Nicoleta-Lorena Matei (Giurcanu)/Semestrul al II-lea/anul școlar 2019-2020

Curs/Mutații și performanță economică în perioada comunistă

VASILE BUGA, Lumini și umbre. Relațiile economice româno-sovietice 1965-1989, INST,

București, 2019

Vasile Buga este un distins diplomat și istoric român, s-a născut pe data de 19 decembrie
1938, în comuna Sărățeanca, jud. Buzău. A fost primul diplomat care a contribuit la conferirea unei
noi dimensiuni a colaborării pe linia arhivelor centrale din România și Federația Rusă, exact în
perioada în care autoritățile sovietice au fost mai permisive cu accesul străinilor la unele documente
esențiale. A sprijinit, de asemenea, procesul înființării primei Comisii a Istoricilor Români și Ruși,
devenind, ulterior, vicepreședinte al părții române în cadrul acesteia. După ieșirea la pensie,
istoricul diplomat și-a continuat activitatea ca cercetător științific la Institutul Național pentru
Studiul Totalitarismului al Academiei Române, inclusiv în calitate de coordonator al Centrului de
Studii Ruse și Sovietice, care poartă numele reputatului istoric ,,Florin Constantiniu”.
Lumini și umbre. Relațiile economice româno-sovietice 1965-1989, INST, București, 2019,
este o continuare a celor două volume anterioare consacrate de autor evoluției relațiilor politice
româno-sovietice în anii 1965-1989: Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965-1989 și
Sub lupa Moscovei. Politica externă a României. 1965-1989.
Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două
decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Autorul a mărturisit că, lucrând asupra cărții, a introdus în circuitul științific un volum mare
de noi date din arhivele de dinainte de 1989, ale MAE român și ale Arhivelor Naționale.
Lucrarea se deschide cu „Argumentul” autorului, și este departe de a fi una „arida” (epitet
preluat de la autor), acesta încearcă sa ne atragă atenția ca „lucrarea de față reprezintă o încercare de
analiză obiectivă a evoluției sinuoase a relațiilor economice româno-sovietice, într-o perioadă
complexă a istoriei contemporane a României”. La temelia analizei efectuate de autor se află
documente păstrate în arhivele românești și sovietice, lucrări ale unor autori români și ruși, precum
și din alte țări. Scopul a fost acela de a introduce în circuitul știintific din România surse, studii și
articole, opinii mai puțin sau deloc cunoscute cititorului român.
Lucrarea de față tratează evoluția relațiilor economice româno-sovietice, pe parcursul a două
decenii și jumătate (1965-1989), după o lungă perioadă de dependență, determinată de intrarea
României, din toamna anului 1944, în sfera de influență a Moscovei. Sunt evocate eforturile
României de a pune pe o bază echilibrată relațiile economice cu URSS, oscilațiile provocate de
opțiunile diferite din politica externă, ceea ce nu a împiedicat însă creșterea continuă a volumului
schimburilor bilaterale, în forme noi de colaborare, pe măsura potențialului economic al celor două
țări.
Cartea este structurata pe 5 capitole, fiecare capitol cuprinzand alte subcapitole, numerotate
cu litere mici de tipar, in ordine alfabetica.Toate cele cinci capitole ale lucrarii sunt presarate cu
stenograme adunate din arhivele romanesti si sovietice.

1
CAPITOLUL 1. Evoluția relațiilor economice româno-sovietice în anii 1945-1965

Primul urmărește în mod gradual relațiile economice și politice româno-sovietice, începând

cu „Povara Convenției de Armistițiu” din 1944 și terminând cu „Limpezirea apelor. Convorbirile
româno-sovietice. Moscova, iulie 1964”. Cititorul va face cunoștintă pe toată perioada lecturii cu
foarte multe citate din documentele arhivelor și va fi impresionat de eforturile României de a pune
pe o baza echilibrată relațiile economice cu URSS. România a fost obligată imediat după semnarea
la 12 septembrie 1944 a Convenției de Armistițiu, să se concentreze în condiții extrem de vitrege, în
plină desfășurare a războiului pe indeplinirea strictă a prevederilor acesteia. Prin articolul 11 din
Convenția de Armistițiu, România era obligată să platească 300 milioane dolari SUA, (în valuta
anului 1938), plătibili timp de 6 ani în marfuri, (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase,
vase maritime și fluviale, diverse mașini).

În perioada 23-25 ianuarie 1945 reprezentanții părții române au prezentat celor de la

Moscova situația economică grea din România, precizând că zonele cele mai fertile ale țării
fuseseră afectate de secetă și că exista pericolul de a nu se putea asigura nici măcar necesarul pentru
consumul intern de cereale. S-au prezentat, de asemenea dificultătile întampinate de guvernul
român în asigurarea întreținerii Armatei Roșii staționate pe teritoriu românesc.

