NOŢIUNI DE ELECTROMAGNETISM

Subiect 1: Electrizarea corpurilor. Sarcina electrică elementară

Corpurile care ne înconjoară sunt capabile să se electrizeze sau să se încarce cu sarcini
electrice. Prezenţa sarcinilor electrice se evidenţiază prin aceea că aceste corpuri interacţionează între
ele. Există două tipuri de sarcini electrice numite – pozitive şi negative. Sarcinile de acelaşi semn se
resping, iar cele de semn contrar – se atrag.
Sarcina electrică este o proprietate fundamentală a unor particule elementare. Conţinutul
noţiunii de particulă elementară a evoluat odată cu cunoştinţele despre structura materiei. La nivelul
actual al cunoştinţelor se ştie că moleculele, atomii şi nucleele au o structură proprie. În structura
atomilor şi moleculelor intră protonii, neutronii şi electronii, iar în nuclee se găsesc protoni şi neutroni.
Deşi deja s-a constatat că protonii şi neutronii au structură internă, deci nu sunt particule elementare,
pentru explicarea fenomenelor electromagnetice se poate accepta că protonii, neutronii şi electronii
sunt particule elementare.
Substanţele, în general, sunt constituite din electroni, protoni şi neutroni. Între aceştia se
exercită atât forţe de interacţiune gravitaţională cât şi forţe electrostatice. Aşa cum la originea forţelor
gravitaţionale stă masa gravifică, în mod analog forţele electrostatice sunt cauzate de sarcinile
electrice. Masa şi sarcina particulelor au valori bine determinate care determină intensitatea forţelor
corespunzătoare. Aceste forţe, acţionează independent una de alta, iar între masa şi sarcina corpurilor
nu există o corelaţie determinată.
Experimentele au arătat că sarcina electrică elementară (egală cu cea a protonului şi a
electronului) este egală cu 1, 6·10-10 C şi se notează cu e . Corpurile electrizate pot avea numai o
sarcină totală egală cu un număr întreg al valorii e .
Una din legile fundamentale ale fizicii – legea conservării sarcinii – a fost formulată pentru
prima dată de B. Franklin în 1747 în forma: într-un sistem izolat sarcina totală (suma algebrică a
sarcinilor) rămâne constantă.

Densitatea de sarcină electrică

De cele mai multe ori electrizarea corpurilor se produce neuniform, variind de la un punct la altul
al corpului, din care cauză a fost necesar să se caracterizeze starea
locală de electrizare cu ajutorul unei mărimi derivate numită densitate
(V) de sarcină electrică.
Fie un corp având sarcina totală q repartizată neuniform în
v interiorul lui (Figura 1). Pentru a caracteriza repartiţia sarcinii electrice
P(x,y,z) în fiecare punct P( x, y, z) al corpului considerat împărţim întreg
q
volumul corpului în elemente de volum V care să conţină sarcina
q . Densitatea de volum a sarcinii electrice reprezintă limita
Figura 1 q
raportului când volumul V devine suficient de mic în jurul
V
punctului P, astfel încât sarcina q să rămână aceeaşi în fiecare element de volum:
q d 
  lim 
V 0 V dV
sau
dq
 ( x, y , z )  (1)
dV
Cu ajutorul acestei relaţii putem calcula prin integrare sarcina electrică totală q a întregului
corp.
Experienţa arată că densitatea de sarcină electrică se micşorează în timp. Variaţia densităţii de
sarcină este proporţională cu densitatea:
d 

dV 
1
 – fiind o constantă care depinde de natura şi starea mediului şi are dimensiunea unui timp. Prin
integrare obţinem:
t

  0e 
 - fiind densitatea de sarcină la momentul t  0 . Această relaţie arată că densitatea de sarcină 
0 0

existentă într-un volum dat descreşte exponenţial.

Mediul caracterizat prin    păstrează la infinit sarcina electrică şi se numeşte izolator
perfect.
Mediul pentru care   0 pierde instantaneu sarcina electrică fiind numit conductor perfect.
Această clasificare formală pentru stările limită ale izolatorului perfect ne permite să
determinăm pentru cazurile reale timpul de relaxare  după care substanţele se pot împărţi în
conductoare, semiconductoare şi izolatoare.

Interacţiunea dintre sarcinile electrice. Legea lui Coulomb

Experimentele de electrostatică efectuate în secolul al XVIII-lea au stabilit faptul că există
două feluri de electricitate pozitivă şi negativă. Corpurile încărcate cu electricitate interacţionează: se
atrag sau se resping, aceste interacţiuni fiind descrise de Legea lui Coulomb (1785). Această lege a
fost formulată pornind de la legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton:
m1m2
F k
r2
sub forma:
q1q2
F k ,
r2
unde pentru vid constanta k are valoarea:
1
k
4 0
 0 - permitivitatea electrică a vidului:  0 = 8,856·10-12 F/m.
Sub formă vectorială legea lui Coulomb se scrie:
1 q1q2 r
F   (2)
4 0 r2 r
Pentru un mediu oarecare:    0  r , unde  r este permitivitatea electrică relativă a mediului.

Câmpul electrostatic
Fie un sistem de corpuri electrizate format din sarcinile q1 , q2 , q3 , aşezate într-un mediu
izolator (Figura 2). Orice regiune din acest mediu în care o altă sarcină electrică q este supusă acţiunii
unei forţe electrice este numită câmp electric datorat sarcinilor q1 ,
q2 q2 , q3 . Sarcina electrică q caracterizează starea de electrizare a
unui câmp de probă şi este o mărime scalară, suficient de mică
F pentru ca să nu modifice echilibrul sistemului de sarcini care au
creat câmpul. Dacă măsurăm forţa exercitată asupra sarcinii de
q1 q probă se constată că mediul considerat posedă în fiecare punct P o
proprietate particulară, stare electrică care face ca sarcina să fie
q3 supusă acţiunii unei forţe F .
Experientul arată că mărimea forţei F depinde atât de
locul în care se găseşte sarcina q , cât şi de mărimea ei, conform
Figura 2 relaţiei:
F  qE
(3)
2
unde E este un vector care caracterizează starea locală a câmpului electric şi este numit intensitatea
câmpului electric.
Cum în jurul oricărui corp electrizat există un câmp electric, se spune că orice sarcină electrică
produce un câmp electric, reciproca nefiind însă adevărată.
Dacă sistemul de sarcini q1 , q2 , q3 este imobil şi sarcinile se găsesc în echilibru, atunci
câmpul produs se numeşte câmp electrostatic.
Câmpul electrostatic depinde de modul în care sunt distribuite sarcinile care îl generează.
Câmpul electrostatic reprezintă o formă particulară a câmpului electromagnetic. El este o formă
continuă de existenţă a materiei, prin intermediul căreia se exercită interacţiunile dintre sarcinile
electrice.

Câmpul electric al unei sarcini punctiforme

Să considerăm o sarcină punctiformă q pozitivă aflată în vid şi într-un punct oarecare, la
distanţa r de un corp de probă cu sarcina electrică q0 pozitivă. Conform legii lui Coulomb avem:
F 1 q r
E   2 (4)
q0 4 0 r r
Din această relaţie rezultă:
- intensitatea câmpului electric în vid, într-un punct situat la distanţa r de sarcina punctiformă, este
proporţională cu sarcina şi invers proporţională cu pătratul distanţei;
- vectorul E are direcţia dreptei care uneşte punctul în care se găseşte sarcina de probă q0 , cu
sarcina care produce câmpul;

r E
+q +q 0

Figura 3
- orientarea vectorului E este dinspre corpul cu sarcina q, când aceasta este pozitivă, şi spre corp,
când sarcina q este negativă (Figura 3).
Dacă sarcina q care produce câmpul electric se găseşte într-un mediu cu permitivitatea electrică
relativă  r atunci:
1 q r
E   (5)
4 0 r r2 r

3
 Subiect 2: Legea lui Gauss
Să considerăm câmpul electric al unei sarcini punctiforme q şi să calculăm fluxul vectorului
E printr-o suprafaţă închisă S, care conţine sarcina (Figura 8). Liniile câmpului electric E al sarcinii
punctiforme reprezintă de fapt totalitatea direcţiilor radiale care pornesc din sarcină, dacă sarcina este
pozitivă, sau care se opresc în sarcină, dacă ea este negativă. Deci, numărul total de linii de câmp se
distribuie pe o suprafaţă sferică de rază oarecare r şi va fi egal cu produsul dintre densitatea liniilor şi
suprafaţa sferei. Densitatea liniilor în condiţiile date este numeric egală cu:
1 q
E 
4 0 r2
şi deci numărul liniilor de câmp este egal cu:
1 q q
  4 r 2 
4 0 r 2
0
Întrucât fluxul vectorului E printr-o suprafaţă oarecare închisă este egal cu numărul de linii de câmp
care ies în exterior, adică pleacă din sarcină dacă aceasta
este pozitivă şi cu numărul liniilor de câmp care intră în
interior, adică se sfârşesc în sarcină, dacă aceasta este
negativă, putem scrie că:
q
E  . (40)
0
Semnul fluxului coincide, deci, cu semnul sarcinii q .
Să presupunem că în interiorul suprafeţei închise
se află n sarcini electrice punctiforme: q1 , q 2 , ..., q n . În
virtutea principiului superpoziţiei, intensitatea câmpului
electric E , produs de toate sarcinile, este egală cu suma
intensităţilor Ei , produse de fiecare sarcină în parte:
n
E   Ei .
Figura 8 i 1
Deci:
 
E   EdS     E  dS    E dS .
S S i
i
i S
i

qi
Fiecare din integralele de sub simbolul sumă este egală cu . Ca urmare:
0
1 n
 E   EdS   qi . (41)
S
 0 i 1
Am demonstrat astfel ceea ce se numeşte Legea lui Gauss. Această teoremă arată că fluxul vectorului
intensităţii câmpului electric printr-o suprafaţă închisă este egală cu suma algebrică a sarcinilor
electrice închise în această suprafaţă, împărţită la  0 .
Să studiem câmpul produs de sarcini electrice macroscopice (adică sarcini obţinute dintr-un
număr mare de sarcini elementare) care se abate de la structura discretă (discontinuă) a acestor sarcini
şi să calculăm distribuţia lor continuă în spaţiu, cu o densitate finită în toate direcţiile. Densitatea de
volum a sarcinii:  este dată de:
dq
 . (42)
dV
În acest caz, prin volumul infinit mic din punct de vedere fizic trebuie să înţelegem un astfel de volum
care, pe de o parte, este suficient de mic astfel încât densitatea în limitele sale poate fi considerată

4
uniformă, iar pe de altă parte suficient de mare pentru a nu se putea evidenţia caracterul discret al
sarcinii.
`Cunoscând densitatea de sarcină în fiecare punct al spaţiului, putem găsi suma sarcinilor
incluse în interiorul suprafeţei închise S. Pentru aceasta trebuie să calculăm integrala lui  pe
volumul mărginit de suprafaţa dată:
 q    dV .
i
V
În acest mod formulei (41) îi putem da forma:
1
 E  dS      dV .
S 0 V
(43)

Întrucât, conform teoremei Ostrogradski-Gauss, putem scrie:

 E  dS   E  dV   div E  dV
S V V
obţinem:
1
   E  dV   divE  dV      dV .
V V 0 V
Relaţia obţinută trebuie să fie îndeplinită pentru orice volum arbitrar considerat V. Aceasta este posibil
numai în cazul în care valoarea funcţiilor de sub simbolul integrală este aceeaşi în orice punct al
spaţiului. Ca urmare, divergenţa vectorului E este legată de densitatea de sarcină într-un asemenea
punct prin egalitatea:
1
  E  div E  . (44)
0
Această egalitate reprezintă teorema lui Gauss în formă diferenţială (sau locală).
În cazul unui lichid care curge cu viteza v ,  v ne dă intensitatea specifică a izvoarelor
lichidului într-un punct dat. În mod analog, se spune că sarcinile electrice sunt izvoarele câmpului
electric.

5
 Subiect 3: Potenţialul electric
Să considerăm un câmp electric generat de o sarcină electrică fixă q. În orice punct al acestui
câmp, asupra unei sarcini electrice punctiforme q ' acţionează forţa:
1 qq '
F   er  F (r )  er (6)
4 0 r 2
În această relaţie am notat cu: F (r ) – modulul forţei F şi er - versorul direcţiei r , care descrie
poziţia sarcinii q în raport cu q .
F(r)
2
dr

q' dl
1

er r2
r
r1

q
Figura 4
Forţa dată de (6) este o forţă centrală şi deci câmpul de forţe este conservativ. Ca urmare,
lucrul mecanic pe care îl efectuează forţele acestui câmp asupra sarcinii q la deplasarea ei dintr-un
punct în altul, nu depinde de drum. Acest lucru mecanic este dat de:
2
L12   F (r )  er  dl (7)
1

unde dl este deplasarea elementară a sarcinii q . Din Figura 4 se observă că produsul scalar er  dl

este egal cu modulul variaţiei infinitezimale a vectorului de poziţie r : dr . Astfel, formula (7) se poate
scrie:
2
L12   F (r )  dr
1
Înlocuind expresia forţei F (r ) obţinem:
1  qq ' qq ' 
2
qq ' dr
L12  
4 0 1 r 2
 
4 0  r1
 
r2 
(8)

Lucrul mecanic al forţelor câmpului conservativ poate fi pus sub forma diferenţei energiilor potenţiale:
L12  W p1  W p 2 (9)
Conform cu relaţiile (8) şi (9) se obţine următoarea expresie pentru energia potenţială a sarcinii q în
câmpul sarcinii q :
1 qq '
Wp    const.
4 0 r
Valoarea constantei din expresia energiei potenţiale de obicei se alege în aşa fel încât prin
îndepărtarea sarcinii la infinit (deci pentru r   ) energia potenţială să tindă la 0. În aceste condiţii
se obţine:
1 qq '
Wp   (10)
4 0 r
Să folosim sarcina q drept sarcină de probă pentru a studia câmpul. În conformitate cu (10)
energia potenţială pe care o posedă sarcina q depinde nu numai de mărimea q , dar şi de mărimile q

6
şi r , care determină câmpul. Ca urmare, această energie poate fi utilizată pentru descrierea câmpului,
aşa cum a fost utilizată, în acelaşi scop, forţa care acţionează asupra sarcinii de probă.
Diferite sarcini de probă: q , q , ... vor poseda în unul şi acelaşi punct al câmpului diferite
' '' Wp'
energii: W , W , ... . Totuşi raportul
p p , ... va fi pentru toate sarcinile acelaşi. Mărimea:
q'
Wp
V (11)
q proba
se numeşte potenţialul câmpului în punctul dat şi se foloseşte, ca şi intensitatea câmpului electric E ,
pentru descrierea câmpurilor electrice.
Din (11) rezultă că potenţialul este numeric egal cu energia potenţială pe care o posedă în
punctul dat unitatea de sarcină electrică considerată. Înlocuind în (11) valoarea energiei potenţiale
(10), obţinem pentru potenţialul sarcinii punctiforme următoarea expresie:
1 q
V  (12)
4 0 r
Să considerăm un câmp produs de un sistem de n sarcini punctiforme: Lucrul mecanic efectuat
de forţele acestor câmpuri asupra sarcinii q va fi egal cu suma algebrică a lucrurilor mecanice ale
forţelor ce corespund fiecărei sarcini, ceea ce ne conduce la concluzia că potenţialul câmpului produs
de un sistem de sarcini este egal cu suma algebrică a potenţialelor produse de fiecare sarcină în parte.
În timp ce intensitatea câmpului se obţine prin compunere vectorială, potenţialul se află algebric. Din
această cauză calculul potenţialelor este în general mai uşor decât calculul intensităţii câmpurilor
electrice.
Din formula (11) rezultă că sarcina q care se află în punctul în care potenţialul este V, posedă
o energie potenţială:
Wp  q V (14)
Ca urmare lucrul mecanic al forţelor câmpului poate fi exprimat prin diferenţa potenţialelor:
L12  W p1  W p 2  q (V1  V2 ) (15)
În acest fel, lucrul mecanic efectuat asupra sarcinilor de forţele câmpului este egal cu produsul dintre
mărimea sarcinii şi diferenţa potenţialelor punctelor între care se deplasează sarcina.
Dacă sarcina q se îndepărtează din punctul de potenţial V la infinit (unde se consideră
potenţialul nul), lucrul mecanic al forţelor câmpului va fi dat de:
L  qV (16)
De aici rezultă că: potenţialul este numeric egal cu lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului, asupra
unităţii de sarcină aflată în câmp, la deplasarea ei din punctul dat la infinit. Un acelaşi lucru mecanic
trebuie să se efectueze împotriva forţelor câmpului electric pentru deplasarea unităţii de sarcină de la
infinit în punctul dat.
Formula (16) poate fi folosită pentru stabilirea unităţii de măsură pentru potenţial. Ca unitate
de potenţial se consideră potenţialul acelui punct al câmpului pentru care la deplasarea unităţii de
sarcină de la infinit este necesar un lucru mecanic egal cu unitatea. Astfel, în SI, ca unitate de potenţial
electric se foloseşte voltul: 1V , ca fiind egal cu potenţialul în acel punct în care, pentru deplasarea
unităţii de sarcină de 1C de la infinit, se efectuează un lucru mecanic de 1J :
1J  1C · 1V
de unde:
1J
1V  (17)
1C
În fizică adesea se foloseşte ca unitate de măsură pentru energie şi lucru mecanic electron-
voltul: 1eV . Prin electron-volt se înţelege lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului asupra sarcinii
egală cu sarcina electronului (adică asupra sarcinii electrice elementare e ) la trecerea lui printr-o
diferenţă de potenţial de 1V : 1eV  1,6 1019 C 1V  1,6 1019 J
7
 Legătura dintre intensitatea câmpului electric şi potenţial
Câmpul electric poate fi descris fie cu ajutorul mărimii vectoriale E , fie cu ajutorul mărimii
scalare V . Evident că între aceste mărimi trebuie să existe o legătură bine determinată. Dacă se
consideră că E este proporţional cu forţa care acţionează asupra sarcinii şi că V este energia
potenţială a sarcinii, este uşor de sesizat că această legătură trebuie să fie analoagă legăturii dintre
energia potenţială şi forţă.
Forţa F este legată de energia potenţială prin relaţia:
F  W p (23)
Pentru particulele încărcate, care se află în câmp electric, F  qE , Wp  qV . Înlocuind aceste
relaţii în (23) obţinem:
qE   (qV )
Constanta q poate fi scoasă în faţa simbolului gradient şi deci:
E  V (24)
relaţie care stabileşte legătura dintre intensitatea câmpului electric şi potenţial.
Având în vedere expresia gradientului, putem scrie:
V V V
E i j k (25)
x y z
Ca urmare proiecţiile pe axele sistemului de coordonate triortogonal vor fi:
V V V
Ex   ; Ey   ; Ez   (26)
x y z

În mod analog, proiecţia vectorului E pe o direcţie oarecare l este egală cu derivata (cu
acelaşi semn ca în (25)) lui V în raport cu l , adică viteza de variaţie a potenţialului în direcţia l :
dV
El   (27)
dl
În adevăr, formula (26) se obţine uşor luând direcţia l după una din direcţiile axelor de coordonate şi
având în vedere relaţia (25).
Să lămurim expresia (24) pentru cazul câmpului sarcinii punctiforme. Potenţialul unui
asemenea câmp se exprimă prin relaţia (27). În coordonate carteziene obţinem:
1 q 1 q
V   
4 0 r 4 0 x  y 2  z 2
2

Derivata acestei funcţii pe direcţia x este:

V q x q x
    3
r 4 0 ( x 2  y 2  z 2 ) 2
3
4 0 r
Analog se obţin derivatele pe direcţiile y şi z şi înlocuind în formula (25) se ajunge la expresia:
q xi  yj  zk q r q q
E    3  er
4 0 r 3
4 0 r 4 0 r 3
care coincide cu (5).
Formula (24) permite ca pentru o valoare cunoscută V să găsim intensitatea câmpului în
fiecare punct. Se poate rezolva şi problema inversă: pentru valori cunoscute ale lui E să găsim
valoarea diferenţei de potenţial între două puncte arbitrare ale câmpului. Pentru aceasta ne folosim de
faptul că lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului asupra sarcinii q la deplasarea ei între punctele 1
şi 2 poate fi calculat cu relaţia:
2
L12   qEdl
1

8
Ţinând cont că: L12  W p1  W p 2  q (V1  V2 ) , se obţine:
2
V1  V2   Edl (28)
1
Integrarea se poate face pe orice drum care uneşte punctele 1 şi 2 întrucât lucrul mecanic al câmpului
de forţe nu depinde de drum. Pentru un contur închis: V1  V2 şi formula (28) trece în relaţia:

 Edl 0 (29)
Facem observaţia că această relaţie este adevărată
numai pentru câmpul electrostatic. Deci câmpul unor
sarcini în mişcare, adică un câmp variabil în timp, nu este
un câmp potenţial, pentru el condiţia (29) nu este
îndeplinită.
Suprafaţa imaginară ale cărei puncte ar avea un
acelaşi potenţial se numeşte suprafaţă echipotenţială.
Ecuaţia ei are forma:
V ( x, y, z)  ct.
La deplasarea pe o suprafaţă echipotenţială de-a lungul
unui element: dl potenţialul nu se schimbă: dV  0 .
Deci, conform relaţiei (27) tangenta la suprafaţa care
conţine vectorul este egală cu zero. De aici rezultă că
Figura 5
vectorul E este orientat după normala la suprafaţa
echipotenţială, care trece prin punctul dat. Având în vedere că vectorul E este orientat după tangenta
la liniile de câmp, este clar că liniile intensităţii câmpului, sunt ortogonale cu suprafaţa echipotenţială.
Prin orice punct al câmpului poate trece o suprafaţă echipotenţială. Deci pot exista un număr
infinit de mare de asemenea suprafeţe. Se pot deci constitui asemenea suprafeţe încât diferenţa de
potenţial a oricăror două suprafeţe vecine să fie aceeaşi. Atunci, după densitatea suprafeţelor
echipotenţiale, putem evalua valoarea intensităţii câmpului. În adevăr, cu cât sunt dispuse mai “des”
suprafeţele echipotenţiale, cu atât mai repede se schimbă potenţialul prin deplasarea în lungul normalei
la suprafaţă. Ca urmare, cu atât mai mare este în acel loc V , şi deci E .
În Figura 5 sunt ilustrate suprafeţele echipotenţiale (mai exact, dispunerea lor în planul figurii)
pentru câmpul sarcinii punctiforme. În concordanţă cu caracterul dependenţei lui E de r suprafeţele
echipotenţiale, la apropierea de sarcină devin tot mai dese. Pentru câmpul electric omogen suprafeţele
echipotenţiale reprezintă un sistem de suprafeţe echidistante, perpendiculare pe direcţia câmpului.

