Racul

de Alexandru Ivasiuc

La o lectură de suprafaţă, s-ar părea că Racul, cea mai recentă carte a lui
Al. Ivasiuc, este romanul unui antierou, Miguel, un trădător ajuns unealtă a
puterii într-o ţară sud-americană.

În Racul, se înfăptuieşte un fel de complot contrarevoluţionar; e mai mult

o operaţiune preventivă, care urmăreşte exterminarea tuturor celor care fac parte
din organizaţii de stânga. Ea îi vizează şi pe posibilii viitori comunişti; pentru ca
teroarea să aibă eficienţă maximă, sunt executate la întâmplare şi persoane
nevinovate. Programul represiunilor indică o tehnică desăvârşită a iniţierii
oricărui individ în „tainele fricii”. Conducătorul acestei bestiale „capodopere de
cinism”, Don Athanasios, proclamă perimarea individualismului: ,,Ca indivizi,
să zicem, suntem pierduţi. Ca persoane abia acum vom reuşi să ne organizăm
supravieţuirea.”

Secretarul lui, Miguel, devine protagonistul acestei dezindividualizări a

conştiinţei umane. Până şi criza traversată de Miguel pare programată de un
computer. În analiză se recurge deseori la amintire. Convenţia temporală, în
primul rând, sugerează „familia romanescă” în care textul poate fi încadrat.
Acţiunea se întinde pe durata unei zile şi a unei nopţi.

Racul este, am crede pentru început, faţa inversă a unei utopii. (Pag 32)
Teroarea satisface nevoia de ordine tocmai impersonalizând istoria. „Moartea
impersonală duce la viaţa impersonală a celorlalţi.” Un episod petrecut în
noaptea masacrului precizează sensul dezindividualizării până şi a morţii. Unul
dintre cei trecuţi pe listă pentru a fi arestat şi apoi ucis, murise cu o zi înainte.
Ofiţerului în acţiune i se ordonă să aresteze cadavrul, motiv de meditaţie asupra
„epocii” spre care ordinea dorită îl conduce: „Nu eram doar un simplu ucigaş,
pentru că asta eram, ci înlăturam urma de omenesc din moartea însăşi… Am
înţeles că intrăm într-o altă epocă şi nu ştiu dacă sunt copleşit de bucurie că voi
supravieţui în ea. Moartea trebuie să-şi păstreze caracterul ei solemn, individual.
Măcar ea.”
 Romanul se deschide cu planul terorii, Don Athanasios strategul ei,
planifică ,,tehnica terorii”(Pag 10).Marea operaţiune ,arestările,execuţiile în
masă din noaptea care va veni sunt pregatite minuţios.Gandirea de o crudă
rigoare a dictatorului,asemanatoare unei masini îl proiectează pe Don
Athanasios într-o ordine simbolică.Acesta îl numeste pe Fernando ,,mandatarul
si conducatorul lor”(pag 21).

Personajul central ramane insa Miguel secretarul privat al lui Don

Athanasios.Fost ,,dedicat om de stanga” e derutat acum cand cunoaste secretul
genocidului.Acesta este lasat liber de Don Athansios noaptea, lucru ce il face sa
isi inchipuie in prima instanţă fie ca îl supune la un test al laşităţii ştiind că nu va
îndrăznii să avertizeze pe nimeni ,fie că e supravegheat şi va fi ucis dacă va face
un pas greşit,lucruri cărora li se mai adugă mai târziu când Miguel le va spune
vechilor săi colegi,ideea că Don Athanasios ar fi anticipat pan si reacţia lor de
neîcredere,dezvăluirea fiind luată drept o provocare .De-a lungul plimbării prin
oraş,prin cartierul Vieja,prin centru, cu popasuri pe o banca langa bulevard,la
cafenea,apoi acasa la Tahereh,fostă colegă de stânga,Miguel e stăpânit de o
tensiune interioară, tot mai greu suportabilă pe măsură ce noptea se apropie şi
creşte si presiunea secretului pe care îl cunoaşte.

Miguel îi priveşte pe cei din jur şi meditează asupra existenţei umane, în

special asupra relaţiei dintre individul mărunt şi ignorant şi mecanismul
atotputrenic.E predispus să perceapă peste tot simboluri:vede statuia lui El
Bravo ,,marele eliberator călare pe calul său focos ca pe un simbol al unor
minciuni, oamenii înşişi îi apar ca simboluri ale propriilor ganduri şi sentimente
tulburate,necunoscuti ,deci nu erau reali.O semnificaţie aparte o are imaginea
femeii din Vieja cu copilul la sân,ca emblemă a renaşterii, a fertilităţii care se
opune aberantei exterminării.