În acest capitol este scoasa în evidență implementarea tehnologiei sovietice în România, care
a dus la dezvoltarea industriei românești. În legătură cu obligația livrării de cereale a României către
URSS, pe perioada secetei (1945) aflăm ca reprezentanții guvernului sovietic cad de acord să amâne
pe anul următor livrarea celor 20 mii tone de grâu și 44 mii tone porumb.

În această parte a cărții sunt prezentate opinii diferite ale cercetătorilor români și ruși despre
preluarea modelului stalinist de construire a socialismului în țările Europei de Est. Întrebările
acestora rămân să primească și azi răspunsuri ipotetice. Istoricul Florin Constantiniu își pune singur
întrebarea : „Oare, Stalin avea un plan pe etape de comunizare a spațiului intrat în zona de influență
sovietică sau acesta a reacționat la contexte politico-militare și abia în a doua jumătate a anului
1947- replica la planul Marshall - a decis să impună modelul sovietic”? Nu există documente care
să confirme răspunsul lui Stalin la toate aceste idei iar cercetătorii ruși consideră că Stalin intenționa
să creeze un brâu de securitate prin instalarea în aceste țări a unor regimuri prietenoase URSS sau
organizarea internă a acestora după modelul sovietic.

Istoricul Dan Cătănuș, făcând un rezumat al evoluției ulterioare a României, subliniază că

„va urma schema generală: va respinge planul Marshall, sub pretextul imixtiunii în treburile interne,
va elimina ultimii tovarăși de drum din guvern (noiembrie 1947), va aboli monarhia prin forță,
proclamând Republica Populară (la 30 decembrie 1947), va aproba o constitutie de tip sovietic
(aprilie 1948), va declanșa procesul de naționalizare (iunie 1948), apoi pe cel de colectivizare
(martie 1949). În Romania, modelul sovietic și-a pus amprenta mai mult decât în celelalte țări din
sfera de influență a URSS, pe accentul pus pe colectivizare, industrializare masivă, neglijarea
producției bunurilor de larg consum.

Cu prilejul întâlnirii din 7 februarie 1948 a liderilor romani cu V. Molotov, Gheorhe

Gheorgiu-Dej, aflăm despre înțelegerea dintre guvernele român și bulgar privind construirea unui
pod peste Dunăre. Gheorgiu-Dej a precizat că partea română dorea „să infăptuiască o dorință a
tovarășului Stalin privind construcția canalului dintre Dunăre și Marea Neagră”, precizând că la
edificarea celor două construcții puteau fi atrase și alte țări, de exemplu, Cehoslovacia, Polonia și
Bulgaria.

2
 Odată antrenată în programul de dezvoltare a economiei, conducerea română s-a confruntat
cu o lipsa acută de cadre pregătite, aceasta fiind nevoită sa apeleze foarte des la sprijinul conducerii
sovietice. Această nevoie asiduă de asistență tehnică sovietică în soluționarea unor probleme
importante ale economiei, s-a materializat la 5 februarie 1950, încheindu-se astfel o Convenție
privind detașarea de specialiști sovietici în România.
În următorii ani au fost puse bazele unor înțelegeri bilaterale, iar la data de 8 mai 1945 a fost semnat
un acord comercial cu URSS, prin care urmau să se creeze viitoarele societăți mixte sovieto-
române. Ulterior, la 31 martie şi 18 septembrie 1954, 12 din 16 societăţi au fost desfiinţate
(Sovrompetrol, Sovromasigurare şi Sovromcuarţ au funcţionat până în 1956).

După încetarea din viață a lui I.V. Stalin, în politica noii conduceri sovietice se constata o
modificare de poziție, manifestată atât în revederea propriei politici promovate până atunci, cât și
printr-o abordare mai critică a situației din țările de democratie populară, inclusiv în România.

La 4 iulie 1953, ambasadorul sovietic la București, A. Lavrentiev și Iuri Andropov, inspector

în MAE al URSS, au elaborat o notă cu privire la situatia din Romania, cuprinzând o analiză
extrem de critică a situației economice din Romania la acea vreme. Conducerea română era supusă
unui adevărat rechizitoriu din partea liderilor de la Kremlin. Discuțiile purtate au fost unele deosebit
de critice față de politica economică a conducerii române, liderii sovietici considerând că situația
dezastruasă era ascunsă, „mușamalizată”. Nemulțumirea acestora viza și „politica ciudată” de
comerț exterior a României care, deși avea recolte slabe de cereale, se ambiționa să le exporte,
pentru a importa metal. De tot acest dezastru economic prezentat se făcea vinovată și partea
sovietică ce „împinsese” țara noastră în situația respectivă.

