BISERICA LUI HRISTOS

ŞI ERETICII

„Nu numai aceasta – de a nu aduce jertfă (idolilor), tămâie, înseamnă că eşti mucenic,
ci şi faptul de a nu te abate de la credinţă, care este cea mai sfântă mucenicie a
conştiinţei“ (Sfântul Atanasie cel Mare)

„Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei,
chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci,
să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor” (Sfântul Ignatie
Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei)

„Nu vă înşelaţi, fraţii mei; cei care strică casele nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu. Dacă sunt daţi morţii cei care cu trupul strică casa cuiva, cu cât mai mult cel
care strică, printr-o rea învăţătură, credinţa lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost
răstignit? Unul ca acesta, fiind întinat, va merge în focul cel nestins, la fel şi cei care-l
ascultă” (Sfântul Ignatie Teoforul)

„Pe orice cleric a cărui credinţă, cuvinte şi fapte nu sunt în acord cu învăţăturile
Sfinţilor Părinţi să nu îl primim în casa noastră, ci să ne îndepărtăm de el şi să îl urâm ca
pe un demon, chiar dacă va învia şi morţi şi va face nenumărate minuni.” (Sfântul
Simeon Noul Teolog - Cuvântul al şaselea)
 I. Ce crede un creştin

1. Am cercetat astfel adesea, onest şi cu atenţie, pe mulţi bărbaţi

recunoscuţi pentru sfinţenia şi învăţătura lor, despre cum şi prin ce regulă
sigură şi, altfel spus, universală, pot deosebi adevărul credinţei celei Catolice
[Soborniceşti sau Universale - n.m.] de minciuna strâmbătăţii eretice; şi
întotdeauna, şi în aproape toate cazurile, am primit următorul răspuns: dacă eu
sau oricine altcineva doreşte să detecteze înşelăciunile şi să evite capcanele
ereticilor pe măsură ce acestea apar, şi să continue (în mod) sănătos şi complet
pe calea credinţei Catolice, trebuie ca, cu ajutorul Domnului, să se întărească
(sprijine) în credinţă mai întâi pe autoritatea Legii Divine şi, mai apoi, pe
Tradiţia Bisericii Catolice.
Dar aici, de vreme ce canonul Scripturii este complet şi suficient prin
sine însuşi pentru orice, şi mai mult decât suficient, cineva ar putea să se
întrebe de ce este nevoie să îi asociem autoritatea interpretării Bisericii? Iată
pentru aceasta, şi anume că, din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, nu toţi o
înţeleg într-unul şi acelaşi sens, ci unul îi înţelege cuvintele într-un fel, altul în
alt fel; astfel încât pare a avea tot atâtea interpretări câţi interpreţi există. Căci
Novaţian îi dă un înţeles, Sabelie un altul, Donatus un altul, Arie, Eunomie,
Macedonie un altul, Fotie, Apolinarie, Priscilian un altul, Iovinian, Pelagie,
Celestin altul, şi, în sfârşit, Nestorie un altul. Astfel că, având în vedere
complexa ţesătură a multiplelor erori, este îndeosebi necesar ca regula folosită
pentru dreapta înţelegere a Profeţilor şi Apostolilor să fie generată în acord cu
norma interpretării Bisericeşti şi Catolice.
Mai mult încă, în cadrul Bisericii Catolice înseşi, trebuie ca cu cea mai
mare atenţie să păstrăm credinţa ce a fost mărturisită în toate locurile, în toate
timpurile, de către toţi [cei din Biserică]. Întrucât aceasta înseamnă cu
adevărat şi în cel mai strict sens cu putinţă "Catolic" [Sobornicesc], respectiv
ceea ce, după cum denumirea însăşi şi raţiunea lucrului o mărturiseşte, îi
cuprinde pe toţi în mod universal. Această regulă o vom respecta dacă păstrăm
universalitatea, vechimea, consensul. Căci păstrăm universalitatea
[sobornicitatea] dacă mărturisim a fi adevărată acea unică credinţă pe care o
mărturiseşte Biserica [lui Hristos] din întreaga lume; vechimea, dacă nu ne
depărtăm în niciun fel de acele interpretări despre care este limpede că au fost
ţinute de sfinţii noştri strămoşi şi Părinţi; în mod asemănător, consensul, dacă
în vechimea însăşi aderăm la definiţiile şi precizările unanime ale tuturor, sau
cel puţin ale majorităţii, preoţilor şi doctorilor.

