Sunteți pe pagina 1din 10

Copperopolis

Tommy Orange

În zilele libere merg pe străzile asfaltate, înguste, dintr-o zonă


numită Diamond Twenty, într-un orășel numit Copperopolis.
Suntem la poalele Munților Sierra acum, la marginea unei
zone care abia dacă se mai poate considera California de Nord.
Soarele e exact deasupra mea și-mi bate în ceafă. Duc mâna la
ceafă și o țin acolo. E mijlocul zilei în mijlocul verii, ceea ce în-
seamnă că e cald ca-n iad. Tocmai m-am întors. Din iad. Încă
mai sunt acolo. M-am obișnuit atât de mult cu el, încât acum
îi spun altfel. Nu, ăsta nu e iadul, e doar al dracului de cald.
Căldura de aici e uscată și aspră și peste tot. Zdrobește, se
scurge, se ridică din asfalt în valuri; ajunge la creier. Încetinește
gândirea. Trec pe sub umbra unui stejar și mă uit în jos la pro-
pria-mi umbră care se unește cu umbra copacului, așa de mu-
tilată sau de amestecată cu umbrele ramurilor că devine o nouă
entitate, un obiect umbrit care seamănă sau nu cu mine, sau
cu acel copac, o amestecătură de imagini care e posibilă numai
unde nu pătrunde lumina.
Strălucirea aurie a ierbii uscate mă face să mă gândesc la
oamenii care au venit aici după aur. Disperarea de a-l obține. Și
gândul la acele vremuri, la mineri, mi-a amintit de indieni, care
probabil erau aici și le-au stat în cale. Mă gândesc la indigenii de
aici pentru că și eu sunt unul dintre ei, nu pe de-a-ntreagul, dar
îndeajuns. Noi, băștinașii, suntem întotdeauna pentru prezen-
ța noastră în absențe. Caut pe telefon dacă au existat americani
nativi în Copperopolis. Găsesc pe un website abandonat o men-
țiune despre urmele unui așezământ uman de acum zece mii
de ani. Rămășițe umane, scrie. Asta mă face să mă gândesc la
tommy orange

cum folosim cuvântul „rămășițe” pentru a ne referi la oameni


care nu au rămas deloc, ci au plecat înainte de vreme. Îmi ridic
privirea, parcă pentru a scăpa de acele gânduri întunecate și văd
vulturi negri cu cap roșu zburând în cercuri deasupra vreunei
ființe moarte sau pe moarte. Mă gândesc cum totul duhnește
mai puternic în arșiță. Vulturii se rotesc deasupra unui câmp
mare de iarbă înaltă, uscată. Un vânt cald, care în loc să mă ră-
corească îmi amintește cât de fierbinte e căldură, mișcă firele
de iarbă lungi și galbene. Parcă și eu mă legăn ușor ca iarba. Mă
uit în jos și-mi văd umbra lichefiată legănându-se.

Alex, fiul meu de 4 ani, nu e destul de mare ca să se teamă de


mine cum se teme de mine restul familiei. Încă vine alergând
la mine când ajung acasă și mă aplec și îmi cuprinde capul
mare cu brațele. Tocmai a învățat să spună „Te iubesc”. Știe
ce înseamnă, așa că îl folosește cu zgârcenie ca să-i păstreze
importanța. Iar cu soția mea mereu înțelegătoare, Anne, nu
am vorbit prea mult despre ce s-a întâmplat pentru că, atunci
când încercăm, ceva prea mare se deschide între noi și nu știm
cum să vorbim peste hăul asta. Socrii mei, cumnata mea și cele
două fiiice ale ei vorbesc despre mine de parcă nu aș fi de față
sau nu vorbesc despre mine deloc. Cu mine nu vorbesc deloc.
Sunt o fantomă în preajma căreia se tem să se teamă din cauza
a ceea ce ar putea stârni în mine. Nu-i învinuiesc. Nici eu n-aș
vrea să vorbesc cu mine.
Am încercat o ieșire voluntară cu o lamă înainte de vreme.
„Ieșire voluntară” este în acest caz un eufemism prea clinic sau
prea nobil, desigur. Nici înainte de vreme nu e corect spus.
Timpul pe care îl primim, durata, este ceva iluzoriu. Peste tot
sunt ieșiri pentru aceia dintre noi care le caută, în mod activ
sau nu. Un tren sau un autobuz care se apropie, 22 de pahare
în plus, un obiect ascuțit. Oriunde. Mai puțin comune sunt in-
trările. Modurile de a intra. Ca în ziua în care s-a născut fiul