Planul de măsuri întocmit de reprezentanții români în vederea corectării greșelilor săvârșite

preconiza reducerea investițiilor pentru dezvoltarea industriei și a transporturilor de la 60% la 42%,
reducere obținută prin renunțarea la continuarea construirii Canalului Dunăre - Marea Neagră și
amânarea construirii acestuia pentru cincinalul următor, limitarea importurilor pentru apărare la cca
20-25% din totalul investițiilor, urmând ca reducerile rezultate să fie alocate pentru dezvoltarea
agriculturii, diminuarea importurilor de metale feroase, neferoase, a mașinilor și utilajelor, pentru
asigurarea unei balanțe echilibrate de comert exterior și de plăți, revederea importurilor speciale din
Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, dezvoltarea exportului de produse industriale și semifabricate, în
condițiile menținerii la limită a exportului de alimente, după asigurarea nevoilor interne.

Gheorgiu-Dej recunoaște în discuțiile purtate cu reprezentanții sovietici erorile făcute,

volumul disproporționat de investiții față de venitul național, grăbirea ritmului industrializării, în
primul rând al industriei grele și constructoare de mașini, cheltuielile de apărare.

După analiza efectuată, partea română s-a văzut nevoită să ceară sprijin tot conducerii
sovietice, credite sovietice pentru redresarea economiei românesti.

Conducerea sovietică a fost nevoită să recunoască după începerea tulburărilor din 1956, în
Polonia și Ungaria, caracterul inechitabil al raporturilor URSS cu statele socialiste. O expresie a
acestei recunoașteri este „Declarația guvernului URSS cu privire la bazele dezvoltării și întăririi
prieteniei și colaborării între URSS și celelalte țări socialiste”, din 30 octombrie 1956.

În primavara anului 1958, după retragerea trupelor sovietice și a consilierilor sovietici și pe

fondul agravării polemicii sovieto-chineze, conducerea română a considerat că-și poate afirma cu
mai mult curaj opiniile sale, implicându-se în colaborarea CAER. În aceeași perioadă au fost
refăcute relaţiile cu Iugoslavia.

La începutul anului 1964, România a respins public “planul Valev” prin care ar fi fost creat
un “complex economic interstatal” (Basarabia, sudul Ucrainei, sud-estul României şi nordul
3
Bulgariei). În această atmosferă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să imprime un nou curs
regimului politic, dând semnalul începerii desprinderii României de pe orbita Uniunii Sovietice.

Între 15 – 22 aprilie 1964, în cadrul Plenarei Lărgite a CC al PMR, a fost dată publicităţii
Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale, considerat apoi primul pas într-o politică de emancipare relativă faţă de URSS.
Declarația a fost pregătită din timp și cu multă grijă, în mare secret, a fost redactată de un grup de
activişti de partid din care a făcut parte şi Gheorghe Apostol.

Deși colaborarea țărilor membre ale CAER a asigurat în anii 1960-1970 o dezvoltare
economică relativ stabilă, spre sfârșitul anilor 1970 modelul diviziunii socialiste a muncii a început
să dea rateuri. Cercetatoarea rusă, Tatiana Pokivailova semnala ca „elementul care a dus la
„rateurile” sistemului și la prăbușirea ulterioară este tocmai planificarea centralizată de tip stalinist.
Acest tip de planificare, care a dat rezultate economice formidabile pentru URSS în anii 20-30-40 a
devenit un element anchilozat prin inerția sa de cel puțin un an odată cu dezvoltarea și mai ales
schimbarea rapidă a tehnologiilor și apariția unor produse noi în decurs de mai puțin un an. Iar
dezvoltarea explozivă a informaticii „a pus capac” unui sistem perimat, lipsit de dinamism”.

Ideea acestui plan de întemeiere a unei zone economice comune româno-bulgare în bazinul
Dunării de Jos, zonă axată cu precădere pe agricultură, precum și proiectul de „diviziune
internațională a muncii” în cadrul CAER, unde României i-ar fi revenit doar rolul de producător
agricol, a stârnit mare vâlvă în România și o reacție categorică de respingere.