1
 Şi atunci ce va face un creştin sobornicesc în cazul în care o mică parte
a Bisericii s-a rupt de comuniunea cu credinţa cea universală? Ce altceva,
desigur, decât să prefere sănătatea întregului trup în faţa bolii unui membru
pestilenţial şi corupt? Şi ce are de făcut [creştinul] dacă vreo nouă boală caută
să îmbolnăvească nu doar o parte insignifiantă a Bisericii, ci întreaga
Biserică? Atunci datoria lui va fi să rămână ancorat în tradiţie (vechime),
care în acele zile nu poate fi pervertită de nici o înşelăciune a inovaţiei.
Dar ce va face dacă în vechimea însăşi s-a strecurat o greşeală din
partea a doi sau trei oameni, sau poate a unui întreg oraş sau chiar provincie?
Datoria sa este ca în acest caz, în mod categoric, să prefere, dacă acestea
există, hotărârile unui vechi sinod general nesocotinţei şi ignoranţei celor
puţini. Dar ce va face în cazul în care apare o (nouă) erezie relativ la care nici
o astfel de hotărâre nu face referire? În acest caz va trebui să compare şi să
consulte şi să cerceteze părerile celor din vechime, şi anume ale celor care,
deşi au trăit în felurite timpuri şi locuri, păstrând în acelaşi timp comuniunea
cu Biserica Sobornicească cea Una, apar ca fiind autorităţi cunoscute şi
aprobate: iar orice va constata că s-a crezut, scris, învăţat, nu numai de unul
sau doi dintre aceştia, ci de toţi, în mod egal, într-un cuget, deschis, des, cu
perseverenţă, aceea va trebui să înţeleagă că trebuie să creadă şi el, fără nici o
urmă de îndoială sau ezitare.
Dar poate că cineva va întreba: nu există niciun progres în Biserica lui
Hristos? Desigur că da - tot progresul posibil. Căci ce creatură există oare, atât
de invidioasă pe om, atât de plină de ură faţă de Dumnezeu, care ar încerca să
interzică aceasta? Dar numai cu condiţia să fie un progres real, iar nu o
modificare a credinţei. Căci progresul presupune ca subiectul să se extindă în
sine, pe când modificarea presupune transformarea acestuia în ceva diferit.
Astfel, raţiunea [înţelegerea], cunoaşterea, înţelepciunea, atât a indivizilor cât
şi a tuturor, atât a unui singur om cât şi a întregii Biserici, trebuie ca, odată cu
trecerea anilor şi secolelor, să crească şi să progreseze mult şi puternic; dar
numai în modul propriu; altfel spus, în aceeaşi dogmă, în acelaşi sens, şi
păstrând acelaşi înţeles .......
Astfel, orice a fost semănat de fidelitatea Părinţilor în cadrul acestei
gospodăriri (iconomisiri) a Bisericii lui Dumnezeu, aceleaşi trebuie să fie
cultivate şi îngrijite de sârguinţa copiilor lor, aceleaşi trebuie să înflorească şi
să se coacă, aceleaşi trebuie să avanseze şi să înainteze către perfecţiune.
Pentru că, odată cu trecerea timpului, drept este ca aceste vechi dogme
(învăţături) ale filosofiei cereşti să fie îngrijite, netezite, şlefuite; dar nu este
drept ca ele să fie schimbate, nici ciopârţite, nici mutilate. Ele pot fi dovedite,
lămurite, precizate; dar ele trebuie în acelaşi timp să-şi păstreze deplinătatea,
integritatea, proprietăţile caracteristice.
2
 Întrucât o dată acceptată această licenţă a înşelăciunii drăceşti, mă
înspăimânt să afirm în ce mare pericol va fi religia de a fi total distrusă şi
anihilată. Căci oricare parte a adevărului sobornicesc ar fi dată la o parte,
o alta, şi o alta, şi încă o alta vor fi de acum înainte date la o parte ca fiind
ceva obişnuit, şi odată respinse aceste câteva părţi individuale, ce altceva
poate urma decât respingere întregului? Pe de altă parte, dacă noutatea
începe să fie amestecată cu ceea ce este vechi, ceea ce este străin cu ceea ce
este deja primit, profanul cu sacrul, obiceiul se va insinua în mod inevitabil
peste tot, până când în Biserică nu va mai rămâne nimic neatins, nimic
nefalsificat, nimic sănătos, nimic pur; ci acolo unde mai înainte a existat un
sanctuar al adevărului cast şi nespurcat, de acum înainte va fi un bordel al
erorilor necuviincioase si fundamentale. Fie ca mila Domnului să alunge
această viclenie din minţile slugilor Lui; să fie aceasta mai degrabă nebunia
celor necredincioşi.
Dar Biserica lui Hristos, atenta şi mereu treaza păzitoare a
dogmelor ce i-au fost încredinţate, nu schimbă niciodată nimic în ele,
niciodată nu micşorează, niciodată nu adaugă, nu taie ceea ce este
necesar, nu adaugă ceea ce este superfluu, nu pierde ceea ce este al Ei, nu-
şi însuşeşte ceea ce este al altuia, ci, în vreme ce păstrează cu credinţă şi
chibzuinţă vechile dogme, are în vedere cu atenţie acestea - dacă tradiţia
a lăsat ceva lipsit de formă şi rudimentar, să-l formeze şi să-l lustruiască,
dacă există ceva deja format şi dezvoltat, să-l consolideze şi să-l
întărească, dacă e ceva ratificat şi definit, să-l păstreze şi să-l păzească. Şi
în sfârşit, ce altceva au urmărit Sinoadele prin hotărârile lor decât să ofere
posibilitatea ca ceea ce a fost crezut în simplitate să fie pe viitor crezut
raţional, ca ceea ce a fost mai înainte învăţat cu răceală să fie de acum învăţat
cu zel, ca ceea ce mai înainte fusese practicat cu neglijenţă să fie de acum
înainte practicat cu dublă solicitudine? Aceasta este, spun eu, ceea ce Biserica
Catolică, stârnită de inovaţiile ereticilor, a realizat prin hotărârile Sinoadelor
sale - aceasta şi nimic altceva - şi anume a încredinţat posterităţii în scris ceea
ce Ea primise dela cei din vechime numai prin intermediul tradiţiei,
cuprinzând o mare cantitate de informaţie în câteva cuvinte, şi adesea, pentru
o mai bună înţelegere, atribuind unui vechi articol de credinţă un nume nou.
(“Vincent of Lérins on Catholic Faith and 'Heresy' - Latin Text with English translation” - from
Commonitorium, 2. 4 - 3. 8 and 23. 54 - 58) - trad. mea conf. [1]

3
2. "Dar în vremea Apostolilor", vei spune, "nimeni nu-şi spunea Catolic!".
Fie aşa cum spui. Poate că într-adevăr aşa a fost. Să îngăduim chiar şi aceasta.
După Apostoli însă, ereziile au explodat şi, sub diverse denumiri, se străduiau
să rupă în bucăţi şi să despartă Porumbiţa şi Mireasa lui Dumnezeu. Şi atunci
nu aveau nevoie cei ce păstrau credinţa apostolică de un nume al lor, prin care
să marcheze unitatea celor ce erau necorupţi, de teamă ca greşeala unora să nu
sfâşie mădular cu mădular fecioara nepângărită a lui Dumnezeu? Nu era
potrivit ca începătorul să fie deosebit de ceilalţi printr-o denumire proprie? Să
presupunem că chiar astăzi intru într-un mare oraş. Găsindu-i aici pe
marcioniţi, apolinarieni, catafringieni, novaţieni şi pe alţii de felul acesta care
se autointitulează creştini, care este numele care mă ajută să recunosc
adunarea celor de o credinţă cu mine, dacă nu s-ar numi catolici? Spune-mi, te
rog, cine a dat atâtea nume altor popoare? De ce oare atâtea oraşe, atâtea
naţiuni, au fiecare descrierea lor? Cel ce se întreabă despre înţelesul numelui
de catolic, va fi oare acesta însuşi indiferent cu privire la cauza propriului său
nume dacă va fi întrebat despre originea acestuia? Oare cum am ajuns să-l
port? Cu siguranţă ceea ce a trecut testul secolelor nu a venit dela om. Numele
acesta de "catolic" nu trimite la Marcion, nici la Apelles, nici la Montanus, şi
nici nu are drept autori nişte eretici. ... Şi totuşi, fratele meu, nu te tulbura.
Prenumele meu este Creştin, iar numele meu este Catolic. Primul îmi conferă
identitate, al doilea mă defineşte. Printr-unul sunt caracterizat, de celălalt sunt
marcat. În sfârşit, ar trebui să explicăm cuvântul catolic, şi pentru aceasta să
plecăm dela limba greacă. "Catolic" înseamnă "acelaşi peste tot", sau (aşa cum
cred cei învăţaţi) "ascultare în toate", adică în toate poruncile lui Dumnezeu.
De aceea spune apostolul: "dacă sunteţi ascultători în toate" (2 Corinteni 2:9)
... Aşadar, cel ce este catolic este ascultător. Cel ce este ascultător este creştin.
Si deci catolicul este creştin. Astfel că cei ai noştri, atunci când sunt numiţi
catolici, sunt deosebiţi de cei ce poartă numele ereticilor.
(Sfântul Pacian al Barcelonei - adapted from Pacian’s “Letter 1: On the Catholic Name,”
translated by C. H. Collyns in The Extant Works of S. Pacian - London: Rivington, 1842)
- trad. mea conf. [2]

4
 II. Ce înseamnă a fi eretic

3. „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău

anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii
şi stărui în această cugetare.”
(Sf. Teofan Zăvorâtul) - trad. mea conf. [18]

4. Dacă voi aţi fi avut nădejde în dreptatea voastră, demult aţi fi făcut lucrul
acesta. Dacă nu v-aţi temut să spuneţi că prin această învăţătură evanghelică
mulţi au fost înşelaţi, şi îi defăimaţi fără ruşine pe Sfinţii părinţi ai celor şapte
Sinoade ecumenice, care ne-au lăsat Sfânta mărturisire de credinţă, pe care noi
am păzit-o cu harul lui Hristos până acum, atunci cu atât mai mult aţi fi făcut
dinainte schimbarea în Evanghelie. Însă nu îndrăzniţi să faceţi aceasta, ştiind
că, într-adevăr, este eretic acela care schimbă ceva, oricât de mic, din
conţinutul Evangheliei.
(Sfântul Maxim Grecul - Scrieri dogmatico-polemice, vol. 2, Ed. Bunavestire, 2003 - pdf, pg. 107)

5. Deci s-a scris că «S-a făcut cu atît mai presus decît îngerii». E de trebuinţă
să cercetăm mai întîi aceasta. Căci aşa cum se cuvine să facem cu toată
dumnezeiasca Scriptură, trebuie şi e necesar să luăm exact în considerare
timpul în care a grăit Apostolul, persoana şi lucrul despre care a scris, ca nu
cumva cel ce citeşte, neţinînd seama de acestea, sau cugetînd la altceva, să se
afle în afara înţelesului adevărat. Aceasta ştiind-o şi eunucul acela iubitor de
învăţătură, l-a rugat pe Filip zicînd: «Te rog despre cine grăieşte proorocul
aceasta? Despre sine sau despre altcineva?» (Fapte, 8, 34). El se temea ca nu
cumva referind cuvintele la altă persoană, să se rătăcească de la înţelesul cel
drept. Iar ucenicii, voind să afle timpul celor spuse, L-au rugat pe Domnul
zicînd: «Spune-ne, cînd vor fi acestea? Şi care va fi semnul venirii Tale?»
(Matei, 24, 3). Căci auzind de la Mîntuitorul cele despre sfîrşit, ei au voit să
afle şi vremea, ca nici ei să nu se înşele, dar şi pe alţii să-i poată învăţa. Aflînd
deci, i-au îndreptat pe tesalonicieni, (ce se aflau) în pericol să rătăcească.
Cînd deci cineva are cunoştinţa dreaptă a acestora, are şi înţelegerea
dreaptă şi sănătoasă a credinţei. Dar dacă înţelege altfel vreuna din acestea,
îndată cade în erezie. În privinţa timpului s-au rătăcit cei din jurul lui
Himeneu şi Alexandru, care spuneau că învierea s-a făcut deja (I Tim., 1, 20).
Iar unii dintre galateni amînau timpul, iubind tăierea-împrejur. Iar în privinţa
persoanei au rătăcit şi rătăcesc iudeii încă pînă azi, cînd zic că se spune despre
vreunul din ei: «Iată Fecioara va avea în pîntece şi va naşte fiu şi va chema
numele lui Emanuel, care se tălmăceşte: Cu noi este Dumnezeu» (Isaia, 7, 14;
Matei, 1, 20); şi cînd auzind: «Prooroc ne va ridica nouă Dumnezeu» (Deut.,

5
18, 16), socotesc că se spune despre vreunul dintre prooroci; iar cînd aud: «Ca
o oaie spre junghiere S-a adus» (Isaia, 53, 7), nu învaţă de la Filip, ci socotesc
că aceasta se zice despre Isaia sau despre altul oarecare dintre proorocii care
au fost.
(Sfântul Atanasie cel Mare - PSB vol 15, pag. 220)

6. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu de la oameni, nici prin om este, ci prin

descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au
întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au învăţat-o neîntrerupt prea marii şi
înţelepţi Dascăli ai lumii, şi au încredinţat-o sângiurile cele vărsate ale
sfinţilor Mucenici. Să ţinem tare mărturisirea care am primit-o curată de la
atâţia bărbaţi, lepădând orice înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce
primeşte înnoirea vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită.
Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici
micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare; şi care cutează a
face, sau a sfătui, sau a cugeta la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui
Hristos, s’a şi supus de bună voie veşnicei afurisenii, pentru hula
împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi
prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie, fraţi şi fii iubiţi în
Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat.
12, 32): Oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în
veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat.
1, 6-8): Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi prin
harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât că sunt unii care
va tulbură şi voiesc să schimbe evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi,
sau un înger din cer de v-ar vesti vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am
vestit-o - anatema să fie! Au rostit-o cele Şapte Sinoade a Toată Lumea şi
toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi care înnoiesc,
fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după
Psalmistul, cu blestemul ca şi cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie
Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti
vouă altă Evanghelie decât aţi primit, anatema să fie. Aşa cugetând Părinţii
noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel,
statornici au rămas şi neclintiţi în credinţa cea învăţată lor neîntrerupt, şi au
păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată
şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului.
Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am primit-o generaţiilor
viitoare, nimic stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini de
încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa strămoşilor lor.
(din Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848 - https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm)

6
 III. Ereticul (dela mirean până la arhiereu) se scoate singur din Trupul
Bisericii, sinoadele îl scot numai din instituţia văzută a Bisericii
(sau, altfel spus, Biserica este numai acolo unde este Adevărul)

7. IV.1. Că Biserica nu este în afară şi nici nu poate fi potrivnică sieşi sau

dezbinată, ci păstrează unitatea unei case de nedezbinat şi de neîmpărţit, o
arată limpede credinţa Sfintei Scripturi, atunci când, despre Taina Paştelui şi a
mielului, care miel îl arată pe Hristos, s-a scris: Să se mănânce într-o singură
casă, să nu aruncaţi carnea în afara casei. (Ieşirea XII, 46)
Acelaşi lucru îl vedem cu privire la Rahav, care însăşi purta pecetea
prefigurată a Bisericii şi căreia i se porunceşte şi i se spune: Pe tatăl tău şi pe
mama ta şi pe fraţii tăi şi toată casa tatălui tău să-i aduni la tine însăţi, în
casa ta, şi tot cel care va ieşi afară pe uşa casei tale vinovat va fi sieşi. (Iosua
(Navi) II, 18-19)
2. Prin această taină se dezvăluie că cei ce urmează să izbândească şi să
scape de pieirea lumii trebuie să se adune într-o singură casă, adică în
Biserică, însă oricine din cei adunaţi va ieşi afară, adică dacă cineva, după ce
va fi dobândit harul în Biserică, se va depărta şi va ieşi din Biserică, va fi
vinovat, adică trebuie să se învinuiască pe sine însuşi că piere. Acest lucru îl
lămureşte Apostolul Pavel, când ne învaţă şi ne povăţuieşte: Ereticul trebuie
ocolit ca un stricat şi ca un păcătos şi osândit de el însuşi. (Tit III, 10-11)
Căci acesta se va învinovăţi pe sine însuşi, nu izgonit de episcop, ci
fugar de bună voie din Biserică, osândit de el însuşi, din pricina
prejudecăţii eretice.
(din: Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei, Scrisori, Ed. Sophia - Scrisoarea LXIX, pg. 331-332)