226
copperopolis

nostru, acolo la spital, stând în genunchi, ținându-mă de gra-


tiile patului și ascultând mașinăriile și respirația soției mele;
hârtia ieșea în continuu arătând contracțiile, intensitatea și
lungimea lor de parcă măsurau cutremure. Într-un fel durerea
acută pe care o simțea soția mea mi se părea firească. Făcea par-
te din naștere în mod firesc. Ca o lovitură din interior asupra
trupului. O rană magică din care a ieșit un pui de om. Lucrurile
au mers bine în primii ani. Tot ce făcea era un miracol. Sigur,
nu putea face prea multe. O gură. Dar nu am știut ce e iubirea
înainte de el. Nu genul acela de iubire.
Înainte de Copperopolis, în primii câțiva ani după ce s-a
născut, încă le mai spuneam oamenilor că sunt poet. Și apoi
urma întrebarea previzibilă: OK , dar cu ce te ocupi, la care eu
răspundeam: sunt videograf, ceea ce nu era o minciună, dar
nu era nici adevărat, nu câștigam mare lucru din filmări. Eram
pe punctul de a semna un contract mare cu un ONG indigen
pentru a produce clipuri promoționale pentru site-ul lor. Acel
job și postul de psihoterapeut care îi fusese propus soției mele
la același ONG au picat în ultimul moment după o schimbare
bruscă a conducerii tribului.

Când ne-am mutat cu familia soției mele în Copperopolis toc-


mai fusesem externat după ce îmi secționasem încheietura
stângă cu o lamă în baia în care se presupunea să fac curat
înainte să ne mutam din casa din Oakland. M-am gândit mult
la sinucidere înainte să încerc, așa se întâmplă de obicei. A
pornit de la unghiul lamei din baie, micul ei tăiș pe chiuvetă,
pătrată și plată ca un buton de autodistrugere pe care mi-am
dat seama că l-aș putea apăsa. Așa că am băgat adânc și apoi
am tras. Un cerc purpuriu mi s-a deschis în ochi când m-am
prăbușit pe podea. Mai târziu acel cerc avea să reapară, doar
că alb, nu purpuriu, albul strălucitor al stelelor de pe un cer cu
lună nouă, departe de oraș sau așa cum strălucește strălucește

227
tommy orange

în ochii închiși după ce l-ai privit prea îndelung. În drum spre


spital m-am simțit neatins de cercul purpuriu, dar totodată
pe cale să pătrund înăuntrul său. Levitam deasupra strânsorii,
deasupra gravitației sale. Când m-a găsit pe podeaua din baie,
soția mea i-a spus mamei ei, care venise să ne ajute să facem
curat și să ne mutăm, să-l scoată pe fiul nostru la o plimbare
în cărucior. Era ora de somn, oricum. Drumul cu ambulanța a
fost ca o plutire, aproape plăcut, înainte să leșin din cauză că
pierdusem prea mult sânge. Nu-mi aduc aminte nimic din ce
s-a întâmplat în spital. Când mi-am revenit în simțiri, soția mea
mă scosese în parcare într-un cărucior cu rotile. M-am simțit
revigorat, ca un nou-născut, ca într-o nouă viață.