CAPITOLUL 2. Un nou start in relatiile economice romano-sovietice. 1965-1970

In deschiderea acestui capitol este prezentata convorbirea purtata la Bucuresti, la 25 martie 1965, de
o delegatie a PMR, condusa de proaspat alesul prim-secretar, Nicolae Ceaușescu, cu delegația de
partid și guvernamentală URSS, condusă de A.I. Mikoian, membru al prezidiului CC al PCUS.
Nicolae Ceaușescu a exprimat hotărârea PCR de a face tot ceea ce depindea de el pentru întărirea
relațiilor cu PCUS, subliniind că pentru aceasta este nevoie de mai multă „încredere”.
Delegația de partid și guvernamentală română în frunte cu Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită în
URSS, între 3 - 11 septembrie 1965. În cadrul convorbirilor purtate cu această ocazie cu delegația
de partid și de stat sovietică în frunte cu Leonid Brejnev, prim-secretar al CC al PCUS, nu s-a pus
accentul pe problemele colaborării economice româno-sovietice, ci pe relațiile politice. Discuţiile
purtate cu acest prilej au arătat că în relaţiile româno-sovietice existau în continuare numeroase
divergenţe. Despre problema tezaurului românesc s-a discutat de două ori pe parcursul vizitei la
Moscova, iar Brejnev a considerat ca aceasta problema „ ațâța spiritele”. Nicolae Ceaușescu s-a
opus ferm ideii de a considera problema tezaurului încheiată.
Aici apar tot mai multe date factuale despre negocieri iar noii actori politici externi intră în scenă
între anii 1960-1974. Convorbirile româno-sovietice din septembrie 1965 au scos la iveală interesul
real al conducerii române de a întreține o colaborare intensă cu Uniunea Sovietică în domeniul
economic, având în vedere nevoia continuării programelor de industrializare începute, obiectiv ce
putea fi atins doar printr-o strânsa colaborare.

Din convorbirea din ianuarie 1966 la Moscova cu Ministrul Comertului Exterior al URSS,
N.S. Patolicev, vicepreședintele Guvernului Român, Gheorghe Rădulescu, reprezentantul României
în cadrul Comitetului Executiv al CAER, i-a explicat interlocutorului său ca multa vreme
propaganda sovietică a calificat în mod exagerat orice schimburi comerciale ca ajutor unilateral
sovietic acordat de URSS țărilor socialiste. Se pare că aceste relații bilaterale încep să intre pe un
făgaș normal, iar partea română se arata mulțumită de sprijinul oferit de specialiștii sovietici.

4
 K.T. Mazurov, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, scoate în evidență, într-o discuție
purtată cu ambasadorul român, în data de 20 august 1966 că relațiile româno-sovietice se dezvoltau
„cu succes și multilateral”, că „în ultimul timp s-au încheiat o serie de contracte, pe baza de
credite”. Tot Mazurov aprecia că România proceda „foarte bine” prelucrând întreaga cantitate de
petrol pe care-l extragea și nu exporta petrolul brut. În schimb, oferea o explicație că Uniunea
Sovietică trebuia să exporte petrol brut în special țărilor socialiste (cca 33 mil tone), recunoscând că
pierdea foarte mult de pe urma acestor exporturi, considerând însă că „prietenii trebuiau ajutați”, iar
aceștia cereau doar petrol brut.

Dezvoltarea relațiilor economice româno-sovietice în anul 1967 s-a desfășurat însă pe fondul
unor suspiciuni privind politica internă a României. Ambasada sovietică remarca în mod corect că
PCR continua „să promoveze linia de industrializare a țării, dezvoltarea în continuare a agriculturii,
a știintei, culturii și invățământului, creșterea bunăstării materiale a celor ce muncesc”, precum și
ritmul „deosebit de rapid” al ramurilor de vârf ale economiei (15% - construcția de mașini, 24% -
chimia, 26% - energia electrică), ceea ce situa România „ printre primele țări ale Europei după
ritmul de creștere a producției industriale”. Tot Ambasada scoate în evidență faptul ca „cel mai
important rezultat al activității partidului a fost creșterea bunăstării întregului popor”.
În Nota din 12 octombrie 1967, înaintată de Ministerul Comerțului Exterior al URSS către CC al
PCUS se menționa că asistența tehnică acordată României de către URSS, era orientată spre partea
energetică: industria de prelucrare a petrolului și chimica; constructoare de masini; metalurgia
feroasa si neferoasa; precizandu-se ca ponderea ramurilor respective reprezenta 98% din întreaga
assistență tehnică. Se sublinia că la 1 iulie 1967, în România fusesera construite și date în exploatare
86 obiective. În mod special se scotea în evidență situația exactă a specialiștilor sovietici (2471),
trimiși în România, între anii 1948 – 1967, precum și situația specialiștilor români (1240), trimiși în
Uniunea Sovietică. De asemenea, la acea dată existau în România, 153 de specialiști sovietici
pentru acordarea de asistență tehnică, iar în anul 1967, fuseseră livrate utilaje și materiale pentru 5
obiective, dintre care: termocentralele electrice „Galati”, „Bucuresti – Sud”, „Borzesti”,
Hidrocentrala „Porțile de Fier” și combinatul metalurgic din orașul Galați.