8. Şi de ce am adăuga ceva în plus? Căci oricine poate lua în mâini

scrierile hulitorului Teodor sau hulitoarele capitole apaţinând scrierilor lui
pline de blasfemie ce au fost inserate de noi în documentele noastre, pentru a
descoperi prostia de necrezut şi lucrurile detestabile pe care le-a spus acesta.
Căci ne este frică a continua şi a repeta aceste ticăloşii. Ne-a fost de asemenea
citit ceea ce a fost scris de către Sfinţii Părinţi împotriva lui şi a prostiei lui, ce
o depăşeşte pe cea a tuturor ereticilor, şi pe deasupra istoriile şi legile
imperiale, proclamând încă dela început hula sa, şi întrucât după toate acestea
apărătorii hulei lui, glorificând rănile aduse de el Creatorului său, au spus că
nu este drept a-l anatematiza după moarte, deşi cunoşteam tradiţia bisericească
cu privire la hulitori, anume că chiar şi după moarte ereticii sunt anatematizaţi;
cu toate acestea am considerat necesar să facem cercetări inclusiv cu privire la
acest aspect, şi a fost găsit în documente cum diferiţi eretici au fost
anatematizaţi după moarte; şi în multe feluri ne-a fost limpede că celor care

7
susţineau aceasta nu le păsa de judecata Domnului, nici de propovăduirile
Apostolilor, nici pentru tradiţia Părinţilor. Şi am dori să îi întrebăm pe aceştia
ce au de spus referitor la ceea ce Însuşi Domnul a spus: “Tot cel ce va crede în
El, nu este osândit: dar cel care nu va fi crezut în El este deja osândit, pentru
că nu a crezut în numele celui Unul născut Fiu al lui Dumnezeu”, şi din
această afirmaţie a Apostolului: “Dacă noi sau un înger din Ceruri v-ar vesti
vouă o altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema;
precum am mai sus, iarăşi vă spun vouă, că oricine vă va vesti vouă o altă
Evanghlie decât cea pe care aţi primit-o, să fie anatema.”
Pentru că atunci când Domnul spune: “este deja osândit”, şi când
Apostolul anatematizează chiar şi pe îngeri dacă vestesc ceva diferit faţă de
ceea ce v-am vestit noi, cum pot cei ce îndrăznesc orice să presupună că aceste
cuvinte se referă numai la cei vii? Oare nu ştiu ei, ori mai degrabă se prefac
a nu şti, că judecata anatemei nu este nimic altceva decât despărţirea de
Dumnezeu? Căci hulitorul, chiar de n-ar fi fost anatematizat verbal de
nimeni, cu toate acestea el este în realitate anatematizat, separându-se pe
el însuşi de viaţa cea adevărată prin hula sa.
(din Hotărârea Sinodului V Ecumenic) - trad. mea conf. [20]

Notă: acest ultim pasaj relevant există şi în următoarea traducere: „Oare ei [acuzatorii] nu cunosc sau,
mai bine zis, cunosc dar se prefac a fi neştiutori că osânda anatemei nu este altceva decât despărţire de
Dumnezeu? Chiar dacă necuratul [hulitorul, ereticul - n.m.] nu a primit-o de la cineva prin cuvânt, el
totuşi pronunţă asupra sa anatema prin însăşi fapta sa, despărţindu-se pe sine de viaţa cea adevărată
prin necurăţia sa”. („Actele Soboarelor Ecumenice”, vol. 5 – Sfântul Sobor Ecumenic al Cincilea, al doilea din
Constantinopol, Şedinţa 8, Tipografia Centrală din Kazan, 1913)

9. Unii oameni se scandalizează atunci când văd şi aud aşa ceva, şi în mod
special la auzul cuvântului “anatema”. Îl consideră foarte dur şi spun că în
acest fel este exprimat duhul urii pe care Biserica Ortodoxă o nutreşte faţă de
alte învăţături.
Dar lucrurile nu trebuie văzute în acest fel. Anatemele nu pot fi văzute ca
idei filosofice şi ca manifestări ale urii faţă de alte învăţături, ci ca acţiuni
medicale. În primul rând ereticii, prin alegerea pe care au făcut-o, au sfârşit în
erezie şi în a se depărta de învăţătura Bisericii. Prin folosirea filosofiei ei s-au
opus teologiei şi Revelaţiei. În acest mod ei se arată a fi bolnavi şi în
realitate sunt tăiaţi dela Trupul Bisericii. Atunci excomunicarea are
scopul de a vădi ruperea ereticului de Biserică. Sfinţii Părinţi, prin
această acţiune a lor, confirmă starea deja existentă, şi, pe lângă aceasta, îi
ajută pe creştini să se ferească de boala ereziei.
( din: Mitr. Hierotheos Vlachos, “Despre Sinodiconul Ortodoxiei” )
- trad. mea conf. [19]