Reţeaua simbolică a romanului oglindeşte direct problematica puterii şi a

terorii.Episodul credinţei lui Safar,tatăl lui Tahereh şi membru al unei dictaturii
orientale,oferă modelul religios al puterii absolute.Înainte de ai descoperii
practicile religioase,Tahereh fusese,în copilărie marcată profun de plecările
regulate de acasă ale tatălui,care îi provocau ,,o frica adâncă” ,copila de atunci
era militantă de stânga.

Emblemele puterii, ale confruntării, lupta dintre ordine şi dezordine pare

simbolizată în legenda marelui templu scufundat în vegetaţia junglei, imaginea
devenind obsesivă pentru Miguel.Varianta mitizată pe care o ştie din
copilărie(templul a rămas ascuns sau poate s-a transformat în copaci) rimează cu
o revelaţie a lui Figueroa,poetul de stânga care alăturat unei expediţii de
localizare a unui vechi templu legendar,crede a fi găsit ceva ce poate fi
considerat echivalent şi anume un arbore uriaş şi solitar ,,reţinător al luminii şi
soarelui sau mai degrabămartorul său”:Formele acelui arbore nu erau dincolo de
mine, el reuşea să ma absoarbă, aşa cum şi eu îl absorbeam în întregimea sa
nedivizată”. Asemenea istorii de o stranie frumuseţe erau favorizate de
atmosfera exotică a romanului.

Arborele încununat de lumină putea fi în contextul ,,terorist” al romanului

un simbol al victoriei a creşterii naturale în faţa oricăror atentate din partea
autorităţii artificiale.Miguel îşi aminteşte dealtfel şi de cariera sa literară,însă cu
aceeaşi ironie care tratează comedia gazetărească.

Odată declanşată teroarea,aceasta are aspectul unui joc,o curte interioară

in care au loc execuţii.Trecut prin pericolul morţii în încercarea de a o salva pe
Tahere,Miguel îşi încheie criza şi se devotează muncii de dirijare a terorii
reuşind să devină dintr-un individ o persoană, conform spuselor lui Athanasios.

Finalul negrei utopii a puterii absolute se consumă între două mişcări cu

sensuri opuse.Pe de o parte,lichidarea ,,individualismului”,adică aducerea
oamenilor la acelaşi numitor comun,situaţie domintă de viziunea simbolică a lui
Miguel care vede în piaţa oraşului un rac ieşind tîrîş dintr-un coş şi-şi dă seama
că a fost instaurată ,,lumea nesfârşită a racilor,imperiul crustaceilor”, se simte el
însuşi metamorfozat în ,,rac”, vede soldaţi raci, îşi aminteşte de racul
Athanasios.

Reţeaua de simboluri a romanului se inchide,zgomotul de apă din biroul

,,racului-Don Athanasios” repetându-l pe acela care declanşease întâia oară în
mintea lui Miguel amintirea templului scăldat în verdeaţă.Motivul racului fusese
anticipat de Figueroa care povestise despre femeia cu pielea prea albă care se
roşise neplăcut luând o culoare de crustaceu.Pe de altă parte ,,racul-Miguel”
oricât de programat simte totuşi o atracţie faţă de sirenele fabricilor - simbol al
luptei pentru eliberare - pornind către ele ca dirijat de o forţă obscură,impuls
subconştient ce îl trage iarăşi de partea unei lumi a reacţiilor individuale
,anulând-o pentru aceea perfectă a persoanelor.

Anularea propriu-zisă,adică moartea cu care romanul se încheie

tragic,însă nu sumbru, nu este altceva decât concretizarea simplă şi directă a
acestei contradicţii.
 Romanul sfărâmă proiectarea iluziei, instaurând simbolic „lumea
inversată dintr-o oglindă”, în care se locuieşte virtual. Criza reală nu se
depăşeşte deci prin imaginarul-prognoză iluzorie a viitorului (modul utopic), ci
prin ordinea impusă de o violenţă a prezentului, în care timpul individual se
abstractizează asemeni celui de „nesfârşită şi răbdătoare lentoare” al unui rac.
Individul se va confunda cu specia, precum racul contemplat de Miguel, „va
putea rămâne, nemuritor, singurul supravieţuitor în această lume de crustacei”,
va avea numai natură, nu şi istorie. Anularea fiinţei umane ca individ este un
tribut plătit civilizaţiei tehnice.

Valoarea romanului lui Al. Ivasiuc constă în subtilitatea cu care preia

temele prozei moderne. Luciditatea romancierului dizolvă orice exagerare,
păstrează proporţia necesară, aceea care îi oferă posibilitatea de a filtra
problematica civilizaţiei contemporane. Al. Ivasiuc nu porneşte de la teorie, ci
mai ales de la o realitate. Racul pune în mod parabolic problema condiţiei
omului contemporan, în criză accentuată, a cărui sensibilitate este asaltată de
propria lui creaţie: dominaţia tehnicismului.