ТЕМА 3 Răspunderea civilă

3.1. Esenţa şi conţinutul răspunderii juridice

Răspunderea juridică, corolarul firesc al dreptului, reprezintă o instituţie esenţială în procesul

înfăptuirii dreptului, fiind prezentă în toate ramurile dreptului. Răspunderea juridică, prin trăsăturile şi
funcţiile sale s-a poziţionat în centrul răspunderii sociale, atât în trecut cât şi în prezent, conferind
expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, reflectând stadiul de evoluţie a societăţii.
Evoluţia dreptului, a cărui misiune în opinia Profesorului Djuvara, este aceea de a degaja ce este
drept, variază în funcţie de evoluţia societăţii. Normele sociale reflectă forma instituţionalizată prin
care se realizează evaluarea comportamentului uman, iar neconcordanţa existentă între conduita
indivizilor şi exigenţa normelor angajează răspunderea socială care, la rândul său, poate îmbrăca
forma răspunderii juridice, religioase sau morale.
Răspunderea juridică este expresia responsabilităţii sociale, în virtutea căreia fiecărui individ îi
incumbă obligaţia de a anticipa rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a suporta consecinţele
faptelor săvârşite. în plus, aplicarea răspunderii juridice implică atât o apreciere din perspectivă
socială dar şi constatarea oficială de către organele statului (etatice) abilitate.
Răspunderea juridică se conturează, astfel ca fiind o formă specifică a răspunderii sociale.
Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii sociale, rezidă din
faptul că aceasta intervine în ipoteza încălcării normelor de drept. Temeiul răspunderii juridice îl
constituie încălcarea dispoziţiilor normelor legale înzestrate, prin excelenţă, cu sancţiuni juridice, care
reprezintă o premisă a instituţiei răspunderii juridice.
Astfel cum a apreciat şi profesorul Dogaru „răspunderea juridică interesează toate disciplinele
juridice de ramură, având o deosebită importanţă practică, deoarece cu răspunderea se finalizează
orice problemă juridică“. Potrivit aceluiaşi autor importanţa practică a răspunderii juridice rezidă şi
din

accea că aceaMâ instituţie anigurâ eficienţa normei de drept, stimulează atitudinea

de respectare a legii, stabilirea fi menţinerea ordinii de drept.
Legislaţia fi jurisprudenţa nu definesc noţiunea de răspundere juridică Intr-un text unitar.
Legiuitorul reglementează doar condiţiile tragerii la râspundere a persoanelor care încalcă prescripţiile
normelor juridice, principiile răspunderii juridice, limitele de manifestare a formelor sale, natura şi
întinderea sancţiunilor juridice susceptibile de aplicare.
 O situaţie asemănătoare întâlnim atât In practica judiciară cât şi în doctrina
juridică, preocupate, cu precădere, de formele de manifestare ale răspunderii juridice şi mai puţin de
noţiunea de răspundere juridică, reflectată ca o categorie generală a dreptului. Exegeţi In materia
teoriei generale a dreptului, Gh. Mihai şi R. Motica, afirmă că teoreticienii „s-au preocupai mai puţin
de definirea categoriei juridice — răspunere juridică — astfel încât aceasta să aibe vocaţia
universalităţii“.
Răspunderea juridică, fiind o garanţie a dreptului, are menirea de a influenţa subiecţii raporturilor
juridice printr-un sistem eficient de mijloace de drept orientate spre respectarea dispoziţiilor legale şi
protecţia valorilor sociale pe care acestea le afirmă.
Realizarea acestui scop implică stabilirea unor interdicţii juridice (obligaţiuni juridice), respectiv
posibilităţi juridice care se asigură prin instituirea unor sancţiuni, privite ca stimulatori cu caracter
pozitiv sau negativ. Stabilirea acestor stimulatori este destinată să blocheze acţiunile ilegale şi să
stimuleze acţiunile pozitive, respectiv comportamentul normal al subiecţilor de drept, prin modalităţi
sau mijloace egale pentru toţi.
în doctrina juridică s-au identificat multiple şi variate modalităţi de interpretare a noţiunii de
„răspundere juridică“, cele mai răspândite fiind următoarele: răspunderea juridică este o sancţiune, o
pedeapsă care prevede
o măsură de constrângere a delincventului de către stat; obligaţia juridică a
persoanei vinovate de săvârşirea unui delict să suporte pedeapsa sau raport juridic în cadrul căruia
delincventul suportă o măsură de constrângere aplicată de stat.
Trebuie amintită şi concepţia răspunderii juridice ca fenomen complex ce include aspectele
retrospectiv şi cel pozitiv, avand un caracter mai general în comparaţie cu celelalte concepţii, anterior
invocate. în drept pot fi identificate şi alte interpretări ale răspunderii juridice care, în ultimă instanţă,
se circumscriu uneia dintre cele patru concepţii mai sus amintite. Analiza deferitelor modalităţi de
interpretare a noţiunii de „răspundere juridică“ este esenţială întrucât doar astfel putem identifica
acele abordări care corespund într-o mai mare măsură misiunii de a evidenţia rolul răspunderii juridice
în realitatea ju-