În finalul Notei se meționa că partea română manifestase interes pentru livrări comune cu
organizații sovietice de utilaje pentru intreprinderi complete din diferite ramuri industriale destinate
țărilor în curs de dezvoltare, se sublinia că fuseseră examinate propunerile ambelor părți, în vederea
adâncirii colaborării economice și tehnico – științifice în diferite domenii de interes reciproc. Se
preciza că era de așteptat ca pe viitor, partea română să construiască o uzină de cauciuc sintetic și o
uzină pentru prelucrarea uraniului, ambele cu asistență tehnică sovietică.

România era preocupată și de extinderea relațiilor economice cu alte state, mai ales cu cele
occidentale , dar nu scăpa din vedere dezvoltarea relațiilor economice cu URSS. (ședinta Prezidiului
Permanent al Comitetului Politic al CC al PCR, din 9 noiembrie 1967).
Nicolae Ceaușescu a evidențiat necesitatea adoptării de ambele părți a unor măsuri pentru
respectarea la termen a acordurilor economice încheiate între cele două guverne, găsirea de soluții
care să nu creeze greutăți. În acest sens face referire la intenția organelor sovietice de resort de a
reduce la jumătate importul convenit de utilaj petrolier din Romania, articol cu pondere importantă
în exportul românesc. Leonid Brejnev a evidențiat preocuparea organelor sovietice de a mări
exportul în Romania de minereu de fier, fontă, cocs, laminate, concentrat de apatită, bumbac. La
rândul său a insistat pe majorarea exportului românesc în URSS a unor produse ale industriei
petroliere și chimice.

Primele semne ale incetinirii ritmului colaborării economice româno-sovietice încep odată
cu anul 1968. Acestea se accentuează după retragerea, la 29 februarie 1968 a delegației PCR de la
întâlnirea pregătitoare a Conferinței Internaționale a partidelor comuniste și muncitoresti
desfășurate la Budapesta.
5
 La data de 25 martie 1968, România atenționa că se acumulasera o serie de elemente care
evidențiau „o accentuare vizibilă a tendinței de a exercita presiuni asupra României, prin acțiuni
simultane, atât în cadrul bilateral cât și în Organizația Tratatului de la Varșovia și CAER”.

Dezaprobarea publică de către conducerea română a intervenţiei armate în Cehoslovacia a

trupelor celor cinci state ale Tratatului de la Varşovia a tensionat la maximum relaţiile româno-
sovietice. În aceste circumstanţe, conducerea română, neinteresată în perpetuarea situaţiei cu efecte
negative asupra relaţiilor economice a socotit potrivit să transmită Moscovei, semnale indicând
dorinţa normalizării relaţiilor dintre cele două partide şi țări. Se cuvine remarcat, totodată, că nici
conducerea sovietică nu era interesată în continuarea adâncirii tensiunii în relaţiile cu România, al
cărei prestigiu pe arena internaţională crescuse în urma atitudinii sale curajoase din august 1968.

Partea română semnala la data de 16 mai 1969 o serie de neajunsuri în respectarea de către
partea sovietică a prevederilor Acordului comercial de lungă durată româno-sovietic. Premierul
român, Ion Gheorghe Maurer, a menționat că din 141 de propuneri convenite, 122 fuseseră făcute
de partea română și doar 19 de parte sovietică, încheindu-se contracte doar pentru 12 acțiuni. A
semnalat totodată întârzierea construirii în Romania a unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine
de îmbogățire a uraniului, precum și a unei uzine de cauciuc poliizoprenic.

Cu aceeași ocazie, Nicolae Ceaușescu a abordat pentru prima dată posibilitatea importului
din URSS a unei anumite cantități de țiței, precizând că țițeiul din resursele interne, de cca 13 mil
tone era insuficient și că România recursese la importuri în ultimii ani. Cei doi lideri români au
propus realizarea unei cooperari industriale între cele două țări, în special în domeniul petrochimiei.

Atât Leonid Brejnev cât și premierul sovietic Kosighin, s-au arătat receptivi la propunerile
delegației române privind intensificarea colaborării economice, creșterea volumului schimburilor
comerciale, examinarea la nivel de experți a problemelor legate de construcția în România a
combinatului pentru producerea cauciucului poliizoprenic. Nicolae Ceaușescu și-a exprimat
nemulțumirea față de ritmul creșterii schimburilor comerciale și cooperării româno-sovietice, mult
mai scăzut decât cel înregistrat de URSS în relațiile cu celelalte țări membre ale CAER, exprimând
speranța că cele două părți vor găsi căi pentru extinderea acestora în cincinalul 1971-1975.

