FIZIOLOGIA CIRCULATIEI

VENOASE

FIZIOLOGIA CIRCULATIEI
LIMFATICE
 CIRCULATIA VENOASA
Dupa ce a cedat oxigenul si
substantele nutritive la nivelul retelei
capilare, sangele incarcat cu CO2 se
intoarce prin vene la nivelul inimii drepte
→ pompat in mica circulatie in vederea
indepartarii acestuia si reoxigenarii la
nivelul alveolo-capilar.

Sistemul venos al marii circulatii:

venule, vene mici, mijlocii si mari → AD
(regim de joasa presiune)
Particularitati morfo-functionale ale
sistemului venos
Proprietatile functionale ale venelor:
- extensibilitatea
- contractilitatea
Extensibilitatea (distensibilitatea) – 6-10
ori mai mare decat a arterelor.
Distensibilitatea totala (complianta) =
modificare de volum determinata de
modificarea presiunii.
Volumul venelor x3 decat al arterelor;
distensibilitatea x8; complianta x24
Curba presiune-volum evidenţiază
fenomenul de histerezis (o parte din energie
este înmagazinată în timpul distensiei şi nu
este recuperată în timpul revenirii venelor la
dimensiunile iniţiale).
In cazul unei creşteri de volum rapide
presiunea înregistrează o creştere iniţială,
urmată de o scădere fără modificarea
volumului, aspect numit fenomen de
recuperare.
In cazul distensiei venoase la presiune
constantă creşte volumul, aspect numit
fenomen de fluaj.
Dacă presiunea externă este mai mare decât
presiunea luminală, vena este aplatizată,
curgerea făcându-se prin cele două porţiuni
laterale cu aspect tubular rămase deschise.
Pe măsura creşterii presiunii transmurale
forma secţiunii transversale se modifică spre
elipsă şi cerc, cu creşterea ariei
corespunzătoare.

La creşteri ulterioare de presiune transmurală

(>10 cm H2O), tensiunea parietală urmează
legea Laplace pentru secţiune circulară, iar
panta curbei presiune-volum este mult mai
mare.
Contractilitatea venelor este asigurată prin
prezenţa de muşchi neted şi inervaţia
simpatică (tonus venos) şi are rol în
depozitarea şi mobilizarea de sânge în funcţie
de necesităţi; prin contractia venelor →
modificarea intoarcerii venoase → DC

Conductanţa venoasă variabilă permite

variaţii de debit sanguin în funcţie de diametrul
venos.

Tonusul musculaturii netede influenţează şi

distensibilitatea peretelui venos.
Relaţia dintre volumul venos şi presiunea
venoasă evidenţiază deplasarea curbei
presiune-volum spre stânga pentru domeniul
de presiune redusă.
Pentru aceeaşi presiune se observă diferenţe
de încărcare cu sânge a sectorului venos mai
ales în partea medie a curbelor, adică pentru
aceeaşi presiune cantitatea de sânge este net
superioară în vasele cu perete relaxat.
Constricţia venelor destinse are un efect
evident mai important privind variaţia de
volum, adică mobilizarea sângelui (în limitele
de funcţionare eficace a muşchiului neted).
 Caracterele circulatiei venoase
Circulaţia venoasă face parte din
sistemul de joasă presiune, alături de
circulaţia capilară, circulaţia pulmonară şi
circulaţia limfatică.
- calibrul vascular creşte progresiv
dinspre periferie spre cord, iar suprafaţa
totală de secţiune scade progresiv.
- viteza de circulaţie : 10-25 cm/s în
vena cavă inferioară; 7-10 cm/s în vena
cavă superioară.
- viteza de curgere este mai mica decât în
artere, deoarece la acelaşi debit total
(debit cardiac = retur venos) în vene
secţiunea totală este mai mare de ~3 ori.
- curgerea sângelui în vene este non-
pulsatilă şi non-turbulentă.
- volumul de sânge prezent la nivelul
venelor este net superior celui din
sectorul arterial
- rezistenţa la curgere este mică.
- presiunea este scazută.
 Presiunea venoasa
In decubit dorsal toate venele sunt ~ la
nivelul AD şi presiunea este egală.

