Încă de la creştinare, populaţia autohtonă de pe teritoriul României şi,

în primul rând, reprezentanţii bisericii au dat o deosebită atenţie cântărilor

eclesiastice, indisolubil legate de săvârşirea cultului. Pe mai multe monumente
funerare din secolele III – VI au fost descifrate inscripţii, în al căror text sunt
menţionaţi ascultătorii, neofiţi şi diferite categorii de slujitori bisericeşti ca:
citeţ, diacon, preot, iconom.
Cu toate că despre existenţa unor şcoli bisericeşti se pomeneşte numai
din secolul XIII, învăţământul individual sau colectiv a existat într-o formă
simplă încă de când există religie şi biserică creştină pe aceste meleaguri,
întrucât formele de manifestare ale practicii religioase presupun şi cântarea.
Pentru acestea au fost necesare şcoli în care să se înveţe liturghia, scris-cititul şi
cântarea bisericească.
Prin şcoala şi învăţământ se înţelege a povăţui, a îndruma pe un anumit
făgaş şi cu un anumit scop. În istoria noastră au existat preocupări în acest sens
încă de la începuturi, numai prin şcoală se poate conştientiza şi păstra cel mai
bine credinţa şi originea. În istoria omenirii nu a existat un popor care să nu
aibă şcoală chiar dacă aceasta era numai pentru iniţiere în misterele religioase.
Cel mai important lucru care se urmărea în aceste şcoli era învăţatul
scrisului, cititului şi al cântării, deşi se făcea într-o formă destul de
rudimentară. Şcoala are marele rol de a ţine trează identitatea naţională şi
spirituală alături de Biserică. Coexistenţa şcolii lângă biserică, în trecutul
istoriei, este clară, precum şi rolul acestora.
Din cauza poziţionării noastre geografice, noi nu am putut să ne
construim şcoli şi academii, catedrale, domuri şi palate de tipul celor
occidentale, noi ne-am interiorizat, şi în această interiorizare am creat valori
inestimabile recunoscute de întreaga lume. În Occident exista ideea de
„cucerire” a divinităţii prin ceva măreţ, pe când la noi divinitatea era „cucerită”
prin interiorizare, prin rugăciune şi cântare profundă.
Pe lângă aceste şcoli se învaţă scrisul, cititul, cântarea, unele
meşteşuguri care s-au transmis din generaţie în generaţie. Acestea erau nevoile
practice ale vieţii. Mai târziu se ajunge la o sistematizare şi organizare a
învăţământului după norme şi orare bine rânduite şi aceasta din „năzuinţa după
erudiţie”.
Şcoala, Biserica şi credinţa sunt inseparabile, neputându-se concepe
separarea acestora pentru că aceasta ar duce la izolarea lor. 1
Strămoşii noştri s-au folosit de muzică, fie vocală, fie instrumentală, în
toate împrejurările vieţii lor. Asemeni tuturor popoarelor, şi geto-dacii îşi
transmiteau cunoştinţele din tată în fiu. Atât tracii cât şi geto-dacii aveau un
adevărat cult pentru muzică socotind-o un mijloc de purificare şi înălţare
sufletească, având tăria de a îndupleca natura înconjurătoare.
După retragerea armatei romane din Dacia, în condiţiile migraţiei,
activităţile muzicale nu mai pot continua. Muzica îşi restrânge sfera în sânul
familial, adaptându-se noilor condiţii de viaţă. Existând o bază traco-geto-
dacică, se nasc obiceiuri şi genuri muzicale care vor sta la fundamentul muzicii
româneşti: cântece de muncă, cântecele sărbătorilor, cântecele funebre.
Apariţia creştinismului produce alte genuri de muzică: imnele şi
cântările duhovniceşti izvorâte din credinţa profundă a creştinilor. Acum se
dezvoltă adevăratele genuri poetice-muzicale ale bisericii: troparele, condacele,
irmoasele, iar mai târziu şi altele.
S-ar putea spune că învăţământul muzical bisericesc a existat încă de
la început pe acest pământ locuit de urmaşii romanilor, cântarea însoţind cultul
în manifestarea lui practică, mai ales că în cultul nostru ortodox fiecare slujbă
se cântă. Toate cărţile de cult : Octoih, Ceaslov, Liturghier, Molitfelnic, Minee,
Triod şi Penticostar au indicaţii privind cântarea textelor respective.
Din moment ce exista o organizare bisericească este clar că şi muzica
îşi avea locul ei în Biserică, pentru că prin ea sufletul omenesc era innobilat cu
învăţătura creştină. Cântarea bisericească era cel mai uşor de învăţat, mai uşor
decât scrisul şi cititul. Primul mod de învăţare a cântării „după ureche” , era un
învăţat oral pentru care se cerea mai întâi de toate să ai o voce bună şi auz
muzical. Cu acestea două şi cu o minte ageră se puteau învăţa cu uşurinţă
cântările Bisericii.