Ecuaţia lui Poisson

Introducerea noţiunii de divergenţă a condus la obţinerea relaţiei:
1
div E  .
0
Ţinând seama că E   grad V , se obţine:
1 Ex E y Ez
div ( grad V )   , şi cum: div E    ,
0 x y z
V V V
iar: Ex   ; Ey   ; Ez   ,
x y z
rezultă:
 2V  2V  2V 1
 2  2  , (45)
x 2
y z 0
1
sau: V    , (46)
0
9
relaţie cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui Poisson.
Dacă   0 atunci:
ΔV=0 , (47)
numită ecuaţia lui Laplace.
Deci, cu ajutorul funcţiei V , potenţialul electric, se poate studia repartiţia electricităţii în
volum. Când   0 nu există divergenţă, ecuaţia lui Poisson se reduce la ecuaţia lui Laplace, adică în
absenţa sarcinilor electrice: ΔV=0 . La apariţia sarcinilor electrice – de exemplu într-un dielectric
omogen – câmpul are divergenţă şi studiul lui se face cu ajutorul ecuaţiei lui Poisson.

10
 Subiect 4: 13. Conductori în câmp electrostatic. Condensatori
Purtătorii de sarcină din conductoare au proprietatea de a se deplasa sub acţiunea unor forţe
extrem de mici. De aceea, pentru echilibrul sarcinilor în conductoare este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) intensitatea câmpului, în orice punct din interiorul conductorului trebuie să fie egală cu zero:
E 0 (60)
ceea ce înseamnă că potenţialul în interiorul conductorului trebuie să fie constant:
V  const.
b) intensitatea câmpului pe suprafaţa conductorului trebuie să fie, în fiecare punct, orientată după
normala la suprafaţă:
E  En . (61)
Ca urmare, în cazul echilibrului sarcinilor, suprafaţa conductorului trebuie să fie echipotenţială.
Dacă se comunică o sarcină oarecare q unui corp conductor, atunci aceasta se distribuie în aşa
fel încât să se realizeze condiţiile de echilibru. Să presupunem că un asemenea corp este mărginit de o
suprafaţă închisă. La echilibrul sarcinilor câmpul în fiecare punct din interiorul conductorului este nul.
De aceea, fluxul deplasării electrice sau inducţiei electrice D prin suprafaţă este egal cu zero.
Conform teoremei lui Gauss, suma sarcinilor din interiorul suprafeţei va fi, de asemenea, egală cu
zero. Condiţia este adevărată pentru suprafeţe de orice dimensiune din interiorul conductorului. Ca
urmare, la echilibru, în nici un punct din interiorul conductorului nu poate exista un exces de sarcini:
toată cantitatea de electricitate se distribuie pe suprafaţa conductorului cu o densitate superficială  .
Deoarece la echilibru în interiorul conductorului nu există sarcini în exces, îndepărtarea
substanţei dintr-un volum oarecare din interiorul
E conductorului nu are nici o influenţă asupra
echilibrului sarcinilor. În acest mod, sarcinile
suplimentare se distribuie în conductorul gol ca şi
cum el ar fi plin, adică pe suprafaţa acestuia. Pe
suprafaţa unei cavităţi în starea de echilibru nu se pot
dS distribui sarcini suplimentare. Această concluzie
rezultă din faptul că sarcinile elementare de acelaşi
semn, care formează o sarcină dată q , se resping
reciproc şi, ca urmare, tind să se dispună la distanţe
cât mai mari una de alta.
Să considerăm o suprafaţă cilindrică oarecare
nu prea mare, caracterizată prin normala la suprafaţa
conductorului şi mărimea sa dS . O parte din această
dS suprafaţă o considerăm în conductor şi o parte în afara
lui (Figura 9). Fluxul vectorului inducţiei electrice
Figura 9
prin partea interioară a suprafeţei este egal cu zero,
pentru că în conductor vectorul E , şi deci şi D , sunt nuli. În exteriorul conductorului, în imediata lui
apropiere intensitatea câmpului E este orientată după normala la suprafaţă. De aceea pentru suprafaţa
laterală a cilindrului din exterior Dn  0 , iar pentru cea interioară de bază: Dn  D (baza interioară
se consideră dispusă foarte aproape de suprafaţa conductorului). Ca urmare fluxul inducţiei electrice
prin suprafaţa considerată este D dS , unde D – este mărimea inducţiei electrice în imediata
apropiere a suprafeţei conductorului. În interiorul cilindrului se află deci o sarcină electrică:   dS .
Aplicând teorema lui Gauss obţinem D  dS    dS , adică D   . De aici rezultă că intensitatea
câmpului în apropierea suprafeţei conductorului este:

E , (62)
 0 r
unde  r este permitivitatea electrică relativă a mediului care înconjoară conductorul.

11
  


Figura 10 Figura 11

Să analizăm câmpul produs de conductorul din Figura 10, încărcat cu sarcini electrice. La
distanţe mari de conductor suprafeţele echipotenţiale au aceleaşi caracteristici ca şi în cazul sarcinilor
punctiforme, deci au formă sferică. Pe măsură ce ne apropiem de conductor suprafeţele echipotenţiale
devin tot mai mult asemănătoare, ca formă, de suprafaţa conductorului, care este, de asemenea,
echipotenţială.
În apropierea vârfurilor suprafeţele echipotenţiale sunt dese şi deci şi intensitatea câmpului este
mare. De aici rezultă că densitatea sarcinilor la vârfuri are valori mari (Figura 11). La aceeaşi
concluzie se ajunge şi dacă ţinem cont că sarcinile care se resping reciproc tind să se dispună la
distanţe cât mai mari una de alta. În apropierea cavităţilor din conductor suprafeţele echipotenţiale
sunt dispuse mai rar. Ca urmare, în aceste locuri intensitatea câmpului şi densitatea de sarcină sunt mai
mici. În general, densitatea sarcinilor pentru un potenţial dat al conductorului se determină din curbura
suprafeţei: ea creşte cu mărirea curburii negative (concavitate). O valoare deosebită ia densitatea de
sarcină pe vârfuri. De aceea, intensitatea câmpului pe vârfuri poate fi atât de mare încât să producă
ionizarea moleculelor gazului care înconjoară conductorul.

Conductoare în câmp electric exterior

Prin introducerea unui conductor neutru într-un câmp electric exterior purtătorii de sarcină se
deplasează: cei pozitivi în sensul vectorului E , iar cei negativi în sens contrar. Ca urmare, la capetele
conductorului apar sarcini electrice de semne contrarii, numite sarcini induse (Figura 12). Câmpul
acestor sarcini este orientat în sens contrar câmpului exterior.
Ca urmare, acumularea sarcinilor la capetele conductorului conduce la slăbirea câmpului în
interiorul lui. Acumularea de sarcini are loc până când sunt îndeplinite condiţiile (60) şi (61), adică
până când intensitatea câmpului în interior devine egală cu zero, iar liniile de câmp în exteriorul
conductorului devin perpendiculare pe suprafaţa lui (Figura 12). În
acest mod, conductorul neutru, introdus într-un câmp electric extern
distruge distribuţia liniilor câmpului: acestea se sfârşesc în sarcinile
induse negative şi încep din nou în cele pozitive.
Sarcinile electrice induse se distribuie pe suprafaţa interioară
a conductorului. Dacă în interiorul conductorului este o cavitate,
atunci prin distribuţia uniformă a sarcinilor induse, câmpul în interior
este nul. Pe acest fenomen se bazează ecranarea electrică, folosită
pentru a feri de influenţa câmpurilor electrice diferite aparate sau
Figura 12 instalaţii.

Capacitatea electrică
Sarcina electrică q comunicată unui conductor se distribuie pe suprafaţa acestuia astfel încât
intensitatea câmpului în interiorul conductorului să fie egală cu zero. O asemenea distribuţie este
unică. Din această cauză dacă se aduce pe conductor încă o sarcină q , atunci aceasta trebuie să se
distribuie pe conductor ca şi prima pentru că în caz contrar ar produce în conductor un câmp diferit de
zero. Această constatare este adevărată numai pentru corpurile izolate de alte corpuri conductoare.
Dacă în apropierea conductorului dat se află alte corpuri, noua cantitate de electricitate comunicată
12
corpului produce modificarea polarizării acestor corpuri deci, modificarea sarcinilor electrice induse
pe aceste corpuri. Ca rezultat distribuţia sarcinilor care se obţine este distrusă.
Deci sarcinile electrice de diferite mărimi, se distribuie pe un acelaşi conductor în mod unic
(raportul densităţilor de sarcină în două puncte oarecare ale suprafeţei conductorului pentru valori
diferite ale sarcinii va fi constant). De aici rezultă că potenţialul unui acelaşi conductor este
proporţional cu sarcina sa. Ca urmare mărirea de un număr oarecare de ori a sarcinii conduce la
mărirea de acelaşi număr de ori a intensităţii câmpului în fiecare punct al spaţiului care înconjoară
conductorul. Deci de un acelaşi număr de ori creşte şi lucrul mecanic necesar unităţii de sarcină aflată
la infinit pentru a fi adusă pe suprafaţa conductorului. Deci pentru un acelaşi conductor:
q  C V . (63)
Coeficientul de proporţionalitate dintre potenţial şi sarcină se numeşte capacitate electrică sau simplu
capacitate a conductorului. Din (63) rezultă că:
q
C= . (64)
V
În concordanţă cu (63), capacitatea este numeric egală cu sarcina care comunicată unui conductor îi
ridică potenţialul cu o unitate.
Să calculăm potenţialul unei sfere încărcate de rază R . Între diferenţa de potenţial şi
2


intensitatea câmpului există relaţia: V1  V2  E  dl . De aceea potenţialul V al sferei poate fi găsit
1
integrând relaţia:
1 q
E  ,
4 0 r r2
după r de la R la  :

1 q q1
V
4 0 r R r 2
dr 
4 0 r R
.  (65)

Comparând relaţiile (64) şi (65) găsim capacitatea sferei izolate de rază R , aflată într-un dielectric
omogen cu permitivitatea relativă  r :
C  4 0 r R . (66)
Ca unitate de măsură pentru capacitate se alege capacitatea acelui conductor al cărui potenţial
se schimbă cu 1V când i se comunică o sarcină de 1C . Această unitate se numeşte Farad= 1F :
C SI  1F .
Capacitatea de 1F ar avea-o o sferă izolată cu raza de 9 109 m , adică o rază de 1500 de ori
mai mare decât raza Pământului. Deci faradul este o unitate de măsură foarte mare, din care cauză în
practică se folosesc unităţi mai mici: microfaradul: 1 F  106 F , nanofaradul: 1nF  109 F şi
picofaradul: 1 pF  10 12 F .

Condensatori
Conductoarele izolate au o capacitate nu prea mare. Chiar sfere de dimensiunile Pământului ar
avea capacitatea de aproximativ 700  F . În acelaşi timp în practică sunt necesare dispozitive care la
dimensiuni nu prea mari în comparaţie cu corpurile înconjurătoare să poată “înmagazina” potenţiale
suficiente în funcţie de mărimea sarcinilor. În principal aceste dispozitive, numite condensatoare, sunt
construite pe baza faptului că la un conductor capacitatea creşte la apropierea de el a unui alt corp.
Acest fenomen este legat de faptul că sub acţiunea câmpului creat de conductorul încărcat la aducerea
în apropierea sa a unui corp apar, pe conductor, sarcini induse sau, pe dielectric, sarcini legate.
Sarcinile de semne contrarii care apar pe conductor se distribuie mai aproape şi ca urmare exercită o
mare influenţa asupra potenţialului său. De aceea, prin apropierea de conductorul încărcat al unui corp
oarecare potenţialul conductorului se micşorează în valoare absolută. Conform formulei (64) aceasta
conduce la mărirea capacităţii lui.

13
 Condensatoarele sunt formate din două conductoare care se dispun aproape unul de altul.
Conductoarele sau armăturile unui astfel de condensator se fac de obicei prin acoperiri metalice.
Pentru ca corpurile înconjurătoare să nu influenţeze capacitatea condensatorului, armăturilor li se dă o
asemenea formă şi se dispun în aşa fel una faţă de alta încât câmpul produs de sarcinile de pe armături
să fie în întregime concentrat în interiorul condensatorului. Asemenea condiţie o îndeplinesc două
plăcuţe dispuse aproape una faţă de cealaltă, doi cilindri coaxiali şi două sfere concentrice. Acestora le
corespund condensatorul plan, cilindric şi sferic. Ca urmare, câmpul din interiorul condensatorului,
respectiv liniile inducţiei electrice încep de pe una din armături şi se sfârşesc pe cealaltă. Ca urmare,
sarcinile induse care apar pe armături vor avea aceeaşi mărime, dar semne diferite.
Principala caracteristică a condensatorului este capacitatea sa, prin care se înţelege mărimea
proporţională cu sarcina q şi invers proporţională cu diferenţa de potenţial dintre armături:
q
C . (67)
V1  V2
Diferenţa potenţialelor: V1  V2 este tensiunea electrică dintre armături notată cu litera U şi
deci:
q
C= . (68)
U
Mărimea capacităţii se determină din geometria condensatorului (forma şi dimensiunile
plăcilor şi mărimea distanţei dintre ele) şi funcţie de proprietăţile dielectrice ale mediului aflat în
spaţiul dintre armături.
Să deducem formula capacităţii pentru condensatorul plan. Dacă suprafaţa armăturilor este S
iar sarcina lor este q , atunci intensitatea câmpului între armături este egală cu:
 q
E  ,
 0 r  0  r S
şi deci diferenţa de potenţial dintre armături va fi:
q
V1  V2  E  d  ,
 0 r S
de unde:
 0 r S
C . (69)
d
Facem observaţia că pentru capacitatea reală a condensatorului plan relaţia (69) este cu atât
mai exactă cu cât este mai mic d în comparaţie cu dimensiunile liniare ale armăturilor.
Dacă se ia în consideraţie distribuţia câmpului electric de-a lungul unei linii de câmp, de la
armătura interioară spre armătura exterioară pentru capacitatea condensatorului cilindric se găseşte:
2 0 r l
C (70)
R2
ln
R1
(unde l este lungimea condensatorului, iar R1 şi R2 – razele interioară şi exterioară ale armăturilor),
iar pentru condensatorul sferic:
R1 R2
C  4 0 r (71)
R2  R1
( R1 , R2 sunt razele sferelor interioară, respectiv exterioară).
Pe lângă capacitate, fiecare condensator se caracterizează printr-o tensiune bine stabilită,
U max , care se poate aplica plăcilor condensatorului fără a se produce străpungerea sa. Prin mărirea
acestei tensiuni peste valoarea amintită, între plăci se produce o scânteie în urma căreia dielectricul se
distruge şi condensatorul este scos din funcţiune.

14
 Subiect 5: Dipoli în câmp electrostatic. Inducţia electrică

Prin dipol electric se înţelege un sistem de

două sarcini electrice egale şi de semne contrarii: + E Er
q şi – q , aflate la distanţa l una de alta, mult mai
mică decât distanţa la acele puncte în care se E
determină câmpul electric şi potenţialul sistemului.
Linia dreaptă care trece prin ambele sarcini se
numeşte axa dipolului.
Să calculăm mai întâi potenţialul şi apoi r- r r+
intensitatea câmpului unui dipol. Acest câmp posedă
o simetrie axială. De aceea, aspectul câmpului în
orice suprafaţă care trece prin axa dipolului, va fi
er
acelaşi, pentru că vectorul E este conţinut în
această suprafaţă. Poziţia punctelor în raport cu 
dipolul o vom caracteriza fie cu ajutorul vectorului
de poziţie r , fie cu ajutorul coordonatelor polare r l
0
şi  (Figura 6). Introducem vectorul l orientat de -q +q
-a +a
la sarcina negativă spre sarcina pozitivă. Poziţia
sarcinii q în raport cu centrul O al dipolului se
Figura 6
determină prin vectorul a iar a sarcinii -q prin
vectorul - a . Evident că l  2a . Distanţele până la punctul considerat de la sarcinile q şi -q le
notăm, respectiv, cu r şi r _ . Având în vedere că a  r , putem face aproximaţiile:
r  r  a cos   r  a  er ,
 (30)
r  r  a cos   r  a  er .
Potenţialul în punctul determinat de vectorul de poziţie r va fi:
1 q q 1 q(r  r )
V (r )      .
4 0  r r  4 0 r  r
Produsul r  r poate fi aproximat prin r 2 . Diferenţa: r  r conform formulelor (30) este egală cu
2a  er  l  er . Prin urmare:
1 ql  er 1 p  er
V (r )     , (31)
4 0 r 2
4 0 r 2
unde
p  ql (32)
caracterizează dipolul şi se numeşte moment dipolar. Vectorul p este orientat pe axa dipolului de la
sarcina negativă spre cea pozitivă (Figura 7).

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional este coulomb-metru (C·m), iar în Sistemul CGS
este debye (D). Multe molecule sunt caracterizate de un moment dipolar, care se datorează distribuției
neuniforme între sarcinile negative și pozitive ale diferiților atomi constituenți. Astfel de compuși sunt
cei cu molecule polare, precum fluorura de hidrogen HF, în care densitatea electronică este inegal
distribuită între atomi.
Chimistul-fizician Peter Debye a fost primul care a studiat conceptul de moment electric
dipolar aplicat la nivel molecular, iar în onoarea sa momentul dipolar se măsoară în debye. Valorile
momentelor dipolare pot fi calculate prin măsurarea constantei dielectrice. Câteva exemple de valori
pentru faza gazoasă, măsurate în debye, sunt
15
  dioxid de carbon: 0
 monoxid de carbon: 0.112 D
 ozon: 0.53 D
 fosgen: 1.17 D

În cazul dielectricilor, sarcinile care intră în constituţia moleculelor se numesc sarcini legate.
Sub acţiunea unui câmp electric sarcinile legate pot numai să-şi schimbe puţin distribuţia lor uniformă;
sarcinile legate nu pot să părăsească limitele moleculelor în constituţia cărora intră.
Sarcinile care se află în interiorul dielectricilor, dar nu intră în constituţia moleculelor şi
sarcinile aflate la limitele dielectricului se numesc (după Laudau şi Lifshitz) sarcini imprimate
(induse).
Astfel, câmpul într-un dielectric rezultă prin superpoziţia câmpurilor Eimpr şi Eleg , datorate
celor două tipuri de sarcini. Un asemenea câmp rezultant se numeşte câmp microscopic sau real:
Emicro  Eimpr  Eleg (48)
Ca urmare legea lui Gauss se poate scrie sub forma:
1
  E  div E  (    ') (49)
0
unde cu  am notat densitatea sarcinilor imprimate (sau libere) deşi, aici, denumirea de “libere” este
improprie, iar cu   – densitatea sarcinilor legate. Formula (49) este puţin folositoare pentru aflarea
vectorului E , pentru că ea exprimă proprietăţile unei mărimi necunoscute: Eleg pentru sarcinile
legate, care la rândul său se determină prin necunoscuta E .
Calculul intensităţii câmpului electric se simplifică în multe situaţii dacă se introduce o
mărime ajutătoare, a cărei origine se află tocmai în sarcinile induse  . Pentru a stabili expresia acestei
mărimi înlocuim în (49) expresia:
 '  P , (50)
unde P este polarizarea dielectrică dată de relaţia:
1
P
V
 p,
V

cu  p = suma momentelor electrice moleculare din volumul V . Astfel se obţine:

V

1
E  (   P ) ,
0
de unde rezultă că:
( 0 E  P)   . (51)
Expresia din paranteză reprezintă mărimea căutată. Ea se notează cu D şi se numeşte inducţie
electrică.
Deci, prin vectorul de deplasare electrică sau prin inducţie electrică înţelegem mărimea:
D  0E  P . (52)
Ţinând cont că :
P   0 E ,
unde  este susceptibilitatea dielectrică, mărime ce nu depinde de valoarea lui E , obţinem:
D   0 E   0 E   0 (1   ) E . (53)
Mărimea adimensională:
r  1  , (54)
se numeşte permitivitate dielectrică relativă. În acest fel relaţia (53) se poate scrie:
16
 D   0 r E . (55)
Conform relaţiei (55) vectorul D este proporţional cu vectorul E . Aceasta în cazul unui
dielectric izotrop; la dielectricii anizotropi, în general, vectorii E şi D nu sunt colineari.
Întrucât:
1 q
E  er ,
4 0 r r2
conform formulei (55) se obţine:
1 q
D  er . (56)
4 r 2
Corespunzător relaţiei (52) obţinem:
D   , (57)
de unde prin integrare după un volum oarecare V găsim:
   DdV    dV
V V
şi conform teoremei Ostrogradski-Gauss:
 DdS    dV .
S V
(58)

În membrul stâng am obţinut fluxul vectorului inducţiei D prin suprafaţa închisă S :  D , iar
în membrul drept suma sarcinilor imprimate q ,i
i închise în interiorul acestei suprafeţe. Deci

egalitatea (58) poate fi scrisă sub forma:

 D   qi . (59)
i

Formulele (58) şi (59) exprimă teorema lui Gauss pentru vectorul D : fluxul deplasării
electrice printr-o suprafaţă închisă este egal cu suma algebrică a sarcinilor electrice (străine) închise
în această suprafaţă.
În vid P  0 şi deci expresia (52) devine: D   0 E , iar relaţiile (58) şi (59) trec în relaţiile
(43) şi (41), de la teorema lui Gauss.
Unitatea de măsură a fluxului vectorului deplasării electrice este coulombul. Conform relaţiei
(59) sarcina electrică de 1C produce prin suprafaţa care o înconjoară un flux de deplasare de 1C .
Câmpul vectorului D poate fi ilustrat cu ajutorul liniilor deplasării electrice (pe scurt le vom
numi linii de deplasare) ale căror direcţii şi densitate se determină exact ca şi la cele legate în cazul
vectorului E . Liniile vectorului E pot să înceapă sau să se sfârşească la fel la sarcinile induse. De
aceea liniile de deplasare pot să înceapă sau să se sfărşeasca numai pe sarcinile induse. Prin punctele
în care se găsesc sarcini legate liniile de deplasare doar trec, fără a începe sau a se sfârşi în acele
locuri.

