1

SUBLIMUL PROSTIEI
în viața și opera lui Caragiale

Proștii mor, prostia e nemuritoare

Prostia e un fenomen asupra căruia nu te poți apleca fără implicare. Ca s-o observi, s-o
constați e necesar s-o asumi o vreme ca să o poți contempla. De-aci o să te poți detașa și,
eventual, amuza sau chiar produce umor. Ceea ce desigur, te-ar și scoate din sfera implicării.
Prostia are farmec, e seducătoare, e inspirantă, e formatoare. Probabil că așa funcționează
și la Caragiale, la personajele lui, alături de care alegem de fiecare dată să mergem fără sa
judecăm, cu pudoare, indiferent că sub o formă sau alta trivialitatea si imoralitatea sunt
implicite.

Așa cum Nicolae Cretu scrie in articolul Prostii lui Caragiale, Acuzele de imoralitate si
trivialitate l-au urmarit inca de la O noapte. Daca e vorba de comedii, in aceeasi directie au
tras si tiparele de intriga. Si tocmai supralicitarea importantei lor in definirea autenticei
naturi a comicului la Caragiale poate deveni un mare obstacol in calea delimitarii realei lui
originalitati. In ciuda aparentelor, nu atat „orbirea" barbatului incornorat (radem de ea,
desigur, dar nu ea e tinta esentiala), ci „ambitul" de „comersant" al protagonistului, ideea sa
de „rang" social, a carui imagine el are orgoliul - caricatural, dar orgoliu totusi - de a o apara.
Totul in rest e pretext favorabil dilatarii acestei imagini de sine: si „onoarea de familist", si
ipostaza de protector al lui Chiriac, amantul (Vetei) care „consimte", si locul lui in ierarhia
„garzii civice", lecturile („explicate" de Ipingescu) din „Vocea patriotului nationale", si
infatuarea in rolul de pater familias, binecuvantator al mariajului viitor, Zita - Venturiano. Pe
Titirca il prosteste rigiditatea fixarii lui in rama unui „rol" si a unei „imagini", in care sunt
adevaratele surse ale orbirii sale comice.
Si personajele din O scrisoare pierduta sunt prizonierele „mastilor" si „rolurilor" lor de pe
scena sociala. Trioul Trahanache-Zoe-Tipatescu este un triunghi adulterin, tihnit, „armonios"
chiar, pana cand epistola amoroasa cu pricina trezeste in Catavencu aspiratii de challenger
in arena ambitiilor politice. Jocul de pur hazard al repetatelor pierderi si regasiri ale armei de
santaj si anularea „victoriei" de final al conflictului comic prin trimiterea „de la centru" tot a
unui santajist („Agamita" Dandanache) imprima mai multa originalitate intrigii, insa ceea ce
constituie cea mai pretioasa calitate a artei caragialiene este subminarea ironica, deplina si
continua, a „dramatismului" confruntarii de orgolii si pofta de „putere", dindaratul careia se
lasa intrevazute adevaratele fire ale unor povesti de alcov, ridicolul, minciuna de fapt ale
oricarei posturi „combative". Agitatia din campul „politicii" nu e, si ea, decat reversul de
autoiluzionare al unor existente de un mare si de nevindecat vid: in ultima instanta, tot o
forma de autoinselare, de prostire de sine, in care se amesteca o anume mecanica a
rolurilor sociale si o inconstienta fuga de golul launtric.
Dar cota cea mai inalta a ironiei autorului, pe tema „prostiei" si a prostirii, e atinsa in Conu
Leonida fata cu reactiunea, in care protagonistul, socialmente mai marunt si decat Titirca, e
in intregime un produs al lecturii de gazeta si al propagandei. Lui „gazeta" ii ofera tocmai
ceea ce viseaza ca lume ideala, aproape un soi de „Pays de Cocagne", taram in care, in loc de
rauri de lapte si miere, curg binefacerile „republicii" in intelesul ei leonidian: lefuri tuturor,
„basca pensiile", legea „de muraturi" (stingerea datoriilor: moratoriu). E drept ca Efimita,
convertita subit la „republicanism", are o mare incertitudine cu privire la sursa banetului