M-am angajat ca artist preparator de sandvișuri la un Subway


din oraș. E prima dată când sunt plătit și recunoscut ca artist.
Subway e într-un fel de centru comercial, gândit să arate ca un
orășel de pe vremuri, poate din anii ’50. Doar că totul arată ca
nou. În mijlocul pieței din orașul numit noul oraș vechi e un
uriaș turn cu ceas.
De curând am început să sug monede și să mă gândesc să
jefuiesc o bancă. Să sug monede pentru că găsisem un nou mo-
del strălucitor în fișicul pe care l-am desfăcut ca să-i dau restul
unui tip nerăbdător care ținea în mână sandvișul pe care toc-
mai îl făcusem, lovindu-l de palmă ca pe un bulan polițienesc,
de parcă ar fi fost gata să mă lovească dacă nu mă grăbeam.
După ce a plecat, am băgat moneda în gură și ma început s-o
sug. N-avea gustul pe care mi-l închipuisem. Avea un gust bun.
Prima dată mi-a trecut prin cap să jefuiesc o bancă după ce zi-
lele trecute, când am depus niște bani, am observat că sticla
dintre casier și client nu era antiglonț. Nu știam că mai există
astfel de bănci. Nu mi s-a părut o idee atât de nebunească să
jefuiesc o bancă. Mi s-a părut rezonabil. Trebuie să le pot oferi
alor mei ceva mai mult decât sandvișuri la reducere și fursecuri

228
copperopolis

vechi pe care le pot lua acasă gratis. Fiul meu adoră fursecurile
și le pronunță greșit, la fel cum își pronunță Cookie Monster
numele în Sesame Street1. Cooky.
În noua mea viață totul pare permis. Gaura albă străluci-
toare este acolo de fiecare dată când închid ochii. Am început
s-o văd ca pe o celulă. Mă gândeam că dacă reușesc să divizez
celula, ar putea să se întâmple ceva semnificativ. Acum închid
ochii mai des, fascinat de toate detaliile pe care le pot vedea
uneori în interiorul găurii. Parcă scânteiază pe margini. Sau
marginile se estompează dacă o privesc prea îndelung, de par-
că ar reacționa la privirea mea. Colegul meu Sam m-a surprins
cu ochii închiși și m-a acuzat că dorm în timpul serviciului.
— Ai avut o noapte grea? a zis, zâmbind și ridicând sprân-
cenele, așa cum fac oamenii când vor să sugereze că ai făcut
ceva ce nu trebuia.
— Nu, am început să spun, în timp ce el râdea. Am niște
dureri de cap și că ajută să țin ochii strâns închiși.
— A, a spus și i-a dispărut zâmbetul, apoi s-a dus în spate
să facă un nou lot de pâine.
Cerusem ca pe ecusonul verde din piept să-mi scrie
Thomas, numele meu de scriitor, Thomas Blaine, dar mana-
gerul mi-a spus că ei – Subway – preferă pe ecusoane numele
prescurtate. Așa că pe ecusonul meu scrie Tom. Nu mi-am dat
seama dacă făceau asta ca să economisească cu mai puține li-
tere sau pentru că numele prescurtate presupun un fel de apro-
piere și familiaritate.
Dacă iau la fel de în serios să asamblez sandvișuri și să fac
poezie? Eșafodajul e similar. Începi să construiești cu scopul
de a începe să construiești scopul. Ce fel de pâine? Prăjită?

1.  Serial de televiziune american pentru copii creat în 1966 care încă se mai
difuzează (n.t.)

229
tommy orange

Nicio comandă de sandviș nu seamănă cu alta. Variabila este


constanta. Evident că poemele nu sunt cerute sau comandate.
Și cum construiești o viață? Viața mea părea a construi ceva ce
părea că se destrăma, pe care acum încerc s-o reconstruiesc
sub protecția unei folii alimentare.

Stau treaz întins în pat pentru că nu pot să dorm. E prea cald.


Nu e aer condiționat aici. În mijlocul verii nu se răcorește nici
măcar noaptea. Sunt cu soția mea și cu fiul meu. Suntem aco-
periți doar cu un cearceaf. Mi se par că au adormit, dar apoi
îi aud cum se întorc pe partea cealaltă de parcă ar fi treji. Dar
nu sunt sigur și nu vreau să-i trezesc dacă chiar dorm. Poate că
sunt treji și se gândesc la același lucru ca și mine.
— Tom? spune soția mea.
Ea mereu își dă seama când sunt treaz.
— Nici tu nu poți dormi? îi șoptesc.
— E musca aia nenorocită, spune cu o ură autentică în voce.
Eu nici nu observasem musca.
— Nici eu nu dorm, mami, spune fiul nostru.
Deci nici el nu adormise. Stăm cu toții întinși în pat în tă-
cere. E ceva deopotrivă înduioșător și trist. Încep să plâng fără
să vreau.
— Ce-a pățit tati? o întreabă fiul nostru pe mama lui.
— Nu știu, poate iubește muștele, glumește Anne, și asta îl
face pe băiat să râdă mai tare decât m-aș fi așteptat.
Râdem cu toții și Anne se ridică și aprinde lumina, pășind
atentă prin cameră, ascultând, uitându-se să vadă unde ar pu-
tea fi musca. Îmi șterg lacrimile și mă ridic în capul oaselor;
mă uit și eu după muscă.
— Uite-o! scrie băiatul și arată către oglindă, unde au ră-
mas lipite vreo șase muște de ieri. Soția mea e un extraordinar
vânător de muște. Trebuie să rămâi nemișcat și apoi rapid, să
nu eziți.