ridică a societăţii. Intr-o primă interpretare, răspunderea juridică reprezintă o sancţiune, respectiv o
pedeapsă.
Admisibilitatea şi justeţea interpretării răspunderii juridice ca sancţiune care prevede o pedeapsă
aplicabilă delincventului de către stat, rezidă în aceea că sancţiunia esîe un eiemeni esenţial,
 obligatoriu al răspunderii juridice. Marea I majoritatea a autorilor asociază noţiunea de răspundere
juridică cu noţiunea de constrângere de stat, pornind de la aprecierea din perspectivă juridică a
comportamentului autorului ilegalităţii, care se manifestă prin cauzarea unor consecinţe negative
pentru acesta, concretizate în limitări cu caracter subiectiv,
I personal sau patrimonial. Aşadar, doar tandemul dintre aceste elemente atrage răspunderea juridică.
Delimitarea opiniilor relative la instituţia răspunderii juridice au ca premisă analizarea diferită a însăşi
esenţei răspunderii juridice dar şi a momentului apariţiei acestei instituţii.

3.2. Criteriiie de delimitare structurală a formelor răspunderii juridice

Studiul formelor răspunderii juridice reclamă o abordare de strictă specialitate, actualitatea

cercetării rezultând, în special, din evoluţia relaţiilor sociale existente, prin acumulări cantitative
treptate, obiective şi subiective în viaţa socială, dar şi din conturarea şi dezvoltarea altora noi.
Evoluţia rapidă a societăţii actuale, transformările progresive ale realităţii sociale imprimă un
caracter actual răspunderii juridice, noile relaţii sociale legal reglementate generând, în ipoteza
nesocotirii lor, sancţiunea răspunderii juridice în una din formelfiind impulsionată de o finalitate
comună, respectiv reglementarea directă sau implicită, într-o anumită nuanţă, a raporturilor juridice.
Prin urmare, cele patru categorii de norme juridice care alcătuiesc răspunderea juridică se
prefigurează ca instrumente de îndeplinire a autoreglării şi sancţionării sociale (juridice).
Configurarea formelor răspunderii juridice constituie un proces dialectiv complex, întocmai ca
apariţia diferitelor ramuri de drept. In doctrina juridică, o perioadă de timp îndelungată, elementele
noi apărute în reglementarea relaţiilor sociale, urmarea evoluţiei societăţii, erau explicate prin
intermediul trăsăturilor importante proprii instituţiilor respectivelor ramuri de drept.
Această concepţie este şi astăzi actuală. Este de notorietate faptul că primele norme juridice au
urmărit reglementarea relaţiilor de proprietate, conturându-se astfel normele juridice civile dar şi
asigurarea contracarării juridice statale a uzurpării proprietăţii private, conturându-se astfel normele