17
 Subiect 6: Curentul electric
Dacă printr-o suprafaţă imaginară oarecare se transportă o sarcină electrică totală, diferită de
zero, prin acea suprafaţă trece un curent electric. Curentul electric poate trece prin corpuri solide
(metale, semiconductoare), prin lichide (electroliţi) şi gaze.
Pentru trecerea curentului electric este necesară prezenţa în corpul dat (sau în mediul dat) a
particulelor încărcate, care pot să se deplaseze în corpul întreg. Aceste particule se numesc purtători
de sarcini care pot fi: electroni, ioni sau particule macroscopice, care sunt de fapt sarcini suplimentare
ca de exemplu: fire de praf, sau picături fine de lichid.
Curentul electric apare în condiţiile în care în interiorul corpului există câmp electric.
Purtătorii de sarcină iau parte la mişcarea moleculară de agitaţie termică şi ca urmare se mişcă cu o
viteză oarecare v şi în absenţa câmpului. Dar, în acest caz, printr-o suprafaţă oarecare construită
imaginar prin corp, trece în ambele sensuri o aceeaşi cantitate de purtători de sarcini de semne
contrarii, ca şi cum curentul ar fi nul. Includem câmpul în mişcarea haotică a purtătorilor cu viteza v
şi admitem şi existenţa unei mişcări ordonate cu viteza u . În acest fel, viteza purtătorilor va fi: u + v .
Cum valoarea medie a vitezei v este nulă, iar viteza medie a purtătorilor este egală cu u :
v+u = v + u = u .
Din cele arătate rezultă că putem considera curentul electric ca o mişcare dirijată a sarcinilor
electrice. Cantitativ, curentul electric este caracterizat de mărimea sarcinii care trece prin suprafaţa
considerată în unitatea de timp. Această mărime se numeşte intensitatea curentului electric, care
reprezintă deci un flux de particule printr-o suprafaţă.
Dacă în timpul dt prin suprafaţă trece sarcina dq , atunci intensitatea curentului electric va
fi:
dq
I . (72)
dt
Curentul electric poate fi considerat ca o mişcare fie a sarcinilor pozitive, fie a purtătorilor
negativi. Deplasarea sarcinilor negative într-un anumit sens este echivalentă cu deplasarea unei
aceleiaşi cantităţi de sarcină pozitivă în sens contrar.
Când curentul este cauzat de purtătorii de ambele semne, atunci într-un timp dt prin suprafaţa
dată purtătorii pozitivi transportă sarcina dq  într-un sens, iar cei negativi – sarcina dq- în sens
contrar, astfel că:
dq  dq 
I 
dt dt
Ca sens al curentului, convenţional, se alege sensul de deplasare al purtătorilor pozitivi.
Curentul electric poate fi distribuit neuniform pe suprafaţa prin care trece. Din acest punct de
vedere se poate caracteriza curentul cu ajutorul vectorului densităţii de curent j . Acest vector este
numeric egal cu intensitatea curentului dI printr-o suprafaţă aşezată într-un punct oarecare,
perpendiculară pe direcţia de mişcare a purtătorilor, de arie dS  raportată la mărimea acestei
suprafeţe:
dI
j (73)
dS 

În sensul vectorului j este orientată viteza u a mişcării ordonate a purtătorilor pozitivi.
Câmpul vectorului densitate de curent poate fi ilustrat cu ajutorul liniilor curentului, care se
construiesc la fel ca liniile de curent într-un lichid, ca şi liniile vectorului E etc.
Cunoscând vectorul densitate de curent în fiecare punct al spaţiului se poate găsi intensitatea
I printr-o suprafaţă oarecare S :

I  jdS
(S )
(74)

18
 Din relaţia (74) rezultă că intensitatea curentului este de fapt fluxul vectorului densitate de
curent prin suprafaţa S .
Să considerăm că unitatea de volum a spaţiului conţine n  purtători de sarcină pozitiivi, şi n 
purtători de sarcină negativi. Valoarea algebrică a sarcinilor purtătorilor este egală, respectiv cu e  şi
e  . Dacă sub acţiunea câmpului purtătorii capătă vitezele medii u  şi u - , atunci în unitatea de timp
prin unitatea de arie trec n ·u  purtători pozitivi care transportă sarcina e ·n ·u  . În mod analog,
purtătorii de sarcină negativi transportă, în sens contrar, sarcina e-·n-·u - . În acest fel, pentru densitatea
de curent se obţine următoarea expresie:
j  e  n  u   e  n u  . (75)
Această expresie poate fi scrisă şi vectorial, sub forma:
j  e n  u   e n u  . (76)
(ambii termeni din membrul drept au aceeaşi orientare pentru că vectorul u - orientat în sens contrar cu
j , prin înmulţirea cu e - capătă acelaşi sens).

Produsul e ·n dă densitatea de sarcină a purtătorilor pozitivi  şi în mod analog: e-·n- -
densitatea de sarcină a purtătorilor negativi -   . Ca urmare, expresia (76) se poate scrie sub forma:
j   u    u  . (77)
Curentul electric constant în timp se numeşte curent electric continuu. Pentru curentul
continuu este adevărată relaţia:
q
I , (78)
t
în care q este sarcina electrică ce trece prin suprafaţa considerată în intervalul de timp t .
În Sistemul Internaţional de unităţi unitatea de măsură pentru intensitatea curentului este
amperul (1A) . Unitatea de sarcină de 1 Coulomb (1C ) se defineşte ca fiind sarcina transportată în
timp de 1s prin secţiunea transversală a unui conductor de un curent cu intensitatea 1A .

Tensiunea electromotoare
Dacă într-un conductor se produce un câmp electric şi nu se iau măsuri pentru menţinerea lui,
atunci deplasarea purtătorilor face ca foarte repede câmpul în interiorul conductorului să dispară, iar
curentul să scadă la zero. Pentru a întreţine curentul un timp suficient de îndelungat trebuie ca la
capătul conductorului, unde potenţialul este
mic (se consideră că sarcinile pozitive V1 V2
transportă curentul) să aducem continuu + + +
sarcinile care lipsesc, iar la capătul cu
potenţialul mai mare să le depărtăm (Figura
15). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o +
+
circulaţie continuă a sarcinilor, prin care ele
+
să se mişte pe un contur închis. Aceasta
corespunde cu faptul că liniile curentului
continuu sunt închise. Figura 15
Circulaţia vectorului intensităţii
curentului electric este egală cu zero. De aceea, într-o reţea închisă, în acelaşi timp cu purtătorii de
sarcină pozitivi care se deplasează în sensul micşorării potenţialului V , trebuie să existe şi purtători
negativi care să se deplaseze în sensul creşterii potenţialului V (Figura 15). Deplasarea purtătorilor
între cele două regiuni este posibilă numai cu ajutorul unor forţe de origine neelectrică, numite forţe
imprimate sau electromotoare (induse). Astfel, pentru întreţinerea curentului sunt necesare forţele
induse care acţionează fie pe toată întinderea reţelei, fie într-o anumită parte a ei. Aceste forţe se pot
datora proceselor chimice, difuziei purtătorilor curentului într-un mediu neomogen sau prin suprafaţa

19
de separaţie a două medii omogene, unor câmpuri electrice sau neelectrice, unor câmpuri magnetice
variabile în timp ş.a.m.d.
Forţele imprimate pot fi caracterizate de lucrul mecanic pe care îl efectuaează asupra sarcinilor
care se deplasează prin reţea. Mărimea egală cu lucrul mecanic pe care îl efectuează forţele imprimate
asupra unităţii de sarcină electrică se numeşte tensiune electromotoare (t.e.m.)  , care acţionează
într-o reţea sau într-o porţiune a ei. Ca urmare, dacă lucrul mecanic al forţelor imprimate efectuat
asupra sarcinii q este egal cu L , atunci:
  L/q (83)
Din comparaţia formulei (83) cu relaţia V  L / q rezultă că dimensiunea pentru t.e.m.  coincide cu
dimensiunea potenţialului, deci t.e.m. se măsoară în volt.
Forţa imprimată Fi care acţionează asupra unei sarcini q poate fi scrisă sub forma:
Fi  qE * . (84)
Mărimea vectorială E* se numeşte intensitatea câmpului electric imprimat. Lucrul mecanic al forţelor
imprimate efectuat asupra unei sarcini q pe o latură de reţea va fi:
2 2
L12   Fi  dl  q  E *  dl.
1 1
Împărţind această relaţie prin q obţinem t.e.m. care acţionează pe latura dată:
12  1 E *dl .
2
(85)
O integrală asemănătoare, calculată pentru o reţea închisă ne dă t.e.m. care acţionează în reţea:
  E *dl .
 (86)
Deci tensiunea electromotoare care acţionează într-o reţea închisă poate fi determinată ca circulaţia
vectorului intensitate a câmpului electric imprimat.
În afara forţelor imprimate asupra sarcinilor acţionează şi forţele câmpului electrostatic
Fe  qE . Ca urmare, rezultanta forţelor care acţionează în fiecare punct al unei reţele asupra sarcinii
q va fi:
F  Fe  Fi  q ( E  E * ) .
Lucrul mecanic efectuat de această forţă asupra sarcinii q pe porţiunea de reţea 1-2 va fi:
2 2
L12  q  Edl  q  E *  q(V1  V2 )  q12 (87)
1 1
Mărimea numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţele electrostatice şi forţele imprimate pentru
deplasarea unităţii de sarcină electrică pozitivă se numeşte cădere de tensiune sau simplu tensiunea U
pe porţiunea dată de reţea. Corespunzător formulei (87) avem:
U12  V1  V2  12 . (88)
Porţiunile de reţea pe care nu acţionează forţele imprimate se numesc omogene. Porţiunile de reţea pe
care asupra purtătorilor de curent acţionează forţele imprimate se numesc neomogene. Deci, pentru
porţiunile de reţea omogene avem:
U12  V1  V2 , (89)
adică tensiunea coincide cu diferenţa potenţialelor de la capetele porţiunii de circuit.

20
 Subiect 7: Legea lui Ohm. Rezistenţa conductorilor și semiconductorilor
Ohm a stabilit experimental legea conform căreia: intensitatea curentului electric care trece
printr-un conductor metalic omogen este proporţională cu căderea de tensiune U de la capetele
conductorului.
I U / R (90)
În cazul unui conductor omogen tensiunea U coincide cu diferenţa de potenţial V1  V2 .
Mărimea notată în formula (90) cu R se numeşte rezistenţă electrică a conductorului. Unitatea
de măsură pentru rezistenţă este 1 ohm  1 , egal cu rezistenţa acelui conductor prin care, la o
tensiune de 1V , trece un curent cu intensitatea de 1A . Mărimea rezistenţei depinde de forma şi
dimensiunile conductorului şi, de asemenea, de proprietăţile materialului din care este confecţionat.
Pentru un conductor omogen cilindric avem:
l
R  (91)
S
unde l este lungimea conductorului, S – aria secţiunii transversale, iar  - un coeficient (care
depinde de proprietăţile materialului) numit rezistivitate electrică a substanţei. Dacă l  1m şi
S  1m2 atunci R   şi deci în SI,  se măsoară în ohm - metru  1 m.
Să găsim legătura între vectorii E şi j într-un punct al conductorului. Într-un conductor
izotrop mişcarea ordonată a purtătorilor curentului are loc în sensul vectorului E . De aceea,
orientările vectorilor j şi E coincid. În mediile neizotrope orientările celor doi vectori nu coincid, în
general, şi legătura dintre ei se exprimă cu ajutorul tensorului conductibilităţii. Împărţim conductorul
în domenii infinit mici de formă cilindrică pe care le caracterizăm prin vectorii paraleli E şi j (Figra
16).
dl

j
Figura 16 dS
E

Prin secţiunea transversală a cilindrului trece un curent de intensitate: j dS . Tensiunea aplicată la

capetele cilindrului este E  dl , unde E – este intensitatea câmpului electric în locul considerat.
dl
Rezistenţa cilindrului va fi:  şi deci din formula (90) obţinem:
dS
dS 1
j  dS   E  dl sau j  E .
 dl 
Folosind faptul că vectorii j şi E au aceeaşi orientare, putem scrie:
1
j E  E . (92)

Această formulă reprezintă legea lui Ohm în formă diferenţială. Mărimea  din (92) exprimată în
funcţie de  se numeşte conductivitatea electrică a materialului.
Să presupunem, pentru simplificare, că în conductor se găsesc numai purtători de sarcină de
un singur semn. Ca urmare, densitatea de curent în acest caz va fi:
j  e n u (93)
Comparaţia acestei relaţii cu relaţia (92) conduce la concluzia că viteza mişcării ordonate a purtătorilor
de curent este proporţională cu intensitatea câmpului electric E , deci cu forţa care imprimă
purtătorilor o mişcare ordonată. Proporţionalitatea cu viteza forţei aplicate corpului se observă în acele
cazuri, în care în afara forţei care produce mişcarea, asupra corpului acţionează şi forţe de rezistenţă
din partea mediului. Acestea cauzează interacţiunea purtătorilor de sarcină cu particulele din care este

21
constituit conductorul. Prezenţa forţelor de rezistenţă în mişcarea ordonată a purtătorilor condiţionează
rezistenţa electrică a conductorului.
Capacitatea substanţelor de a conduce curentul electric se caracterizează prin rezistivitatea lor
electrică  sau prin conductivitatea electrică  . Valorile lor sunt determinate de natura chimică a
substanţei şi condiţiile, în principal temperatura, la care se află.
Pentru majoritatea metalelor, pentru temperaturi apropiate de temperatura camerei  variază
proporţional cu temperatura absolută T :
 ~T . (94)
Pentru temperaturi scăzute se observă o abatere de la

această lege (Figura 19). În majoritatea cazurilor
dependenţa  de T urmează curba 1. Valoarea
rezistivităţii reziduale:  rez depinde în foarte mare 1
măsură de puritatea materialului şi de prezenţa rez
tensiunilor mecanice reziduale din probă. De aceea, 2
după tratamentul termic  rez se micşorează
considerabil. La metalele absolut pure, cu o reţea
cristalină ideală, la zero absolut:   0 .
La o mare parte dintre metale şi soluţii la Tc T
temperaturi de ordinul a câţiva Kelvin rezistivitatea
scade repede la zero (curba 2). Acest fenomen a fost Figura 17
observat pentru prima dată de către Kamerling-Onnes
în anul 1911 la mercur. Mai târziu fenomenul a fost
observat şi la alte elemente ca: aluminiu, zinc ş.a. şi la unele soluţii şi a fost numit
supraconductibilitate. Prin acţiunea asupra supraconductorului a unui câmp magnetic, starea de
supraconductibilitate se distruge. Valoarea câmpului Bc , care distruge starea supraconductoare, este
egală cu zero pentru T  Tc şi creşte odată cu scăderea temperaturii. Explicaţia teoretică completă a
supraconductibilităţii a fost dată în anul 1957.

Semiconductori intrinseci și extrinseci. Joncțiunea pn

Analizând comportarea diferitelor tipuri de materiale la trecerea curentului electric se constată
că rezistenţa lor depinde de temperatură în două moduri distincte:
- în cazul conductorilor, la creşterea temperaturii rezistenţa creşte aproximativ liniar (figura 1,
curba a);
- în cazul semiconductorilor şi izolatorilor, la creşterea temperaturii rezistenţa scade exponenţial
(figura 1, curba b).
R
a
Pentru a explica aceste tipuri de comportări este
necesar pentru început să exprimăm vectorul densitate de
curent (sarcina care trece în unitatea de timp prin unitatea de
suprafaţă) sub forma: b
j  e  n  v  e  p  v , (1)
unde e este sarcina electrică elementară, n şi p concentraţiile T
de purtători de sarcină pozitivă, respectiv pozitivă,
consideraţi ionizaţi o singură dată, iar vd - vitezele de drift ale Figura 1
celor două tipuri de purtători de sarcină (vitezele medii ale
purtătorilor în cristal, sub acţiunea câmpului electric aplicat
şi în interacţiune cu reţeaua). Prin definiţie, mobilitatea  a purtătorilor de sarcină reprezintă viteza
de drift în câmp electric unitar ( = vd/E), astfel încât (1) devine:
j  E. (2)

22
 Aceasta este forma locală a legii lui Ohm, unde mărimea , numită conductivitate electrică,
inversul rezistivităţii electrice , are expresia:
  e( n   n  p   p ) . (3)
Relaţia (3) arată că dependenţa conductivităţii (deci şi a rezistenţei) de temperatură este dată
de contribuţia dependenţei concentraţiei de purtători de sarcină şi a mobilităţii purtătorilor de sarcină.
Pentru explicarea dependenţei de temperatură a concentraţiei de purtători de sarcină se
foloseşte modelul benzilor energetice. Reamintim faptul că în cazul unui atom izolat nivelele
energetice sunt discrete; în cazul grupării atomilor într-o reţea cristalină (aranjament spaţial de atomi
ordonaţi periodic tridimensional), datorită interacţiunilor electronilor între ei şi cu nodurile reţelei,
nivelele energetice sunt degenerate, formând zone energetice permise şi interzise cu mărimi de ordinul
cîţiva electronvolţi (eV). Cum concentraţia de atomi într-un cristal este de ordinul 1023 atomi/cm3,
rezultă o distanţă între două nivele succesive în interiorul unei benzi permise de ordinul 10-23eV, foarte
mică, deci spectrul energetic poate fi considerat practic continuu.
În funcţie de modul de ocupare a benzilor energetice la temperatura de zero Kelvin, întâlnim
două situaţii distincte:
A. În cazul solidelor cu legături metalice, realizate prin colectivizarea electronilor de valenţă,
se obţine o bandă parţial ocupată cu aceşti electroni, numită bandă de valenţă (BV). Aceşti electroni se
pot deplasa în interiorul cristalului, deci se poate considera că banda superioară, numită bandă de
conducţie (BC) se suprapune parţial peste BV. La creşterea temperaturii, numărul de electroni care
participă la conducţie este practic constant, încât scăderea conductivităţii (creşterea rezistenţei) poate fi
pusă numai pe seama scăderii mobilităţii cu temperatura (conform relaţiei (3)). Ne aflăm deci în cazul
conductorilor.
B. În cazul solidelor cu legătură covalentă - cazul semiconductorilor, la temperatura de 0K,
datorită lipsei agitaţiei termice, electronii se află legaţi de atomii lor, adică se află în BV. La
temperaturi T>0K, electronii capătă o anumită energie termică şi pot trece pe nivele superioare, iar
dacă energia este suficient de mare pot deveni electroni liberi de conducţie, adică trec din BV în BC.
În figura 2 se poate observa cum un electron de valenţă (al Ge, Si) s-a desprins de legătura covalentă
specifică şi a devenit liber în cristal (a trecut din poziţia A în poziţia B).
În locul electronului “excitat” rămâne o legătură nesatisfăcută (un ion pozitiv necompensat),
echivalent cu a spune că avem un “gol” – o pseudo-sarcină pozitivă în zona de valenţă (figura 2b).

E
 
 ve jn
 jn BC
ve
T=0K T>0K
B
 BI 
A jp jp
C BV

Figura 2
Sub influenţa unui câmp electric exterior, un electron care participă la formarea unei legături
vecine (C ) poate trece în poziţia (A) (şi simultan – un gol trece invers, deci în sensul câmpului),
realizându-se o conducţie prin intermediul golurilor; simultan are loc şi deplasarea electronilor liberi
(din B.C.), dar în sens opus câmpului electric. Aşadar, în semiconductorii puri, numiţi intrinseci avem
o dublă conducţie electrică: o conducţie electronică determinată de deplasarea electronilor din BC,
căreia îi corespunde o densitate de curent jn şi o conducţie de goluri determinată de deplasarea
golurilor în BV, căreia îi corespunde o densitate de curent j p . Densitatea totală de curent va fi dată de
suma jn + j p .
Deosebirea între semiconductori şi izolatori se face numai pe seama lărgimii W a benzii
interzise dintre BV şi BC: W<3eV pentru semiconductori şi W>3eV pentru izolatori.