230
copperopolis

Lovește insecta care se izbește de oglindă și apoi cade pe


podea. O calcă și apoi îl văd cu coada ochiului pe băiat care-mi
caută reacția la moartea muștii.
— E OK , tati, muștele oricum nu trăiesc mult, spune el.
Îi zâmbesc într-un fel care spune că nu m-a întristat moar-
tea muștii. Apoi se face liniște. E ceva în legătură cu a nu trăi
mult oricum. Ceva în legătură cu a fi OK să mori de viață de
viață scurtă ne face pe mine și pe mama lui să ne amintim.

Caut pe Internet cum să jefuiesc o bancă fără armă. Mă uit pe


YouTube la un clip cu un tip care a jefuit 20 de bănci doar cu
un bilet scris și aflu că politica băncilor este să-i dea banii, să
se conformeze, fără să pună vreo întrebare, chiar dacă nu văd
nicio armă. Scriu numeroase ciorne pentru genul de bilet pe
care l-aș putea scrie. Acesta este un jaf armat. Puneți 10.000 de do-
lari în sacoșă și nimeni nu va fi rănit. Analizez biletul. Mă minunez
de neajunsurile sale. Vreau să fie limpede ca bună ziua ce se
întâmplă și de câți bani am nevoie. Dar asta: nimeni nu va fi
rănit. E ceva frumos la ideea că nimeni nu va fi rănit. Și amăgi-
tor. Vreau să șterg acea parte din bilet și să păstrez pentru un
viitor poem intitulat Nimeni nu va fi rănit.
Acesta este un jaf armat. Puneți 10.000 de dolari în sacoșă și nimeni
nu va fi rănit sau veți regreta. Nu pot să nu mă îndoiesc de: sau
veți regreta. O amenințare pe cât de gravă, pe atât de banală.
Și acest veți regreta poate însemna atât de multe. Nici el nu e
îndeajuns de specific. Chiar e nevoie să afirm că ăsta e un jaf ?
Caut și mai multe despre politicile băncilor și jafuri fără arme.
Există o adeziune clară la nonviolență ca cel mai important re-
zultat posibil, chiar dacă nu e nimeni înarmat. Uneori clienții
nici nu știu că are loc un jaf. Politicile băncilor și instructajul
angajaților asigura evitarea oricărui risc. Am nevoie de conci-
zie și claritate.

231
tommy orange

Acesta este un jaf armat. Vă împușc dacă nu puneți dați 10.000 și ni-
meni nu va fi rănit sau veți regreta. Am citit versiunea finală a bile-
tului cu voce tare: Vă împușc dacă nu îmi dați 10.000. E îngrozitor.
E noapte dinainte de a încerca să comit jaful. Luăm cina
împreună. Cineva ascultă country sau bluegrass vechi. Felul
în care zâmbește toată lumea mă face bănuitor în primă fază,
de parcă ar încerca să mă facă să mă simt mai bine. Mâncăm
mâncare chinezească făcută în casă. Tatăl lui Anne e chinez. A
crescut în Hong Kong.
Copiii râd la ceva de pe YouTube. Părinții lui Anne sunt în
bucătărie. Îmi întâlnește privirea și zâmbește în felul în care
ne zâmbim uneori pentru a spune te iubesc fără să trebuiască
s-o spunem. Ciocnim paharele cu rozé. Când se duce să-i ajute
pe ai ei în bucătărie, mă gândesc dacă nu cumva mi-am închi-
pui că nu vor să vorbească cu mine sau că mă cred prea fragil.
Poate e doar din cauză că e ceva nou să locuim cu toții în același
spațiu. Ne-au lăsat să stăm aici cu ei, gătesc și fac curat pentru
noi. Dar acest gând nu durează prea mult. Claritatea nu durea-
ză niciodată prea mult. Mă întorc la gândurile despre bani. La
ce ar putea însemna. Nu m-am gândit niciodată la închisoare
sau la faptul că aș putea fi prins. Planul meu era să spun că o
fac pentru o carte de poezie la care lucrez, pentru care mă do-
cumentez, am să le spun. Am scris și câteva poeme pe lângă
bilete, să le am ca dovadă. Cartea va fi despre furat și lăcomie
și setea de aur, despre cum toată țara asta s-a construit pe pă-
mântul furat și despre cum totul are legătură cu zona asta, cu
acest ținut al aurului.