43

juridico penale. Putem concluziona in sensul instituirii, incâ din antichitate a £ răspunderii juridico
civile şi a răspunderii jund.ee penale. Totodata, adag.de „e dreptului roman, in domeniul răspunderii
juridico civilo reprezintă constante in ale teoriei răspunderii juridice în dreptul civil, păstrându-si ş.
astazi actual.ta- |og
Jl>£
tea.
Reglementarea relaţiilor sociale de către marii jurişti romani a atins perfecţiunea în materia
raporturilor obligaţionale, principalele reguli care câ1 guvernează materia obligaţiilor fiind instituite de
către jurisconsulţii romani, tti în acest sens fiind şi adagiile romane preluate de tratatele de drept civil.
fa Doctrina juridică este unanimă în sensul că răspunderea juridică civilă a avui pr dintotdeauna
caracterul de drept comun în raport cu răspunderea proprie p< celorlalte ramuri de drept. „Elaborată
iniţial ca o instituţie de aplicaţie ge- p nerală, răspunderea civilă s-a delimitat şi s-a detaşat treptat de
alte forme de răspundere, în special de răspunderea penală, dar nu şi-a pierdut aptitudinile n de a fi
folosită în continuare ca o regulă generală în materie. Teoria răspunderii tf şi instituţia ca atare a fost
elaborată în primul rând pe terenul dreptului civil. ^ în opinia Profesorului A. Iorgovan, este suficient
să ne raportăm la desprinderea dreptului muncii din dreptul civil, cu răspunderea sa materia- e lă
specifică, pentru a reliefa că procesul este, în dialectica sa, tocmai invers, j| respectiv de limitare a
civilului, inclusiv a sferei de influenţă a răspunderii ju- c ridice civile, conturându-se noi forme de
răspundere pentru care dreptul civil t joacă rolul de drept comun. j
în contextul schimbărilor intervenite în epoca contemporană, marcate atât 1 de revoluţia tehnico-
ştiinţifică, dar şi de revoluţia industrială sau informaţională şi care au impulsionat evoluţia răspunderii
juridice, au impus, aşa cum afirma Profesorul L. Pop „evadarea din interpretarea clasică şi tradiţională
a textelor în materie ale Codului civil şi chiar adoptarea de noi reglementări pentru anumite domenii
speciale“.
Din această perspectivă, problema esenţială care se pune este de a şti când sunt instituite premisele
indispensabile desprinderii din dreptul comun a unei forme de sine stătătoare de răspundere juridică şi
implicit a unei noi ramuri de drept. O explicaţie simplistă este circumscrisă apariţiei unei noi categorii
de ilict social. O explicaţie riguros ştiinţifică, nu poate face, însă, abstracţie de legătura reciprocă
existentă între conţinutul reglementărilor juridice şi forma lor de manifestare exterioară, în
accepţiunea filosofici dreptului.
în doctrina juridică, conţinutul este circumscris ansamblului criteriilor intrinseci faptei ilicite
precum pericolul social, valorile încălcate, forma vinovăţiei şi a conduitei subiectului, gradul de
frecvenţă iar forma vizează criteriile extrinseci, exterioare faptei ilicite, respectiv sursa legislativă a
normelor juridice
 I sancţionatoare, felurile şi modurile de aplicare şi executare a sancţiunilor. „Ne- I cesitatea unei
răspunderi juridice noi“ intervine, aşadar, în momentul în care I în cadrul teoriei proprii uneia
%