Semnarea Tratatului politic de baza româno-sovietic, 7 iulie 1970, la București a fost de

natură să stimuleze relațiile economice dintre cele două țări iar în bilanțul schimburilor comerciale
de la sfârșitul anului 1970 se semnala o creștere simțitor mai mare în comparație cu cincinalul în
curs.

Inundațiile care s-au abătut asupra României în primavara anului 1970, au prilejuit
manifestarea unei solidarități autentice din partea Uniunii Sovietice. România a primit în acea
perioadă un ajutor din partea URSS în valoare de cca 88,2 mii ruble.

CAPITOLUL 3. Mutații încurajatoare în relațiile economice româno-sovietice 1971-1980

Acest capitol prezintă debutul cu poticneli, între anii 1971-1980 al relațiilor economice
româno-sovietice. Ambasada română sesiza creșterea numărului de reclamații la livrările de
încălțăminte, confecții, considerând că asigurarea condițiilor de calitate este „cea mai importantă”
dintre toate problemele exportului românesc în URSS. Partea sovietică, nemulțumită de această
situație începe să aplice „controlul pe bucată”, formă care nu se aplicase la mărfurile altor țări
socialiste. Se crease o stare de încordare și de neîncredere între cele două țări, iar partea română
renunțase la unele importuri speciale (de tehnică militară). Din această cauză se încălcau prevederile
Protocolului comercial pe anul 1971.
6
 URSS, preocupată de această situație prezintă drept soluție achiziționarea de către partea
română a altor mărfuri sovietice sau reducerea exporturilor românești din Uniunea Sovietică.

România a produs pentru URSS utilaj chimic și utilaj petrolier, rulmenți, mobilă,
încălțăminte, nave maritime și fluviale, barje. În comerțul cu țările socialiste, România a căutat să
construiască o relația cat mai echilibrată. Iar țările socialiste membre CAER, au rămas partenerii
economici principali ai României. O balanță de plăți pozitivă în comerțul cu acestea a compensat
parțial pierderile pe care țara le-a avut prin extinderea legăturilor sale cu lumea capitalistă.
Presat de nevoile interne, în sfera materiilor prime, Nicolae Ceaușescu solicita Uniunii
Sovietice livrarea unei cantități de 5 milioane tone țiței și majorarea exportului de gaze naturale.
Liderul român a subliniat disponibilitatea României de a participa în Uniunea Sovietică la realizarea
unor gazoducte si oleoducte, exprimând nedumerirea față de excluderea României din programele
CAER care prevedeau construirea acestora.

Nicolae Ceaușescu precizează că problema ridicată de el nu este una economică ci una

politică, rugându-l pe Leonid Brejnev să reflecteze asupra acestui lucru. Luând notă de solicitările
omologului său român, liderul sovietic încearcă să convingă că nu exista nici un fel de încercări de
discriminare a României. Acesta îi atrage atenția lui Ceaușescu asupra acumulării datoriei externe,
neîntârziind să apară obstacole în calea colaborării economice româno-sovietice.

Contrar dorințelor celor două țări de a crește volumul schimburilor comerciale dintre ele, nu
au fost puține cazurile în care superficialitatea, lipsa de exigență a producătorilor, au afectat
încrederea reciprocă, generând o atitudine circumspectă a părții sovietice față de capacitatea
partenerilor români de a îndeplini la termen și în parametri de calitate obligațiile asumate.
În acest capitol întâlnim și acele „pagini de solidaritate sovieto-române” în care sunt evidențiate
reacțiile prompte atunci când România s-a confruntat cu o serie de calamități naturale.

În anii 70, România pare o țară decisă să se modernizeze. În 1972, Bucureștiul decide să
devină membru al Fondului Monetar Internațional. În relația cu SUA, beneficiază de Clauza
Națiunii celei mai Favorizate. Pentru a importa echipamente vestice și pentru a-și dezvolta industrii,
țara apelează la credite. De la o datorie publică de sub jumătate de miliard se depășeșc în câțiva ani
10 miliarde de dolari. Partea cea mai mare a împrumuturilor e făcut după 1975 și intr-un stil haotic.
Doar 20% din sumă este atrasă de la FMI, restul de la bănci comerciale, cu costuri fluctuante.

Momentul în care România decide să se expună capitalurilor străine este cel mai prost. În
anii 70 sunt decontate politicile laxe și chiar experimentale din anii 60. Era final de ciclu. În 1971,
Statele Unite renunță la etalonul aur și iese din sistemul Bretton Woods, stabilit după cea de-a doua
conflagrație mondială. Inflația își arată zâmbetul perfid în întreaga lume. La interval de câțiva ani
lumea trece prin șocul unor crize petroliere uriașe, 1973 și 1979. România ajunge de fapt la spartul
târgului și cu vechile obsesii: de a dezvolta industriile grele - siderurgie, energie, petrol și
petrochimie.