In marea circulaţie presiunea venoasa

scade:
- de la 12 mm Hg în capilarele venoase
- la 7-8 mm Hg în venele mici,
- la 3-4 mm Hg în venele mijlocii,
- la 0-2 mm Hg în venele mari.
Variaţii ale presiunii venoase determinate
de:
fluctuaţiile de presiune din AD în cursul ciclului
cardiac;
variaţii legate de ciclul respirator;
= fenomene de aspiraţie, presiunea putând
coborî în inspirul forţat până la - 4 mm Hg.
Presiunea venoasă poate fi determinată
(măsurată şi înregistrată) direct, atât la nivelul
venelor superficiale (presiune venoasă
periferică, 4-12 cm H2O), cât şi în venele
intratoracice (presiune venoasă centrală, 6-16
cm H 2O).
 Determinarea directă necesită punerea în
contact a lumenului venei cu un dispozitiv
manometric / un traductor de presiune;

- flebomanometria prin metoda sângerândă

(manometrul cu apă).
- variaţiile presiunii venoase pot fi înregistrate
(jugulograma) prin plasarea unui traductor
piezoelectric pe tegumentul supraiacent unei
vene suficient de superficiale.

Presiunea venoasă este mai scazută în inspir

şi creşte în efort.
 Variaţii fiziologice apar în
▪ efort fizic,
▪ stări emoţionale,
▪ modificări posturale.
▪ in ortostatism la nivelul membrelor inferioare
presiunea venoasă este 90 mm Hg, în timp ce
la jugulară este 0 mm Hg.

Variatii patologice se înregistrează în:

insuficienţa cardiacă dreaptă, pericardite,
compresiune venoasă, şunt arterio-venos.
Scăderi patologice apar în colaps, şoc, varice.
Jugulograma reprezintă înregistrarea
presiunii venoase sistemice “centrale” :
= presiunea din atriul drept reflectată ca
modificări de calibru la nivel jugular,
captate cu traductor piezoelectric.
In cursul ciclului cardiac apar trei
deflexiuni pozitive (a, c, v) şi două
negative (x, y), care corespund
modificărilor de presiune în atriul drept :
• a - sistola atrială,
• c - bombarea planşeului AV spre atriu în
sistola ventriculară isovolumică,
• x - coborârea imediată a planşeului
atrioventricular în timpul ejecţiei,
• v - restabilirea poziţiei iniţiale a planşeului
în diastola ventriculară izovolumică, în
paralel cu acumularea sanguină atrială
prin retur venos,
• y - evacuarea rapidă a sangelui în
ventricul la începutul umplerii ventriculare.
 Modificari patologice ale
jugulogramei:
- fibrilaţia atrială dispare unda a datorită
absenţei unei sistole atriale eficace.
- insuficienţa tricuspidiană:
- unda a pare mai redusă,
- depresiunea x este redusă,
- dispare sau este înlocuită de unda pozitivă R
(de regurgitare),
- unda v fiind mai amplă;
- undele c, R, v se pot contopi într-o amplă
undă pozitivă sincronă cu sistola ventriculară,

- depresiunea y este mai profundă decât în

- stenoza tricuspidiană:
- unda a este mai amplă,
- unda c este mai scurtă,
- depresiunea y diminuă pâna la
dispariţie.
- pericardita constrictivă:
- unda a este mai amplă
- depresiunea y este mai profundă.
- insuficienţa cardiacă dreaptă şi în cea
globală:
- unda a creşte foarte mult,
- depresiunea y diminuă.
Factori ce determină şi influenţează
circulaţia venoasă