dintre răspunderile consacrate survin dereglări I logice, urmarea apariţiei unor noi tipuri de
fapte ilicite care necesită noi regle- I mentări sancţionatorii, respectiv „sancţionări dizidente“.
Prin urmare, o nouă formă de răspundere juridică se conturează atunci I când nu mai este garantată
corelaţia dintre cele două categorii de criterii, ex- I trinseci şi intriseci faptei ilicite, dintre conţinut şi
formă. Criteriile extrinseci I faptei ilicite, respectiv forma, evocă în ansamblul lor tocmai regimul juridic
I propriu unei anumite categorii de ilicit, şi anume regimul juridic al răspunderii pe care
respectivul ilicit o angajează. Avem în vedere regimul juridic instituit prin cele patru categorii de norme
juridice transpuse în conţinutul instituţiei răspunderii juridice, privită ca sistem polivalent de norme
juridice, respectiv: normele juridice relative la conduita ilicită, normele juridice care reglementează
condiţiile care trebuie întrunite, normele juridice relative la sancţiuni şi normele juridice care vizează
procedura.
Apartenenţa normelor juridice la ramurile de drept impune înţelegerea şi explicarea regimului juridic
(forma) prin trimitere la ramurile de drept. Natura juridică a formelor de răspundere juridică este conferită
de ramura de drept căreia respectivele forme de răspundere îi aparţin cu preponderenţă, fără a fi necesară
o apartenenţă absolută, dat fiind că există elemente ale răspunderii juridice comune mai multor forme de
răspundere, trasate de dreptul comun. Normele comune vizează, de regulă, condiţiile care trebuie
întrunite, cauzele exoneratoare de răspundere sau aspectele procedurale.
Ramurile de drept nu trebuie tratate separat, unele de altele, ci ca părţi componente ale unui sistem de
drept unitar, în cadrul căruia aspecte concrete aşa cum sunt reglementate In diferitele ramuri de drept, pot
fi comune unor multiple ramuri de drept, evident sub rezerva derogărilor expres reglementate prin lege,
profilându-se chiar şi instituţii juridice comune.
Identificarea criteriilor şi clasificarea formelor răspunderii juridice, sub aspect teoretic, este de natură
sâ contureze natura juridică a răspunderii juridice incidente, iar sub aspect practic tinde la determinarea
regimului juridic al diferitelor forme ale răspunderii juridice, av&nd In vedere Interferenţa şi cumulul
dintre formele răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este consacrată de actele normative In vigoare, fiind cercetată prin intermediul
manifestărilor ei particulare. In cadrul variatelor ramuri de drept, public sau privat: dreptul civil, dreptul
5
administrativ, dreptul penal, dreptul muncii etc. Atât In literatura de specialitate cât şi In diferite acte
normative sunt abordate diferite forme ale răspunderii juridice. In funcţie de
 mai multe criterii: natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei,
scopul urmărit, caracterul sancţiunilor ş.a.
In doctrina juridică, este larg răspândită opinia conform căreia formele răspunderii juridice
sunt conturate în funcţie de gradul de pericol social al faptei ilicite, care decurge din importanţa
valorii sociale lezate.
Delimitarea formelor răspunderii juridice este esenţială din punct de vedere teoretic dar, în
special, practic întrucât determinarea naturii juridice a răspunderii în toate cazurile concrete
vizează calificarea situaţiei de fapt din perspectivă juridică, ca fază de aplicare a dreptului
prezentând un real interes atât pentru societate cât şi pentru individ. Evidenţierea criteriilor de
clasificare a formelor răspunderii juridice contribuie la identificarea corectă a naturii juridice
proprii.
Clasificarea, ca mijloc de cunoaştere ştiinţifică, implică distribuirea pe grupe în funcţie de anumite
caracteristici generice a fenomenelor cercetate. Astfel pot fi descoperite însuşirile esenţiale proprii
sistemului de care depind trăsăturile fiecărui element de subgrupă. Din perspectiva ştiinţei dreptului
respectivele diviziuni ale sistemului relative la răspunderea juridică sunt denumite forme ale răspunderii
juridice.
Examinarea înregului tablou legislativ tratat în prezenta teză de doctorat permite identificarea mai
multor forme de răspundere juridică care alcătuiesc sistemul răspunderii juridice şi pot fi clasificate în
funcţie de mai multe criterii:
1). în funcţie de cele două mari diviziuni ale dreptului, se face distincţie, în doctrina juridică, între
răspunderea de drept public şi răspunderea de drept privat. Din perspectiva modului în care sunt conexate
componentele sistemului de drept, începând cu entitatea fundamentală, respectiv norma juridică putem
delimita diviziunile generale ale dreptului.
Diviziunea dreptului în dreptul public şi dreptul privat se bucură de o mare rezonanţă în teoria
generală a dreptului, fiind prezentă în marea majoritate a teoriilor juridice. Distincţia dintre dreptul public
şi dreptul privat este veche, fiind evocată în dreptul roman. Jurisconsultul Ulpian formulează această
distin- ţie în Digeste „Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum
utUitatem pertinet“. Aşadar suntem in prezenţa unor norme de drept public sau privat, după cum interesul
normei juridice vizează statul sau un particular sau după cum obiectivul urmărit prin dispoziţiile legale
6
instituite constă in satisfacerea nevoilor statului sau a particularilor.
Dificultatea delimitării unei ramuri de drept de altă ramură de drept derivă tocmai din greutatea
stabilirii gradului de diferenţiere a relaţiilor sociale care să permită reglementarea acestora printr-un set de
norme „aparte“ şi unirea lor intro ramură de drept.
 în Teoria generală a dreptului, clasificarea răspunderii juridice în funcţie de apartenenţa ramurală este
controversată. Potrivit Profesorului Ungureanu o astfel de divizare nu coincide cu divizarea strict pe
ramură întrucât formele de răspundere juridică sunt mai puţine, sub aspect numeric, în comparaţie cu ra-
murile de drept. Totodată, în ipoteza nesocotirii normelor juridice aparţinând diferitelor ramuri de drept