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos-Biserică-Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1998
 Odrăslită din trunchiul sănătos al Bisericii noastre, şcoala de pe lângă
biserică, alături de biserică, a fost o candelă modestă care a luminat cărările
poporului român.
Noţiunea de şcoală e consemnată pentru prima dată la noi în epilogul
Octoihului de la 1570 din Braşov, a lui Coresi, şi exprimă o ocupaţie, o
îndeletnicire.
Odată cu amplificarea cultului se amplifică şi muzica şi încercările de
învăţare a acesteia în şcoli, o primă şcoală fiind cea de la Cenad (pe Mureş)
despre care Î.P.S. Antonie Plămădeală spune că a fost „prima instituţie de
cultură românească”.
O şcoală cu o importanţă deosebită este Şcoala din Şcheii Braşovului.
Încă înaintea anului de atestare a Bisericii din Şcheii Braşovului(1495) sau din
imediata vecinătate a aceluiaşi veac, aflăm că aici slujeau preoţi şi dascăli a
căror activitate duhovnicească şi religioasă de obşte îl va convinge pe Basarab
Laiotă care, ajungând domn, după mai mulşi ani petrecuţi printre transilvăneni,
se va adresa astfel braşovenilor:
„Vă dau de ştire despre popa Costea din Şcheii Braşovului că [...]
doresc să-l aşez la o biserică lângă domnia mea, ca să-l hrănesc şi să-l miluiesc,
fiindcă este omul nostru şi ni-a slujit domniei mele de multă vreme. Deci vă
rog, ca pe nişte buni prieteni ai mei, să-l petreceţi frumos şi cu cinste, ca pe un
om bun, după voia noastră”
Pe linia aceloraşi gesturi de adevărată prietenie, şi Vlad Vodă
Călugărul, care trăise, şi el, ca refugiat, câţiva ani, la Braşov şi Sibiu, intervine
pe lângă pârgarii Braşovului ca popa Coman şi un om Radu, „ să vie în ţara
domniei mele, să nu le faceţi greutăţi, ca să-i lăsaţi în pace pentru voia mea.
Căci când eram în nevoie mult bine am văzut de la ei, de aceea vreau să le fac
şi eu bine. Vă rog şi vă cer lăsaţi-i să vie în pace”.
În anul 1761, românii braşoveni, înaintând o petiţie împărătesei Maria
Tereza, menţionează că : „de când s-a zidit Sf. Besearecă şi şcoala sunt 266
ani”.
 Primii dascăli cunoscuţi din Şcheii Braşovului, între anii 1480-1497,
sunt Radu Dascălul şi Gheorghe Grămăticul, slujitori ai bisericii: cântăreţi,
ţircovnici, crâsnici.2
În anul 1509, documentele amintesc de „grămăticii de la Braşov”(deci
cel puţin doi la număr), care umblau cu crucea, însoţind pe preot în zi de
Bobotează, dintre care unul avea dubla atribuţie de „dascăl al şcolii şi cântăreţ
al bisericii”.
Seria marilor dascăli pe care i-a avut „Şcoala românească din Şcheii
Braşovului” în secolul XVI e deschisă de dascălul Dobre (1541-1572) nepot al
lui Popa Toma (1540-1566), menţionat ca „scholasticus”.
În 1597 învăţatul protopop Mihai (1576-1605), fiul şi urmaşul popii
Dobre, a ridicat din dania lui Aron Vodă al Moldovei şi Petru Cercel al
Munteniei, turnul şi masiva clădire şcolară care, refăcută între anii 1760-1761,
de Eustatie Grid şi Dimitrie Duma, stă şi astăzi ca o mărturie vie a eforturilor şi
sacrificiilor făcute de înaintaşii noştri într-o epocă de redeşteptare şi regenerare
culturală. În actul de danie din 28 noiembrie 1594 al lui Aron Vodă prin care i
se asigura bisericii din Şcheii Braşovului 12000 de aspri, sunt amintiţi şi doi
diaconi care aveau sarcina să cânte la strană şi să predea psaltichia la şcoală3.
La rândul lor, cei doi fii ai protopopului Mihai, Constantin şi Vasile, au fost o
vreme dascăli la strană.