1
 2

distribuit de stat, daca „niminea nu mai plateste bir". Dar teoreticianul Leonida ii replica pe
un ton de o seninatate dezarmanta: „Treaba lui!" (- a statului). In fond, Leonida e incarnarea
ipostazei de „cetatean" care e bucuros sa se lase prostit: gazeta ii ofera pe tava idealul lui
fantasmatic.
Pe Caragiale il intereseaza mecanismele prostirii, fie ca insul este prostit de altii, cu intentie,
fie ca, daca asta nu se intampla, „cetateanul" se da peste cap sa se prosteasca el insusi.
Deși produce analize, observații profunde cu personajele lui, Caragiale nu se lasă
neîngrijorat de fenomenologie. Pe care însă e conștient că n-o poate combate. Un cu totul
alt tip de analiză produce în articolele și corespondența lui.
La o manifestare plănuită de Societarea Presei în perioada 14-17 mai 1892, marele
dramaturg I.L.Caragiale a răspuns la un interesant chestionar. Acesta se intitula “Plebiscitul
presei” şi era adresat mai multor personalităţi ale vremii, între care: B.P. Haşdeu, Alexandru
Macedonski, Alexandru Vlahuţă, Victor Babeş, dr. Mina Minovici.
Aşadar, cu mai bine de un secol în urmă, în Cişmigiu, un ziarist punea întrebări şi completa
apoi răspunsurile date de Caragiale. Toate aceste răspunsuri sunt cuprinse într-o broşură din
care în anii ’80, dr. Nicolae Vătămanu a extras câteva şi le-a publicat într-unul din volumele
sale. 
Iată câteva scurte fragmente din acel volum cu ironicele răspunsuri date de I.L. Caragiale.
“Care sînt calităţile favorite ale unor femei? Adesea…defectele aceleia pe care o iubeşti…În
ce epocă v-ar plăcea să trăiţi? Pentru trecut, în nici una; pentru viitor, într-una cât s-ar putea
mai îndepărtată. Ce defecte aţi scuza mai uşor? Acelea pe care le am şi eu. Ce iubiţi mai
mult? Călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli? Ce misiune susţineţi că e mai bună? Aceea
care durează mai mult timp şi e plătită cu o bună diurnă. De ce vă e frică? De proştii răi!
Care vă este actorul favorit sau actriţa favorită?...Toţi îmi sunt prieteni…Actriţa preferată?
Bine, domnilor, se fac asemenea întrebări unui om însurat? Care vă este floarea favorită?
Oricare, numai să nu fie retorică! Care vă este ştiinţa şi arta favorită? Tocmai acelea pe care
nu le cunosc deloc: matematicile şi muzica! Care vă este mâncarea preferată? Ce-o fi, afară
de cele care nu-mi plac! Care este vinul favorit? Toate…care sunt bine născute şi bine
crescute”.

Caragiale îngrijorat de starea publicisticii românești scrie un amplu articol pe marginea

prostiei, inspirandu-se din surse externe. Mai jos, articolul integral...

Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii
românești și îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări ? O
fi disproporția dintre mijloacele intelectuale și năzuința de a înfățișa ceva în viața publică ? O
fi năzdrăvănia copilărească a unei societăți tinere chemată la o viață prea matură pentru
puterile încă necoapte ale multora? 
În privința acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenția oamenilor de
știință, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La
Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan își
cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual,
adică în idei, și prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată
vom căuta să găsim din punctul de vedere întâi lămuririle ce ne trebuiesc. 
Mai întâi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înțelege rău decât a nu
înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției. Pretenția ne lovește prin
contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.”. 

2
 3

Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de
exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunță ? După titlul ei,
foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște
deosebite vederi asupra atâtor însemnate chestiuni dezbătute și cercetate cât mai adânc
posibil. Ce ni se dă ? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă și o vădită
ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere. 
O foaie politică, având pretenția să critice starea financiară și economică a țării, scrie de
exemplu pe nerăsuflate: 
„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă și corupțiune, atitudinea duplice și
plină de finețe ordinară a contribuit a înregistra pentru colectivitate, atât în întru cât și în
afară, atâtea succese aparente, fie chiar cu prețul unor dureroase și penibile sacrificii
impuse țării, din nenorocire însă în chestiunile economice și financiare, aptitudinile și
inteligența acestei colectivități nu corespund deloc nevoilor situațiunei, și se afirmă cu totul
neputincioasă de-a învinge dificultățile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea
însăși le provoacă prin imprudențele, versatilitatea și incapacitatea sa notorie.” 
Ni se anunță o cercetare asupra finanțelor și economiei și ni se dă extravaganțe de acestea.
Care este numele acestei nepotriviri ? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său. 
Să lăsăm însă strâmtele exemple individuale cu care n-am putea sfârși niciodată, și să luăm
un exemplu mai larg. 
Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic;
dânșii sunt colegi de barou și își aleg pe decanul lor de conductor politic ! Fiecine înțelege că
voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretențiunea nici mai
mult, nici mai puțin decât să ia frânele guvernului în mână. Presupunând că d-l Vernescu ar
fi chemat odată să formeze un cabinet și apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale
desigur nu i-ar fi de ajuns, și atunci s-ar întâmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se
anunță, și ceea ce ni se dă”, despre care vorbește d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea
pretenția, dar nu mijloacele pentru a guverna. 
Însă în politică, se va zice, nu atât numărul cât greutatea se socotește. Atât mai rău pentru
grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaște lumea de la noi e știut că, din punctul de
vedere al capacităților politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atât de mare nepotrivire
între pretenție și mijloace. 
Pretenția neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societății noastre, în știință, în
artă și mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan când ar citi studiile financiare
ale României ? Când ar vedea că în privința instrucției Națiunea voiește numaidecât să ne
potrivim cu Saxonia și cu Würtembergul ? Când ar auzi că un bărbat politic nu are altă
dorință decât ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume?
Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicațiuni
extravagante, prin don-chișonade și caricaturi politice: pretenția lipsită de mijloace.
O mișcare de reacțiune în contra acestei boli se va face desigur; această mișcare a și început.
Bunul-simț politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surâde la frazele umflate
și extravagante. 
Pe zi ce trece cultura se lățește, și dacă astăzi nu avem încă acea mișcare multiplă și
ordonată a vieții publice, pe care o au țările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizație, avem
însă un bun simț național caracteristic, mult mai durabil decât boala trecătoare a
blagomaniilor și pretențiilor ridicule. 
A fost un timp când tiradele de liberalism mistic, de don-chișonade politice, de articole
isterice găseau admiratori; mai târziu succesele acelora au scăzut, și astăzi putem zice că e