devin incidente forme ale răspunderii juridice identice, cu titlu de exemplu fiind răspunderea
contravenţională.
Astfel răspunderea juridică civilă, formă de răspundere ramurală, se clasifică în răspundere civilă
delictuală şi răspundere civilă contractuală, privite ca modalităţi de răspundere juridică. Noul Cod civil
consacră, prin reglementări exprese, distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală, recunoscută atât de către doctrină cât şi de către jurisprudenţă sub imperiul vechilor
reglementări.
Răspunderea civilă delictuală, modalitate de răspundere juridică civilă se subclasifică, la rândul ei, în
manifestări de răspundere, respectiv: răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia (răspunderea persoanelor care au obligaţia de
supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc pentru prejudiciile cauzate unui terţ prin fapta
ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere şi răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat
prin faptele ilicite delictuale ale prepusului său) şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale,
lucruri şi de ruina edificiului, expres reglementate prin dispoziţiile noului Cod civil.
Alături de aceste manifestări de răspundere civilă, noul Cod civil instituie şi răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin fapte ilicite prejudiciabile cauzate în contextul raporturilor de vecinătate dintre
proprietarii de bunuri imobile. Dispoziţiile reglementează, aşadar, depăşirea inconvenientelor normale ale
vecinătăţii, stipulând în sarcina proprietarului care, prin exercitarea dreptului său, cauzează inconveniente
mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, de a-1 despăgubi pe cel astfel vătămat, prin
restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
Totodată, ca element de noutate introdus prin dispoziţiile noului Cod civil în materia răspunderii civile
contractuale este răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia. Astfel prin dispoziţiile Codului Civil
„dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care
se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale“.
Răspunderea civilă contractuală, modalitate de răspundere juridică civilă se subclasifică, aşadar, în
7
manifestări de răspundere, respectiv: răspunderea civilă contractuală pentru fapta proprie şi răspunderea
civilă contractuală pentru
 În contcxtul evoluţiei relaţiilor sociale. In sfera obiectului dreptului f.nanciar r* pot fi identificate relaţii
fiscale, valutare, bugetare sau bancar publice.
Un alt criteriu de delimitare a formelor răspunderii juridice II constituie calitatca speciali a subiectului
răspunderii juridice In funcţie de care putem distinge Intre răspunderea juridici a persoanei care deţine o
calitate special* ^ şi răspunderea juridici a persoanei care nu deţine o astfel de calitate speciali. $
Acest criteriu este aplicabil pentru a distinge răspunderea acelor (p persoane care deţin o calitate
specială precum răspunderea funcţionarului public, răspundere care, după criteriul naturii juridice, poate
fi disciplinară, U1 contravenţională penală sau civilă.
In afara normelor care instituie răspunderea disciplinară sau penală a funcţionarilor publici devin
incidente, in ipoteza neîndeplinirii sau Îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor sau funcţiilor organelor
administraţiei publice şi normele răspunderii civile sau contravenţionale.
Aşadar, suntem în prezenţa unui cumul a formelor răspunderii juridice. Răspunderea juridica a
funcţionarului public este angajată în ipoteza săvâr- şirii unor fapte ilicite care întrunesc, cumulativ,
următoarele condiţii: săvâr şirea unor fapte generatoare de prejudicii din sfera ilicitului disciplinar, civil,
contravenţional sau penal, reglementate prin legislaţia specială; existenţa unei legături de cauzalitate între
faptele ilicite şi prejudiciile cauzate; vinovăţia; subiectul activ al faptelor ilicite să aibă calitatea de
funcţionar public, să fie aşadar un subiect calificat; faptele ilicite să fie săvârşite în timpul serviciului sau
în strânsă legătură cu îndatoririle de serviciu. în materie penală, subiectul activ nu este circumstanţiat de
lege, infracţiunile putând fi comise, de regulă, de orice persoană.
Există însă incriminări pentru care legea penală impune ca acesta să deţină o calitate specială:
persoana care a mai comis anterior un omor sau o tentativă de omor la una din variantele omorului
calificat; părinte sau persoană care are în îngrijire un minor, în cazul infracţiunii de rele tratamente
aplicate
i'11 minorului; mamă, în cazul infracţiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou ... I născut; membru de
familie, în cazul infracţiunii de violenţă în familie; persoană ' care exercită o anumită profesie sau
meserie, în cazul infracţiunii de act sexual cu un minor sau în cazul divulgării secretului profesional;
debitorul unei obligaţii, în cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor sau a
infracţiunii de bancrută simplă sau frauduloasă; 8funcţionarul public, în cazul infracţiunilor de abuz în
serviciu, neglijenţă în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, luarea de mită, etc.
Raportat la criteriul fundamentului răspunderii juridice putem distinge între răspunderea juridică cu
vinovăţie sau răspunderea subiectivă şi răspunderea juridică fară vinovăţie sau răspunderea obiectivă.
Caracterul autonom al diferitelor forme ale răspunderii juridice nu trebuie să conducă la concluzia că
acestea se exclud, putând exista interferenţe sau suprapuneri între diferitele forme ale răspunderii juridice.
De exemplu, o faptă care contravine unei norme juridice poate angaja concomitent atât răspunderea civilă
cât şi răspunderea penală, fiecare astfel de răspundere manifestânduse în formele sale specifice. între
formele răspunderii juridice există atât asemănări cât şi deosebiri, elemente comune a căror sintetizare
contribuie la elaborarea unei definiţii generale, acceptată pentru toate formele răspunderii juridice