Activitatea de pompă a inimii

Intoarcerea venoasă este rezultatul diferenţei
de presiune dintre capilare şi atriul de
destinaţie, curgerea sângelui în vene spre
cord fiind deci în ultimă instanţă determinată
de pompa ventriculară din circuitul respectiv
(ventriculul stâng pompează sângele prin
arterele, capilarele şi venele din circulaţia
sistemică, până în atriul drept).
 Sistola ventriculului stâng determină un
gradient presional (capilare arteriale 30-45
mm Hg, capilare venoase 10-15 mm Hg,
vene 5-7 mm Hg, atriu 0 mm Hg).
Factorii care contribuie la întoarcerea
venoasă sau o influenţează:
a. volemia, debitul cardiac şi rezistenţa
periferică,
b. complianţa şi statusul contractil venos
(venoconstricţia simpatică scade complianţa
şi creşte presiunea venoasă),
c. presiunea hidrostatică şi valvele venoase,
d. efectul de aspiraţie al ventriculului drept,
e. pulsaţiile arterelor învecinate,
f. modificările presiunii abdominale şi toracice
(aspiraţia toracică, determinată de presiunea
negativă intratoracică în inspir; se amplifică
în efort şi este eliminată în respiraţia
artificială).
g. contracţia muşchiului scheletic poate
determina o presiune externă de 100-150
mm Hg, în cazul mersului realizând o
adevărată pompă periferică.
Alterarile sistemului valvular venos
scad semnificativ intoarcerea venoasa
in ortostatism la nivelul membrelor
inferioare, cu aparitia varicelor
(dilatatiile venelor superficiale) si
cresterea presiunii hidrostatice, cu
alterarea schimburilor de la nivel capilar,
cu acumularea de lichid si metaboliti in
interstitiu, sub forma edemelor.
 CIRCULATIA LIMFATICA
Sistemul limfatic = cale derivată de drenaj a
lichidului interstiţial, care este în relaţie de
schimb cu plasma la nivelul capilarelor
sanguine, prin difuziune dar şi în masă,
conform echilibrului Starling (filtrare la nivelul
capilarelor arteriale şi reabsorbţie la nivelul
capilarelor venoase).

Elementele componente: vasele limfatice

(capilare, vene, colectoare limfatice) şi
ganglioni limfatici.
 Limfa se formeaza din lichidul interstiţial la
nivelul capilarelor limfatice şi este drenată prin
vase de calibru mai mare pâna în venele
subclaviculare:
- dreapta pentru canalul limfatic drept, ce
transportă limfa din membrul superior drept şi
jumătatea dreaptă a capului, gâtului şi
toracelui (parţial);
- stânga pentru canalul toracic, ce transportă
limfa din restul corpului.
Sunt lipsite de circulaţie limfatică: ţesuturile
epitelial, osos, cartilaginos, sistemul nervos
central.
 Capilarele si vasele limfatice
Situate în apropiere de capilarele venoase,
capilarele limfatice au aspect incipient în fund de sac,
au diametru de 20-30 μm, mai mare decât capilarele
sanguine, şi sunt în număr mai mic decât acestea.
Celulele endoteliale care formează peretele
capilarului limfatic prezintă filamente citoplasmatice
contractile, sunt conectate prin rare joncţiuni
intercelulare de tip aderent, dar nu prezintă joncţiuni
strânse şi sunt dispuse parţial suprapuse, cu spaţii
intercelulare de ordinul μm, realizând structuri de tip
valvular, în care marginea celulei externe este
ancorată în ţesutul înconjurător prin legături cu fibrele
de colagen.
 Aceasta strucrura permite drenarea de lichid
interstiţial şi asigură permeabilitatea pentru moleculele
mari.

Dispozitivul valvular favorizează formarea limfei,

fiind deschis când ţesutul este destins prin
acumularea de lichid interstiţial şi închis când
presiunea din capilarul limfatic este superioară celei
interstiţiale.