23
 La creşterea temperaturii unui semiconductor intrinsec creşte numărul de tranziţii ale
electronilor din BV în BC, deci numărul de perechi electron-gol. Concentraţia de purtători liberi
variază cu temperatura după legea:
 W 
n  p  A  T 3/2 exp    (4)
 2 k BT 
unde A este o constantă, iar W este energia necesară electronilor pentru a trece de la marginea
superioară a BV la marginea inferioară a BC, deci lărgimea benzii interzise, numită şi energie de
activare a conducţiei electrice.
Cu toată că şi mobilitatea depinde de temperatură, dependenţa exponenţială a concentraţiei
compensează această dependenţă în expresia (3) a conductivităţii. Ţinând cont de legătura rezistenţă -
conductivitate, R = (1/)(L/S), unde (L este lungimea probei, iar S - secţiunea sa), cu o bună
aproximaţie vom avea:
 W 
R  R0  exp  . (5)
 2 k BT 

24
 Subiect ...: Semiconductori extrinseci. Joncțiunea pn. Efectul fotovoltaic
Proprietăţile electrice ale semiconductorilor intrinseci se pot schimba prin impurificarea
controlată cu atomi diferiţi de aceia care formează reţeaua cristalină. În funcţie de natura atomilor de
impuritate, nivelele energetice ale electronilor de valenţă ai acestor atomi ocupă poziţii diferite în
raport cu benzile energetice ale semiconductorului. Se disting două cazuri:
a) Impurităţi donoare.
Dacă un atom de germaniu dintr-un cristal de germaniu a fost înlocuit cu un atom pentavalent
(As, Sb, P), atunci din cei cinci electroni de valenţă ai atomului de impuritate unul rămâne aproape
liber (figura 1a).
Electronul în exces este slab legat de atom, putând fi uşor scos şi transformat în electron liber,
care poate participa la conducţie. Semiconductorii cu impurităţi donoare se numesc semiconductori de

Ge Ge Ge Ge Ge Ge
electron în exces
Ge As Ge Ge Al Ge

Ge Ge Ge Ge Ge Ge

a) b)
Figura 1

tip n, deoarece într-un anumit domeniu de temperatură electronii sunt purtătorii majoritari.
b) Impurităţi acceptoare.
Dacă un atom de Ge (sau un alt atom al unui semiconductor format din atomi cu valenţa patru)
este înlocuit cu un atom trivalent (Al, In, B, Ga), atunci o legătură a impurităţii rămâne nesatisfăcută
(figura 1b). Pentru o temperatură T>0K pe această legătură poate trece un electron de pe legăturile
satisfăcute ale atomilor de bază, generându-se astfel goluri în zona de valenţă. Semiconductorii cu
impurităţi acceptoare, pentru care într-un anumit domeniu de temperatură golurile sunt purtători
majoritari, se numesc semiconductori de tip p (la temperaturi mari poate avea loc şi generarea de
perechi, prin tranziţii ale electronilor din BV în BC).
Prin joncţiune pn înţelegem zona de contact dintre un semiconductor de tip n şi un
semiconductor de tip p. Lărgimea joncţiunii p-n este de ordinul 10-4-10-5 cm. Notăm pp respectiv np,
concentraţiile purtătorilor majoritari, respectiv minoritari, din zona de tip p. De asemenea, notăm cu n n
şi pn concentraţiile purtătorilor majoritari, respectiv minoritari din zona n. Între aceste mărimi există
relaţiile: pp>>np, nn>>pn În regiunea de tip n, de exemplu, prin purtători majoritari se înţelege atât
electronii cedaţi de atomii donori, cât şi electronii care trec direct din BV în BC cu ajutorul unei
excitaţii (conducţie intrinsecă), iar purtătorii minoritari vor fi numai golurile din BV create de plecarea
electronilor excitaţi. În mod analog, în regiunea p, purtătorii majoritari sunt toate golurile create de
impurităţile acceptoare sau generate prin conducţia intrinsecă, iar cei minoritari – electronii din BC.
Datorită diferenţelor mari de concentraţie a purtătorilor de sarcină de acelaşi tip între cele
două regiuni: nn>>np şi pp>>pn apare un proces de difuzie de electroni într-un sens şi de goluri în sens
opus. Datorită difuziei, în apropierea suprafeţei de contact are loc fenomenul de recombinare a
electronilor cu golurile, astfel încât există o zonă sărăcită în purtători mobili, apărând o sarcină spaţială
negativă în zona p şi pozitivă în zona n, care dă naştere unui câmp electric intern Ei (figura 2).
Corespunzător câmpului electric din joncţiune
E există o diferenţă de potenţial U0, de ordinul
Regiune tip p i regiune tip n
zecimilor de volt. Câmpul intern Ei se va opune
continuării procesului de difuzie a purtătorilor
majoritari, dar favorizează trecerea purtătorilor
minoritari. Deci, pe lângă densităţile de curent
corespunzătoare difuziei purtătorilor majoritari (
Figura 2
j p.dif , jn.dif ), apar şi densităţi de curent datorită

25
câmpului electric, corespunzătoare purtătorilor minoritari ( j p.camp , jn.cimp ). La echilibru (unul de tip
dinamic), avem curentul total nul prin “stratul de baraj” creat de câmpul electric Ei .
 La polarizare directă (plusul sursei pe regiunea de tip p, iar minusul pe regiunea de tip n),

câmpul rezultant din interior se micşorează datorită câmpului exterior Eex care este de sens contrar cu
Ei , Etotal  Ei  Eex , adică Etotal = EI - Eex. Ca urmare, curentul de difuzie creşte, iar cel al purtătorilor
minoritari scade, astfel încât prin joncţiune vom avea o densitate de curent nenulă. Dependenţa
intensităţii curentului prin joncţiune de tensiunea aplicată este dată de relaţia:
 U 
I  I 0  eVT  1 (1)
 
 
unde VT=kB T/e se numeşte potenţial termic, kB este constanta lui Boltzamnn, iar I0 este densitatea de
curent de saturaţie.
 La polarizare inversă (plusul sursei pe regiunea de tip n, iar minusul se regiunea tip p)
câmpul intern rezultant creşte: Etotal  Ei  Eex , adică Etotal = Ei + Eex. Se micşorează curentul de
difuzie şi în acelaşi timp creşte curentul de purtători minoritari (j câmp). Deci, densitatea curentului prin
joncţiune este j  jcamp  jdif . Deoarece jcâmp şi jdif au valori apropiate, rezultă că j are valori mici, dar
în sens invers curentului direct.
În principiu se poate spune că joncţiunea conduce într-un singur sens, adică are un caracter
unidirecţional. Reprezentarea I=f(U) se numeşte caracteristică curent-tensiune (figura 3, =0). Se
observă că la tensiuni inverse destul de mari, curentul rămâne la aceeaşi valoare, numită curent de
saturaţie (I0).
La iluminarea joncţiunii p-n
se vor crea perechi electron-gol în
I =0 exces. Sarcinile de semn contrar vor
1 fi separate de câmpul intern:
2>1 electronii spre regiunea de tip n, iar
golurile către regiunea de tip p. Apare
astfel o sarcină pozitivă pe faţa p şi
O U una negativă pe faţa n, deci o
diferenţă de potenţial între cele două
VCD
zone. Se obţine astfel efectul
fotovoltaic. Dacă se pune în scurt-
ISC circuit joncţiunea, curentul care apare
se numeşte curent de scurtcircuit (se
notează uzual prin IL) şi evident este
Figura 3 proporţional cu fluxul de radiaţie
incident pe joncţiune. Polarizând
joncţiunea, caracteristica curent-tensiune, descrisă de relaţia (1) în absenţa iluminării, este dată de
relaţia
 U 
I  I 0  eVT  1  I L . (2)
 
 
Din această relaţie se observă că la scurtcircuit (U=0) ISC=-IL, iar tensiunea de circuit deschis
(I=0) este UCD=VTln(1-IL/I0).
Cazul funcţionării în cadranul IV al caracteristicii corespunde funcţionării în regim de celulă
solară, iar pentru funcţionarea în cadranul I, regimul este de fotodiodă.

26
 Subiect 8: Inducţia câmpului magnetic. Fluxul câmpului magnetic
Experienţa arată că oricare doi curenţi electrici interacţionează reciproc. De exemplu, două
conductoare rectilinii, paralele, prin care trec curenţi electrici se apropie unul de altul dacă sunt
parcurse de curenţi de acelaşi sens şi se resping când curenţii au sensuri contrarii. Forţa de interacţiune
pe unitatea de lungime a fiecăruia din conductoarele paralele este proporţională cu intensităţile
curenţilor din ei, I1 şi I 2 , şi invers proporţională cu distanţa d dintre ei:
I1 I 2
F k (95)
d
Legea de interacţiune a curenţilor a fost stabilită în anul 1820 de către Ampère. În baza
relaţiei de mai sus se stabileşte unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric în SI,
amperul  1A : Un amper este intensitatea curentului electric constant care, parcurgând două
conductoare paralele, rectilinii, infinit de lungi şi cu secţiunea foarte mică, aşezate la distanţa de 1m
unul de altul în vid, produce între conductoare o forţă de interacţiune egală cu 2·10-7 N pe unitatea
de lungime.
Deplasarea sarcinilor electrice printr-un conductor determină apariţia şi a unui alt câmp de
interacţiune, numit câmp magnetic care, ca şi câmpul electric, prezintă proprietăţi de continuitate. În
spaţiul din jurul unui magnet sau al unui conductor parcurs de curent electric există un câmp magnetic
care este cauza apariţiei unor forţe de interacţiune cum sunt: forţa electromagnetică, forţa
electrodinamică, forţa magnetostatică etc.
Mărimea fundamentală care caracterizează un câmp magnetic este inducţia magnetică B :
B  B( x, y, z ) , cu direcţia dată de tangenta la linia de câmp în punctul considerat.
Dacă o sarcină electrică se mişcă într-un câmp magnetic, atunci forţa cu care câmpul
acţionează asupra ei va fi dată de relaţia:
FL  q (v  B ) ,
numită forţă Lorentz, a cărei acţiune este echivalentă cu acţiunea unei forţe centripete.
Dacă în câmpul magnetic se află un conductor de lungime l parcurs de un curent electric de
intensitate I , atunci asupra conductorului va acţiona forţa:
F  I (l  B ) ,
numită forţă electromagnetică sau forţă Laplace. Dacă l şi B fac un unghi de 90, atunci:
F  BIl ,
şi dacă I  1A , I  1m , atunci B  F şi deci: inducţia magnetică este numeric egală cu forţa
care acţionează asupra unui conductor cu lungimea de 1m parcurs de un curent electric cu
intensitatea de 1A , aşezat perpendicular pe direcţia liniilor de câmp. În SI unitatea de măsură pentru
inducţia magnetică este: [ B]  1 Tesla  1T .
Fluxul câmpului magnetic este dat de numărul total al liniilor de inducţie care străbat o
suprafaţă dată. Dacă fluxul elementar d prin suprafaţa dS este:
d   B  dS ,
atunci fluxul total va fi:
  B  dS .
(S )
(96)

Deci unitatea de măsură pentru fluxul magnetic

[ ]  [ B] [S ]  1T 1m2  1Weber  1W
Liniile de inducţie magnetică sunt linii continue. Ele nu pot începe şi nu se pot termina în nici
un punct al spaţiului.
Proprietatea esenţială care deosebeşte câmpul magnetic de câmpul electrostatic constă în
faptul că în natură nu există sarcini magnetice – monopoli magnetici – surse de linii de inducţie.
Totalitatea liniilor de inducţie magnetică sunt curbe închise, deci prin orice domeniu din spaţiu vor ieşi
atâtea linii de câmp câte intră şi deci:

27
   B  dS  0
(S )
(97)

Această relaţie poartă denumirea de Legea lui Gauss pentru câmpul magnetic sub formă integrală.
Proprietatea o putem extinde şi la un domeniu infinit mic din jurul unui punct P( x, y, z) şi
deci, prin aplicarea teoremei Ostrogradski – Gauss obţinem:
 B  div B  0 (98)
Această relaţie poartă denumirea de Legea lui Gauss pentru câmpul magnetic, sub formă locală, și ne
arată că nu există sarcini magnetice sau monopoli magnetici de la care să pornească sau la care să se
oprească liniile de câmp magnetic.

Câmpul magnetic al unei sarcini electrice în mişcare

Dacă o sarcină electrică se află în repaus într-un spaţiu izotrop, atunci toate direcţiile sunt
echivalente. De aici rezultă că un câmp electric produs de o sarcină punctiformă are o simetrie sferică.
În cazul în care sarcina electrică se mişcă cu viteza u , în spaţiul respectiv apare o direcţie privilegiată:
dată de orientarea vectorului u . De aceea, ne putem aştepta la faptul că un câmp magnetic produs de
sarcini în mişcare să aibă simetrie axială. Trebuie să precizăm că se are în vedere mişcarea liberă a
sarcinii, adică mişcarea cu viteză constantă. Pentru ca să apară şi o acceleraţie, este necesar să
acţioneze asupra sarcinii şi un câmp: electric sau magnetic. Un asemenea câmp ar distruge izotropia
spaţiului. Cea mai simplă presupunere constă în aceea că mărimea vectorului B este proporţională cu
sarcina q şi viteza u . Trebuie deci să construim cu scalarul q şi vectorii u şi r vectorul care ne
interesează, B . Aceasta se poate face înmulţind vectorial vectorii daţi şi apoi rezultatul obţinut să-l
înmulţim cu q . Ca urmare, se obţine rezultatul:
q(u  r ) (98)
Cu îndepărtarea de sarcină (deci cu creşterea lui r ), modulul acestei expresii creşte. Imposibil, pentru
că o asemenea caracteristică a câmpului - în cazul celor cunoscute de noi (electrostatic, gravitaţional) -
1
nu o întâlnim, din contra, la îndepărtarea de sursă, câmpul nu se măreşte, ci scade după legea: .
r2
Deci şi câmpul magnetic al sarcinii în mişcare trebuie să varieze cu modificarea lui r în acelaşi mod.
1
Inversa proporţionalitate cu r 2 o putem obţine înmulţind relaţia (98) cu . Prin urmare, se obţine:
r3
q (u  r )
. (99)
r3
Experienţa arată că atunci când u  c inducţia magnetică a sarcinii în mişcare se determină
cu formula:
q(u  r )
Bk , (100)
r3
unde k este un coeficient de proporţionalitate.
Din relaţia (100) rezultă că vectorul B în fiecare punct P este orientat perpendicular pe
suprafaţa care trece prin direcţia vectorului u şi punctul P, astfel că rotaţia în jurul direcţiei lui B
formează cu direcţia lui u sistemul burghiului drept.
Valoarea coeficientului de proporţionalitate k depinde de unităţile de măsură ale mărimilor
care intervin în relaţia (100). Pentru SI relaţia ia forma:
q (u  r )
B  0 . (101)
4 r 3

28
 Subiect 9: Legea Biot – Savart – Laplace
Fie un conductor electric subţire prin care trece un curent electric, care produce în jurul său un
câmp magnetic de inducţie B . Să considerăm un element mic de
I lungime dl . În acest element sunt conţinuţi: n·S·dl purtători de
sarcină ( n – numărul de purtători din unitatea de volum, S este
dB aria secţiunii transversale în locul unde se consideră elementul dl
). În punctul al cărui poziţie în raport cu elementul dl o
determinăm prin vectorul de poziţie r (Figura 19), un purtător de
r sarcină izolat e va produce un câmp de inducţie:
 e[(v  u )  r )]
B 0 ,
 4 r3
dl unde v este viteza mişcării haotice, iar u viteza mişcării ordonate
a purtătorilor. Valoarea inducţiei magnetice, mediată după
purtătorii de sarcină incluşi în elementul dl este egală cu:
 e[( v    u )  r )] 0 e( u  r )
 B  0  ;( v  0).
4 r3 4 r3
Figura 19
Înmulţind această expresie cu numărul de purtători de sarcină din
elementul de conductor (egal cu n·S·dl ) obţinem contribuţia la
câmp adusă de elementul dl :
 S[(ne  u  r )]dl
dB  B  n  S  dl  0 .
4 r3
Având în vedere că:
ne  u  j ,
putem scrie:
 S ( j  r )dl
dB  0 . (102)
4 r3
Introducem vectorul dl , orientat după axa elementului de curent de lungime dl , în sensul în care
circulă curentul şi cu modulul egal cu dl . Întrucât orientările vectorilor j şi dl coincid, are loc
relaţia, j  dl=j  dl , şi deci înlocuind în (102) obţinem:
0 S  j  (dl  r )
dB 
4 r3
Știind că produsul S· j ne dă intensitatea curentului I în conductor, obţinem relaţia finală care
determină inducţia magnetică a câmpului creat de elementul de curent de lungime dl :
0 I (dl  r )
dB  . (104)
4 r3
 0 q (v  r )
Am ajuns la această formulă folosind relaţia: B  . Formula (104) a fost stabilită şi
4 r3
experimental şi a primit denumirea de legea lui Biot-Savart-Laplace.
Din Figura 19 se vede că vectorul dB este orientat perpendicular pe suprafața care trece prin
dl şi prin punctul în care se calculează câmpul, astfel că rotaţia în jurul lui dl în direcţia dB este
legată de dl prin regula burghiului drept. Modulul lui dB se determină cu relaţia:
0 I  dl  sin 
dB  (105)
4 r2
unde  este unghiul dintre vectorii dl şi r .

29
Aplicație: Să utilizăm relaţia (104) pentru a calcula inducţia magnetică produsă de un curent care trece
prinr-un fir subţire rectiliniu şi infinit de lung (Figura 20). Toţi vectorii dB în punctul considerat au
aceeaşi orientare (în cazul nostru spre figură). De aceea, compunerea vectorilor dB se poate înlocui
prin compunerea modulelor lor. Punctul pentru care calculăm inducţia magnetică se află la distanţa b
de firul subţire.
Din Figura 20 rezultă că:
b r  d b  d
r , dl  
sin  sin  sin 2 
Înlocuind aceste relaţii în formula (105) obţinem:
 I  b  d  sin   sin 2  0 I
dB  0   sin   d .
4 b 2 sin 2  4 b
Unghiul  pentru toate elementele de curent infinit mici variază de la 0 la  . Prin urmare,
 I   2I
B   dB  0    sin  d  0  .
4 b 0 4 b
Astfel, inducţia câmpului magnetic al curentului rectiliniu se determină cu relaţia:
0 I
B  . (106)
2 b
I b
I
90° d 

r d


dl 

Figura 20a Figura 20b

Liniile inducţiei câmpului magnetic al curentului liniar se reprezintă sub forma unui sistem de curbe
(cercuri) concentrice (Figura 20b) cu centrele pe conductor.

30
 Subiect 10: Divergenţa şi rotorul câmpului magnetic. Legea lui Gauss. Teorema Ampère
Absenţa în natură a monopolilor magnetici (despre care Dirac a arătat, totuşi, că trebuie să
existe) a condus la concluzia că liniile vectorului B nu au nici început nici sfârşit. De aceea, fluxul
vectorului B printr-o suprafaţă închisă trebuie să fie nul. Astfel, pentru un câmp magnetic oarecare şi
o suprafaţă liberă închisă S este satisfăcută condiţia:
 B   B  dS  0 . (117)
S
Această formulă exprimă teorema lui Gauss pentru câmpul magnetic: fluxul vectorului inducţie
magnetică printr-o suprafaţă oarecare închisă este egal cu zero.
Transformând relaţia anterioară obţinem:
 B  dV  divB  dV 0 .
V V

Această condiţie trebuie îndeplinită pentru orice volum V . Aceasta este posibilă numai în cazul în
care funcţia de sub integrală este egală cu zero în fiecare punct. Deci câmpul magnetic are asemenea
proprietăţi încât:
B  div B  0 . (118)
2
-d 

dl
b +d 
d

B 1

a) b)
Figura 22

Să calculăm acum circulaţia vectorului B , mărimea  B  dl , pe un contur închis oarecare.

Calculăm, mai întâi, această integrală pentru un curent rectiliniu. Fie un contur închis situat într-o
suprafaţă perpendiculară pe curent (Figura 22a); curentul este perpendicular pe planul figurii şi
orientat spre plan. În fiecare punct al conturului, vectorul B este orientat după tangenta la conturul
care trece prin acel punct. Înlocuim în calculul expresiei circulaţiei B  dl prin B·dlB , unde dlB este
proiecţia vectorului dl pe direcţia vectorului B . Din figură se vede că dlB  b·d , unde b este
distanţa de la conductor la punctul în care se află elementul de lungime dl , iar d - unghiul sub care
se roteşte raza vectoare la parcurgerea elementului dl . Ţinând seama de expresia (116), pentru B se
obţine:
 I I
B  dl  B  dlB  0   b  d  0  d , (120)
2 b 2
şi deci:
0 I
 B  dl  2  d . (121)

Deoarece la parcurgerea conturului întreg,  d  2 , se obţine:

 B  dl  0 I , (122)
unde I este curentul care parcurge conturul. Atunci când conturul considerat nu este parcurs de
curent, circulaţia vectorului B este nulă. Semnul expresiei (122) depinde de sensul de deplasare pe
contur (analog unghiul  ). Formula (122) a fost obţinută pentru cazul curentului rectiliniu. Se poate
arăta că ea este adevărată şi pentru curentul care trece printr-un contur de o formă oarecare, de
exemplu pentru un contur circular.