3.3. Răspunderea juridică civilă şi modalităţile ei

Existenţa şi dezvoltarea oricărei societăţi necesită prezenţa unor reguli de conduită morală şi juridică,
care urmează a fi respectate de orice persoană. Nimeni nu este îndreptăţit să încalce aceste reguli. Şi dacă,
totuşi, regulile sunt încălcate, oricine răspunde pentru faptele sale. Aprecierea comportamentului fiecăruia
în corespundere cu regulile stabilite de societate se manifestă sub forma răspunderii sociale. Răspunderea
socială care cuprinde întreaga sferâ a realizării normelor sociale poate îmbrăca mai multe forme specifice.
Distingem răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea etică, răspunderea juridică, precum şi
diferite alte modalităţi în care, sub o formă sau alta, oamenii sunt chemaţi să dea scama pentru modul in
care se comportă in viaţa socială.
Răspunderea morală şi etică vine în cazul nerespectării normelor moralei societăţii şi are drept
consecinţe aprobarea sau dezaprobarea societăţii, precum şi aplicarea unor sancţiuni de ordin moral.
Răspunderea politică se referă la domeniul realizării unor activităţi politice care trebuie să coincidă cu
Interesele societăţii, iar in caz de nerespectare a acestor interese pot fi aplicate sancţiuni politice care au
rol de restabilire a echi libi ului social în societatea respectivi.

I ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, ,lian

ICI d CPI 1 adm nistraliv
iuridi 1 V ;, : : ' . dreptul muncii etc. Intre răspunderea ,, In juridică dintre diferitele
ramuri de drept există atât trăsături comune, cât ţi L deosebiri esenţiale, ceea ce determină
plasarea ei intr o anumită ramură dc drept. Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează in
cadrul disciplinelor ,, d specifice de drept sub aspectul condiţiilor de fond ;i de formă. Ca instituţii
pd distincte ale unor ramuri de drept autonome, formele răspunderii juridice sunt ! cercetate pe
larg în ramura căreia aparţin. a P
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într- un raport de obligaţii în
temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare fa prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în
cazurile prevăzute de lege, cj prejudiciul pentru care este răspunzătoare. v
Răspunderea penală poate fi definită: restrâns şi larg. în sens restrâns (care , ne interesează),
prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a suporta şi executa o pedeapsă, ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni.
Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice care prezintă anumite trăsături
specifice şi intervine atunci când a fost săvârşită o anumită faptă ilicită, denumită contravenţie.
Răspunderea disciplinară şi răspunderea materială sunt două forme ale răspunderii de dreptul
muncii, fiind legate de executarea contractului de muncă individual. Răspunderea disciplinară
intervine în cazurile în care o persoană încadrată cu contract de muncă săvârşeşte, cu vinovăţie, o
abatere de la obligaţiile de serviciu asumate prin contractul de muncă, încălcând obligaţia de a
respecta disciplina muncii, iar răspunderea materială reprezintă una din formele răspunderii
juridice,
muncii, iar răspunderea materială reprezintă
care impune obligaţia persoanelor încadrate cu contractul de muncă de a repara, în condiţiile legii,
prejudiciul provocat unităţii în cursul executării contrac printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca
lor şi săvârşită cu vinovăţie.Aceste răspunderi se pot întâlni separat, alteori pot fi cumulate cu o
altă formă de răspundere juridică (de exemplu, răspunderea penală poate fi dublată cu
răspunderea civilă sau disciplinară).
Răspunderea juridică civiiu îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil principalul dintre care esie
Codul civil ce reglementează modul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice,
deoarece ea are drept scop asigurarea circuitului civil şi a funcţionării normale a mecanismului relaţiilor
economice în societate. Referitor la locul central al răspunderii civile în literatura juridică franceză, încă
la sfârşitul secolului al XJX-lea, s-a spus că ea „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în
totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul
public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor; ea este a
tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor“.
Problema formulării unei definiţii unice a răspunderii juridice civile a fost şi rămâne pentru doctrina
dreptului civil una dintre cele mai controversate. Definiţiile savanţilor, fiind multiple, diferă în funcţie de
scopul care este urmărit la efectuarea cercetărilor ştiinţifice. Vom menţiona câteva dintre ele pentru a
putea reda cât mai pe deplin esenţa răspunderii juridice civile.
Răspunderea civilă, având o contribuţie esenţială la configurarea şi fundamentarea răspunderii
juridice, reprezintă instituţia complexă a dreptului
1 civil. Răspunderea juridică civilă nu este definită prin
0
lege, nici Codul Civil al Republicii Moldova sau legislaţia dezvoltătoare nu oferă o definiţie a răspunderii
juridice civile.
Definirea răspunderii civile a constituit, astfel, una din preocupările doctrinei juridice, în special a
doctrinei juridice a dreptului privat. Conceptul de răspundere civilă desemnează un complex de reguli in
temeiul cărora autorului unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită unei alte persoane îi incumbă obligaţia
de a-l repara sau de a-i oferi o compensaţie corespunzătoare.
In viziunea autorilor I. Albii şi V. Ursa, răspunderea civilă este definită ca fiind forma răspunderii
juridice care constă intr un raport juridic obligaţion&l, In temeiul căruia o persoană este obligată să repare
prejudiciul produs alteia prin propria sa faptă sau prejudiciul pentru care este răspunzătoare, In cazurile
legal reglementate.
Răspunderea civilă este definită, In accepţiunea unui alt autor, ca fiind o sanefiune patrimonială cu
caracter reparator, care rezidă In obligaţia unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu pi intr o fapta
culpabilă şi ilicită de a l repara.
 Răspunderea civilă reprezintă, în opinia autorilor L. Pop, FI p S.T.Vidu, care consacră astfel
concepţia clasică şi dominantă, conform cf Ş‘ răspunderea civilă este în exclusivitate o răspundere
reparatorie , acel juridic de obligaţii în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorT'* repare
Să
prejudiciul injust suferit de către o altă persoană“.
In contextul schimbărilor intervenite în societatea contemporană m cate atât de revoluţia tehnico-
ştiinţifică, dar şi de revoluţia industrială t' informaţională şi care au impulsionat evoluţia răspunderii
juridice, au imnij11 aşa cum afirma Profesorul L. Pop „evadarea din interpretarea clasică si tradiţională a
textelor în materie ale Codului civil şi chiar adoptarea de noi reglementări pentru anumite domenii