Aproape fiecare preot al bisericii din Şchei a funcţionat mai întâi ca
dascăl al şcolii şi cântăreţ la strană. Astfel, cronica lui Radu Tempea II vorbeşte
la anul 1659 despre „Văsi dascălul sin Stanciu Hoban”, după care urmează,
între anii 1675-1682, Ion Dascălul (Iosif Monahul), tatăl cărturarilor David şi
Teodor Corbea. La sfârşitul secolului XVII, întâlnim numele dascălilor „Florea
sin Todor Băran”, preoţit în anul 1692, şi al viitorului mare cărturar Radu
Tempea I, care, înainte de a fi preot, a funcţionat patru ani ca dascăl şi patru ani
ca diacon, între anii 1691-1699.
Şcoala muzicală din Şcheii Braşovului, unde veneau să înveţe tineri
din toată Transilvania şi chiar Ţara Românească, s-a bucurat de un mare
2
Candid Muslea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, vol I, Braşov, 1943
3
N. Iorga, Braşovul şi românii, Bucureşti, 1905
prestigiu în rândul românilor, pe o perioadă de timp mai mare decât a tutoror
şcolilor de pe teritoriul României, muzica psltică fiind cultivată aici fără
întrerupere chiar şi după 1701, pentru că Braşovul era cel mai important centru
de rezistenţă al românilor în faţa prozelitismului calvin şi apoi catolic.
În secolul XVIII, Şcoala din Şcheii Braşovului, parcurge drumul către
un învăţământ complex încadrat în sistemul „şcoalelor naţionaliceşti neunite”,
conduse pe rând de Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea al V-lea, iar la
începutul secolului XIX de Gheorghe Haines şi Moise Fulea.
Informaţii preţioase asupra obiectelor de învăţământ ce se predau la
Braşov în prima jumătate a secolului XVIII, ne dă călugărul iezuit Fasching,
care afirmă că „Românii susţin aici o şcoală în care, pe lângă mica republică de
copii, sunt şi oameni în vârstă şi căsătoriţi ce învaţă a citi şi a scrie cu nişte
caractere „greco-egiptene”, întrebuinţate şi de sârbi” şi că „partea principală a
învăţăturii se sfârşeşte cu cântările care imită în mare parte muzica gregoriană
şi hebreă”4.
În secolul al XVIII-lea, şcolile de psaltichie constituiau aproape
singurele forme de învăţământ organizat. Lucrul acesta ne este confirmat şi de
faptul că în anul 1759 Ioan sin Radului Duma Braşoveanu este angajat ca
dascăl de cântări la „Şcoala cea nouă” a bisericii Sf. Nicolae din Şchei, cum
reiese din „Catastiful pentru rânduiala dascălilor”, din care vedem că la 20 mai
1759 – când se face „tocmeala” între el şi reprezentanţii bisericii – este aşezat
ca dascăl de cântări, să păzească cu cântările strana cea mare la toate cele ce să
cuvine cântăreţului”, fiind plătit cu 120 lei pe an; iar „câţi copii vor veni ca să
înveţe cântări, să se tocmească cu părinţii lor şi precum se vor putea aşeza
(învoi) să-şi ia plata dascălul de cântări cel mai sus numit de la părinţii lor”. La
1 ianuarie 1776 dascălul Ioan Radu Duma semnează un alt contract, în care se
angajează ca să înveţe... „câţi copii or veni la şcoală într-un an şi pe cei ce pot
plăti şi pe cei ce nu pot...”. Ca ajutor al lui Duma la şcoală este angajat, în anul
1761, ca „jumătate de dascăl”, Radu Tempea III (1741-1781). Începând cu 10
noiembrie 1768, pe lângă dascălul principal Ioan Duma, întâlnim şi pe dascălul
4
Fasching, Nova Dacia, Cluj, 1743, Apud Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală de trediţie
bizantină pe teritoriul României, Ed. Muzicală, Bucureşti 1989
„macedo-român” Ienache, care învăţa copiii greceşte : Octoihul, Psaltirea şi
Gramatica, având în anul 1777, un număr de 27 de şcolari. La 4 august 1772,
ca dascăl de şcoală, adjunct al lui Duma, întâlnim pe nepotul său, Radu Duma,
scriitorul, fiul namesnicului (protopopului) Dimitrie, care la 1 ianuarie 1776,
luându-i locul, încheie contract cu obştea să înveţe „câţi copii or veni la şcoală
într-un an şi pre cei ce pot plăti şi pre cei ce nu pot [...] şi să aibă a ţinea strana
cea mare”
La 10 februarie 1811 moare Zaharia Duma, fiul parohului şi
protopopului Gh. Duma, ultimul din neamul Dumeştilor, care, în anul 1803,
fiind candidat la dăscălie, se obligă a merge „necurmat în toate zilele de la orele
10 – 12 şi 16 – 18 la dascălul grecesc, să ia mathimă (lecţie) şi să înveţe cântări
cu meştesugul lor, ”