31
 Să presupunem că un contur oarecare înconjoară câteva conductoare parcurse de curenţi. În
virtutea principiului superpoziţiei:
 B  dl   ( Bk )  dl    Bk  dl .
k k

Fiecare din integralele din această sumă este egală cu 0 I k şi deci:

 B  dl  0  I k , (123)
k

unde I k este o mărime algebrică. Această relație poartă denumirea de teorema lui Ampère sub formă
integrală.
Când curenţii circulă prin întregul spaţiu în care este dispus conturul, suma algebrică a
curenţilor, din interiorul contur, poate fi pusă sub forma:
 I k   j  dS   j  n  dS .
k
(124)
S S

Integrala se consideră pe o suprafaţă oarecare S subîntinsă de contur. Vectorul j reprezintă
densitatea de curent în acel punct unde este dispusă suprafaţa elementară dS , iar n - normala pozitivă
la această suprafaţă. Înlocuind în (123) suma (124) obţinem:
 B  dl  0  j  dS . (S )

Transformând membrul stâng cu ajutorul teoremei lui Gauss ajungem la egalitatea:

 (  B)  dS   rot B  dS 0  j  dS
(S ) (S ) (S )

Egalitatea obţinută trebuie să fie adevărată pentru orice suprafaţă liber aleasă S pe care se face
integrarea. Aceasta este posibil numai dacă funcţia de sub integrală are în fiecare punct aceeaşi
valoare. Astfel, se ajunge la concluzia că rotorul vectorului inducţie magnetică este perpendicular pe
vectorul densităţii de curent în punctul dat:
 B  rot B  0  j . (125)
teorema lui Ampère sub formă locală.
Facem observaţia că relaţiile (123) şi (125) sunt adevărate numai pentru câmpul din vid și în
absenţa câmpurilor electrice variabile în timp.
Am găsit astfel divergenţa şi rotorul câmpului magnetic în vid. Să comparăm aceste relaţii cu
cele obţinute pentru câmpul electric în vid:
1
  E  div E   ,   E  rot E  0
0
  B  div B  0,   B  rot B  0 j
Aceasta arată că cele două câmpuri electric şi magnetic au caractere esenţial diferite: rotorul câmpului
electric este nul, deci acesta este un câmp potenţial şi poate fi caracterizat prin potenţialul scalar V .
Rotorul câmpului magnetic în aceleaşi puncte în care există curenţi este diferit de zero. Corespunzător
circulaţia vectorului B este proporţională cu curentul care parcurge conturul. De aceea, câmpul
magnetic nu poate fi descris cu ajutorul potenţialului scalar, Câmpul al cărui rotor este diferit de zero
se numeşte câmp cu vârtejuri sau solenoidal.

32
 Subiect 11: Câmpul magnetic în substanţă. Intensitatea câmpului magnetic

În cele arătate anterior s-a presupus că fenomenele magnetice aveau loc în vid. Dacă
presupunem că circuitul parcurs de curentul electric este plasat într-un mediu oarecare, câmpul
magnetic suferă modificări. Aceasta se explică prin aceea că fiecare substanţă este “magnetică”, adică
este capabilă ca sub acţiunea unui câmp magnetic să capete un moment magnetic sau să se
magnetizeze. Substanţa magnetizată produce un câmp magnetic B care se suprapune peste câmpul
creat de curenţi: B0 . Ambele câmpuri produc un câmp rezultant:
B  B0  B . (127)
Câmpul real (microscopic) în substanţe magnetice este puternic influenţat de distanţele
intermoleculare. Prin B se înţelege de fapt valoarea medie – macroscopică a câmpului.
Pentru a explica magnetizarea câmpurilor, Ampère a presupus că în moleculele substanţelor
există curenţi circulari sau curenţi moleculari. Fiecare asemenea curent posedă un moment magnetic şi
produce în spaţiul înconjurător un câmp magnetic. În absenţa unui câmp exterior curenţii moleculari
sunt orientaţi haotic, din care cauză câmpul rezultant la care dau naştere este nul. Din cauza orientării
haotice a momentelor magnetice moleculare, şi momentul magnetic rezultant al corpului este nul. Sub
acţiunea unui câmp exterior momentele magnetice moleculare se orientează, substanţa se
magnetizează, iar momentul magnetic rezultant devine diferit de zero. Câmpurile magnetice ale
curenţilor moleculari izolaţi în această situaţie nu se mai compensează reciproc şi produc un câmp de
inducţie B .
Magnetizarea substanţelor magnetice o caracterizăm prin momentul magnetic al unităţii de
volum. Această mărime se numeşte intensitate de magnetizare sau simplu magnetizare, şi o vom nota
cu M . Dacă substanţa este magnetizată neuniform, magnetizarea într-un punct dat al său se
caracterizează prin expresia:
1
M m ,
V V
(128)

unde V este un element de volum infinit mic, considerat în jurul punctului dat, iar m - momentul
magnetic al unei molecule considerată izolată. Sumarea se face pentru toate moleculele cuprinse în
volumul V .
Inducţia B , ca şi inducţia B0 , nu are surse (izvoare). De aceea divergenţa inducţiei rezultante
(127) este nulă:
B  B0  B  0 (129)
Deci am regăsit aceleaşi relaţii ca şi pentru câmpul magnetic în vid.
Să considerăm rotorul câmpului magnetic rezultant:
rot B  rot B0  rot B
Întrucât rot B0  0 j , în mod analog pentru B rotorul trebuie să fie proporţional cu densitatea
curenţilor moleculari:
rot B  0  jmol
şi deci rotorul câmpului rezultant va fi:
rot B  0  ( j  jmol )
sau:
  B  rot B  0 ( j  jmol ) (130)
Din relaţia (130) rezultă că pentru calcularea rotorului câmpului în substanţe magnetice
trebuie să cunoaşten nu numai densitatea curenţilor macroscopici, ci şi a curenţilor microscopici. La
rândul ei, densitatea curenţilor moleculari depinde de valoarea vectorului B . De aceea, calea cea mai
simplă de aflare a rotorului este cea în care se utilizează o mărime ajutătoare.

33
 În punctele unde rotorul magnetizării este diferit de zero şi densitatea curenţilor moleculari
este diferită de zero, pentru că vectorii rot M şi jmol au aceeaşi orientare şi în plus:
rot M    M  jmol (131)
Înlocuim relaţia (131) în (130) şi obţinem:
rot B  0 j  0  rot M
de unde prin împărţire la  0 găsim:
 B 
rot   M   j (132)
 0 
Din această relaţie rezultă că mărimea:
B
H M , (133)
0
reprezintă tocmai mărimea ajutătoare căutată al cărui rotor se determină numai prin curenţii
macroscopici. Această mărime se numeşte intensitatea câmpului magnetic.
Corespunzător relaţiei (132):
rot H  j (134)
deci rotorul vectorului H este egal cu vectorul densităţii curenţilor macroscopici.
Să considerăm un contur oarecare  care mărgineşte o suprafaţă S pentru care:
 rot H  dS   j  dS
S S
Conform teoremei lui Stokes obţinem:
 H  dl   j  dS .
 S
(135)

Când curenţii macroscopici parcurg un conductor care înconjoară conturul, relaţia (135) se
poate scrie sub forma:
 H  dl   I
 k
k . (136)

Relaţiile (135) şi (136) reprezintă teorema circulaţiei vectorului H sau teorema lui Ampère sau
teorema circuitului magnetic, pentru un mediu oarecare, conform căreia: circulaţia vectorului
intensităţii câmpului magnetic pe un contur oarecare este egală cu suma algebrică a curenţilor
macroscopici care înconjoară acest contur.
Intensitatea câmpului magnetic H este analoagă vectorului de deplasare electrică D . Pentru
început s-a presupus că în natură există, asemănător sarcinilor electrice, şi mase magnetice şi studiile
despre magnetism s-au dezvoltat analog celor despre electricitate. În acele perioade au şi fost introduse
denumirile de “inducţie magnetică” pentru B şi “intensitate a câmpului” pentru H . În cele din urmă
s-a dovedit că în natură nu există mase magnetice şi că mărimea numită inducţie magnetică, este de
fapt analoagă nu cu inducţia electrică D , ci cu intensitatea câmpului electric E (precum H este
corespondentul lui D , nu al vectorului E ). Totuşi, schimbarea terminologiei deja stabilite nu a avut
loc, mai ales că din cauza naturii diferite a câmpurilor electric şi magnetic (câmpul electric potenţial,
câmpul magnetic – solenoidal) mărimile B şi D posedă multe proprietăţi asemănătoare (de exemplu,
liniile lui B , ca şi liniile lui D , nu suferă salturi la graniţa a două medii).
B  I
În vid: M  0 , şi de aceea H este egal cu . Corespunzător relaţiei: B 0 ,
0 2 r
intensitatea câmpului magnetic al curentului rectiliniu în vid are expresia:
1 I
H 
2 r
34
 [I ]
din care rezultă că intensitatea câmpului magnetic are dimensiunea [ H ]  şi deci în SI unitatea
[r ]
pentru H este 1 Ampère / 1 metru  1 A / m .
Magnetizarea poate fi exprimată nu numai funcţie de inducţia magnetică, ci şi funcţie de
intensitatea câmpului magnetic. Se consideră că în fiecare punct al unei substanţe:
M   H (137)
unde  se numeşte susceptibilitate magnetică şi este caracteristică unei anumite substanţe.
Experienţa arată că pentru substanţe cu proprietăţi slab magnetice (neferomagnetice), pentru
câmpuri nu prea intense  nu depinde de H . Întrucât dimensiunea pentru H coincide cu cea pentru
M , rezultă că mărimea  este adimensională.
Înlocuind în formula:
B B
H  M , expresia (137) obţinem: H   H ,
0 0
de unde:
B
H . (138)
0 (1   )
Mărimea adimensională:
r  1  
se numeşte permeabilitate magnetică relativă a substanţei.
Spre deosebire de permitivitatea dielectrică, care poate lua numai valori pozitive (polarizarea
dielectrică P în dielectricii izotropi este orientată numai în sensul câmpului E ), susceptibilitatea
magnetică  poate fi pozitivă sau negativă. De aceea, permeabilitatea magnetică relativă poate fi mai
mare sau mai mică decât unitatea.
Ca urmare, pentru H se obţine:
B
H . (139)
0  r
Astfel, intensitatea câmpului magnetic H este un vector, care are aceeaşi orientare ca şi vectorul B ,
dar de 0 r ori mai mic în modul (în mediile anizotrope vectorii H şi B nu au, în general, aceeaşi
orientare).

Introducând diferite substanţe în câmp magnetic, se constată trei tipuri distincte de comportări:
- în cazul substanţelor diamagnetice, acestea sunt respinse către zonele cu câmp slab;
- în cazul substanţelor paramagnetice, acestea atrase sunt în zonele cu câmp intens;
- în cazul substanţelor feromagnetice, acestea sunt atrase în zonele cu câmp intens, iar în plus, după
înlăturarea câmpului exterior prezintă un moment magnetic remanent.
Explicația acestor tipuri de comportamente se face plecând de la structura intimă a substanței.
În electricitate, sarcina izolată q este cea mai simplă entitate ce poate exista. Dacă două astfel de
sarcini, egale şi de semn opus, se găsesc la o distanţă mică una de cealaltă, ele formează un dipol
electric caracterizat prin momentul de dipol p . În magnetism nu există “poli “ magnetici izolaţi, care
să corespundă sarcinilor electrice izolate, cea mai simplă entitate magnetică fiind dipolul magnetic,
caracterizat prin momentul dipolar m .
O spiră parcursă de curent, un magnet în formă
 de bară sau un solenoid de lungime finită sunt
exemple de dipoli magnetici. Orice dipol magnetic m creează în jurul lui un câmp magnetic (Figura
1).

35
 
m

m

S e-

v

Figura 1
Momentul magnetic dipolar al unei spire de suprafaţă S parcurse de un curent electric de
intensitate I este dat de expresia:
m  I S , (1)
unde vectorul suprafaţă S are mărimea ariei spirei, direcţia perpendiculară pe spiră, iar sensul dat de
sensul liniilor de câmp, respectiv de sensul inducţiei câmpului magnetic B la nivelul suprafeţei spirei.
Introducând un dipol magnetic, spre exemplu o buclă de curent, într-un câmp magnetic
exterior de inducţie B , asupra sa va acţiona un cuplu de forţe. Momentul cuplului de forţe este dat de
expresia vectorială:
M  IS  B  m  B . (2)
Orice substanţă este formată din atomi. Electronii dintr-un atom, rotindu-se pe orbite în jurul
nucleelor respective, dau naştere unor curenţi elementari, numiţi uneori şi curenţi amperieni, fiecare
din aceşti curenţi având un moment magnetic şi producând în jur un câmp magnetic. Deci, orice
substanţă este formată dintr-o multitudine de dipoli magnetici.
Există substanţe la care, în lipsa unui câmp exterior, suma vectorială a momentelor electronice
orbitale şi de spin este egală cu zero, la nivel atomic. În prezenţa câmpului magnetic exterior,
mişcările electronilor sunt perturbate şi apare un moment magnetic nenul. Ca urmare, substanţa iniţial
lipsită de dipoli îşi creează aceşti dipoli, orientaţi în sens contrar câmpului exterior. Aceste substanţe
se numesc diamagnetice.
O altă categorie de substanţe prezintă un moment magnetic atomic (sau molecular) propriu,
chiar în absenţa câmpului magnetic exterior, dar momentele magnetice sunt orientate haotic datorită
mişcării de agitaţie termică şi suma lor vectorială este nulă. După aplicarea câmpului, dipolii
elementari se orientează în direcţia câmpului exterior. Dacă se îndepărtează câmpul magnetic,
momentele magnetice revin la poziţiile aleatorii datorită agitaţiei termice. Aceste substanţe se numesc
paramagnetice.
O a treia categorie de substanţe magnetice sunt substanţele feromagnetice. Ele prezintă de
asemenea momente magnetice permanente, care sunt aliniate reciproc pe aceeaşi direcţie în interiorul
unor zone, numite domenii magnetice. Domenii diferite sunt caracterizate prin orientări diferite, astfel
încât în absenţa unui câmp magnetice exterior, momentul magnetic rezultant este nul.
Deoarece în prezenţa unui câmp magnetic are loc o orientare a dipolilor magnetici elementari
substanţa va avea un moment magnetic şi va genera un câmp magnetic propriu de inducţie Bm , care
se va suprapune peste câmpul exterior B . Acest proces de orientare a dipolilor magnetici, din care
este constituită o substanţă, într-un câmp magnetic extern poartă denumirea de magnetizare a
substanţei. Gradul de magnetizare al unei substanţe într-o direcţie particulară, fie spontan, fie sub
acţiunea unui câmp magnetic exterior, este descris de mărimea vectorială definită anterior,
magnetizaţia M . Experienţa arată că există o dependenţă între vectorul magnetizaţie M , deci între
inducţia B şi intensitatea câmpului magnetic H . În cazul substanţelor feromagnetice această
dependenţă ia forma ciclului de histerezis (Figura 2).

36
 
B Figura 2
BS
BRem Plecând din origine (iniţial momentul magnetic rezultant
este nul), există o creştere neliniară a inducţiei câmpului magnetic
-HC HC HS H cu intensitatea câmpului magnetic. Aceasta este determinată de
rotirea spinilor pe direcţia câmpului aplicat din exterior şi
deplasarea pereţilor de domenii, în sensul creşterii domeniilor cu
-Brem orientare favorabilă. La un moment dat se ajunge la saturaţia
-BS probei, (HS, BS) când toţi spinii sunt paraleli cu câmpul exterior, iar
creşterea ulterioară a inducţiei se face numai pe seama creşterii
câmpului aplicat din exterior şi nu pe seama câmpului propriu. Curba obţinută se numeşte curbă de
primă magnetizare. La îndepărtarea câmpului exterior, spinii nu mai revin la poziţia iniţială, ci
păstrează o orientare preferenţială după direcţia câmpului aplicat iniţial. Ca rezultat, există un moment
magnetic remanent, deci o inducţie remanentă Brem. Pentru a anula magnetizarea remanentă a
eşantionului, trebuie aplicat din exterior un câmp magnetic de sens opus celui aplicat iniţial (domeniul
negativ pe grafic). Câmpul care anulează magnetizarea remanentă se numeşte câmp coercitiv, Hc.
Crescând în continuare câmpul în noua direcţie, proba se saturează din nou, dar în direcţie opusă, iar
procesele anterioare sunt reluate şi curba se închide. Ciclul astfel obţinut se numeşte ciclu de histerezis

37
Subiect 12: Inducţia electromagnetică
În anul 1931 M. Faraday a observat că într-un conductor închis, la variaţia fluxului magnetic
prin suprafaţa mărginită, apare un curent electric. Fenomenul acesta a primit denumirea de inducţie
electromagnetică, iar curentul produs – curent de inducţie. Lenz a stabili apoi regula care permite să
se afle sensul curentului indus: curentul indus are un astfel de sens încât se opune variaţiei fluxului
magnetic inductor.
Întotdeauna variaţia unui flux magnetic  printr-o suprafaţă produce apariţia, în conturul care
mărgineşte suprafaţa, a unei tensiuni electromotoare de inducţie  i . Pentru a găsi legătura dintre  i şi
viteza de variaţie a lui  să considerăm un contur cu o latură mobilă l (Figura 23). Introducem acest
circuit într-un câmp magnetic omogen, perpendicular pe suprafaţa circuitului şi orientat spre figură.
Considerăm că latura l se deplasează cu viteza v . Cu aceeaşi viteză se vor deplasa, în raport cu
câmpul şi purtătorii de sarcină din conductor – electronii. Ca rezultat, asupra fiecărui electron începe
să acţioneze o forţă orientată în lungul laturii l :
F/ /  e(v  B ) (140)
Acţiunea acestei forţe este echivalentă cu acţiunea asupra electronului a unui câmp de intensitate:
E  vB
Acest câmp este de natură neelectrostatică. Circulaţia lui pe un contur ne dă mărimea tensiunii
electromotoare induse în contur,
εi = E×dl .  (141)

2 vdt

B E v
l
dl ds
n l
sensul de 1
parcurs
a) b)
Figura 23

Pentru ca după semnul lui i să putem decide sensul în care acţionează trebuie să considerăm
 i pozitivă în cazul în care sensul său corespunde orientării normale la suprafaţă conform regulii
burghiului drept.
Să considerăm normala orientată înspre figură (Figura 23). Atunci, pentru calcularea
circulaţiei trebuie să parcurgem conturul în sens orar şi, corespunzător, să luăm orientarea vectorului
dl . Dacă în (141) scoatem în faţa integralei vectorul constant  v  B  , pentru semnul integralei
obţinem:

   E×dl   v  B   dl   v  B   l
2 2

i
1 1

unde l este vectorul din Figura 23b. Ca urmare, prin transformări adecvate obţinem:

 i  B  l  v  

B l  vdt . (142)
dt
După Figura 23b avem:
l  vdt  ndS
38
unde dS este creşterea suprafeţei conturului în timpul dt . Pentru un flux dat, expresia
B  dS  B  n  dS reprezintă fluxul prin suprafaţa dS , deci creşterea fluxului d prin conturul
considerat. Prin urmare:
 
B l  vdt   B  n  dS  d 
Deci, conform relaţiei (142) obţinem:
i   d . (143)
dt
Aceasta este Legea lui Faraday sub formă integrală (pentru un circuit): tensiunea electromotoare
indusă în contur este egală cu variația, cu semn schimbat, a fluxului câmpului magnetic în unitatea de
timp.
d
Am obţinut că şi i au semne contrarii. Semnul fluxului şi semnul lui i sunt legate de semnul
dt
normalei la suprafaţa conturului considerat. Pentru alegerea făcută pentru normală (fig.23) semnul
d
mărimii este pozitiv, iar semnul lui  i este negativ. Dacă am fi luat normala orientată nu spre
dt
d
figură, ci spre noi, semnul lui ar fi fost negativ, iar semnul lui  i - pozitiv.
dt
Unitatea de măsură pentru fluxul magnetic în SI este Weberul (Wb) , care reprezintă fluxul
prin suprafaţa de 1m2 , dispusă perpendicular pe liniile câmpului magnetic de inducţie B egală cu
1T . La o viteză de variaţie a fluxului magnetic de 1Wb /1s în contur se induce o t.e.m. de 1V .

Să considerăm cazul inducţiei electromagnetice, când într-un contur conductor fix se induce
un curent (variaţia fluxului magnetic prin contur produce variaţia câmpului magnetic). Apariţia
curentului indus constă în aceea că variaţia câmpului magnetic produce apariţia în contur a forţelor
electromotoare care acţionează asupra purtătorilor de sarcină. Aceste forţe electromotoare nu sunt
legate nici de procesele chimice şi nici de cele termice din conductor; ele de asemenea nu pot fi forţe
magnetice, pentru că asemenea forţe nu efectuează lucru mecanic asupra sarcinilor. Rezultă concluzia
că în conductor apare un câmp electric produs de curentul indus. Să notăm intensitatea acestui câmp
cu EV . Tensiunea electromotoare corespunzătoare va fi egală cu circulaţia vectorului EV pe conturul
dat:
 i  EV  dl .  (165)

Înlocuirea în formulă a lui i   d şi a expresiei  B  dS pentru  conduce la relaţia:

dt
d
E V  dl  
dt S
B  dS ,

integrala din membrul drept făcându-se pentru o suprafaţă oarecare mărginită de conturul dat. Întrucât
conturul şi suprafaţa sunt nemişcate, operaţiile de diferenţiere în funcţie de timp şi de integrare pe
suprafaţă pot fi permutate şi deci:
B
E V  dl   
S
t
 dS . (166)

Întrucât vectorul B depinde în general şi de timp şi de coordonate, am scris sub semnul integrală
semnul derivatei parţiale.
Transformăm membrul stâng al relaţiei (166) cu ajutorul teoremei lui Stokes şi obţinem:
B
 rot E
S
V  dS   
S
t
 dS

şi întrucât suprafaţa aleasă este oarecare:

39
 B
rot EV   . (167)
t
Rotorul câmpului EV în fiecare punct al spaţiului este egal cu derivata în raport cu timpul a vectorului
B luată cu semn schimbat.
Maxwell a presupus că apariţia în spaţiu a câmpului EV se datorează câmpului magnetic
variabil în timp, independent de prezenţa în acest spaţiu a unui contur conductor. Prezenţa conturului
permite numai manifestarea în el a apariţiei curenţilor induşi care există în acele puncte ale spaţiului în
care apare câmpul electric.
Astfel, conform ideii lui Maxwell, câmpul magnetic variabil produce un câmp electric. Acest
câmp, EV , este esenţial deosebit de câmpul electrostatic, Eq , produs de sarcinile electrice nemişcate.
Câmpul electrostatic este potenţial, liniile intensităţii sale încep şi se termină pe sarcini. Rotorul
vectorului Eq în orice punct este nul:
rot Eq  0 (168)
Corespunzător relaţiei (167), rotorul vectorului EV este diferit de zero. Ca urmare, câmpul
EV , ca şi câmpul magnetic, este un câmp cu vârtejuri: liniile intensităţii câmpului EV sunt linii
închise. În acest fel, câmpul electric poate să fie un câmp potenţial: Eq , fie un câmp cu vârtejuri: EV .
În cazul general, câmpul electric se poate compune din câmpul Eq produs de sarcini şi câmpul EV
produs de câmpul magnetic variabil în timp. Unind relaţiile (168) şi (167) obţinem pentru rotorul
intensităţii câmpului rezultant:
E  Eq  EV
următoarea ecuaţie:
B
rot E   . (169)
t
Această ecuaţie este Legea lui Faraday sub formă locală (pentru un punct din spațiu) și constituie
una din relaţiile de bază ale teoriei electromagnetice ale lui Maxwell.
Existenţa interdependenţei dintre câmpurile electric şi magnetic exprimată în principal prin
ecuaţia (169) arată că tratarea separată a câmpului electric şi a câmpului magnetic are numai un sens
relativ. În adevăr, câmpul electric este produs de un sistem de sarcini electrice nemişcate. Totuşi, dacă
sarcinile sunt nemişcate în raport cu un sistem de referinţă inerţial oarecare, atunci în raport cu alt
referenţial aceste sarcini se mişcă şi ca urmare produc nu numai un câmp electric ci şi un câmp
magnetic. Un contur nemişcat parcurs de curent continuu produce în fiecare punct al spaţiului un câmp
magnetic constant. Totuşi, în raport cu alte sisteme inerţiale, acest conductor se află în mişcare. De
aceea, câmpul magnetic produs de el într-un punct oarecare de coordonate date ( x, y, z ) va fi variabil
şi, ca urmare, va produce un câmp electric variabil. În acest fel, câmpul care în raport cu un sistem de
referinţă oarecare ar fi “pur” electric sau “pur” magnetic, în raport cu alte sisteme de referinţă
reprezintă în sine o “totalitate” de câmpuri electrice şi magnetice care formează câmpul
electromagnetic unitar.

40
 Subiect 13: Curentul de deplasare. Ecuaţiile Maxwell. Unde electromagnetice
În cazul câmpurilor electromagnetice staţionare (care nu se modifică în timp), rotorul
vectorului H este egal, în fiecare punct, cu densitatea curentului de conducţie:
rot H  j . (170)
Vectorul j însă, este legat de densitatea de sarcină în aceleaşi puncte prin ecuaţia de continuitate:

j  div j   (171)
dt
Relaţia (170) nu este valabilă pentru cazul câmpurilor nestaţionare, fapt confirmat de
următoarea situaţie. Considerăm divergenţa ecuaţiei (170):
div(rot H )  div j
Divergenţa rotorului este egală, întotdeauna matematic, cu zero. Astfel, am ajuns la concluzia că
divergenţa vectorului j trebuie, de asemenea, să fie întotdeauna egală cu zero. Totuşi, această
concluzie contrazice ecuaţia de continuitate (171).
Pentru a pune în concordanţă relaţiile (170) şi (171), Maxwell a introdus în membrul drept al
ecuaţiei (170) un termen suplimentar. Evident că acest termen trebuie să aibă dimensiunea densităţii
de curent. Maxwell a numit acest termen curent de deplasare. Astfel, conform ipotezei lui Maxwell,
ecuaţia (170) trebuie să aibă forma:
rot H  j  jdepl . (174)
Suma curentului de conducţie şi a curentului de deplasare a primit denumirea de curent total.
Densitatea curentului total va fi deci:
jt  j  jdepl . (175)
Dacă presupunem divergenţa curentului de conducţie egală şi de sens contrar divergenţei
curentului de deplasare:
div j  div jdepl , sau   j    jdepl , (176)
atunci divergenţa membrului drept al relaţiei (174), ca şi divergenţa membrului stâng, va fi totdeauna

egală cu zero. Înlocuind în (176) div j corespunzător (171) prin , obţinem următoarea expresie
t
pentru divergenţa curentului de deplasare:

div jdepl  . (177)
t
Pentru a lega curentul de deplasare de mărimile care caracterizează schimbarea câmpului electric în
timp, utilizăm relaţia: div D   . Diferenţiind acestă relaţie în raport cu timpul obţinem:
    D 
(divD)  , de unde rezultă:  div  ,
t t t  t 
Înlocuirea acestei expresii în formula (177) ne dă:
 D 
divjdepl  div  
 t 
de unde:
D
jdepl  (178)
t
Înlocuirea expresiei (178) în formula (174) conduce la ecuaţia:
D
rot H  j  , (179)
t
41
care constituie una din relaţiile de bază ale teoriei lui Maxwell.
Subliniem că termenul de “curent de deplasare” este strict convenţional. În esenţă, curentul
de deplasare este un câmp electric variabil în timp. În principal denumirea de “curent” a mărimii din
(178) a fost dată din cauza dimensiunii acestei mărimi, dimensiune care coincide cu cea a unei
densităţi de curent. Din toate proprietăţile fizice, caracteristice realmente curentului, curentul de
deplasare posedă numai una: capacitatea de a produce câmp magnetic.
Introducerea curentului de deplasare, determinat de relaţia (178), a înlesnit descrierea
completă a câmpului electromagnetic. De la fenomenul de inducţie electromagnetică rezultă că un
câmp magnetic variabil produce un câmp electric. Din ecuaţia (179) rezultă că şi câmpul electric
variabil generează un câmp magnetic.
Curentul de deplasare apare peste tot unde există un câmp electric variabil în timp. În
particular el există şi în interiorul conductoarelor prin care trece un curent electric variabil. Totuşi, în
interiorul conductoarelor curentul de deplasare este de obicei neglijabil în comparaţie cu curentul de
conducţie.

Ecuaţiile Maxwell
Introducerea curentului de deplasare a permis lui Maxwell să creeze o teorie unitară a
fenomenelor electrice şi magnetice. Această teorie a explicat toate faptele experimentale cunoscute în
acel timp şi a prevăzut o serie de noi fenomene a căror existenţă s-a confirmat întrutotul. Consecinţa
principală a teoriei lui Maxwell a fost ipoteza asupra existenţei undelor electromagnetice care se
propagă cu viteza luminii. Studiul teoretic al proprietăţilor acestor unde a fost făcut de Maxwell cu
ajutorul teoriei electromagnetice a luminii.
Bazele acestei teorii le reprezintă ecuaţiile lui Maxwell. În studiul electromagnetismului aceste
ecuaţii joacă un rol asemănător legilor lui Newton în mecanică sau al legilor de bază din
termodinamică.
Prima pereche de ecuaţii ale lui Maxwell o formează ecuaţiile:
B
rot E   (180)
t
şi
div B  0 . (181)
Prima din aceste ecuaţii leagă valoarea intensităţii câmpului electric E de variaţia vectorului
B în timp şi reprezintă legea inducţiei electromagnetice. A doua ecuaţie atestă absenţa sarcinilor
magnetice libere, adică absenţa izvoarelor câmpului magnetic.
A doua pereche de ecuaţii Maxwell o reprezintă relaţiile:
D
rot H  j  (182)
t
şi
div D   (183)

Prima din aceste relaţii reprezintă legătura dintre curenţii de conducţie şi inducţia D şi câmpul
magnetic produs de aceştia. A doua ecuaţie arată că sursele vectorului D sunt sarcinile imprimate
(induse).
Ecuaţiile (180-183) reprezintă ecuaţiile lui Maxwell în formă diferenţială. Observăm că în
prima pereche de ecuaţii intră numai principalele mărimi care caracterizează câmpul: E şi B . În a
doua pereche figurează numai mărimile ajutătoare D şi H .
Ecuaţiile vectoriale (180) şi (182) sunt echivalente fiecare cu căte trei ecuaţii scalare, care
leagă componentele vectorilor din relaţiile amintite, deci în total se obţin 8 ecuaţii în care intră 12
funcţii (câte trei componente ale vectorilor: E , B , D , H ). Aşadar, numărul ecuaţiilor este mai mic
decât numărul funcţiilor necunoscute şi deci ecuaţiile (180)  (183) sunt insuficiente pentru aflarea

42
câmpului la o distribuţie dată a sarcinilor şi curenţilor. Pentru a putea afla toate necunoscutele trebuie
să completăm ecuaţiile lui Maxwell cu relaţiile de material:
D  0 r  E (188)
B  0  r  H (189)
j  E (190)
Totalitatea ecuaţiilor de la (180) la (183) şi de la (188) la (190) descriu proprietăţile
electromagnetice ale unui mediu.

Unde electromagnetice
Rezultatele de mai sus conduc deci la concluzia că “orice câmp magnetic variabil în timp
produce în regiunea din spaţiu pe care o ocupă un câmp electric variabil ale cărui linii de câmp sunt
curbe închise şi că orice câmp electric variabil în timp produce în regiunea din spaţiu pe care o ocupă
un câmp magnetic variabil ale cărui linii de câmp sunt, de asemenea, curbe închise. Ambele câmpuri
– electric şi magnetic – sunt indisolubil legate şi alcătuiesc câmpul electromagnetic".
Propagarea câmpului electromagnetic are un caracter de undă, ceea ce rezultă din teoria
câmpului electromagnetic a lui Maxwell. Pentru a demonstra acest lucru vom considera cazul unui
mediu omogen, izotrop şi fără distribuţie volumică de sarcină, adică:
  const ,   const ,   0 (195)
Din ultima relaţie rezultă evident: j  0 şi deci ecuaţiile lui Maxwell devin:
D E
 H   ,
t t
B H
 E     , (196)
t t
E  0 ,
H  0 .
Aplicăm operatorul rotor primei relaţii din (196) şi obţinem:
E 
  (  H )      (  E )
t t
şi folosind proprietăţile dublului produs vectorial şi ecuaţia a doua găsim:
 H 
(H )   2 H     
t  t 
şi deci:
2 H
H     0. (197)
t 2
Comparând aceasta ecuaţie cu ecuaţia diferenţială a undelor:
1 2
  2 2  0 , (198)
v t
constatăm că cele două ecuaţii au aceeaşi formă şi că viteza de propagare a câmpului electromagnetic
este:
1
v (199)

Deci, folosind ecuaţiile lui Maxwell am ajuns la concluzia că H nu este o mărime localizată în spaţiu
1
ci se propagă sub forma unei unde, având viteza: .

În mod analog, aplicând operatorul rotor ecuaţiei a doua a lui Maxwell şi folosind ecuaţia a
treia găsim:
43
 2 E
E   2  0 . (200)
t
Deci, din ecuaţiile lui Maxwell rezultă că nici câmpul electric nu este localizat în spaţiu, că se
1
propagă sub forma unei unde cu aceeaşi viteză v  ca şi unda magnetică. Deci, cele două unde

se propagă simultan în spaţiu, coexistă în fiecare punct din spaţiu şi alcătuiesc unda electromagnetică.
1
În vid coincide cu viteza luminii: c   3·108 m / s .
 0 0

44
 Dualismul undă-corpuscul.
Există fenomene în optică ca: difracţia, interferenţa şi polarizarea luminii care pot fi explicate
prin caracterul ondulatoriu al luminii. Aceastea, specifice undelor electromagnetice din domeniul
vizibil (=4000-7500Å) au fost obţinute şi la unde electromagnetice din alte domenii ale lungimilor de
undă. Astfel, difracţia razelor X, care au lungimi de undă în domeniul 0,1-100Å, nu s-a putut obţine pe
reţele de difracţie obişnuite, dar a fost obţinută pe reţele de difracţie naturale, cum ar fi cristalul de
nichel. Prin extrapolare se poate afirma că orice radiaţie electromagnetică are un caracter ondulatoriu.
O parte din fenomene, printre care efectul fotoelectric, efectul Compton, nu pot fi explicate
decât în concepţia că radiaţia electromagnetică are un caracter corpuscular, adica ea este formată din
particule numite fotoni de energie =h, numite cuante. Vom prezenta aceste două efecte, precum şi
explicarea lor pe baza teoriei cuantelor.

Efectul fotoelectric.
Efectul fotoelectric constă în emisia de electroni de către un metal aflat sub acţiunea radiaţiei
electromagnetice în anumite condiţii. Astfel, el apare la metalele alcaline când sunt iradiate cu radiaţii
vizibile, iar la celelalte metale apare la radiaţii cu frecvenţă mai mare, adica din domeniul U.V.,
raxelor X, sau chiar radiaţiei gamma (). Studiul efectului fotoelectric extern se face cu un dispozitiv
de tipul celui din figura 1.

Catod tub vidat

anod I
curent de saturaţie
IS3 3>2
IS2 2>1

1
G
V

- + UB 0 tensiune de accelerare U
Figura 1 Figura 2

Electronii emişi de catod sub inflenţa radiaţiei electomagnetice ajung sub acţiunea câmpului electric la
anod, formînd un curent electric. Intensitatea curentului, numit curent fotoelectric, depinde de
tensiunea dintre electrozi, atingînd o valoare de saturaţie, IS, şi se anulează pentru o anumită valoare a
tensiunii inverse, numită tensiune de blocare, UB.
Experimental, au fost stabilite următoarele legi ale efectului fotoelectric.
1. Intensitatea de saturaţie a curentului fotoelectric este direct proporţională cu fluxul radiaţiei
incidente, când frecvenţa este constantă.
2. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi este proporţională cu frecvenţa radiaţiei incidente,
nedepinzînd de mărimea fluxului.
3. Efectul fotoelectric se poate produce numai dacă radiaţia incidentă are frecvenţa egală sau mai
mare decât o anumită valoare, numită frecvenţă de prag, p, caracteristică fiecărui metal.
4. Efectul fotoelectric se produce instantaneu, motiv pentru care se spune că nu are inerţie (intervalul
de timp dintre acţiunea radiaţiei şi emisia electronilor este mai mic de 10-9s).

Exceptînd prima lege, următoarele trei legi nu au putut fi explicate pe baza teoriei ondulatorii
a radiaţiei. Conform aceste teorii, între energia cinetică a fotoelectronilor şi fluxul radiaţiilor incidente
ar trebui să existe o relaţie de dependenţă, contrar legii a doua a efectului fotoelectric. Pe de altă parte,
efectul fotoelectric ar trebui să se producă la orice frecvenţă a radiaţiei incidente, dacă radiaţia este
suficient de intensă, contrazicînd legea a treia. Din punct de vedere ondulatoriu nu se poate explica
nici absenţa inerţiei fenomenului fotoelectric. Conform acestei teorii, în cazul unui fascicul de

45
intensitate mică, în apropierea frecvenţei de prag, apariţia fenomenului necesită o durată de ordinul
orelor, dar în realitate el se produce practic instantaneu.
Impasul în care se găsea explicarea aceastui fenomen a fost rezolvat de către Einstein care, pe
baza ipotezei lui Planck, presupune că radiaţia însăşi este discontinuă, fiind compusă din cuante de
energie =h, denumite fotoni. Fotonul în concepţia lui Einstein, trebuie privit ca o particulă care are
energie, masă şi impuls.
Conform teoriei lui Einstein, fiecare foton incident este absorbit de un electron liber din
interiorul metalului, căruia îi cedează întreaga sa energie =h. Aceasta este folosită de electron pentru
părăsirea metalului, efectuîndu-se lucrul mecanic de extracţie Le, iar restul este convertit în energie
cinetică a electronului
mv 2
h  Le  (7)
2
De fapt, între foton şi electron are loc o ciocnire plastică, iar legea (7) reprezintă legea conservării de
energie pentru acest tip de ciocnire.
În cazul folosirii razelor X, datorită energiilor mari ale fotonilor, aceştia vor scoate şi electroni
din păturile interioare ale atomilor, producînd şi ionizarea atomilor. Ecuaţia lui Einstein devine în
acest caz:
mv 2
h X  Le  Wioniz  (8)
2
unde Wioniz este energia de ionizare.
Pe baza relaţiei (7) se pot explica legile efectului fotoelectric extern:
Prima lege: Creşterea fluxului radiaţiei incidente
W nh
  (9)
t t
înseamnă creşterea numărului de fotoni care cad în unitatea de timp pe metal (n/t) şi în consecinţă
apare o creştere a numărului de fotoelectroni emişi (7), ceea ce înseamnă că la creşterea fluxului  va
avea loc o creştere a intensităţii curentului de saturaţie:
q ne
I  (10)
t t
A doua lege: Din ecuaţia lui Einstein (7) scrisă sub forma
mv 2
 h  Le (11)
2
rezultă că energia cinetică a electronilor variază liniar cu frecvenţa.
Energia cinetică a unui fotoelectron depinde de energia primită (h) şi nu de numărul de fotoni
incidenţi (n/t). Atât fluxul, cât şi energia cinetică a unui fotoelectron cresc cu creşterea frecvenţei, dar
între aceste mărimi nu există nici o relaţie directă.
A treia lege: Din anularea energiei cinetice din relaţia (7) rezultă:
h p  Le (12)
relaţie care ne arată că, pentru ca electronul să părăseacă metalul, el trebuie să primească o energie mai
mare decât Le, adica trebuie ca frecvenţa fotonului să satisfacă relaţia >p. Dacă <p, efectul
fotoelectric nu se mai produce, oricât de mare ar fi fluxul radiaţiei incidente. Creşterea fluxului
înseamnă creşterea numărului de fotoni (n/t), dar aceştia nu pot produce efect fotoelectric dacă <p.
Legea a patra: Explicarea acesteia rezultă prin faptul că fotonul cu energia hhp cedează
energia sa electronului, într-un timp mai mic de 10-9s, scoţîndu-l din metal practic instantaneu.
Ipoteza lui Einstein privind natura corpusculară a radiaţiilor este astfel confirmată de efectul
fotoelectric extern.
Prin inversarea tensiunii U (figura 1) se obţine un curent nul la o tensiune numită tensiune de
blocare UB (figura 2) când
mv 2
 eU B (13)
2
Folosind relaţia (13), relaţia (7) poate fi scrisă sub forma

46
 h L
UB    e (14)
e e
În figura 3 este prezentată dependenţa UB=f(), de unde rezultă:
U B h
tg   (15)
 e
relaţie care permite determinarea costantei lui Planck:
h  e  tg (16)

UB

UB





Le/e
Figura 3

Valoarea experimentală obţinută prin această metodă este apropiată de cea obţinută prin alte metode.

Efectul Compton
Prin iradierea unor substanţe, ca parafina sau grafitul cu radiaţii X, care sunt radiaţii cu energii
mari, are loc un proces de împrăştiere a acestora în diferite direcţii. Compton a constatat că în radiaţia
X împrăştiată, pentru fiecare unghi de împrăştiere , există radiaţii atât cu lungimea de undă incidentă,
, cât şi radiaţii cu o lungime de undă ’>. Acest fenomen a fost numit efect Compton (figura 4).
Experimental s-a constatat că pentru =0 spectrul I=f() are forma spectrului radiaţiei
incidente, ca şi cum radiaţia nu ar fi trecut prin substanţă. Pentru >0 spectrul are două maxime, unul
situat la  şi celălalt la ’=+ (figura 5).  creşte cu creşterea unghiului  și nu depinde de natura
substanţei pe care are loc difuzia radiaţiilor X. O altă observaţie experimentală este că cu cât  creşte,
I scade iar I’ creşte. De asemenea, la creşterea numărului atomic Z al substanţei folosite ca probă, I
creşte iar I’ pentru o anumită valoare a unghiului, scade.
I =00

Spectrometru raze X

fantă 
I
 =450

sursă grafit
raze X
 ’ 
I  =900

47
  ’ 
Figura 4 Figura 5

Încercările de a explica, folosind teoria ondulatorie, faptul că apare o componentă a radiaţiei

cu o lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei incidente, au eşuat.
Explicaţia este dată dacă se admite caracterul corpuscular al radiaţiei X. Astfel, fenomenul
constă într-o ciocnire elastică între fotonii incidenţi şi electronii substanţei care sunt slab legaţi,
consideraţi aproape liberi. Este important să considerăm această ultimă specificaţie deoarece ciocnirea
cu electronii puternic “legaţi” este echivalentă cu ciocnirea cu un perete în care energia fotonului
rămâne practic neschimbată, deci lungimea de undă rămâne aceeaşi. Acest tip de difuzie se numeşte
difuzie simplă.
~n cazul electronilor slab legaţi din atomi, fotonii le transferă la ciocnire o parte din energia
lor şi fotonii vor rămâne cu o energie mai mică, deci vor avea o lungime de undă mai mare (’).
Bineînţeles, fotonii pierd mai multă energie cu cât deviaţia  este mai mare. Acest fenomen, numit
difuzie compusă, reprezintă de fapt fenomenul Compton.
Aşa cum se observă din figura 6, pentru fiecare pereche electron-foton apare o pereche de
unghiuri de împrăştiere (,).