Iar nu pot să dorm. Alex și Anne au adormit în sufragerie uitân-


du-se la un film. Am ochii închiși. Mă uit la lumina albă. Siluete
și forme încep să apară în interiorul ei și mă întreb dacă ăsta
sunt eu care adoarme sau dacă înțeleg mai mult conținutul gă-
urii. Oare am deschis ceva în mine? Oare atunci, în spital, după

232
copperopolis

ce am pierdut atâta sânge, am privit prea îndelung acea lumină


în timp ce eram acolo, în locul din care memoria nu se poate în-
toarce? Strâng din ochi și în gaură apare camera de spital, apar
Alex și Anne, jucându-se pe scaunul de lângă patul din salon.
Se joacă jocul în care el ascunde ceva, iar ea se preface că nu
știe unde ar putea fi. E jocul în care el îi spune că e magie, cu
un zâmbet complice, de parcă amândoi am ști că nu e, dar să
ne prefacem că nu știm. Restul familiei intră în încăpere. Toți
cei cu care locuim acum. Toți cei care am crezut că m-au uitat.
Mă simt prost și egoist. Încerc să mă concentrez mai mult pe
gaură, să văd scena, dar, imediat ce-o fac, totul dispare și ga-
ura se albește din nou.
Soția mea intră, ducându-l în brațe pe fiul nostru. A ador-
mit. Îl pune în pat între noi.
— Voiam să fac ceva prostesc, spun.
Urmează o pauză. Se întreabă dacă nu cumv mă refer la alt-
ceva. Să fac ceva prostesc din nou. Se întreabă dacă vrea să aibă
conversația asta. Cu ce vreau s-o împovărez?
— Nu aia, îi spun.
— Atunci?
— Nu contează.
— Ce anume?
— N-o să mă duc până la urmă, spun.
— N-ai să te duci unde?
— Am spus că n-am să mă duc, spun
— Să faci ceva prostesc.
— Adică, sunt sigur că o s-o fac.
— Dar n-o să faci din nou asta.
— Nu.
— Bun. avem nevoie de tine aici, spune ea.
— Ce-o să facem?
— Lucrurile o să se schimbe. Mereu se schimbă, spune ea.
— Nu toate schimbările sunt bune.

233
tommy orange

— Când pare că nu poate fi mai rău, sunt mai mari șanse


să fie bune.
— Așa e.
— Hai să ne culcăm.
— Tu vezi vreodată soarele când închizi ochii, chiar dacă
nu te-ai uitat la soare?
— Despre ce vorbești? Te referi la chestiile alea plutitoare
pe care le vezi când închizi ochii prea strâns sau când îți apeși
ochii cu pumnii?
— Nu, asta nu plutește, rămâne în mijloc.
— În mijloc.
— Da.
— O K , păi, poți să mergi la spitalul indian, dacă te
îngrijorează.
— Nu mă îngrijorează.
— Poate ar trebui.
— Mulțumesc.
— Glumesc.
— Aveam de gând să jefuiesc o bancă.
— Ce?
— Cu un bilet.
— Ești obosit, spune Anne.
— N-am fost în stare să-l scriu ca lumea. Tot ce-am scris e
îngrozitor, am zis.
— Ai început să scrii din nou?
— Așa se pare.

234