CAPITOLUL 4. Bătălia pentru majorarea livrărilor de materii prime din URSS (1981-1984)

La începutul anilor 80, barilul de țiței ajunge să depășească o sută de dolari în banii de
astăzi, iar România era surprinsă cu supracapacități. În noul context, lumea occidentală se
reorientează către noi industrii, comunicații, computere, în timp ce România trebuie să plătească
pentru creditele făcute pentru o industrializare făcută pe vechea tehnologie, energofagă, chiar atunci
când resursele devin scumpe.

7
 Dobânzile ajung împovărătoare, la 20%. Dar asta era epoca, în condițiile în care dobânda-
cheie a Rezervei Federale Americane era de 11%. România incepe sa se confrunte cu plata datoriei
externe, ratele la împrumuturi ajung la 2 miliarde de dolari în 1981. În 1982, România ajunge în
încetare de plăți.
Nicolae Ceaușescu decide să plătească datoria în întregime, chiar și înainte de termen.
Creditorii internaționali erau deschiși în acea vreme la negocieri, la o reeșalonare, pentru a face
sarcina mai ușoară, însă puterea de la București decide să plătească pe graficul vechi și anticipat.
Economia este orientată către export pentru a genera valuta necesară acoperirii datoriei. Între
importul de materii prime pentru o industrie ineficientă și plata împrumuturilor, nu mai e loc de
import de bunuri care să facă viața mai ușoară.

Când industria pentru care se făcuse îndatorarea nu mai face față, în efortul de export intră și
agricultura. În ansamblul său, economia românească dădea semne de slăbiciune încă de la începutul
anilor 70. Ion Gheorghe Maurer îi atrăgea atenția atunci lui Nicolae Ceaușescu asupra pericolului
venit din investițiile prea mari în industrializare.

CAPITOLUL 5. Colaborarea economică româno-sovietică în anii Perestroikăi. 1985-1989

După alegerea în funcţia de secretar general al CC al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, la 11