speciale“.
Reformele adoptate în spaţiul european, apariţia şi evoluţia diferitelor tipuri de asigurări au avut
impact asupra echilibrului intern al sistemului tradiţional al răspunderii civile, favorizând consacrarea
socializării riscurilor, simultan cu dezvoltarea curentelor solidariste, fiind propuse şi instituite me-
canisme noi de reparaţie a prejudiciilor cu consecinţa declinului funcţiei atribuite în trecut culpei
subiective. Totodată, repararea unor prejudicii cu caracter excepţional trece în sarcina statului,
instituindu-se, prin acte normative, fonduri de garanţie sau indemnizare, care variază de la stat la stat,
precum: fondul de garanţie pentru calamităţi agricole; fondul de garanţie pentru victimele poluării;
fondul de garanţie pentru accidente de circulaţie; fondul de garanţie pentru accidente de muncă; fondul
de garanţie pentru victimele terorismului, etc.
în acest sens, răspunderea este identificată cu sancţiunea, deoarece nu sunt luate în considerare
laturile psihologice ale răspunderii.
Deşi răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, ele sunt diferite. Şi
anume, răspunderea apare ca un complex de drepturi şi obligaţii care se nasc în baza legii ca urmare a
săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către slat, prin
aplicarea sancţiunilor juridice. Deci, altfel spus, răspunderea juridică este cadrul juridic de realizare
pentru sancţiune. Definită astfel, răspunderea juridică nu se confundă cu sancţiunea juridică, deoarece nu
orice sancţiune prevăzuta de normele de drept este o răspundere juridică. ^
Astfel, Codul Civil prevede că, în cazul neexecutării de către de bitor obligaţiei de a preda un bun,
creditorul are dreptul să ceară ca bunul sa ie de la debitor şi să i fie predat sieşi. In cazul dat suntem in
prezenţa une.sancp- uni exprimate în luarea forţată a bunului şi transmiterea acestuia crcc i adică este o
executare silită a obligaţiei. Debitorul nu a suferit nici o bare în situaţia lui patrimonială, deoarece a fost
executat ceea ce e re
 execute In temeiul obligaţiei pe care o datora. De aici putem concluziona că răspunderea civilă
este prezentă în cazul în care debitorul este impus să execute ceea ce este prevăzut de lege sau
contract şi adăugător îi sunt impuse noi sarcini sau el este lipsit de unele drepturi subiective civile.
Pornind de la cele menţionate, am putea formula definiţia răspunderii juridice civile ca fiind o
formă a constrângerii de stat care constă în obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul
cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract.
Răspunderea juridică civilă arc o importanţă teoretică şi practică, fiind bazată pe principii de
răspundere patrimonială a subiectelor care se află pe poziţie de egalitate juridică şi contribuind
efectiv la ocrotirea drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Importanţa răspunderii civile constă în normele sale cuprinzătoare,
construcţiile teoretice reuşite care corelează cu răspunderea din alte ramuri de drept, corespund
cerinţelor de echitate socială şi de securitate juridică a oamenilor.
Răspunderea juridică civilă are câteva caractere specifice, care o deosebesc de alte forme de
răspundere juridică.
între acestea menţionăm următoarele:
— caracterul patrimonial, deoarece ea este în toate cazurile urmată de repararea
prejudiciului cauzat, recuperarea daunelor, plata clauzei penale, ceea ce determină însăşi esenţa
răspunderii civile;
— baza răspunderii civile o constituie răspunderea delincventului în faţa pătimaşului.
Aceasta reiese din faptul că dreptul civil reglementează relaţiile dintre subiectele care se află pe poziţie
de egalitate juridică, în circuitul civil, neîndeplinirea obligaţiei de către un subiect duce la încălcarea
dreptului celuilalt. De aceea, sancţiunea patrimonială prevăzută de răspunderea juridică civilă are ca
scop restabilirea sau compensarea de către delincvent a dreptului încălcat al pătimaşului;
— alt caracter al răspunderii civile este că ca nu se declanşează din oficiu, ci numai la
cererea titularului dreptului subiectiv lezat, adică ea pune faţă în faţă pătimaşul faptei ilicite păgubitoare
cu autorul acestei fapte. Societatea se implică numai în măsura în care victima manifestă interes apelând
la forţa de constrângere a statului; din principiul egalităţii juridice a subiectelor raportului civil se
desprinde un alt caracter, care este aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile faţă de
diferiţi participanţi ai circuitului civil pentru încălcări de acelaşi fel. Faptul se lămureşte prin aceea că, la
1
aprecierea culpei, se are în vedere gradul de diligenţă
3
ce se poate pretinde autorului faptei ilicite. Aceas-
 ta înseamnă că se constată dacă persoana aflată în situaţia autorm ui faptei ilicite a luat măsurile de
precauţiune care erau posibile pentru evitarea sau preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în condiţii iden-
tice, ar fi trebuit să le ia orice persoană. Deci, la aprecierea culpei delincventului nu se iau în vedere
calităţile personale ale acestuia şi nici un etalon general de diligenţă — dar un etalon abstract diligenţă
maximă în situaţia respectivă;
— există o corelaţie dintre cuantumul răspunderii şi cuantumul prejudiciului sau al
despăgubirilor. Aceasta presupune o limită a răspunderii civile, care se manifestă prin caracterul
compensatoriu ce ar satisface dreptul pătimaşului de a-şi restabili situaţia materială existentă anterior,
ceea ce este scopul principal al răspunderii.