8
10. Dacă cineva se teme de anatemă, să se ferească de învăţăturile care te fac
să cazi sub aceasta. Dacă cineva se teme de ea pentru alţii, să îl aducă pe
celălalt la învăţătura cea sănătoasă. Dacă eşti ortodox şi cu toate acestea nu
eşti înclinat către acest fapt, atunci te contrazici pe tine însuţi. Dar dacă ai
abandonat deja învăţătura cea sănătoasă, atunci ce te priveşte pe tine modul în
care se acţionează în Biserică de către cei ce o păstoresc? Prin însuşi faptul
că ai conceput un punct de vedere diferit de cel care se păstrează în
Biserică, tu te-ai separat deja de Biserică. Nu înscrierea în registrele de
botez face pe cineva membru al Bisericii, ci duhul şi conţinutul părerilor
lui. Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău
anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice
Bisericii şi stărui în această cugetare. Înfricoşătoare este anatema. Părăsiţi
toate opiniile satanice pe care le aveţi. Amin.
(Sf. Teofan Zăvorâtul) - trad. mea conf. [18]

11. "De fapt, dogmele sunt porunci dumnezeieşti, dreptare dumnezeieşti ale
vieţii celei noi în Duhul Sfânt, întrucât, cu lumina lor cea netrecătoare, îi
luminează credinciosului tot drumul, dela peştera întunecată a trupului, până
la veşnicia cerească a lui Hristos. Şi de aceea morala ortodoxă nu este altceva
decât dogmatica aplicată în viaţă. Întreaga viaţă cea nouă în Hristos este ţesută
din adevărurile dogmatice ale Sfintei Revelaţii, deoarece Biserica este trupul
prin care adevărurile dogmatice curg ca sângele, dând viaţă vesnică tuturor
mădularelor organismului divino-uman. Tot ceea ce se gaseste în Trupul
Bisericii, tainic şi dătător de har, cu puterea de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt,
este legat într-o minunată unitate divino-umană. Cel care, prin nevoinţa drept-
slăvitoare a credinţei, se va uni pe sine cu trupul dumnezeiesc-omenesc al
Bisericii lui Hristos, acela simte cu toată fiinţa sa că dogmele sunt puteri sfinte
şi dătătoare de viaţă, care îl renasc treptat ca nemuritor şi vesnic pe el, cel
muritor şi vremelnic. Şi, în acelaşi timp, cunoaşte cu tot sufletul său, ca
adevărurile dogmatice, de viaţă dătătoare, pentru viaţa şi cugetarea
omenească, sunt o necesitate absolută şi de aceea Biserica are deplină dreptate
când îi înlătură pe cei care tăgăduiesc, denaturează şi strâmbă dogmele.
Tăgăduirea şi denaturarea dogmelor este egală cu sinuciderea
duhovnicească, pentru ca un astfel de om se taie pe sine din trupul
Bisericii, dătător de viaţă, întrerupe legătura de viaţă între sine şi puterile
Bisericii dătătoare de har, singurele care sunt în stare să umple omul cu viaţa
dumnezeiască şi veşnică şi să-l treacă din moarte la viaţă veşnică.
Neschimbabilitatea sfintelor dogme îndreptăţeşte toată râvna dogmatismului
Bisericii pentru adevărurile de credinţă şi explică determinarea ei de
Dumnezeu înţelepţită de a-i înlătura pe cei care tăgăduiesc şi denaturează
9
dogmele dumnezeieşti. Dacă în acest caz Biserica ar fi rămas indiferentă,
ar fi încetat să fie Biserică, întrucât ar fi arătat ca nu este conştientă de
faptul ca adevărurile veşnice dumnezeieşti, conţinute în sfintele dogme ale
Revelaţiei, sunt imuabile, de viaţă dătătoare şi mântuitoare.
Dogmele sunt adevăruri de credinţă universal obligatorii şi datorită faptului
ca ele sunt norme date de Dumnezeu pentru corecta gândire şi simţire
religioasă. Cu ajutorul lor, fiecare om poate să-şi dezvolte cunoaşterea şi
simţirea până la desăvârşiri dumnezeieşti de neînchipuit. În afara lor, el se
afundă necontenit în nisipurile mişcătoare ale relativismului omenesc, până
când va pieri cu totul."
(Cuv. Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe volumul I, edit. Doxologia, pg. 27-28)

12. "Căci cei care sunt ai Bisericii adevărului, sunt ai lui Hristos; iar cei care
nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos; şi aceasta este
valabil şi dacă ei se induc pe sine în eroare şi se numesc pe sine şi sunt numiţi
de alţii ca păstori şi arhipăstori sfinţi; căci am fost învăţaţi că creştinismul nu
pune importanţă pe persoane, ci pe adevăr şi pe exactitatea credinţei.”
(Sfântul Grigorie Palama) - trad. conf. [16]

13. Având în vedere că mulţi oameni au venit la cuvioşia ta căutând

confirmare în ceea ce priveşte credinţa lor, şi drept urmare m-ai rugat să
prezint o scurtă definiţie şi regulă a părerii mele, iată scriu cuvioşiei tale ceea
ce ştiai încă mai dinainte, că nu preţuiesc şi n-am preţuit niciodată nimic mai
mult decât credinţa niceeană, cea a Sfinţilor Părinţi care s-au adunat ca să
nimicească erezia ariană; ci am, şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi păstra pentru
totdeauna, acea credinţă; adăugând în detaliu ceea ce a fost incomplet spus de
ei referitor la Duhul Sfânt; căci această problemă nu a fost dezbătută, şi
anume, că suntem chemaţi să credem că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt de o
singură dumnezeire [de o Fiinţă], mărturisind astfel că şi Duhul este tot
Dumnezeu. Primeşte deci în comuniune pe cei care cred şi învaţă astfel, după
cum fac şi eu; dar respinge-i pe cei de un alt cuget, şi consideră-i străini de
Dumnezeu şi de Biserica cea Sobornicească. Şi întrucât a fost ridicată şi o
întrebare cu privire la dumnezeiasca asumare a umanităţii, sau Întruparea,
spune tuturor clar că în ceea ce mă priveşte, că unesc într-Unul pe Fiul, Cel
născut din Tatăl, iar mai apoi din Fecioara Maria, şi nu Îl numesc doi Fii, ci
mă închin Lui ca fiind Unul şi acelaşi în nedespărţită dumnezeire şi cinstire.
Iar dacă cineva nu consimte la această afirmaţie, fie acum, fie mai târziu, să
ştie că va da socoteală lui Dumnezeu în ziua Judecăţii.
(Din scrisoarea Sfântului Grigorie Teologul către preotul Cledonius - nedatată, dar o putem plasa
înaintea Sinodului II Ecumenic din 381, undeva în perioada anilor 379 - 380) - trad. mea conf. [4]

10
14. Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul
auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au
zis lui: tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru. Iar el a
zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?
Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu
sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-
am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi
asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta
eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de
Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au dus
zidiţi, adică folosiţi. (din Patericul egiptean)

15. Credem că membri ai Bisericii Soborniceşti sunt toţi Credincioşii, şi

numai Credincioşii; care, într-adevăr, primind Credinţa fără prihană a
Mântuitorului Hristos, de la Hristos Însuşi, de la Apostoli şi de la Sfintele
Sinoade Ecumenice, aderă la aceeaşi [credinţă] fără să ezite; deşi unii dintre ei
pot fi vinovaţi de tot felul de păcate. Căci dacă Credincioşii, chiar dacă trăiesc
în păcat, nu erau membri ai Bisericii, ei nu puteau fi judecaţi de Biserică. Dar
acum, fiind judecaţi de ea, chemaţi la pocăinţă şi îndrumaţi în calea
învăţăturilor sale sănătoase, deşi pot fi încă întinaţi de păcate, numai pentru
aceasta, că nu au căzut în disperare şi că se ţin de Soborniceasca şi Ortodoxa
Credinţă, ei sunt, şi sunt priviţi ca, membri ai Bisericii Soborniceşti.
(Acts and Decrees of the Synod of Jerusalem 1672 - Thomas Baker 1899 - pg. 130) - trad. mea conf. [3]

16. „Afară de credinţa celor trei sute optsprezeace Sfinţi Părinţi, alta nu
ştiu. Şi cel ce cugetă afară de aceasta s’au aruncat pre sineşi la anathema.”
(Sf. Varsanufie şi Ioan – Cartea avvei Varsanufie, întrebarea 702 [701], pag. 332,
ed. Predania, Bucureşti, 2015)

17. «Catarii» fac parte şi ei dintre cei dezbinaţi [schismatici], dar cei din
vechime în frunte cu Ciprian şi Firmilian al nostru au hotărît să-i pună pe toţi
în aceeaşi categorie: catari, encratiţi, hidroparastaţi, pentru că dezbinarea
tuturor acestora s-a început printr-o schismă, iar cei care s-au despărţit de
Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfînt peste ei, pentru că prin întreruperea
succesiunii a încetat continuitatea comuniunii. De fapt, cei dintîi care s-au
depărtat primiseră de la Părinţi hirotonia şi, datorită punerii mîinilor acestor
Părinţi, ei aveau darul duhovnicesc, dar cei care s-au rupt, devenind laici, n-
au mai avut putere nici să boteze, nici să hirotonească şi nici să dea altora
harul Duhului Sfînt, de la care s-au exclus ei înşişi; de aceea Părinţii au
hotărît ca aceia care sînt botezaţi de ei, pentru că erau botezaţi de nişte laici,
venind la Biserică, să fie curăţaţi din nou cu adevăratul Botez al Bisericii.
11
Întrucît cîţiva din cei din Asia, ca să se conformeze hotărîrilor luate de cei mai
mulţi au fost cu totul de părere să fie recunoscut Botezul acestora, zicem şi noi
să fie primit.
(Sfântul Vasile cel Mare - Epistola 188, "Către Amfilohiu, despre canoane", PSB vol. 18 pg. 375)