martie 1985, raporturile româno-sovietice au intrat într-o etapă nouă.
Apariţia în fruntea partidului, iar ulterior a statului sovietic, a lui Mihail Gorbaciov, un
conducător energic, a fost de natură să scadă interesul Occidentului faţă de Nicolae Ceauşescu, până
atunci recunoscut şi apreciat prin politica de independenţă faţă de Moscova. Politica de reforme
economice şi politice pe plan intern, ca şi deschiderea amplă pe arena internaţională iniţiată de noul
lider de la Kremlin sub lozinca perestroika şi glasnost („restructurare“ şi „transparenţă“) au luat
prin surprindere conducerea română.
Nicolae Ceauşescu nu a înţeles multe din planurile noului lider sovietic, inclusiv planul cel
mai important, renunțarea din partea Moscovei la orice intenţii de a se mai implica în problemele
ţărilor socialiste, lăsând conducătorilor acestora răspunderea directă pentru politica pe care o
promovau. Liderul român nu putea ignora dezvoltarea raporturilor cu această ţară, presat, în primul
rând, de nevoia asigurării materiilor prime necesare industriei şi asigurării unei pieţe de desfacere
pentru propriile produse. Nu avea niciun motiv să neglijeze raporturile cu URSS, cu atât mai mult
cu cât prinncipiile pentru care militase încă de la instalarea sa în fruntea PCR, şi care îi pricinuiseră
atâtea necazuri, acum erau proclamate cu fermitate de noul lider de la Kremlin. Interesat în
stabilirea unor contacte mai strânse cu Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu i-a adresat acestuia invitaţia
de a face o vizită în România chiar în anul 1985.
Participarea unei delegaţii a PCR condusă de Ceauşescu la cel de-al XXVII-lea Congres al
PCUS şi întrevederea lui cu Mihail Gorbaciov aveau să indice, de asemenea, voinţa celor două părţi
de a conlucra.
Disponibilitatea pentru dezvoltarea relatiilor româno-sovietice a fost semnul sub care s-a
desfăşurat vizita întreprinsă de o delegaţie română condusă de Ceauşescu la Moscova, la 16 mai
1986, la încheierea căreia au fost semnate o serie de programe şi acorduri de colaborare în
domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi cultural.
După o serie de ezitări, Mihail Gorbaciov a acceptat să viziteze România (25-27 mai 1987),
din dorinţa de „a sparge blocada informaţională“ faţă de reformele din URSS şi a-l convinge pe
omologul său de necesitatea unei democratizări autentice a regimului. Înţelegerea realizată în urma
vizitei răspundea de fapt scopului urmărit de conducerea română: impulsionarea relaţiilor
economice dintre cele două state, dictată de nevoile presante ale României. Impresiile lui Ceauşescu
8
după această vizită evidenţiau faptul că acesta înţelesese foarte bine cursul noii politici iniţiate de
Gorbaciov şi, totuşi, se încăpăţâna să persevereze în promovarea unei politici interne ce se dovedea
falimentară.
Deosebirile de vederi evidenţiate pe parcursul vizitei secretarului general al CC al PCUS nu
au fost de natură să diminueze volumul şi intensitatea schimburilor româno-sovietice. Acestea au
fost marcate de participarea unei delegaţii române conduse de Ceauşescu la festivităţile de la
Moscova consacrate celei de-a 70-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, precum şi de vizita
oficială în România, în mai 1988, a lui Andrei Gromîko, președintele Prezidiului Sovietului Suprem
al URSS, căruia Ceauşescu s-a străduit să-i rezerve o primire extrem de caldă, în speranţa că îl va
convinge de politica promovata de conducerea română.
Vizita oficială de răspuns la Moscova, întreprinsă în perioada 4-6 octombrie 1988, de
Nicolae Ceauşescu, însoţit de Elena Ceauşescu, a scos în evidenţă divergenţele ireconciliabile care
îi separau pe cei doi lideri în abordarea chestiunilor teoretice şi practice ale construcţiei socialiste.
În cadrul convorbirilor oficiale, Ceauşescu a insistat pe dezvoltarea colaborării în sfera economică.
Făcând bilanţul convorbirilor, Mihail Gorbaciov s-a declarat satisfăcut de discuţiile purtate,
subliniind că, în general, poziţiile celor două ţări coincideau, iar deosebirile care existau priveau
doar activitatea practică şi abordările concrete.
Pe parcursul anului 1989, pe măsura izolării tot mai pronunţate a României pe arena
internaţională, contactele la nivel înalt dintre cele două partide au scăzut în intensitate, iar relaţiile
româno-sovietice au atins un grad maxim de încordare, pe măsura prăbuşirii regimurilor din țările
socialiste central și est-europene. Tot mai îngrijorat de evoluțiile din aceste ţări, Nicolae Ceauşescu
începe să suspecteze conducerea sovietică de faptul că nu este străină de declanşarea unei campanii
concertate îndreptate împotriva României. Ştirea privind organizarea întâlnirii sovieto-americane la
nivel înalt din 2-3 decembrie 1989, la Malta, a fost primită cu rezerve serioase de către liderul
român, care nu s-a sfiit să transmită liderului sovietic obiecţiile sale faţă de agenda convorbirilor,
care depăşea problematica relaţiilor bilaterale. Acesta a exprimat, de asemenea, îndoiala faţă de
oportunitatea participării sale la întâlnirea din 4 decembrie a conducătorilor partidelor comuniste şi
muncitoreşti din statele Tratatului de la Varşovia şi a condiţionat participarea la aceasta de
organizarea, cu acest prilej, a unei întâlniri la vârf româno-sovietice.
Solicitarea unei asemenea întâlniri, acceptată de conducerea sovietică, a fost determinată de
dorinţa liderului român de a aborda o serie de probleme ale colaborării economice, îndeosebi
chestiunea importului de materii prime pentru nevoile economiei româneşti, aflată într-o criză
profundă, cu impact serios asupra nivelului de trai al populaţiei. Pledoaria liderului român pentru
organizarea unei conferinţe care să examineze soarta socialismului a fost primită cu rezerve de către
Gorbaciov, care a făcut o ultimă încercare de a-l determina pe liderul român să opereze o
democratizare autentică a regimului din România.
În faţa semnelor tot mai evidente ale deteriorării situaţiei interne, Ceauşescu a continuat să
creadă că linia promovată de el era cea corectă. El nu a intuit nevoia unei schimbări în politica sa
internă, în concordanţă cu spiritul vremii, rămânând un credincios fanatic al idealurilor socialiste, la
nivelul la care le înţelesese el. A fost un calcul greşit care i-a grăbit sfârşitul dramatic, în urma
revoluției din decembrie 1989.

„Concluziile” finale ale cărții scot în evidență imaginea României care a pus bazele unei
industrii moderne, străduindu-se după anii 1960 să păstreze o deschidere catre Occident dar și
menținerea unei colaborări cu URSS. Un factor important în dezvoltarea economică a României l-a
reprezentat și participarea la activitatea CAER, acceptarea diverselor forme de specializare și
cooperare în producție, în format bilateral și multilateral cu Uniunea Sovietică și alte țări membre
ale CAER, în domenii de interes reciproc.