 Să vedem cum explică teoria

 h '  corpusculară acest fenomen, pe care
h’  
 c  teoria ondulatorie nu a reuşit să-l
h   explice. Difuzia razelor X poate fi
 privită ca o ciocnire elastică a fotonilor
 h  incidenţi cu electronii substanţei
    difuzante, consideraţi iniţial practic în
 c
mv repaus (figura 7). Aplicînd legile de
e - conservare a energiei şi a impulsului se
Figura 6 Figura 7 obţine:
h  m0c2  h ' mc2
(17)
 
 h   h ' 
   mv (18)
 c   c 

v2  h 
unde m0 este masa de repaus a electronului, m  m0 / 1  2 este masa lui de mişcare, iar   şi
c  c 

 h ' 
  sunt impulsurile fotonului, înainte şi după ciocnire.
 c 
Relaţiile (17) şi (18) mai pot fi scrise sub forma:

48
 h h ' m0 c
 m0 c   (19)
c c v2
1 2
c
 
 h   h '  m0 v
    (20)
 c   c  v2
1 2
c
Ridicând la pătrat aceste ultime două relaţii, şi ţinând seama că relaţia (20) este o relaţie vectorială şi
făcând diferenţa lor, se obţine:
c(  ') h
 (1  cos ) (21)
 ' m0 c
Dacă se fac înlocuirile =c/ şi ’=c/’, relaţia (21) devine
h h  
 ' (1  cos )  2 sin 2  2 sin 2 (22)
m0 c m0 c 2 2
unde  se numeşte lungimea de undă Compton şi are valoarea 0,0242Å = 2,42·10-12m.
Unghiul  pe care îl face direcţia de deplasare a electronului de recul cu direcţia fotonului

 h ' 
incident se poate calcula din figura 7. Proiectând   şi mv pe direcţia radiaţiei incidente se
 c 
formează triunghiuri din care se poate scrie:
h '
mv sin   sin  (23)
c
h h '
mv cos    cos (24)
c c
Împărţind ultimile două relaţii între ele rezultă
h ' h
sin  sin 
tg  c  ' (25)
h h ' h h
 cos  cos
c c  '
Folosind relaţia (22), ecuaţia (25) devine
ctg
tg  (26)

1

Să vedem cum se explică rezultatele experimentale pe baza acestor consideraţii teoretice,
concretizate prin relaţiile (22) şi (26).
Pentru =0 se obţine din (22) că =0, adica apare o singură componentă  a radiaţiei. Dacă
electronul este slab legat, pentru 0 rezultă 0. În cazul în care ciocnirea se face cu electroni
puternic legaţi, atunci 0, deoarece în expresia =h/(m0c) în loc de m0 vom avea masa M a
atomului.
Faptul că  creşte cu  rezultă direct din relaţia (22). De asemenea, din aceeaşi relaţie se
observă că  nu depinde de  şi nici de Z, adica de natura substanţei difuzante. Faptul că pe măsură
ce creşte  intensitatea componentei  scade, iar a componentei ’ creşte (figura 5) se explică prin
aceea că unghiurile de difuzie mici corespund ciocnirilor fotonilor cu electronii puternic legaţi, iar
unghiurile de difuzie mari - electronilor liberi sau slab legaţi. Faptul că la creşterea lui Z, I creşte, iar
I’ scade se explică prin aceea că în atomii uşori legaţi toţi electronii sunt slab legaţi, iar în atomii grei
doar electronii periferici sunt slab legaţi. La creşterea lui Z, pe lângă ciocnirile cu electronii slab legaţi
apar şi ciocniri cu electronii puternic legaţi, care conduce la creşterea lui I.
După cele prezentate putem spune că efectul Compton dovedeşte natura corpusculară a
radiaţiei X, iar prin extrapolare a oricărei radiaţii electromagnetice.

49
 Unda de Broglie.
Studiul fenomenelor optice a condus la concluzia că radiaţia electromagnetică are un dublu
caracter, de undă şi de corpuscul. Între mărimile care determină caracterul de undă ( şi ) şi cele care
determină caracterul corpuscular (energia  şi impulsul p ) există o strânsă legătură.
Louis de Broglie, în anul 1924, extinzând ideea unităţii materiale a lumii, elaborează ideea că
orice particulă materială are şi un caracter ondulatoriu. El generalizează rezultatul obţinut la radiaţia
electromagnetică şi asociază oricărei microparticule în mişcare, cu viteza v şi impulsul p , o undă
numită undă asociată, cu lungimea de undă
h
 (27)
p
numită lungime de undă de Broglie.
Unda de Broglie are aceeaşi direcţie de deplasare ca şi direcţia de mişcare a particulei
respective. De reţinut că viteza particulei coincide cu viteza de grup, vgrup=d/dk şi nu este egală cu
viteza de fază a undei. De fapt, particulei i se asociază un pachet de unde cu frecvenţe apropiate între
ele, şi deci de aici apare viteza de grup. Conform relaţiei (27) lungimea de undă este cu atât mai scurtă
cu cât masa particulei este mai mare şi acesta este motivul pentru care în cazul particulelor
macroscopice (corpuri din natură) aspectul ondulatoriu este neglijabil,  fiind foarte mic.
Dacă asociem o undă de Broglie unui electron de pe o orbită atomică (figura 8) şi datorită
condiţiei de formare a undei staţionare, ca lungimea orbitei să fie egală cu un număr întreg de ,
h
2 r  n  n (28)
mv
se obţine
h
mrv  n (29)
2
care reprezintă relaţia de cuantificare a lui Bohr.

Figura 8

Experienţa Davisson şi Germer.

In 1927, Davisson şi Germer au obţinut confirmarea ipotezei lui de Broglie. Studiind reflexia
electronilor pe suprafaţa unui cristal de Ni, ei au demonstrat că electronii în mişcare prezintă
proprietăţi ondulatorii, dând naştere la fenomene de interferenţă şi de difracţie, fenomene specifice
criteriului ondulatoriu.
Lungimea de undă asiciată unui fascicul de electroni accelerat într-un tun de electroni la
tensiunea U se calculează astfel: scriind că energia cinetică a electronilor este dată de energia în
câmpul electric
mv 2
 eU (30)
2
şi deci
2eU
v (31)
m
impulsul electronilor este
p  mv  2meU (32)
iar lungimea de undă corespunzătoare

50
 h h 12, 25 0
   A (33)
p 2meU U
În cazul unor viteze nerelativiste se obţin valori ale lui  de ordinul 1Å, motiv pentru care Davisson şi
Germer au folosit ca reţea de difracţie un cristal, care are distanţele dintre atomi de acelaşi ordin de
mărime cu  (figura 9).

V G  
d
+


C.F.
Ni

Figura 9 Figura 10

Fasciculul de electroni, produs de un tun electronic şi accelerat la tensiunea U, este difractat prin
reflexie pe reţeaua cristalului de Ni şi captat de un cilindru Faraday (C.F.) închizând circuitul prin
galvanometrul G.
Diferenţa de drum  se calculează ca şi la difracţia razelor X (figura 10)
  2d sin (34)
care pentru maxime devine
2d sin   n (35)
unde n=1, 2, 3, . . . .
Rezultatele experimentale arată că pentru anumite unghiuri  se obţin maxime şi minime de
curent. Unghiul  s-a modificat rotind cristalul de Ni. Înlocuind valorile experimentale 1,2, . .
corespunzătoare maximelor n=1,2, . . s-a calculat, folosind relaţia (35), valoarea experimentală a
lungimii de undă. Astfel, în condiţiile experimentului primul maxim (n=1) a fost obţinut pentru =650,
ceea ce, pentru d=0,9Å, conduce la exp=1,65Å. Valoarea toretică teor se calculează folosind relaţia
(33), rezultatul obţinut fiind 1,67Å, în bună concordanţă cu cel obţinut experimental. ~n concluzie, se
confirmă ipoteza lui de Broglie că microparticulele au proprietăţi ondulatorii.
Experimentul se poate face fixând unghiul  (poziţia cristalului este fixă) şi variind tensiunea
de accelerare U a electronilor. Se constată că intensitatea curentului prezintă o serie de maxime şi
minime, în funcţie de U (figura 11).

Figura 11

51
Prin modificarea tensiunii se modifică impulsul electronilor şi deci asociat. Maximele vor corespunde
pentru valorile lui  care satisfac relaţia (35), deci
1·1=2·2=3·3 . . . =2d·sin  (36)
Valorile 1,2,3 corespund tensiunilor U1,U2,U3.

Interpretarea statistică a undei de Broglie.

Comportarea ondulatorie a unei microparticule poate fi descrisă de o funcţie de undă (r , t ) a
cărei expresie este
2 E
i t
 (r , t )   (r )  e h (37)
unde (r ) reprezintă partea spaţială a funcţiei, iar E este energia microparticulei. Această expresie a
funcţiei de undă se obţine astfel: fie o undă plană care se propagă cu viteza u într-o direcţie care face
un unghi  cu direcţia OM (figura 12).

n
A A’

 M
O r

B B’

Figura 12

Oscilaţiile frontului de undă AB sunt descrise de expresia:

  0eit (38)
unde 0 este amplitudinea. După un timp , frontul de undă ajunge în A’B’, unde oscilaţiile vor fi
descrise de expresia:
  0ei (t  ) (39)
unde  este dat de expresia
r cos  r  n
  (40)
u u
unde n este vectorul unitar normal la suprafaţa frontului. Luând în considerare că /u=1/, se obţine:
r n
i 2
   0e 
e i 2 t (41)
care cuprinde o parte spaţială
r n
i 2
 (r )   0 e  (42)
-i2t
şi o parte temporală de forma e . Ținând seama de legătura dintre  şi p, dată de relaţia lui de
Broglie
h
 (43)
p
se obţine
r  n rmvn r  mv r  p
   (44)
  mv h h
Cu aceste considerente, partea spaţială a funcţiei de undă ia forma
2
i rp
 (r )   0 e h (45)
Funcţia (r , t ) este o mărime complexă şi nu i s-a putut da o semnificaţie intuitivă, dar
produsul cu conjugata sa, * (r , t ) , dă mărimea

52
   *  
2
(46)
care este o funcţie reală şi poate căpăta o semnificaţie intuitivă.
Deoarece
(r , t )  (r )eit (47)
şi
* (r , t )  * (r )eit (48)
rezultă că
   *     *   02  
2
(49)
Interpretarea acceptată în prezent este aceea dată de Max Born, conform căreia mărimea dată de
expresia (49) reprezintă densitatea de probabilitate ca particula descrisă de funcţia (r , t ) să se
găsească la momentul t în regiunea din spaţiu delimitată prin valorile coordonatelor cuprinse între x şi
x+dx, y şi y+dy, z şi z+dz.
Probabilitatea corespunzătoare unui volum dV=dxdydz este
dw(r , t )   (r , t ) dV
2
(50)
Densitatea de probabilitate se notează cu  şi este dată de expresia (47), deci
dw(r , t )
 
2
(51)
dV
Probabilitatea w(V,t) ca particula să se găsească în volumul V la momentul t este dată de integrala:
w(V , T )   dw    dV
2
(52)
V V

Probabilitatea ca particula considerată să se găsească undeva în întreg spaţiul infinit (V) este
certitudine, adica egală cu 1
  dV      dV  1
2 *
(53)
V  V 
Această condiţie poartă denumirea de condiţie de normare.
În această interpretare, noţiunea de orbită electronică din teoria lui Bohr este înlocuită cu
probabilitatea de localizare a electronului în jurul nucleului. Densitatea de probabilitate de localizare
este maximă în punctele pe unde trec orbitele Bohr şi are o valoare mai mică în restul spaţiului.
Un experiment prin care este dovedit caracterul dual undă-corpuscul al unei radiaţii, precum
şi caracterul statistic al distribuţiei fotonilor sau particulelor este următorul: printr-o fantă
dreptunghiulară cu dimensiunea comparabilă cu lungimea de undă a radiaţiei, se trimite un fascicul de
lumină, care pentru o anumită intensitate a fasciculului dă o figură de difracţie pe un ecran, deci este
dovedit caracterul ondulatoriu. Dacă am realiza acelaşi experiment cu un flux de radiaţie foarte mic,
încât să treacă din când în când câte un foton prin fantă, am constata că pe ecran apar diferite puncte
aşezate într-un mod neregulat, distribuţia lor nerespectând aparent nici o lege. Pe măsura scurgerii
timpului se observă că punctele se adună de preferinţă în anumite locuri, alte locuri fiind evitate. În
final, continuând cu acelaşi flux mic un timp îndelungat, apar franjele de interferenţă. În cazul acestui
experiment nu putem preciza dinaite locul unde va cădea fotonul pe ecran, dar dacă se trece un număr
foarte mare de fotoni prin fantă vom putea preciza cu ce probabilitate va fi ocupată fiecare porţiune din
ecran, mai exact câţi fotoni n din numărul total N se vor afla într-o anumită regiune. Deci distribuţia
fotonilor pe ecran este determinată de o lege statistică. Acelaşi experiment se poate imagina şi cu un
fascicul de electroni.

53
 Modele atomice.
Atomul a fost considerat mult timp, așa cum o arată și numele său, ca o entitate indivizibilă,
constituentul de bază al materiei. Descoperirea faptului că atomul se poate descompune prin metode
fizice a marcat de altfel, începutul fizicii atomice.
Într-un atom, neutru din punct de vedere electric, numărul de sarcini pozitive este egal cu
numărul de sarcini negative. Modul cum acestea sunt distribuite în atom este descris de modelele
atomice.
Se știe că în condiții de emisie, solidele, lichidele și gazele emit spectre continue sau de benzi
și linii, a căror frecvență este de ordinul 10-15 Hz. Orice model atomic, care a fost propus, trebuia să
explice mai întâi natura fiecărui spectru, și apoi alte manifestări ale atomului.

Modelul atomic Thomson.

Primul model al atomului, elaborat de J. J. Thomson, considera că sarcina pozitivă a atomului
este distribuită într-o sferă de diametru d10-10 m, în care sunt împrăștiați electronii (figura 1).

Figura 1

Acest model nu a putut explica spectrele emise de substanțe.

Modelul atomic al lui Rutherford.

Rutherford a încercat să verifice experimental modelul lui Thomson. În acest scop, a
bombardat o foiță subțire de aur cu atomi de heliu dublu ionizat (particule ) emiși cu viteză mare
(2·107m/s) de diverse substanțe radioactive. Particulele  sunt particule cu sarcina +2e și cu masa
aproximativ m4x1830=7420 me.
Se observă că particulele sunt difuzate sub diverse unghiuri în raport cu direcția inițială. Unele
trec nedeviate, altele sunt deviate la </2, iar altele pot fi deviate până la =, adica se întorc înapoi
pe aceeași direcție (figura 2).

Particule 

Detector de
particule 

straturi de atomi
ale foiței

Figura 2

Aceste observații experimentale arată o structură lacunară la nivel microscopic a substanței,

ceea ce permite trecerea nedeviată a unor particule .
De asemenea, devierea sub unghiuri foarte mari (>/2) arată că în substanță există configurații
de masă foarte mare, în care sunt concentrate sarcinile pozitive.
54
 Deci, modelul imaginat de Rutherford, presupune că atomul este format dintr-un nucleu
masiv, încărcat pozitiv cu sarcina Ze+, în jurul căruia se rotesc Z electroni, distribuiți în tot volumul
ocupat de atom. Acest model poartă numele de modelul planetar al atomului.
Rutherford, pe baza ipotezei interacțiunii de tip coulombian dintre particulele  și nucleele cu
sarcina Ze+ a obținut o relație pentru împrăștierea particulelor, care ne dă de fapt, numărul de particule

F=k·Q1Q2/r2 F
 e-
 

v
b 10-10 m
Ze

Figura 3 Figura 4

În figura 3 este reprezentată dependența forței de respingere dintre particulele  și sarcina

pozitivă a nucleului. Cu cât r este mai mic, cu atât forța de respingere este mai mare și particula  este
deviată de nucleu la un unghi  mai mare față de direcția inițială (figura 4). Dacă particula  nu ar fi
respinsă de nucleu, ea s-ar mișca spre aceasta pe o traiectorie rectilinie, trecînd la distanța “b” față de
nucleu, mărime numită parametru de ciocnire (de șoc).
Forța coulombiană de respingere este
2e  Ze
F (1)
4 0 r 2
care este o forță centrală și deci traiectoria particulei devine o hiperbolă, ale cărei asimptote formează
unghiul  între ele (dacă forța centrală ar fi de atracție, atunci traiectoria particulei ar fi un cerc - cazul
electronilor din nucleu).
Particula  cu energia cinetică Mv2/2 se apropie de nucleul încărcat pozitiv până la un rminim,
distanță la care toată energia cinetică s-a transformat în energie potențială. Distanța minimă se poate
determina din egalitatea celor două energii:
M v2 2 Ze 2
 (2)
2 4 0 rmin
adica
2Ze2
rmin  (3)
 M v2 
4 0  
 2 
Calculele au arătat că pentru aur (Z=79) și Mv2/2=5MeV raza minimă este rmin=4,55·10-14m.
Rutherford a stabilit o relație care exprimă numărul de particule  deviate după unghiuri
cuprinse între  și +d
2
 e2 Z  2 sin  d
dn  n0 N  2 
(4)
 M v  
sin 4
2
unde: n0 reprezintă numărul particulelor  care trec în unitatea de timp prin unitatea de suprafață a
secțiunii transversale a fasciculului, N este numărul de atomi pe unitatea de suprafață, iar  este
unghiul de difuzie (figura 5).

d

55
 

Figura 5

Se observă din (4) că numărul de particule difuzate crește cu creșterea lui Z și scade cu
creșterea energiei cinetice a particulelor, pentru un unghi dat.
Rezultatele experimentale asupra difuziei particulelor  arată că acestea sunt în concordanță
cu formula (4) numai pentru viteze nu prea mari, adica atunci când nu se apropie prea mult de nucleu.
Faptul că la viteze mari, adica la valori mici ale lui r min (3), formula (4) care a fost dedusă pe baza
interacțiunii coulombiene, nu este verificată experimental, a pus în evidență existența la distanțe mici
și a altor forțe numite forțe nucleare.
Stabilind domeniul vitezelor în care formula (4) se verifică experimental, ea a putut fi folosită
pentru determinarea numărului Z la materiale necunoscute.
Pe lângă rezultatele experimentale pozitive ale acestui model, ineficiența lui este că el nu
poate explica stabilitatea atomului și spectrele de linii emise de atomi. Să vedem care este explicația
acestei insuficiențe. Electronii se rotesc în jurul nucleului, ei neputînd sta în repaus deoarece nu poate
exista în echilibru un sistem de sarcini statice. În conformitate cu legile electrodinamicii clasice, o
particulă încărcată care se mișcă accelerat trebuie să piardă energie sub formă de undă
electromagnetică. Deci, electronii, pierzînd energie, se apropie tot mai mult de nucleu după o
traiectorie spirală (figura 6), care până la urmă urmează să “cadă” pe nucleu, ceea ce arată că atomii
sunt sisteme instabile, fapt contrazis de realitate.

x dx 
Ze
r A

Figura 6 Figura 7

Totodată, prin rotația în spirală, electronii emit radiații ale căror frecvențe sunt egale cu frecvențele de
rotație, care de fapt variază cu apropierea de nucleu, și ca urmare ei ar trebui să emită un spectru
continuu, ceea ce este în contradicție cu spectrele de linii obținute experimental.
Să calculăm energia electronului dintr-un atom. Această energie va fi formată dintr-o energie
cinetică, determinată de mișcarea de rotație, și o energie potențială, în câmpul electric al nucleului.
Energia potențială se poate calcula scriind legea de conservare a energiei astfel (figura 7)
EPA  LA  EP (5)
relație care arată că energia potențială din A adunată cu lucrul mecanic necesar deplasării de la A la 
dă energia potențială la infinit. Deoarece

Ze 2 Ze 2
LA   dx   (6)
x
4 0 x 2 4 0 x
Luînd prin convenție că U=0 rezultă
Ze 2
EPA   LA   (7)
4 0 x
Dacă considerăm punctul A chiar la distanța r, adica x=r, avem
Ze 2
EP ( r )   (8)
4 0 r
adica energia potențială a electronului, care este negativă.
}inînd seama că energia cinetică este
mv 2
Ec  (9)
2
56
rezultă că energia totală a electronului este
Ze 2 mv 2
E  Ec  E p    (10)
4 0 r 2 2
Pe de altă parte, dacă punem condiția ca forța electrostatică să fie chiar forța centripetă, avem
mv 2 Ze 2
 (11)
r 4 0 r 2
de unde se calculează că
mv 2 Ze 2
 (12)
2 8 0 r
Înlocuind (12) în (10) se obține
Ze2
E (13)
8 0 r
Deci, în cadrul acestui model electronul se poate mișca pe orice orbită, astfel încât relația (11) să fie
îndeplinită, iar energia sa totală poate lua orice valoare negativă cuprinsă între - și zero. Când
electronul devine liber r și E=0.
Din cele prezentate rezultă că modelul lui Rutherford, deși reflectă adevăruri incontestabile,
verificate foarte bine prin experiență, el duce la contradicții flagrante cu experiența dacă îi aplicăm
legile fizicii clasice.

Modelul atomic al lui Bohr.

Ieșirea din impasul în care se găsea fizica în acea perioadă (1913) a fost făcută de N. Bohr care
arată că contradicțiile modelului atomic al lui Rutherford provin de la presupunerea că electronii din
atom se supun legilor electrodinamicii clasice. Experiența arată în mod cert că atomii sunt sisteme
stabile, care nu emit radiații decât în anumite împrejurări.
Noutatea ideilor lui Bohr constă în recunoașterea nevalabilității la scară atomică a fizicii
clasice și că legile microcosmosului sunt legile fizicii cuantice.
Modelul atomic al lui Bohr conține, de fapt, modelul lui Rutherford, completat însă cu două
postulate, al căror enunț într-o formulare inițială sunt:
1. Electronii se pot mișca în atomi numai pe anumite orbite pe care au energii determinate, numite
orbite staționare. Aflați pe aceste orbite, ei nu radiază și nici nu absorb unde electromagnetice.
Deci electronii nu se mai află ca în modelul lui Rutherford în tot volumul ocupat de atom.
2. Atomul emite sau absoarbe radiații sub formă de fotoni numai la trecerea de pe o orbită staționară
pe alta. Frecvența radiației emise sau absorbite se găsește egalînd energia fotonului emis sau
absorbit cu valoarea absolută a diferenței energiei electronului de pe orbita inițială și cea finală
h  Ei  E f (14)
Acest postulat explică faptul că frecvențele tranzițiilor atomice au valori discrete, ceea ce explică că
spectrele radiațiilor emise sunt spectre de linii.
Prin urmare, cele două postulate ale lui Bohr nu explică, ci postulează stabilitatea atomilor
(postulatul 1) și explică spectrele de linii ale atomilor (postulatul 2).
Bohr, pe lângă cele două postulate mai introduce și o condiție de cuantificare a orbitelor,
condiție prezentată în capitolul anterior și anume: momentul cinetic al electronului pe o orbită
staționară poate lua doar valori discrete, multipli întregi de h/2, adica este cuantificat
h
mvr  n (15)
2
Din relațiile (11) și (15) rezultă
1 h 2 0 1
rn  n 2  a0 n 2 ; n  1, 2,3.. (16)
Z  me 2
Z
unde
a0  r1H  0,53 1010 m (17)
este raza primei orbite Bohr pentru atomul de hidrogen, precum și
57
 1 e2
vn  Z ; n  1, 2,3.. (18)
n 2h 0
Introducînd relația (16) în (13) se obține
me 4 1
En   Z 2 ; n  1, 2,3.. (19)
8 02 h 2 n 2
În toate aceste expresii n reprezintă numărul cuantic principal (n=1,2,3 ...). Deci, în contradicție cu
modelul lui Rutherford unde E putea lua orice valoare, în modelul lui Bohr se observă că energia este
cuantificată.

Confirmarea experimentală a nivelelor energetice. Experiența Franck și Hertz.

Faptul postulat de Bohr că stările energetice ale atomilor sunt discrete, a fost confirmat de
experiența lui Franck și Hertz (1914). Experimentul a fost realizat cu dispozitilvul din figura 8.

G1 G2
I
C A

U1=4,9V U2=2U1 U3=3U1

U U0
Figura 8 Figura 9

Într-un tub care conține vapori de mercur la presiune mică (1 torr), electronii emiși de catodul încălzit
C și accelerați în spațiul CG1 de tensiunea acceleratoare U, traversează spațiul G1G2 dintre cele două
grile cu viteză constantă, ca apoi să fie frânate în spațiul G2A de tensiunea de frânare U0. Experiența
arată că dacă U crește treptat, curentul anodic I variază ca în figura 9, adica prezintă scăderi bruște
pentru valori ale tensiunii U egale cu un multiplu de 4,9V.
Acest fenomen poate fi explicat numai admițînd existența nivelelor energetice discrete pentru
atomul de mercur. ~ntr-adevăr, dacă energia cinetică a electronilor accelerați (eU) devine egală cu
diferența de energie dintre două nivele energetice ale atomului de mercur, în urma ciocnirii neelastice
cu atomul de mercur, electronul cedează energia sa acestuia și nu mai poate învinge tensiunea de
frânare U0 pentru a ajunge la anod, iar curentul scade. Dacă energia electronului este mai mică decât
eU1, ea nu este cedată atomului, ciocnirea fiind elastică. Scăderea curentului pentru U2, U3, arată că
electronul suferă două-trei ciocniri cu atomii.
Atomii de mercur excitați în urma ciocnirilor cu electronii emit ulterior, prin trecerea lor în
starea fundamentală, o radiație monocromatică, cu lungimea de undă =2537Å, care coincide cu
lungimea de undă calculată din condiția de frecvență, de Bohr
c ch
   2537  1010 m (20)
 n ' n En '  En
unde En’-En=4,9eV.
Rezultatele experimentale reprezintă o confirmare directă a existenței nivelelor energetice
discrete în atom.

Serii spectrale.
Prin observarea experimentală a spectrului emis de atomii de hidrogen, Balmer a stabilit că
frecvențele acestuia verifică o relație de forma:
~ 1   1 1 
    Rexp  2  2  (21)
 c  n1 n2 
58
numită formula lui Balmer. Numărul n1 caracterizează seria spectrală, iar n2 linia în spectrul respectiv,
R fiind o constantă, numită constanta lui Rydberg și are valoarea R=1,097773·107m-1.
Pentru n1=1,2,3,4,5,6 se obține următoarele serii cunoscute ale hidrogenului: Lyman, Balmer,
Paschen, Brackett, Pfund și Humphrey.
La aceeași formulă se poate ajunge pe baza relațiilor modelului lui Bohr. Dacă scriem relația
(19) pentru două nivele n1 și n2 , obținem
m e4  1 1 
h n1n2  En2  En1  Z 2 02 2  2  2  (22)
8 0 h  n1 n2 
Împărțind relația prin hc și impunînd Z=1 (pentru hidrogen) se obține
~ n n  1 1 
  1 2  Rteoretic  2  2  (23)
c  n1 n2 
unde
m e4
Rteoretic  20 3 (24)
8 0 h c
Constanta Rteoretic are valori apropiate de valoarea Rexperimental- determinată de către Balmer.
Din relația (22) se poate găsi și o expresie pentru energia de ionizare. Dacă n 1=1 și n2= se
obține
m e4
Eioniz  Z 2 02 2 (25)
8 0 h
iar pentru hidrogen (Z=1) avem
m e4
Eioniz  02 2  13,6eV (26)
8 0 h
Reprezentarea nivelelor energetice ale hidrogenului date de relația (19) pentru Z=1, precum și a
tranzițiilor energetice care dau linii spectrale este dată în figura 10.
0

-0,85 n=4

-1,51 n=3
seria Paschen

- 3,39 n=2

seria Balmer

-13,6 n=1
seria Lyman

E(eV)

Figura 10
 Succesele teoriei lui Bohr sunt:
 a reușit să explice seriile spectrale emise de atomul de hidrogen și de ionii hidrogenoizi;
 a reușit să dea o interpretare termenilor spectrali, aceștia reprezentînd tocmai energiile stărilor
între care are loc tranziția;
 a permis calcularea constantei Rydberg în funcție de constantele universale (m0, h, c, 0, e)
 permite calculul energiei de ionizare și de excitare, valori ce concordă cu cele determinate
experimental;
59
 a permis calculul corect al razei atomului de hidrogen.

 Limitele teoriei lui Bohr:

 nu permite determinarea nivelelor energetice ale atomilor cu mai mulți electroni, fiind valabilă
doar în cazul atomilor cu un singur electron (atomul de hidrogen și atomii hidrogenoizi);
 nu permite evaluarea intensității liniilor spectrale observate nici în cazul atomilor cu un singur
electron;
 nu reușește să explice structura fină observată în spectrul atomului de hidrogen.
Cu ajutorul unor dispozitive spectroscopice de mare rezoluție s-a observat că unele linii din
seria Balmer au o structură complexă. Astfel, linia H din seria Balmer a hidrogenului este compusă
din două componente intense și o a treia mai slabă. Această structură fină nu a putut fi explicată de
modelul lui Bohr.
Limitele teoriei lui Bohr se datorează faptului că ea nu este nici consecvent clasică și nici
consecvent cuantică. Astfel, mișcarea electronului pe orbită se face conform legilor mecanicii clasice,
dar sunt cuantificate mărimile mișcării, cum ar fi impulsul și raza orbitei, deci tratate cuantic.
Sommerfeld a dezvoltat modelul lui Bohr introducînd tratarea relativistă în cazul atomului și
luînd în considerare cazul mai general, al mișcării pe orbite eliptice. Introducînd corecția relativistă
pentru mișcarea electronului pe orbite eliptice, el a arătat că orbitele cu diferite grade de elipticitate
corespund la diferite energii, ceea ce explică structura fină a unor linii. De fapt, nici teoria dezvoltată
de Sommerfeld nu explică spectrele atomilor metalelor alcaline și comportarea atomilor în câmp
magnetic. Aceste dificultăți ale teoriei cuantice, bazate pe tratarea corpusculară a particulelor, au fost
depășite în cadrul unor noi teorii cuantice, bazate pe caracterul ondulatoriu al particulelor.

60
 Ecuaţia lui Schrodinger

Ecuaţia lui Schrodinger constituie ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice nerelativiste. Ea

nu poate fi demonstrată ci trebuie considerată ca o ipoteză iniţială fundamentală a cărei justeţe constă
în aceea că toate concluziile care rezultă din ea se verifică exact în practică.
Dacă particula se mişcă într-un câmp de forţe staţionar, atunci potenţialul câmpului U nu
depinde explicit de timp şi are semnificaţia energiei potenţiale. În acest caz, pornind de la dualismul
undă-corpuscul şi admiţând că unda asociată microparticulei este o undă plană, care pentru
simplificare se propagă în lungul axei Ox:
 t x
 x , t   A sin 2    (8.105)
T  
derivând de două ori în raport cu x obţinem:
2 4 2
  2 A sin   
t x
x 2  T  
2 4 2
sau  2  0 (8.106)
x 2 
h
Folosind relaţia lui de Broglie: p  şi legătura dintre energia cinetică şi impuls:

p2  2 m0Wc , unde m0 este masa de repaus a microparticulei, obţinem:
h2
2  . (8.107)
2 m0Wc
Din (8.106), ţinând seama de (8.107) se obţine:
2 4 2
 2  2 m0  Wc   0 .
x 2 h
h
Cu notaţia:   , h -constanta lui Planck găsim:
2
2 2 m0
 2 Wc  0 . (8.108)
x 2 
Întrucât în cazul câmpului de forţe conservativ energia totală a microparticulei este:
W  Wc  U , atunci Wc  W  U şi ecuaţia (8.108) ia forma:

2 2 m0
 2 W  U   0 (8.109)
x 2 
care reprezintă ecuaţia lui Schrodinger pentru cazul unidimensional. Dacă se consideră mişcarea în
spaţiu a microparticulei atunci ecuaţia ia forma:
2 2 2 2 m0
 2   2 W  U   0 (8.110)
x 2  y z 2 
2m
sau:   20 W  U   0 (8.111)

care se numeşte ecuaţia lui Schrodinger pentru stările staţionare.
Ecuaţia lui Schrodinger (8.110) sau (8.111) nu descrie procese fizice ci numai stările
staţionare ale microparticulei. Ea este o ecuaţie diferenţială liniară , omogenă, cu derivatele parţiale de
ordin doi.

61
 Soluţiile ecuaţiei permit să se determine energia corespunzătoare stărilor staţionare, precum şi
funcţiile de undă respective.
Funcţiile care sunt soluţii ale ecuaţiei (8.111) se numesc funcţii proprii sau orbitali şi pentru a
avea sens fizic trebuie să fie mărginite, continui şi univoce.
Ecuaţiile diferenţiale de tipul de mai sus pot fi rezolvate prin funcţii care satisfac condiţiile
2 m0
amintite, numai dacă parametrul W (independent de coordonate) are anumite valori discrete.
2
Deci numai pentru aceste valori ale energiei totale W , funcţiile soluţii ale ecuaţiei de undă sunt
funcţii proprii.
Prin rezolvarea ecuaţiei lui Schrodinger se ajunge la concluzia că energia este cuantificată,
deoarece valorile proprii ale lui W sunt singurele valori care corespund energiei unei particule din
şirul discret al energiei: W1 , W2 ,  , W n este posibil ca mai multe valori proprii să coincidă. Aceste
valori egale nu pot fi, însă, înlocuite cu una singură deoarece ele reprezintă fiecare o stare definită
printr-o funcţie de undă  x , y , z  . Nivelul de energie respectiv este considerat degenerat şi când
unei valori a energiei îi corespunde un număr g de funcţii proprii şi spune că aceasta reprezintă o
degenerare de ordinul g . Deci pentru g  1 nivelul de energie este nedegenerat.
Conform ideii lui Broglie funcţia de undă poate fi scrisă sub forma produsului dintre doi
factori dintre care unul depinde de coordonate, iar celălalt numai de timp:
i wt kr 
 

 r , t   Ae  Ae  e iwt   x , y , z e iwt .
ikr

2 W 2
Ţinând seama că :   , şi k  , obţinem:
p  
  
i p r Wt 
 r , t   Ae  ,
sau pentru corpul simplificat, unidimensional:

 x , t   Ae
 i  px W t  . (8.112)
Derivând această expresie o dată în raport cu t şi de două ori în raport cu x obţinem:
2
 i  2  i  2
  W  ,    p  , de
t  x 2   
unde:

1 2 1 2 2
W  i şi p   (8.113)
 t  x 2
p2
Întrucât în mecanica nerelativistă între energie şi impuls există relaţia: W  din (8.113)
2 m0
obţinem ecuaţia:
2  
2

  i (8.114)
2 m0 x 2 t
sau pentru cazul tridimensional:
2 
   i , (8.115)
2 m0 t
care reprezintă ecuaţia lui Schrodinger dependentă de timp pentru particula liberă .
În cazul în care particula se mişcă într-un câmp de forţe caracterizat de energia potenţială U
,atunci energia W şi impulsul p sunt legate prin relaţia:
p2
2 m0
 W U .
Înlocuind şi în acest caz expresiile (8.113) pentru W şi p obţinem:
62
 2
1 2   1 
  ih U
 2m0 x 2  t
2
2   
sau:   U  i (8.116)
2m0 x 2 t
Pentru cazul tridimensional (8.116) ia forma:
 2  
   U   i (8.117)
 2 m0
 
 t
Am obţinut astfel (8.116) şi (8.117) ecuaţia lui Schrodiger dependentă de timp pentru
particula care se mişcă într-un câmp de forţă.
Această prezentare a raţionamentelor nu are un caracter de demonstraţie şi nu poate fi
considerată ca o deducere a ecuaţiei lui Schrodiger . Scopul acestor raţionamente a fost să arate în ce
mod se poate ajunge la stabilirea acestei ecuaţii.

Aplicaţii unidimensionale ale ecuaţiei lui Schrodinger. Particula în groapa de potenţial

Ne propunem să aflăm valorile proprii ale energiei şi funcţiile proprii corespunzătoare pentru o
particulă care se află într-o groapă de potenţial unidimensională infinit de adâncă. Presupunem că
particula poate să se mişte numai în lungul axei x . Admitem că mişcarea particulei este limitată de
doi pereţi impenetrabili aflaţi în : x  0 şi x  l .
Energia potenţială U va avea în acest caz valorile (fig. 8.45) : U  0 pentru 0  x  l şi va
fi infinită pentru x  0 şi x  l .
Întrucât funcţia de undă depinde numai de coordonata x , ecuaţia lui Schrodinger se scrie sub
u n=4
W4

n=3
u u
W3
u u 0
u u n=2
W2
n=1 W1

0 x=l x
a) b)
fig.8.45
forma simplificată:
d 2 2 m0
 W  U  0. (8.132)
dx 2 2
Particula nu poate să atingă limitele gropii de potenţial . De aceea probabilitatea de existenţă
a particulei în afara gropii este nulă. În mod corespunzător şi funcţia de undă în afara gropii , va fi
nulă . Din condiţiile de continuitate rezultă că funcţia  trebuie să fie nulă şi la frontierele gropii
adică :
0   l   0 . (8.133)
Aceasta este condiţia pe care trebuie să o îndeplinească soluţia ecuaţiei (8.132).
În domeniul în care funcţia  nu este identic nulă , ecuaţia (8.132) are forma:
d 2 2 m0
 W  0 , (8.134)
dx 2 2
pentru că în acest domeniu U  0 . Introducând notaţia:
2 m0
k2  W, (8.135)
2
63
se ajunge la ecuaţia:    k 2  0 a cărei soluţie are forma:
 x   a sinkx    . (8.136)
Condiţiile (8.133) trebuia să fie satisfăcute de constantele k şi  . Înainte de toate din
condiţia :  0   0 obţinem :  0   sin   0 , de unde rezultă că  trebuie să fie egal cu zero.
Apoi trebuie satisfăcută condiţia:  l   a sin kl  0 , ceea ce este posibil numai în cazul când:
kl   n (n=1,2,3,…..) (8.137)
Cazul n  0 este exclus deoarece în această situaţie s-ar obţine :   0 , deci particula nu s-ar afla în
spaţiu.
Calculând pe k din (8.135) şi (8.137) găsim valorile proprii ale energiei particulei:
 2 2
Wn  n2 (n=1,2,3…..) (8.138)
2 m0 l 2
Rezultă că energia particulei în groapa de potenţial unidimensională este cuantificată. În fig.8.46, b) ,
este prezentată schema nivelelor energetice a particulelor.
 
n=4

n=4 n=3
W3=3.40ev
n=3 n=2
W2=1.50ev
n=2
n=1
n=1 W1=0.38ev
n
n=l n=0 n=l
n=0
a) b)
Fig.8.46.
Să evaluăm distanţa dintre nivelele energetice vecine pentru diferite valori ale masei particulei
m0 şi diferite lăţimi ale gropii l . Diferenţa energiilor a două nivele vecine va fi:
 2 2  2 2
Wn  Wn 1  Wn  2 n  1  n
2 m0 l 2 m0 l 2
 
Dacă luăm m0 de ordinul masei moleculei  10 23 g şi l  10 cm (molecule de gaz într-un vas)
se obţine :

3.14 2 1.05 2 10 68

Wn  25 2
 n  10 39  n  j
10 10
Deci în acest caz nivelele energetice sunt atât de dese încât practic ele se percep ca un spectru
energetic continuu, aşa că, în principiu, cuantificarea energiei are loc, dar asupra caracterului mişcării
moleculelor nu se manifestă.
Un rezultat analog se obţine dacă se ia m0 de ordinul masei electronului  10 30 kg la  
acelaşi ordin de mărime al dimensiunilor gropii (electronii liberi în metale). În acest caz :
W n 10 35 nj  10 16 n eV.
Totuşi un cu totul alt rezultat se obţine dacă se consideră mişcarea electronului într-un
 
domeniu cu dimensiunile de ordinul dimensiunilor atomice  10 10 m . Pentru asemenea situaţii
găsim:
Wn  10 17 nj  10 2 n eV
aşa că în acest caz apare evidentă cuantificarea nivelelor energetice ale electronilor.
Înlocuind în (8.136) valoarea lui k dată de (8.137) se obţin funcţiile proprii sub forma:

64
 
n x   a sin n x
l
Pentru aflarea coeficientului a utilizăm condiţia de normare care în cazul acesta se scrie sub
forma:
l 
a2  sin2 n xdx  1 .
0 l
La capetele intervalului de integrare, funcţia de sub semnul integrală tinde către zero. De
aceea valoarea integralei se poate obţine înmulţind valoarea medie sin 2 n x l   , (egală cu 1 2 ) cu
 
lungimea l a intervalului . Ca rezultat se obţine a2 1 2  l  1 de unde a  2 l .În acest caz
funcţiile proprii au forma:

 n x  
2
sin n x , n  1,2,3,. (8.139)
l e
Graficele funcţiilor proprii sunt arătate în fig. 8.46 , a) .În figura 8.46 , b), este dată densitatea
de probabilitate la diferite distanţe de pereţii de potenţial, egală cu   . Din grafice rezultă , de
exemplu , că în starea n  2 particula nu poate exista în mijlocul gropii şi în locurile aflate dincolo
de jumătatea din stânga şi din dreapta a gropii. O asemenea comportare a microparticulei , evident nu
concordă cu reprezentările noastre despre traiectorie. Facem observaţia că în conformitate cu
reprezentările clasice toate poziţiile particulei în groapă sunt la fel de probabile .
De asemenea din fig.8.46, b), se constată analogia care există cu soluţiile ecuaţiei corzii
vibrante , fixată la capete, de-a lungul căreia se formează unde staţionare. Starea corespunzătoare celei
mai joase energii este descrisă de funcţia de undă care nu are nici un punct de nul pe intervalul (0, l) .
Această stare se numeşte fundamentală, iar celelalte stări cu energii mai mari stări excitate.

65