3
 4

aproape imposibil. 
Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să
dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proștii mor, dar prostia e
nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului,
să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică. 
[Voința națională, II, nr. 322, 20 august 1885]

Cu şampanie, în vizită la deţinutul Goga 

Deşi a activat o scurtă perioadă ca revizor şcolar în nordul Moldovei,  Caragiale a rămas cu
multe amintiri din acele vremuri. După aproape trei decenii, în urma unei vizite pe care i-a
făcut-o lui Octavian Goga, aflat în detenţie la penitenciarul din Seghedin, Nenea Iancu i-a
povestit o întâmplare haioasă petrecută în anii în care era revizor şcolar la Neamţ.    Episodul
a fost făcut cunoscut apoi de Goga, în lucrarea „Amintiri despre Caragiale”.     „La Seghedin,
în închisoarea unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară”,
mărturisea Octavian Goga despre întâlnirea cu Nenea Iancu. Aflat la Berlin, Caragiale îi
trimitea zi de zi cărţi poştale, telegrame sau pachete cu cărţi nemţeşti, iar într-una din zile
(martie 1911) a venit personal să stea de vorbă cu scriitorul întemniţat.     „... Uite, ţi-am
adus nişte merinde şi două sticle de şampanie, să le bem noi laolaltă aici în Kecskemet, la
magyar kiralyi allamfoghaz (Închisoarea regală maghiară de stat), mă rog frumos...”   Cu un
an înainte de a muri (9 iunie 1912), la vârsta de 59 de ani, Nenea Iancu era descris de Goga
„mai tânăr ca oricând”.    „Se plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi, se oprea câteodată, îşi
potrivea ochelarii de după care strălucea acelaşi neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi
vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna”.   Pilda cu
iapa nărăvaşă  În cele trei ore în care a fost în vizită, Caragiale i-a povestit lui Goga şi un
episod din vremea în care era revizor şcolar la Piatra Neamţ.   „Trenuri nu găseai prin
Moldova, mergeam la inspecţii călare ... Avea popa o iapă murgă ... Zic, ... Popa zâmbea. . Şi-
am plecat ...”    Nenea Iancu avea însă destul de mult de furcă în a stăpâni iapa, după cum el
însuşi povestea:     „Cât m-a zolit iapa ceea, mă ... Oricum dam din căpăstru ieşea rău ... N-o
puteam cârmui nicidecum...”   La revenirea din inspecţie, Caragiale a purtat un dialog
spumos cu preotul de la care împrumutase iapa, redat în amintirile lui O. Goga:    „M-am
intors la vreo doua ceasuri tot apă: - Părinte, cât face iapa asta? - Face zece galbeni! - Ei, pui
d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, a-n asta-i om... ”   Proprietarul iepei nărăvaşe i-a dat
lui Caragiale şi soluţia pentru a o putea stăpâni şi conduce pe drumurile lungi din inspecţii:  
„Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învăţăm năravul ... Ştii ce? Când o încaleci şi
ajungi la o răspântie, dacă vrei să apuce la stânga, tu să tragi de frâu la dreapta ... Da' să
tragi cumplit, auzi ... Să vezi c-o ia la stânga ... ”    Caragiale a menţionat că i-a urmat sfatul
preotului, iar concluzia sa a fost: „Ei vezi, la prost, trebuie meşteşug, nu glumă ... Ascultă-mă
...”

Autoironia lui Caragiale, pe care astăzi o regăsim din plin la Andrei Pleșu (care rezervă ample
spații de discurs public despre prostie), e până la urmă o redutabilă armă împotriva prostiei
însăși. Pleșu spune că prima remarcă pe care un om inteligent o face despre sine este aceea
că nu știe nimic, ca o parafrază la dintâiul inteligent al istoriei Socrate și în totală opoziție cu
un prost care întotdeauna știe, explică, furnizează soluții. Așa e la Caragiale! Și asta cred că
m-a determinat să mă opresc asupra acestui titlu... Convingerea că personajele lui nu sunt
rele, nu sunt periculoase. Iar din toate, oricât de încurcate, ne salvează umorul! Ca ultimă

4
 5

armă împotriva prostiei! Într-o lume plină de proști, Caragiale alege sa-și salveze
întotdeauna publicul. După cum tot el spunea:

Se poate glumi?
Da şi nu.
Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate - cu oameni bolnavi.
Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate - cu oameni de spirit.
Nu se poate - cu oameni proşti.
Se poate - cu literaţi şi artişti.
Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice.