolelor ceramice
Marcarea se face pe exterior, pe suprafaţa de sprijin a obiectelor cu trei menţiuni:

 marca de fabrică a producătorului;

 calitatea;
 inscripţia „lucru manual” numai pentru produsele decorate manual.

Marcarea calităţii se face numai prin ştampilare cu roşu pentru calitatea I-a, verde pentru calitatea a II-a şi
albastru pentru calitatea a III-a.
Fiecare ambalaj trebuie să aibă o etichetă cu următoarele menţiuni:

 denumirea produselor;
 marca de fabrică;
 calitatea;
 modelul;
 felul decorării;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 semnul avertizor pentru calitate.

Ambalarea se face cu grijă, folosind cutiile de carton duplex sau triplex, protejând între articole cu hârtie
de mătase, creponată sau manşon din carton ondulat.
Depozitarea se face în spaţii închise, curate şi ferite de umiditate;
Transportul trebuie făcut cu mijloace acoperite şi prevăzute cu semne avertizoare de fragilitate.
 Mărfuri din sticlă
În cadrul bunurilor de larg consum sticla şi mărfurile din sticlă ocupă un loc important, datorită
proprietăţilor sale deosebite pe care le prezintă. In anumite domenii de utilizare, cum ar fi articolele de
menaj, geamurile, articolele optice produsele din sticlă nut pot fi înlocuite, cu bune rezultate, de alte
mărfuri.
 

Materiile prime folosite la obţinerea sticlei 

La obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, care dau marea majoritate a proprietăţilor, în
rândul cărora intră vitrifianţii, fondanţii şi stabilizanţii, precum şi materii prime secundare, care cuprind
afinanţii, opacizanţii, decoloranţii şi coloranţii.
Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc compoziţia sticlei cu un
rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.
Vitrifianţii sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă, având rolul principal
în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă, specifică sticlei (corp solid
transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt: nisipul cuarţos, cu un conţinut în dioxid de siliciu
(SiO2) de peste 95 %; boraxul şi acidul boric din care rămâne în sticlă trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul
de fosfor (P2O5).
Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a realiza trecerea
sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii folosiţi la obţinerea sticlei sunt:
carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na2CO3) şi carbonatul de potasiu K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după
adăugarea fondanţilor participă la îmbunătăţirea unor proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi
transparenţa.
Stabilizanţii au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi termice ale
sticlei. Se foloseşte în cantităţi mari oxidul de calciu (calcarul), oxidul de magneziu, iar în cantităţi mai mici
oxidul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.
Materiile prime secundare sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i conferi
anumite proprietăţi sticlei.
Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze rezultate din
reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă. În calitate de afinanţi se
folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu sau potasiu, sultaful de calciu.
Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie opalescentă.
Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan, fluorină, criolită sau bioxid de
zirconiu.
Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către diferite impurităţi din
materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei fierului. În acest scop, se folosesc
amestecul de trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.
Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Cei mai utilizaţi
coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau galben), oxidul de mangan
(albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel (violet), oxidul de crom (verde) etc.
Se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea consumului de materii
prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.
 

Proprietăţile generale ale sticlei 

Cunoaşterea proprietăţilor sticlei prezintă importanţă, deoarece ele determină calitatea, sortimentul şi
valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.
Proprietăţile fizice mai importante sunt: masa specifică, proprietăţile termice, optice şi electrice.
Masa specifică variază între 2-8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică. Astfel, sticla cu un conţinut mai
mare de oxizi ai metalelor grele au o masă specifică mai mare decât cele care au un conţinut mai mare în
oxizi alcalini.
Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.

 Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un izolator termic;

 Dilatarea termică este influenţată de compoziţia sticlei. Coeficientul de dilatare termică este
redus când sticla are un conţinut bogat de dioxid de siliciu, conţinutul mai mare în oxizi de sodiu
şi potasiu măreşte coeficientul de dilatare termică.
 Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi rapide de
temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).

Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia luminii,
absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.

 Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este mai mare cu atât
sticla este mai transparentă.
 Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional cu
transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când
sunt absorbite total, sticla este opacă.
 Indicele de reflexie se exprimă prin coeficientul de reflexie a luminii, care la sticla obişnuită de
geam este egal cu 4 %.
 Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de proporţia lor în sticlă, astfel oxizii de
plumb, bariu, zinc măresc indicele de refracţie (are valori mari la sticla cristal).

Conductibilitatea electrică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un bun izolator.

Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenţa.

 Duritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi variază în funcţie de
compoziţia chimică.
 Fragilitatea denumită şi rezistenţă la şoc mecanic, este o proprietate negativă, sticla se sparge
uşor (fragilitatea poate fi îmbunătăţită

Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi, baze, săruri) şi a
celor atmosferici (umiditatea aerului, gaze din atmosferă).
Sticla are o foarte bună stabilitate chimică la acţiunea acizilor (numai acidul fluorhidric o atacă), precum şi
la acţiunea bazelor şi a apei. Totuşi, la o acţiune prelungită a umidităţii, sticla se pătează şi îşi pierde din
luciu şi transparenţă. Stabilitatea sticlei faţă de apă se îmbunătăţeşte prin creşterea conţinutul de bioxid
de siliciu şi oxid de aluminiu.
Proprietăţile igienico-sanitare ale sticlei sunt foarte bune, deoarece ea nu constituie un mediu prielnic
pentru microorganisme, se spală şi se întreţine uşor.
 

Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă 

Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă cuprinde patru faze mai importante: obţinerea
masei sticloase, fasonarea, recoacerea şi finisarea.
Obţinerea masei sticloase are loc prin:

 topirea amestecului de materii prime, controlate conform reţetei de fabricaţie, în cuptoare

speciale;
 afinarea se realizează prin adaosul de afinanţi, eliminându-se bulele de aer şi gazele, prin
antrenarea lor la suprafaţă;
 omogenizarea compoziţiei chimice a masei sticloase, pentru a obţine o viscozitate care să
permită prelucrarea sticlei în condiţii favorabile.
Fasonarea constă în transformarea masei sticloase în ob iecte, prin utilizarea procedeelor ca: suflare,
presare, tragere sau laminare.

 Suflarea este procedeul prin care se obţin produse cu pereţi groşi şi cu cavităţi interioare de
forme diferite, suflarea se poate realiza cu maşini automate, semiautomate sau de către
muncitori, printr-o ţeavă de oţel care are la un capăt masa de sticlă vâscoasă. Astfel se obţin
diferite produse de uz casnic şi articole tehnice.
 Presarea constă în introducerea unei cantităţi de sticlă topită în forma unei matriţe urmată de
presarea materialului. Sticla se introduce într-o formă metalică, se presează cu poansonul; prin
presare sticla umple întreaga formă, obiectul fasonat poate fi scos din formă după ridicarea
poansonului.
 Tragerea se foloseşte la fabricarea geamurilor, plăcilor şi a ţevilor şi constă în trecerea masei de
sticlă printr-un sistem de valţuri, din care unul este fix, iar celălalt este mobil. Este o metodă
eficientă, iar produsele sunt de calitate superioară.
 Laminarea constă în introducerea masei sticloase între doi cilindri laminori, care se rotesc în
sens invers. Prin acest procedeu se obţin geamuri, cu suprafaţa insuficient de netedă, fiind
necesară şlefuirea şi polizarea sticlei pentru obţinerea unor suprafeţe perfect netede.
 Recoacerea constă în răcirea lentă a produselor fasonate de la temperatura de fasonare la
temperatura mediului ambiant. Scopul acestei operaţii este de a elimina tensiunile interne ce apar
în sticlă datorită răcirii rapide, tensiuni care ar diminua mult rezistenţa la şoc termic şi mecanic a
produselor finite.

Finisarea obiectelor din sticlă este necesare pentru conferirea unor proprietăţi estetice, se poate
realiza prin trei categorii de metode, şi anume:

 mecanice: tăierea, şlefuirea, lustruirea mecanică, sculptarea, perforarea, matisarea mecanică

(sablarea) etc.;
 fizice: pictarea, depunerea de sticlă colorată;
 chimice: lustruirea chimică, gravarea chimică, matisarea chimică (opalizarea).

Verificarea calităţii mărfurilor din sticlă şi defectele

mărfurilor din sticlă 
Principalele caracteristici care se verifică sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea suprafeţei de sprijin,
ovalitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc termic, prezenţa tensiunilor interne.
Aspectul şi culoarea se verifică vizual prin compararea produsului analizat cu un produs de referinţă
considerat etalon. La produsele din sticlă incolore nu de admit variaţii de culoare, Verificând aspectul se
urmăreşte prezenţa defectelor de topitură, de fasonare şi de finisare.
Ovalitatea produselor circulare se verifică prin măsurarea a două diametre perpendiculare şi se
calculează diferenţa dintre ele. Rezistenţa la şoc termic se verifică prin introducerea produselor din sticlă,
încălzite în prealabil cu apă la temperatura de fierbere, într-o baie de apă cu temperatura de 20 de grade.
În cazul în care nu apar fisuri, produsul prezintă rezistenţă la şoc termic. Tensiunile interne se pun în
evidenţă cu ajutorul polariscopului (aparat optic care indică prezenţa tensiunilor interne în produsele din
sticlă).
Defectele mărfurilor din sticlă se pot clasifica după diverse criterii, cel mai reprezentativ fiind în funcţie de
cauzele apariţiei lor. Astfel, deosebim:
Defectele de topitură apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă, defecte de culoare şi
stabilitate chimică necorespunzătoare. Ele apar în cursul procesului tehnologic de la depozitarea
materiilor prime până la obţinerea topiturii. Incluziunile de gaze sunt datorate afinării necorespunzătoare
şi pot fi de mărimi diferite, de regulă până la 0,8 mm.
Defectele de culoare apar din cauza utilizării cantităţilor necorespunzătoare de decoloranţi sau coloranţi.
Stabilitatea chimică necorespunzătoare are drept cauză folosirea unei cantităţi necorespunzătoare de
stabilizanţi şi se manifestă printr-o rezistenţă mică la apă, acizi sau alcalii. Incluziunile de particule solide
nevitroase sunt determinate de materii prime netopite şi apar sub formă de pietre, noduri care au contur
distinct în masa sticlei.
Defectele de fasonare sunt abateri de la formă, dimensiuni, capacitate, masă şi integritate. Defectele de
formă sunt abateri de la axa verticală de simetrie, de la secţiunea circulară, faţă de planul orizontal de
sprijin. Defectele de dimensiuni, capacitate şi masă sunt datorate nerespectării limitelor de toleranţă
prescrise ale caracteristicilor respective în operaţiile de fasonare. Defectele de integritate sunt datorate
unor surplusuri de masă sticloasă, unor discontinuităţi ale suprafeţei sau lipsuri din suprafaţa produselor
şi apar sub formă de lipituri, fisuri, crăpături, ştirbituri, nervuri, brăzdări etc.
Defectele de recoacere şi călire sunt cauzate de nerespectarea curbei de recoacere şi de călire,
respectiv a parametrilor procesului de recoacere şi călire şi apar sub formă de tensiuni interne, fisuri şi
deformare.
Defectele de finisare pot apărea de la fiecare operaţie de finisare (şlefuire, polizare, matisare, decorare),
ca urmare a executării incorecte. Ele apar sub formă de şlefuire incompletă, zgâriată; zgârieturi sau
matisări ale suprafeţelor; matisare neuniformă; asimetrii ale elementelor de decor; scurgeri de colorant
etc.
Defectele din timpul manipulării, depozitării şi transportului sunt în general defecte de aspect şi
integritate. Apar sub forma de voalare a suprafeţei, ce are loc la contactul direct cu umiditatea; fisuri,
crăpături, zgârieturi, ştirbituri determinate de nerespectarea condiţiilor de ambalare, manipulare,
depozitare şi transport.

Sortimentul mărfurilor din sticlă 

Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi destinaţie.
După compoziţia chimică se disting:

 sticle unitare, care conţin un singur tip de oxizi ca vitrifianţi, de exemplu sticla de cuarţ, care
conţin cca. 98 % dioxid de siliciu;
 sticle binare, care conţin două tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-sodică;
 sticle ternare, care conţin trei tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-plumbo-potasică.

După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal; sticla optică; sticla
specială.
Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:

 mărfuri din sticlă pentru menaj;

 mărfuri din sticlă pentru construcţii.

Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a sticlei, două
grupe:

 Articole din sticlă comună;

 Articole din sticlă cristal.

Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de pahare, servicii de lichior, de vin,
de apă etc.) sau sub formă de piese separate (obiecte de uz casnic, ambalaje de diferite forme, articole
din sticlă termorezistentă, articole decorative etc.).
Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau transparente,
translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin presare au pereţii groşi, sunt grele, au
ornamentaţii în relief pe partea exterioară. Articolele suflate manual au cea mai mare diversitate de forme
şi în acelaşi timp valoare artistică ridicată. Dintre acestea se remarcă articolele suflate manual fără
ajustări sau adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole din sticlă colorată, marmorată, filată, irizată
etc.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu puternic şi
produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire cu şlifuri adânci şi faţete care au
efect deosebit la trecerea luminii.
Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului de sticlă folosit (reţetei de
fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de fasonare şi finisare. Prin folosirea de reţete cu
constituenţi identici, dar în proporţii diferite, se obţin articole din sticlă cu caracteristici diferite în privinţa
culorii, luciului, transparenţei.
  

Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor sin

sticlă 
Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea articolelor din sticlă pentru menaj se
face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei etichete, care trebuie să conţină cel puţin următoarele
menţiuni:

 denumirea produsului;
 marca de fabrică a producătorului;
 calitatea;
 modelul;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 semnul care defineşte fragilitatea.

Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de fabrică şi conţinutul în
oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea va fi însoţită de un marcaj rotund, de
culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30 % pentru cristalul superior şi 24 % pentru cristalul cu
plumb; marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline; marcaj sub formă de triunghi
echilateral, de culoare argintie în cazul cristalinului (sticlei sonore).
Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite calităţi şi cutii de carton.
Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din sticlă.
Depozitarea trebuie efectuată în spaţii uscate pentru a evita unele modificări de luciu şi transparenţă
datorate acţiunii prelungite a umidităţii.

Mărfuri din lemn

 Mărfuri din lemn
Lemnul este o materie primă valoroasă pentru unele ramuri ale economiei ca: industria chimică
(carton, celuloză, hârtie), industria textilă, industria mobilei, construcţii, instrumente muzicale etc., datorită
avantajelor pe care le prezintă, şi anume rezistenţă mecanică bună, masă specifică redusă, prelucrare
uşoară.
Calitatea produselor din lemn, şi în special a mobilei (cel mai important produs din lemn) depinde de
structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.
 

 Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile

lemnului
Prin structura lemnului se înţelege modul cum sunt grupate diferitele elemente anatomice, care
alcătuiesc masa lemnoasă.
Lemnul are o structură microscopică, în care deosebim celule de forme şi dimensiuni diferite, şi o
structură macroscopică, în care deosebim: coaja, cambiul, alburnul, duramenul, măduva, precum şi
inelele anuale, razele medulare şi porii.
Coaja (scoarţa) este alcătuită din două zone:

 coaja externă formată din celule moarte şi dure, are rol de protecţie faţă de acţiunea agenţilor
externi. Poate avea suprafaţa netedă sau cu crăpături, de culori diferite, constituind un factor de
identificare a speciilor lemnoase;

Cambiul constituie stratul generator de dezvoltare a trunchiului adăugând în fiecare an un nou inel de

creştere. Inelele anuale indică vârsta arborelui.
Alburnul este partea exterioară a cilindrului lemnos, lemnul tânăr care se întinde spre coajă.
Caracteristici: ţesut rar şi afânat, conţinut mare de umiditate, lemn puţin rezistent şi durabil,în general de
culoare mai deschisă decât restul lemnului. El prezintă proprietăţi mai scăzute faţă de restul lemnului si
de aceea în operaţiile de debitare (taiere) se elimină.
Duramenul – lemn matur, apare treptat în procesul de duramenificare a alburnului în timpul creşterii
arborelui. Caracteristici: ţesut dens, rezistent, puţin permeabil la lichide. Duramenul este partea cea mai
importanta din lemn care asigura rezistenta lemnului, are un ţesut dens, foarte rezistent si puţin permeabil
la lichide. La unele specii este distins colorat de alburn (ex: nuc, plop, stejar, salcâm, ulm).
Inelele anuale sunt elemente anatomice care constituie cercuri concentrice, delimitând zona alburnului,
duramenului şi măduvei. Lemnul de cea mai bună calitate este dat de speciile care au inelele anuale
crescute regulat, înguste şi egale.
Razele medulare apar sub forma unor linii radiale înguste sau late, care străbat inelele anuale,
îndeplinind funcţia de conducere şi înmagazinare a substanţelor nutritive. Se prezintă ca linii lucioase,
mai închise la culoare decât restul lemnului.
Porii (vasele) apar sub forma unor goluri mici, numărul şi mărimea lor determinând porozitatea lemnului.
 

Compoziţia chimică a lemnului

Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din substanţe organice şi substanţe anorganice.
Componentele principale: celuloza, hemiceluloza şi lignina reprezintă 96 % din compoziţia chimică a
lemnului.
Componentele secundare: răşinile, uleiurile eterice, gumele, substanţele tanante, grăsimile, materialele
colorante etc.
Lemnul bogat în celuloză se poate folosi pentru obţinerea hârtiei, fibrelor textile, iar cel bogat în substanţe
tanante pentru extragerea acestora.
Proprietăţile lemnului sunt determinate de structura şi compoziţia chimică a lemnului, care determină
modul de prelucrare şi utilizare, precum şi calitatea produselor din lemn. Proprietăţile lemnului se clasifică
în fizice, mecanice şi tehnologice.

Proprietăţile fizice a lemnului

Culoarea diferă de la o specie la alta, datorită pigmenţilor naturali, fiind influenţată de climă, starea de
sănătate, procentul de apă. Culoarea speciilor poate fi: albă de diferite nuanţe (brad, molid, frasin, nuc,
carpen); galbenă (salcâm), brună (frasin, ulm, stejar, fag, nuc), neagră (abanos), cărămizie (palisandru).
Luciul este determinat de proprietatea lemnului de a reflecta lumina. Razele medulare au rol determinant
în formarea luciului, de aceea luciul este mai evident în secţiunea radială. Luciul poate fi: mătăsos (paltin,
ulm), argintiu (mesteacăn), auriu (salcâm).
Textura este dată de mărimea şi gruparea elementelor anatomice (raze medulare, inele anuale, pori).
Textura este specifică fiecărei specii, poate fi: foarte fină (mahon, tisa), fină (nuc, paltin), semifină
(mesteacăn), aspră (stejar, ulm).
Desenul este influenţat de caracteristicile structurale care sunt evidenţiate prin modul de debitare (inele
anuale, raze medulare, noduri). Cele mai decorative sunt desenele în secţiune radială şi tangenţială.
Speciile de răşinoase au desenul simplu, speciile de foioase au desen mult mai variat.
Masa specifică este influenţată de specie, porozitate, structură, umiditate, vârstă, condiţii de climă. La
speciile din ţara noastră masa specifică este cuprinsă de la 0,30 (plop negru cu 0,40 g/cm) şi 0,90 (stejar
cu 0,80 g/cm3).
Umiditatea este cantitatea procentuală de apă pe care o conţine lemnul. În ţara noastră umiditatea
lemnului verde este de 45 %, iar a lemnului uscat în aer liber de 12-15 %. Umiditatea lemnului
influenţează proprietăţile mecanice şi tehnologice ale acestuia.
Umflarea şi contragerea lemnului sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia. Umflarea este
proprietatea lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei. Contragerea este fenomenul invers. Sunt
fenomene dăunătoare pentru lemnul folosit la mobilă, tâmplărie, construcţii.
Conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică sunt redusă datorită porozităţii, lemnul este
considerat un izolator. Lemnul umed conduce atât curentul, cât şi căldura.
Proprietăţile mecanice se referă la rezistenţa la rupere, compresiune, tracţiune, încovoiere, despicare,
oboseală, uzură, duritate etc. Aceste proprietăţi sunt influenţate de specia lemnoasă, umiditate, defectele
lemnului.
Proprietăţile tehnologice reprezintă însuşirile de comportare a materialului lemnos la prelucrare, în
tehnologia obţinerii diferitelor mărfuri din lemn. În acest scop, lemnul poate fi prelucrat prin uscare,
aburire, curbare, şlefuire, operaţii mecanice pentru corectarea unor forme şi dimensiuni naturale.
 

Principalele defecte ale lemnului

 Defectele lemnului determină o scădere a calităţii produselor din lemn şi a posibilităţilor de utilizare.
Defectele lemnului se pot grupa în: defecte de formă, de structură, datorate factorilor biologici, defecte
datorate altor factori.
Defectele de formă a sortimentelor de lemn rotund. Din această categorie fac parte acele defecte,
care se manifestă prin devieri de la forma naturală a arborelui
Curbura constă în devierea axei de la linia verticală în unul sau mai multe planuri. Acest defect apare
mai des la foioase decât la răşinoase.
Conicitatea constă într-o descreştere pronunţată şi continuă a diametrului lemnului de la bază la vârf.
Apare mai des la foioase.
Canelura constă în formarea de valuri longitudinale a suprafeţei laterale a lemnului, astfel că secţiunea
transversală a acestuia are un contur sinuos, ondulat, afectând rezistenţa.
Ovalitatea este dezvoltarea în formă ovală a secţiunii transversale a lemnului. Se exprimă în procente,
prin diferenţa dintre mărimea axelor elipsei secţiunii transversale a piesei, raportată la mărimea axei mari.
Înfurcirea este despărţirea trunchiului în două ramificaţii principale, care pornesc din acelaşi loc.
 

Defecte de structură
Excentricitatea constă în deplasarea laterală a măduvei faţă de centrul secţiunii transversale a trunchiului.
Piesele obţinute din lemnul cu asemenea defect se deformează mult în sens longitudinal şi transversal,
iar rezistenţa mecanică scade.
Devierea fibrelor după linii ondulate relativ regulate, provoacă apariţia unor defecte ca: fibră răsucită, fibră
creaţă, fibră încâlcită etc.
Fibra răsucită. Aprecierea acestui defect se face prin raportarea distanţei devierii de la o linie paralelă cu
axa longitudinală şi lungimea considerată axa piesei.
Fibră creaţă sau ondulată se manifestă prin devierea fibrelor după linii ondulate relativ regulate.
Neregularitatea lăţimii inelelor anuale constă în lăţimea diferită a unui inel sau a unei grupe de inele
anuale, faţă de lăţimea medie a inelelor de pe secţiunea transversală a unei piese.
Inimi concrescute. Defectul constă în creşterea împreună a două sau mai multe tulpini.
Nodurile sunt cele mai frecvente defecte şi apar la locurile de legătură ale crengilor cu trunchiul. Nodurile
se clasifică în mai multe grupe:

 după gradul de legătură cu masa lemnoasă: noduri concrescute, noduri parţial concrescute,
noduri căzătoare;
 după duritate: tari, cu duritate mai mare decât a lemnului, moi, putrede;
 după forma secţiunii: rotunde, ovale, punctate, transversale;
 după poziţia şi gruparea lor: în cuib, împrăştiate, ascunse, străpunse, nestrăpunse;
 după gradul de coloraţie: colorate normal; intens colorate.

Crăpăturile sunt discontinuităţi în masa lemnului datorate ruperii elementelor anatomice. Ele apar la
capete, pe faţă sau în interiorul piesei în urma uscării, contragerii, a gerului sau a vântului, fiind denumite
astfel:
Сadranura, când crăpăturile urmează linia razelor medulare;
Gelivura, când ruperea se produse din exterior spre interior, fiind cauzată de ger;
Rulura apare sub forma unor crăpături concentrice, care urmează linia inelelor anuale şi se datorează
acţiunii vânturilor puternice.
 

Defecte cauzate de factorii biologici

Lemnul datorită compoziţiei sale chimice în care predomină hidraţii de carbon şi a umidităţii mari,
constituie un mediu prielnic de dezvoltare a microorganismelor, a insectelor, a ciupercilor. El poate fi
distrus de acestea, provocând apariţia unor coloraţii specifice, producerea de galerii, formarea de
mucegaiuri etc. Cele mai dese modificări de acest gen sunt:
Inima roşie a fagului (duramen fals) – lemnul fagului nu-şi pierde rezistenţa mecanică, dar se reduce
flexibilitatea.
Albăstreala – lemnul capătă o coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui, provocată de acţiunea
unor ciuperci.
Putrezirea în diferite stadii determină apariţia de crăpături, lemnul devine sfărâmicios, fiind neutilizabil.
 
 Sortimentul şi calitatea semifabricatelor din
lemn 
Cheresteaua este semifabricatul din lemn masiv, obţinut prin debitarea longitudinală a buştenilor cu
ajutorul gaterelor, fierăstraielor circulare şi a fierăstraielor panglică şi prezintă cel puţin două feţe plane şi
paralele.
În funcţie de specia lemnoasă, cheresteaua poate fi de: răşinoase, foioase tari şi foioase moi, având
grosimile cuprinse între 12-50 mm, lăţimile între 6-30 cm, iar lumgimile între 0,45-3 m (în funcţie de
specia lemnoasă respectivă).
După modul de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin scânduri în formă
trapezoidală, cu muchii lungi, teşite); tăiată în prismă (prisma este ulterior tăiată la alt gater în scânduri cu
patru muchii), tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată radial şi tăiată tangenţial.
La fabricarea mobilei este folosită cherestea de fag aburită, de frasin, de paltin, de ulm, de stejar, de
răşinoase etc. în special pentru fabricarea elementelor de rezistenţă, legături, frize, picioare, cornişe,
socluri etc.
Pentru a fi folosită în industria mobilei, cheresteaua din lemn de foioase prezintă următoarele condiţii de
admisibilitate a defectelor:

 nu se admit: coajă înfundată, gelivură, găuri, galerii, inimă şi măduvă a lemnului, crăpături
nestrăpunse şi străpunse, mucegai, pungi de răşină, coloraţii anormale, noduri parţial
concrescute sau crăpate, căzătoare şi putrede;
 fibră înclinată: se admite o deviere de max. 10%;
 fibră creaţă, ondulată şi încâlcită: se admite numai dacă nu influenţează aspectul şi rezistenţa
mobilei;
 noduri sănătoase, concrescute: maxim 1 nod de max. 10 mm pe un reper de 1 m lungime.

Furnirul
Furnirul este un strat foarte subţire de lemn, cu grosimi variind între 0,2-6 mm, în funcţie de destinaţia lui.
Cu toate că tehnica de obţinere a furnirelor era cunoscută încă din Egiptul antic, ea nu a fost exploatată
pe deplin până la începutul secolului al XVIII-lea, în perioada stilului Rococo, când suprafeţele curbe,
concave şi convexe erau frecvent furniruite.
Furnirele se pot obţine prin: debitări manuale, cu fierăstraie; mecanic, pe maşini de laminare şi prin
derulare. Cu toate că cele mai bune furniruri sunt cele tăiate cu fierăstrăul, totuşi pierderile de material
sunt mari şi de aceea, cea mai extinsă metodă este cea de tăiere mecanică.
Furnirul derulat este mai gros, se prezintă sub formă de bandă continuă şi are un desen simplu, pe
când furnirele debitate tangenţial, radial şi semiradial sunt subţiri şi cu desene frumoase: inelele anuale
formează la furnirul debitat tangenţial linii în formă de V, la debitarea radială inelele anuale formează linii
paralele, drepte şi la furnirele debitate semiradial, linii paralele şi înclinate.
Din punct de vedere al desenului natural pe care-l prezintă, furnirele se clasifică în: furnire cu desen
dezordonat: furnir înflorat, furnir cu flăcări, furnir cu ochiuri etc., obţinute prin debitarea tangenţială a
rădăcinii sau a zonelor cu defecte naturale şi furnire cu desen ordonat numite şi furnire cu dungi late,
vărgate (frize), obţinute prin debitare radială.
Furnirele cu desenele dezordonate sunt cele mai valoroase însă prezintă dificultăţi la împerechere în
cadrul aceleaşi garnituri.
În funcţie de specia lemnoasă din care provin, furnirele pot fi de: specii indigene şi exotice, iar în funcţie
de destinaţie, ele se clasifică în: furnire tehnice şi furnire estetice.
Furnirele tehnice se obţin din esenţe obişnuite, cu desene simple, comune şi prezintă grosimi cuprinse
între 0,5-6 mm. Acestea sunt folosite mai ales la fabricarea placajelor, a panelelor, a lemnului stratificat, a
mobilei etc.
Furnirul estetic, a cărui grosime variază între 0,2-1 mm, este realizat dintr-o esenţă valoroasă, indigenă
sau exotică şi se aplică în general pe suprafaţa unui lemn masiv, inferior sau de-asupra unui strat de
furnir tehnic, în vederea ridicării valorii estice a acestora. Unele dintre furnirele estetice indigene pot fi
înnobilate prin presare, în desenul furnirelor unor specii exotice (furnir de fag înnobilat).
Realizarea din lemn masiv a unor suprafeţe similare celor furniruite este greu de realizat din mai multe
motive: produsul ar fi foarte scump, de multe ori nu s-ar putea pune în evidenţă luciul datorită planului şi
al metodei de debitare iar rugozitatea ar putea fi mai ridicată.
De asemenea, furnirele estetice sunt folosite şi pentru a realiza decoraţii deosebite ale diferitelor piese de
mobilier, prin intermediul mozaicurilor, al marchetăriilor şi al intarsiilor.
Mozaicurile pot acoperi întreaga suprafaţă a piesei de mobilier (mozaic tip parchet) sau parţial (sub formă
de benzi sau de rozete).
Marchetăria îşi are originea în epoca Renaşterii italiene şi constă în aranjarea, după anumite modele
prestabilite, a unor piese mici şi de esenţe exotice colorate diferit. În acest fel se obţin decoraţii
complicate, sub formă de flori, peisaje, coşuri cu flori etc.
Intarsiile sunt incrustaţii realizate în exclusivitate din furnir, atât fondul cât şi compoziţia realizându-se în
totalitate separat de zona de aplicare, peste care se dispun ulterior. Intarsia este alcătuită dintr-un furnir
de fond din specii de culoare deschisă, o compoziţie din furnire din specii de culoare intermediară, un
fileu şi o ramă de încadrare din furnire din specii de culoare închisă.
Furnirul lamelin este obţinut prin suprapunerea, lipirea şi presarea unui număr mare de foi de furnir din
esenţe diferite, care apoi sunt debitate în acelaşi mod ca şi furnirul obişnuit. În acest fel se obţin desene
divers colorate, corespunzătoare culorii speciilor folosite.
Alte tipuri de furnire sunt aplicate pe un suport textil ţesut sau neţesut şi sunt destinate acoperiri diferitelor
profile.
Furnirele pot fi înlocuite cu hârtie decorativă texturată care imită furnirele estetice, precum şi cu o serie de
folii PVC.
Furnirele estetice au condiţiile organoleptice de admisibilitate foarte stricte, în funcţie de cele 3 clase de
calitate existente şi de destinaţia lor, exterioare sau interioare, astfel:

 nodurile sănătoase total concrescute: sunt admise 2-3 bucăţi, cu diametre cuprinse între 15 mm
(cal. I) şi 25 mm (cal. a III-a);
 nodurile sănătoase parţial concrescute şi nodurile parţial putrede nu sunt admise pentru furnirele
de cal. I, iar pentru cele de cal. a III-a sunt admise 2 noduri, cu un diametru de până la 10 mm/m2;
 fibră creaţă, înclinată, încâlcită şi răsucită: se admit dacă nu influenţează defavorabil aspectul
mobilei;
 găuri şi galerii nu sunt admise pentru cal. I, iar pentru cal. a III-lea sunt admise găuri izolate, cu
diametru de maxim 3 mm, pe o suprafaţă maximă de 10% din totalul suprafeţei foii de furnir;
 inima roşie de fag şi coloraţii închise sănătoare nu sunt admise la cal. I, dar se admit la cal. a III-a
pe cel mult 20% din suprafaţă;
 coloraţia de mucegai nu se admite la furnirele cal. I iar la cal. a III-a se admit pe cel mult 10% din
suprafaţa foii;
 petele de mucegai, tanin sau ulei nu sunt admise la cal. I, iar la cal. a III-a se admjit pe o
suprafaţă de cel mult 3 cm2;
 putregaiul nu este admis pentru nici o calitate de furnir;
 asperităţile provenite de la debitare nu se admit la cal. I şi se admit pe o suprafaţă de cel mult 1/5
din suprafaţa totală a foii de furnir, dacă nu sunt accentuate;
 zgârieturile cu o adâncime mai mare de 0,05 mm nu sunt admise la cal. I iar la cal. a III-a se
admit cel mult 2 zgârieturi de până la 0,3 mm adâncime /m2;
 ondulări şi defecte de încleiere: nu se admit.

Pentru furnirele exotice de cal. I, condiţiile de admisibilitate sunt la fel de restrictive, neadmiţându-se
decât noduri sănătoase total concrescute (2 noduri, cu mărimea de până la 5 mm).
Umiditatea foilor de furnir în momentul recepţiei trebuie să fie de maxim 15% iar grosimea trebuie să fie
cuprinsă între 0,4 şi 1 mm, în funcţie de specia lemnoasă respectivă.
 Panelul 
Panelul este un alt semifabricat din lemn realizat dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele părţi, prin
încleiere cu un adeziv sintetic, cu furnir tehnic aşezat cu direcţia fibrelor perpendiculară pe direcţia fibrelor
miezului.
Panelurile se clasifică pe baza mai multor criterii:

 specia furnirului: panel cu feţe din foioase tari (fag) şi panel cu feţe de foioase moi: plop, tei, paltin
etc.;
 direcţia fibrelor furnirurilor exterioare: panel longitudinal, pătrat şi transversal;
 structura miezului: panelul cu structură compactă sau cu miez de şipci, cu structură celulară,
semicelulară, şi cu şenţuleţ;
 tipul de finisare: panel şlefuit, lustruit, etc;
 după grosime: diferite tipuri de panel, cu grosimi cuprinse între 14-22 cm şi cu grosimea
straturilor de furnir de 2,1 mm.

Panelul prezintă condiţii de admisibilitate diferite pentru semifabricatul în sine, pentru furnirul straturilor
exterioare şi pentru miez.
Pentru furnirul straturilor exterioare, clasa A sunt admise următoarele defecte:

 noduri sănătoare: dacă nu depăşesc 10 mm sau cu mărimea maximă de 15 mm, cu condiţia ca

suma mărimilor cumulate să nu depăşească 30 mm;
 crăpături nepătrunse: la fiecare margine, cel mult 2 buc/m2, cu o lungime maximă de 200 mm;
 nu se admit: noduri parţial concrescute, crăpături pătrunse, găuri se insecte, coajă înfundată,
fibră înclinată, asperităţi provenite din derulare, îmbinări deschise, reparaţii cu dopuri sau petice,
reparaţii cu pene.

Pentru panelul propriu-zis clasa A/A, sunt prevăzute următoarele condiţii de admisibilitate:

 

 nu se admit: umflături, denivelări provenite din golurile miezului, lipsa furnirului pe margini,
dezlipiri, ondulaţii, lipsă de şipci la capetele plăcii, urme de chit şi pete de ulei, urme de hârtie
adezivă, imprimări şi zgârieturi, franjuri şi tăieturi aşchiate pe canturile plăcii;
 rezistenţa la forfecare: min. 1 N/mm2.
 
 
Pentru miezul panelului, condiţii de calitate sunt următoarele:
 nu se admit: putregai, noduri vicioase, coajă înfundată;
 coloraţii şi noduri sănătoase, parţial concrescute: se admit dacă nu afectează rezistenţa lemnului;
 noduri concrescute: se admit;
 crăpături străpunse: se admit cu lungimea de max. 200 mm şi cu lăţimea de max. 3 mm.

 
Placajul
Placajul este alcătuit dintr-un număr impar de furnire tehnice, presate şi lipite între ele cu ajutorul unor
cleiuri sau răşini sintetice. Straturile de furnir sunt dispuse în direcţii diferite, cu fibrele straturilor
consecutive alternativ perpendiculare unele pe celelalte, astfel ca placajul rezultat să dispună de aceleaşi
rezistenţe în toate direcţiile şi să fie tot atât de durabil ca şi lemnul.
Placajul prezintă proprietăţi superioare lemnului masiv: umflarea şi contragerea sunt reduse, fiind
mai stabil la variaţiile de temperatură şi de umiditate şi ca urmare se deformează mai greu, are rezistenţe
mecanice superioare, proprietăţile de prelucrare sunt mai bune, nu crapă şi suprafeţele sunt mai uniforme
decât ale lemnul masiv.
În cazul placajelor, stratul exterior superior (sau ambele straturi exterioare) trebuie să prezinte valoare
estetică şi să aibă o mai mare duritate, pe când straturile interioare, de compoziţie, trebuie să fie doar
rezistente.
Placajele cu stratul exterior decorativ sunt deseori acoperite cu furnire exotice de: mahon, lemn satinat
(satinwood), zebra etc. iar straturile intermediare pot fi realizate din esenţe comune, cum ar fi pinul.
Aceste placaje sunt folosite, de exemplu, la fabricarea diverselor piese de mobilier, la care stratul exterior
din interiorul piesei nu necesită o valoare estetică deosebită. În acest fel, consumul de lemn este minim
iar aspectul nu diferă de aspectul lemnului masiv. Placajele din lemn mai puţin valoros sunt folosite
pentru a înlocui metalul.
După destinaţie, placajele se clasifică în: placaje de uz general, folosite la fabricarea mobilei şi placaje
hidro sau termorezistente (pentru construcţii aeronautice şi navale).
La rândul lor, placajele pentru mobilă sunt clasificate după mai multe criterii:

 după domeniul de utilizare: placaje pentru funduri de sertar, pentru rame, pentru corp de mobilă,
pentru plăci spate mobilier corp, pentru şezuturi şi spătare scaune etc.;
 după specia lemnoasă a furnirurilor componente: placaje din lemn omogen (de răşinoase,
foioase moi sau tari), placaje mixte (din diferite specii indigene sau din specii indigene şi exotice)
şi placaje compuse (din lemn şi alte materiale);
 după modul de finisare a suprafeţei: placaje cu furniruri exotice, metalizate, melaminate,
emailate, texturate, pirogravate, acoperite cu ţesături de fibre de sticlă etc.;
 după tratamentul aplicat: placaj impregnat, ignifugat, antiseptizat.

Placajul laminat este un produs similar, obţinut prin suprapunerea şi presarea mai multor straturi de
furnir obţinut prin derulare, toate dispuse cu fibrele în aceeaşi direcţie. Rezultatul este un semifabricat din
lemn extrem de solid şi de rezistent pe direcţia fibrelor şi slab în celelalte direcţii.

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL)

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL) sunt semifabricate realizate din aşchii de lemn, încleiate
cu răşini sintetice şi presate la cald.
PAL-urile se clasifică după mai multe criterii:

 după modul de obţinere: PAL presat pe feţele de interior sau pe feţele de exterior şi PAL extrudat;
 după structura miezului: PAL extrudat plin şi PAL extrudat cu goluri;
 după natura feţelor PAL-ului extrudat: PAL placat cu furnire tehnice, cu furnire estetice, cu PFL
dur sau cu placaj;
 după structura secţiunii transversale: PAL omogen, PAL stratificat şi PAL multistratificat;
 după modul de finisare: PAL protejat pe ambele feţe cu răşini fenolice, folie de polietilenă sau
hârtie sulfat, PAL protejat pe dos cu folie de aluminiu, cu ţesături de fibre de sticlă sau cu hârtie
sulfat, PAL înnobilat - furniruit, melaminat, emailat, texturat, caşerat cu PVC, cu folii metalice etc.;
 după natura tratamentelor aplicate: PAL antiseptizat, ignifugat, hidrofugat.
 În funcţie de modul de obţinere şi de finisare, PAL-ul poate avea grosimi care variază de la 4-60
mm.

La fabricarea mobilei se foloseşte PAL-ul extrudat, presat, melaminat, emailat etc. pentru obţinerea uşilor,
a plăcilor, a pereţilor laterali şi despărţitori, pentru funduri, tavane, poliţe, feţe-sertar etc.
PAL-ul şlefuit pentru mobilă trebuie să posede următoarele caracteristici fizico-mecanice şi chimice:

 densitatea aparentă: pentru grosimi de până la 8 mm inclusiv: 650 kg/m3 şi pentru grosimi de
peste 10 mm: 550 kg/m3;
 umiditatea la livrare: 9±3 %;
 rezistenţa la încovoiere statică: pentru grosimi de până la 12 mm: 20 N/mm2 ; pentru grosimi de la
12 mm până la 19 mm: 18 N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 16 N/mm2 ;
 rezistenţa la coeziune internă transversală: pentru grosimi de până la 12 mm: 0,40 N/mm2 ; pentru
grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 0,35 N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 0,30 N/mm2 ;
 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: pentru feţe: min. 750 N; pentru canturi: min. 550 N;
 nu se admit: denivelări, imprimări şi zgârieturi, şlefuiri neuniforme, pete de liant şi urme de
parafină, aşchii de miez în stratul de faţă, ştirbituri, umflături, dezlipiri de straturi şi alte defecte.
În cazul semifabricatelor supuse unor tratamente speciale, cum ar fi PAL-ul antiseptizat şi ignifugat există
şi alte caracteristici specifice, de protecţie insectofungicidă şi ignifugă, cum ar fi:

 indice de rezistenţă micologică: 85%;

 pierdere de masă la încercarea eficacităţii ignifugării: max. 30%;
 rezistenţă la atacul insectelor xilofage prin metoda ingerării forţate: bună etc.

PAL-ul melaminat destinat construcţiilor de mobilier, în special de bucătărie, prezintă caracteristici de

calitate specifice:

 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: perpendicular pe suprafaţa plăcii: min. 750 N; pe cant: min.
600 N;
 rezistenţa la: vase fierbinţi; vapori de apă; ţigară aprinsă: nu se admite apariţia altor defecte în
afara unei uşoare diminuări a luciului;
 rezistenţa la pătare: nu se admit modificări ale peliculei după contactul cu agentul de pătare;
 rezistenţa la lumină: nu se admit decolorări sau modificări de nuanţă ale peliculei;
 nu se admit: zgârieturi superficiale, impurităţi în filmul decorativ, desprinderi ale stratului
decorativ, clivări ale plăcii suport, margini sau colţuri rupte.

Plăcile fibro-lemnoase (PFL)

Plăcile fibro-lemnoase (PFL) sunt semifabricate obţinute din fibre de lemn sau din alte materiale
vegetale, prin desfibrare mecanică sau chimică şi împâslite sau încleiate în plăci subţiri şi rigide.
Principalele avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţe mecanice, fizice şi chimice superioare, cost
redus şi întreţinere uşoară.
Clasificarea se poate face după următoarele criterii:

 după densitatea plăcilor: PFL poros, extramoale, moale, semidur, dur şi extradur;
 după modul de obţinere: PFL obţinut prin procedeu uscat, semiuscat şi prin procedeu umed;
 în funcţie de finisare: PFL standard, netratat, bituminat, înnobilat prin emailare, melaminare etc.;
 după structura secţiunii transversale: PFL omogen şi stratificat;
 după tratamentul aplicat: PFL ignifugat, antiseptizat, fonoabsorbant, tratat termic, impregnat cu
uleiuri sicative etc.

Grosimea plăcilor fibro-lemnoase variază între 8-25 mm.

La fabricarea mobilei sunt folosite: PFL dure pentru: rame simple sau dublu placate, poliţe pentru corpuri
închise, spate şi funduri de sertar etc., precum şi PFL emailate şi melaminate, folosite în special la
fabricarea mobilei de bucătărie, pentru: rame dublu placate, plăci de mese, şezuturi de scaune, feţe de
sertare, poliţe, canturi etc.
Plăcile din fibre de lemn dur pot fi: standard, înnobilate şi impregnate şi prezintă următoarele caracteristici
de calitate fizico-mecanice:

 densitate aperentă: 1,0 g/cm3;

 umiditate la livrare: 6±2%;
 absorbţie de apă după 24 de ore: max. 30-40%;
 umflare în grosime după 24 de ore: max. 18-25%;
 rezistenţă la încovoiere statică: 40-30 N/mm2;
 modulul de elasticitate la încovoiere statică: min. 2500-3000 N/mm2

Defectele admisibile ale plăcilor din fibre lemnoase sunt:

 rizuri şi zgârieturi: 1 buc/cm2, cu lăţimea maximă de 0,3 mm şi cu lungimea cumulată de maxim

100 mm;
 ştirbituri pe margini sau colţuri rupte: se admite cel mult 1 colţ rupt, cu lungimea rupturii de max.
15 mm;
 impurităţi: se admit rar răspândite pe suprafaţa plăcii, cu dimensiunea maximă de 2 mm etc;
  nu se admit: pete de condens, pete de ulei, adâncituri, umflături, coloraţii anormale şi dezlipiri de
straturi (clivaj).

La fel ca şi în cazul PAL-ului, PFL-ul melaminat, emailat, impregnat, etc. prezintă caracteristici calitative
specifice. Astfel, PFL-ul melaminat trebuie să răspundă următoarelor cerinţe de calitate:
 rezistenţa la lumina solară: nu se admite schimbarea intensităţii şi a nuanţei culorii;
 rezistenţa la abur: se admite o uşoară mătuire sau accentuare a gradului de mat, fără
decolorarea sau fisurarea suprafeţei;
 rezistenţa la şoc termic: după 6 cicluri nu se admit umflături, crăpături, decolorări, desprinderi ale
peliculei;
 rezistenţa la căldură umedă: nu se admit fisurări perceptibile cu ochiul liber de la distanţa de 25
cm;
 rezistenţa la vase fierbinţi: nu se admit modificări permanente, ci numai o uşoară mătuire;
 rezistenţa la ţigară aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi suprafaţă mată, dar nu alt tip de
defecte;
 rezistenţa la inflamabilitate: după 24 h de la încercare nu trebuie să apară nici o modificare a
stratului exterior decorativ;
 nu se admit: adâncituri şi umflături, zgârieturi, coloraţie neuniformă, desprinderi, clivaj şi căderea
sau fisurarea stratului decorativ.

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare sunt panouri compuse dintr-o ramă din lemn, acoperită
pe ambele feţe cu placaj sau cu plăci fibro-lemnoase şi un miez interior, alcătuit din lamele de PFL cu
structură din hârtie sau alte materiale şi care constituie suportul rigid de fixare a feţelor.
Ramele se execută din rigle masive de răşinoase sau foioase moi; feţele, din placaj de fag de 4 mm;
structura miezului, din fâşii obţinute din PFL dur din hârtie cu grosimi de 3,2-4 mm sau din alte materiale,
aşezate sub formă de fagure sau inele.

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS) 

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS) sunt realizate prin presarea la cald a mai multor straturi
de hârtie impregnată cu răşini sintetice, dintre care, stratul exterior superior (faţa) este decorată cu aspect
mat sau lucios. Aceste plăci sunt utilizate în industria mobilei (în special destinată bucătăriilor), construcţii
civile, mijloace de transport şi bordurare de panouri.
Plăcile din hârtie decorativă stratificată destinate industriei mobilei trebuie să aibă următoarele
caracteristici:

 densitate aparentă: 1,3 kg/m3;

 rezistenţa la tracţiune, paralel cu suprafaţa: longitudinal: 90 N/mm2 şi transversal: 70 N/mm2;
 rezistenţa la şoc (cu bila): urma lăsată prin căderea bilei de la o înălţime de 1,75 m trebuie să fie
de maxim 10 mm şi nu se admit fisuri sau exfolieri ale straturilor;
 rezistenţa la uzură nu trebuie să depăşească 70 mg la fiecare 100 de rotaţii iar desenele nu
trebuie să fie deteriorate până la apariţia miezului;
 stabilitatea dimensională totală: longitudinal 0,45% şi transversal, 0,90%;
 rezistenţa la vapori de apă şi la vase fierbinţi: se admite o schimbare uşoară a luciului dar nu şi
alte modificări;
 rezistenţa la apă clocotită: creşterea în greutate-max. 5%; umflarea în grosime: max. 6%;
 rezistenţa la ţigarea aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi pierderea luciului, fără alte
modificări;
 rezistenţa stratului decorativ la pătare: nu se admit pete;
 stabilitatea la lumină: să nu se decoloreze;
 rezistenţa la mucegaiuri: să nu prezinte pete de mucegai;
 toxicitatea DHS, în condiţii normale şi după ardere: lipsă;
 rezistenţa la zgâriere: să nu apară zgârieturi la o apăsare cu 140 gf etc.

În ultimul timp, sortimentul semifabricatelor din lemn este într-o continuă diversificare atât prin aplicarea
unor tehnologii noi de obţinere, dar şi prin folosirea unor noi materiale, neconvenţionale, care imită lemnul
şi îl substituie.
 Lemnul impregnat
Prin impregnarea lemnului cu răşini formaldehidice sau fenolformaldehidice şi ulterior prin încălzire, au
loc reacţii chimice între celulele lemnoase şi cele ale materialelor de impregnare, cu formare de structuri
plastice, lemnul devenind astfel mult mai rezistent la putrezire, la acţiunea factorilor chimici şi a insectelor,
putându-se imprima în relief, curba sau ondula.
Un alt produs numit Compreg este realizat prin presarea lemnului impregnat. Presarea se realizează pe
toată durata de desfăşurare a reacţiilor chimice de formare a materialului plastic, într-o presă hidraulică,
la o presiune de 70Kg/cm2. Semifabricatul obţinut este mai puţin aspru, cu o duritate de cîteva ori mai
mare decât cea a lemnului, cu masa specifică de 1,35 g/cm3 şi cu rezistenţele mecanice superioare.
Plăcile pe bază de lemn şi materiale anorganice sunt alcătuite din materiale compozite cuprinzând
pulberi de grafit, fibre de carton, ghips, ciment etc. Acestea au o bună rezistenţă la foc, stabilitate
dimensională şi sunt mai dure.
Plăcile aglomerate din plante acvatice se obţin din stuf, papură etc. şi diferiţi lianţi.
Pe lângă semifabricatele prezentate mai sus, la fabricarea mobilei se pot utiliza componente executate
din metal, precum şi componente executate din materiale plastice.
Componentele metalice trebuie să prezinte suprafeţe plane, curate, fără ondulări,. zgârieturi, crăpături
sau alte defecte, trebuie să fie rezistente prin natura lor la acţiunea factorilor corozivi, sau să fie protejate
anticoroziv corespunzător.
Componentele din materiale plastice trebuie să prezinte suprafeţele netede, curate, colorate uniform, fără
urme de matriţe, zgârieturi, contrageri de material sau alte defecte.
Pe lângă aceste materii prime, la fabricarea mobilei se folosesc şi o serie de materii auxiliare, printre
care:

 cleiurile şi adezivii sintetici care, datorită proprietăţilor lor adezive, au rolul de a îmbina

suprafeţele dintre două piese;
 baiţurile organice care au rolul de colorare a lemnului;
 vopselele care se folosesc pentru pictarea diferitelor elemente decorative sau pentru acoperirea
în întregime a materialului lemnos;
 lacurile sunt utilizate în procesul de finisare a pieselor de mobilier, având atât un rol estetic dar şi
de protejare a mobilei faţă de căldură şi apă.

Adezivii naturali (clei de oase, de piele) şi sintetici (fenol-formaldehidici, ureo-formaldehidici cu întăritori,

poliacetat de vinil etc.) trebuie să fie aleşi în funcţie de solicitarea la care va fi supusă mobila şi de mediul
în care va fi utilizată (uscat, umed, temperaturi scăzute sau ridicate), fără a suferi deformări sau
deteriorări neadmisibile;

 accesorii metalice sau plastice (mânere, butoane, broaşte, balamale, susţinătoare de poliţe,

şilduri, rozete etc.) pot fi realizare din oţel cromat, oţel inox, fontă cenuşie, aliaje de zinc, aluminiu
şi alamă etc. Calitatea accesoriilor metalice sau plastice este prescrisă de standardele sau
normele tehnice pentru produsele respective. În cadrul aceleaşi piese sau garnituri de mobilier,
accesoriile aparente trebuie să aibă aceeaşi culoare, inclusiv şuruburile care se montează;
 materialele pentru tapiserie care cuprind materialele pentru căptuşirea interioară şi tapisarea
exterioară a scaunelor, fotoliilor, canapelelor etc. Pentru tapisare se folosesc brocarturi,
goblenuri, ţesături rips, jaqard, piele, înlocuitori de piele etc.
 sticla folosită pentru diverse policioare, uşi de vitrine, biblioteci etc.

Fabricarea mobilei
 
Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând mobilă cu preţuri
scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.
Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi pune decisiv
amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.
Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobilei, ilustrate în figura nr. 4, pot fi
împărţite în trei mari grupe, şi anume: obţinerea elementelor masive, finisarea şi montarea.
Din cadrul primei grupe, de obţinere a elementelor masive, fac parte următoarele operaţii:
1) Uscarea cherestelei:
Unul dintre indicii de calitate ai cherestelei este umiditatea, care influenţează atât proprietăţile fizico-
mecanice ale lemnului neprelucrat cât şi pe cele ale produselor finite. Lemnul recent tăiat conţine o
cantitate apreciabilă de apă, cuprinsă între 33 şi peste 50% din masa totală.
Uscarea lemnului înainte de a fi debitat în cherestea este necesară din mai multe motive: lemnul uscat
devine mai rezistent la putrezire decât cel umed; este mult mai uşor şi deci mai simplu de livrat şi prin
uscare, contractându-se, îşi schimbă forma, stabilitatea devenind definitivă înainte de debitare.
2) Obţinerea elementelor masive: 

 uscarea cherestelei;
 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate;
 tivirea, rindeluirea, retezarea, frezarea;
 furniruirea panourilor;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor. 

3) Finisarea: 

 şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea (pictarea) suprafeţelor lemnoase;

 lăcuirea;
 lustruirea. 

4) Montarea şi asamblarea pieselor de mobilier 

 La fabricarea mobilei, uscarea lemnului trebuie să se facă până la o umiditate de 8%. Uscarea se poate
face atât pe cale naturală, prin expunere la aer (este un proces îndelungat care durează câteva luni) cât
şi în cuptoare de uscare (proces care durează numai câteva zile). În ambele cazuri, uscarea trebuie
controlată pentru a se ajunge la umiditatea optimă şi pentru a se preveni deformările;

 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate (panel, placaj,

PAL, PFL etc.) în piese cu forme geometrice regulate şi fără defecte naturale (noduri, crăpături
etc.) sau de fabricaţie. Debitarea semifabricatelor se poate face în forme independente sau în
pachet. Nerespectarea strictă a dimensiunilor conduce la apariţia defectelor de asamblare sau la
imposibilitatea asamblării lor;
 tivirea, rindeluirea, retezarea şi frezarea se execută pentru: obţinerea unor grosimi dorite,
tăierea capetelor, înlăturarea marginilor, efectuarea profilelor de îmbinare (găuri şi cep, cozi de
rândunică etc.) sau a diferitelor profile decorative. De asemenea, se mai poate aplica o eroziune
mecanică (prin aşchieri controlate ale suprafeţei lemnului, cu ajutorul unor particule abrazive) în
vederea obţinerii unor ornamente în relief. Independent, se execută şi o serie de elemente
decorative în relief, care vor fi aplicate ulterior pe suprafaţa mobilei. Aceste elemente se pot
obţine prin dăltuire mecanică sau prin deformarea lemnului într-o formă sau într-o matriţă
metalică, la cald (presare) şi în condiţii de umiditate;
 furniruirea panourilor. Anterior furniruirii propriu-zise, furnirurile sunt sortate după textură,
nuanţă şi desen, în vederea obţinerii prin îmbinare a efectelor dorite iar suprafeţele pe care vor fi
dispuse sunt şlefuite, pentru o mai bună aderenţă. Apoi, plăcile de furnir se îmbină între ele cu
hârtie adezivă şi sunt lipite pe suprafaţa dorită prin intermediul unor cleiuri cu nuanţă similară
furnirului respectiv;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor cuprinde operaţiile de formare a ramelor sau a
panourilor, aplicarea bordurilor pe conturul plăcilor şi condiţionarea după încleiere. Aceste
operaţii se execută prin presare, la o temperatură de 30-35°C.

A doua mare grupă de operaţii tehnologice cuprinde operaţiile de finisare, care sunt următoarele:
  şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea suprafeţelor lemnoase. Şlefuirea şi chituirea se
efectuează pentru corectarea denivelărilor şi a asperităţilor existente, în vederea absorbţiei
uniforme a baiţului (în cazul unor suprafeţe necorectate, baiţul este asborbit neuniform, fapt ce
conduce la apariţia unor pete). Băiţuirea se realizează cu soluţii proaspete (cu o vechime de
maxim 3 zile din momentul preparării lor) de baiţuri organice în apă distilată. Folosirea unor
baiţuri mai vechi conduce la apariţia de pete pe suprafeţele lemnoase. Colorarea sau pictarea se
poate face prin pulverizare (totală, a întregii suprafeţe sau a anumitor zone, prin utilizarea de
şabloane) serigrafie, pictură manuală, prin tehnica tipografiei etc;
 lăcuirea necesită o pregătire anterioară a suprafeţelor, prin îndepărtarea prafului. Lăcuirea
propriu-zisă se execută cu lacuri pe bază de nitroceluloză, poliesterice sau cu lacuri mate. În
funcţie de tipul de lac utilizat, suprafeţele vor deveni: lucioase, tranparente, semi-mate, mate, cu
luciu înalt, opac etc.;
 lustruirea se realizează cu paste şi lichide speciale de lustruire (suspensii de material abraziv în
emulsii de substanţe uleioase în apă) sau cu materiale abrazive.

Ultima operaţie a procesului tehnologic o reprezintă montarea şi asamblarea mobilei, care constă în

îmbinarea elementelor constructive, a ansamblurilor şi subansamblurilor pentru obţinerea unor corpuri
rezistente şi cu dimensiuni stabile.
Montarea se realizează cu cepuri rotunde, cu şuruburi sau prin încleiere. Tot în această fază are loc şi
tapisarea, care poate fi clasică (cu arcuri, chingi şi cu materiale de umplutură clasice: iarbă de mare, fibre
vegetale) sau modernă (cu materiale de umplutură pe bază de polimeri, poliuretan etc.).
Calitatea corespunzătoare a pieselor de mobilier este determinată nu numai de calitatea materiilor prime
şi a materialelor auxiliare, ci şi de respectarea condiţiilor de calitate impuse la nivelul fiecărei faze a
procesului tehnologic de fabricaţie. Aceste condiţii se referă la: prescripţii constructive, prelucrări
mecanice, asamblare, încleiere, finisare, tapiserie şi planitate a panourilor libere sau montate în mobilă.
Prescripţiile constructive impuse produsului finit de mobilier sunt următoarele:

 părţile frontale perechi (uşi, sertare) la piesele de mobilă luate separat trebuie să prezinte acceaşi
textură şi culoare de furnir, iar restul panourilor să prezinte texturi asemănătoare;
 canturile vizibile ale panourilor din lemn masiv trebuie să prezinte culori apropiate de culoarea
suprafeţelor exterioare iar la cele protejate cu furnir, furnirul trebuie să fie din aceeaşi specie ca
cel folosit pentru suprafeţele exterioare;
 în zonele de montare a accesoriilor supuse la solicitări mecanice mari (balamale, limitatori etc.)
trebuie prevăzut adaosuri de lemn masiv;
 pe suprafeţele frontale trebuie evitate denivelări pronunţate sau unghiuri ascuţite pentru a se
preîntâmpina agăţarea hainelor sau eventualele răniri ale utilizatorilor;
 piesele de mobilă cu dimensiuni de gabarit mare (dulapuri cu 3 uşi etc.) vor fi executate, de
preferinţă, demontabile.

Prelucrările mecanice trebuie să se facă îngrijit, să respecte condiţiile de formă a pieselor, toleranţele şi
ajustajele de îmbinări şi asamblări prevăzute în standarde. Ele trebuie să fie executate după forma şi
dimensiunile accesoriilor, iar uşile şi sertarele să fie bine ajustate şi asamblate pentru a rezista la solicitări
repetate de deschidere şi închidere şi pentru a asigura o funcţionare uşoară.
Asamblarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să fie executată fără joc, pentru a se asigura soliditatea ansamblului şi pentru a se evita apariţia
de zgomote în timpul exploatării;
 mânerele, butonii, opritorii şi limitatorii de la uşi trebuie fixate solid prin cepuri rotunde sau prin
şuruburi;
 balamalele şi broaştele trebuie fixate solid prin şuruburi pentru lemn;
 uşile trebuie montate astfel ca la deschidere sau închidere să nu se producă smulgerea
balamalelor din şuruburi şi să rămână închise fără intervenţia broaştei sau a opritorului;
 capetele şuruburilor, în special cele aparente şi decorative, nu trebuie să prezinte urme de
şurubelniţă iar crestăturile capetelor trebuie orientate într-un singur sens;
 capetele şuruburilor sau ale altor organe de asamblare care rămân vizibile şi care prezintă pericol
de accidentare trebuie acoperite corespunzător.
Încleierea trebuie efectuată cu respectarea regimului de condiţionare impus de natura adezivului, pentru
a se evita curbarea panourilor. Încleierea trebuie făcută fără prelingeri de adeziv, cu o presiune
corespunzătoare naturii adezivului şi structurii lemnului, astfel încât la desprinderea forţată, suprafeţele
încleiate să prezinte urme de rupere a fibrelor lemnului.
Adezivul trebuie aplicat uniform, neadmiţîndu-se zone neîncleiate, pete de la pătrunderea adezivului la
suprafaţă, suprapuneri sau rosturi la îmbinarea foilor de furnir.
Abaterea admisibilă de la planitate a panourilor libere sau montate în mobilă este de 2 mm (pentru
panouri cu dimensiunea cea mai mare de maxim 1000 mm) şi 2‰ din dimensiunea cea mai mare care
depăşeşte 1000 mm.