Muşchiul neted din peretele vaselor limfatice

asigură prin contractilitatea sa modificări de calibru şi
de presiune luminală, datorită prezenţei de valvule ce
împiedică refluxul limfatic.
 Formarea limfei
Compoziţia limfei prezintă caracteristici regionale în
ce priveşte concentraţia proteică, aceasta fiind în
medie de 20 g/l, cu valori crescute în ficat (60g/l) şi
intestin (30-50 g/l). Concentraţia de lipide este de
1-2% la nivel de canal toracic.
Debitul limfatic de repaus :
- canal toracic 100 ml/h;
- alte colectoare 20 ml/h;
- total 120 ml/h;
- 1/100 din debitul de filtrare la nivelul capilarelor
arteriale;
- ~ 3,5 l/24 h (echivalent cu volumul plasmei sanguine).
Factorii care determină variabilitatea
debitului limfatic:
presiunea hidrostatică interstiţială (debitul
limfatic creşte de 10 ori pentru variaţia
acestei presiuni de la -6,3 mm Hg la 0 mm
Hg),
creşterea presiunii sângelui capilar,
scăderea presiunii oncotice a plasmei,
creşterea presiunii oncotice interstiţiale,
creşterea permeabilităţii capilare.
▪ rata de formare a limfei într-un ţesut poate
creşte de 10-15 ori în condiţiile în care se
modifică raportul dintre presiunile
transparietale la nivelul capilarelor sanguine
sau coeficientul de filtrare al peretelui;
limfa este diferită în cele două cazuri;
concentraţie mai mică în primul caz;
mai mare în al doilea caz.
Factori determinanti ai circulatiei limfatice

Circulaţia limfatică este determinată de rata

de formare a limfei din lichid interstiţial, adică
de pătrunderea lichidului interstiţial în
interiorul capilarelor limfatice, fenomen
guvernat de presiunile exercitate la acest
nivel.
La acestea se adaugă funcţionarea
capilarelor limfatice ca o pompă, prin cuplul
funcţional dintre fibrele mioendoteliale şi
dispoziţia valvulară.
Vasele limfatice acţionează ca pompe segmentare
(presiunea dezvoltată este de până la 25-50 mm Hg),
pe baza contracţiei muşchiului neted parietal (miogenă,
determinată de distensie) şi a valvelor prezente (la
distanţe de câţiva mm în vasele mari şi chiar mai
aproape în cele mici).
Contracţia segmentară a vaselor limfatice se
produce la intervale neregulate de timp (de câteva ori
pe minut), frecvenţa crescând cu creşterea presiunii.
Prezenţa valvelor determină unidirecţionalitatea
fluxului limfatic şi asigură coordonarea contracţiilor
miogene; contracţia unui segment este urmată de
distensia segmentului din aval, ce determină
contracţia acestuia.
 Rolul circulatiei limfatice
Circulaţia limfatică asigură drenajul
lichidului interstiţial, cu reglarea presiunii
interstiţiale, precum şi recuperarea de
proteine, cu menţinerea unei concentraţii
proteice scăzute în interstiţiu.
Fluxul limfatic este în funcţie de proteinele
filtrate.
Insuficienţa funcţională a circulaţiei limfatice
se traduce prin edem (alb, moale, nedureros,
generalizat).
 Funcţia principală a circulaţiei limfatice este de
readucere în circulaţie a excesului de lichid interstiţial
şi de transport al particulelor voluminoase (proteine:
~2 g/dl periferic, ~6 g/dl hepatic, ~4 g/dl central) din
interstiţiu în sânge; acestea nu pot intra în sânge
direct prin peretele capilarelor sanguine.
Circulaţia limfatică este un factor de control al
lichidului interstiţial privind conţinutul de proteine,
volumul şi presiunea sa.
Rolul de drenaj al lichidului interstiţial şi de
recuperare a proteinelor din interstiţiu sunt
interdependente; menţinerea unei presiuni oncotice
reduse în interstiţiu limitează excesul de fluid filtrat din
capilarele sanguine, ce ar trebui readus în circulaţie
pe cale limfatică.