18. "Se cuvine totodată să-şi amintească cuvioşiile Voastre şi de ucenicii

lui Marcel, pentru ca să nu luaţi, în legătură cu ei, vreo hotărîre nesocotită şi
uşuratică. Întrucît acest om a ieşit din Biserică din pricina* unor dogme**
nelegiuite, trebuie ca odată ce vor fi osîndit acea învăţătură greşită, aderenţii
lui să fie admişi în comuniune, pentru ca cei care se vor fi unit cu noi prin
mijlocirea Voastră să fie primiţi apoi de toţi fraţii. Căci nu mică a fost
supărarea multora cînd au auzit că venind la Cuvioşiile Voastre i-aţi primit
făcîndu-i părtaşi la comuniunea Bisericii. Or, ar trebui să ştiţi că voi nu sînteţi
singuri în Răsărit şi că aveţi mulţi de partea voastră: aceştia sînt cei care apără
ortodoxia Părinţilor care au statornicit la Niceea învăţătura cea dreaptă. Şi ar
mai fi trebuit să ştiţi şi aceea că toţi cei din Apus sînt de acord cu voi şi cu noi,
că am primit «tomul» sau volumul în care e consemnată credinţa lor, îl
păstrăm la noi şi le urmăm învăţătura. Ar trebui, dar, ca toţi cei care sînt în
comuniune cu voi să fie deplin liniştiţi, pentru ca hotărîrile luate să fie mai
bine garantate prin aprobarea celor mai mulţi şi ca pacea să nu fie tulburată de
unele bănuieli rele. Şi ar fi bine să ne vadă consultîndu-ne cu seriozitate în
legătură cu problemele care interesează toate Bisericile lumii. Căci de laudă
nu e cel care a luat în pripă o hotărîre oarecare, ci cel care a rînduit fiecare
lucru pentru ca să rămînă statornic şi ale cărui intenţii se văd cu timpul a fi
cele mai fireşti pentru cine vrea să le cerceteze; un astfel de om e mai plăcut
lui Dumnezeu şi oamenilor pentru că «rînduieşte vorbele sale cu judecată»".
(Sfântul Vasile cel Mare, scrisoare din anul 377 - PSB vol. 18, Scrieri, pag. 549)

* - Învăţăturile lui Marcellus de Ancyra fuseseră condamnate de 3 sinoade locale (in anii 341, 343 si
345). Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare, după mai bine de 30 de ani dela aceste condamnări, şi
la câţiva ani după moartea lui Marcellus, nu simte nevoia să amintească că Marcellus de Ancyra a ieşit
din Biserică fiind (şi) condamnat sinodal, ci menţionează numai scrierile lui drept cauză a părăsirii
Bisericii lui Hristos. Mai mult, este fără echivoc faptul că Sfântul Vasile cel Mare nu avea nevoie de
verdictul unui sinod Ecumenic pentru a-l declara pe Marcellus în afara Bisericii - n.m.
** - [învăţături, scrieri - în varianta în lb. engleza] - n.m.

19. Dar ereticii, contrari lui Dumnezeu, cugetă altfel, căutând să

convingă pe cei ce se apropie de ei şi le dau atenţie, prin cuvintele lor
pierzătoare. Căci, manifestându-şi netrebnicii furia prin bârfeli contrare lui
Hristos, se sfădesc, aţâţându-se unii pe alţii nu spre sporirea evlaviei, ci ca să
se arate unul mai necredincios ca altul şi să spună fiecare ceva mai necuvenit.
Fiindcă, bând vinul din Sodoma şi sugând strugurele acru din Gomora (căci nu
12
primesc din Duhul dumnezeiesc vederea Lui, nici din descoperirea Tatălui, ci
din capul balaurului), nu cugetă nimic din cele sănătoase, ci spun ceea ce
ticăloşeşte sufletele ascultătorilor, ducându-le spre iad şi în prăpastia de jos.
Şi, îndrăznind să pună acestea şi în cărţi, şi-au făcut răutatea aflătoare în ei
nemuritoare. De aceea, a trebuit ca, spunând despre versetul de faţă multe din
cele ce sunt de folos ascultătorilor şi care cuprind în ele învăţătura cea mai
dreaptă despre Fiul, n-am făcut nici o amintire despre ele. Dar, deoarece unii
nu refuză cuvintele nenorocite ale acelora care nu se feresc de nimic spre a
răpi înţelegerea unora din cei simpli, am socotit că e necesar să respingem
vătămările ce se aduc dogmelor adevărului din flecăreala acelora şi să arătăm
greşeala bârfirii, prin care ne despart ca printr-un zid de Fiul, mai bine-
zis de Sfânta Treime.
(din Sfântul Chiril al Ierusalimului, PSB vol. 41, scrieri III, pag. 594 ediţia electronică)

20. Aşadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos: Folosiţi numai
hrană creştină! Depărtaţi-vă de buruiana străină, care este erezie! Că
ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu
propriile lor gînduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare
amestecate cu miere şi vin; cel care nu ştie, ia cu plăcere băutura
otrăvitoare şi moare din pricina acelei rele dulceţi.
Feriţi-vă de unii ca aceştia! Şi veţi reuşi, dacă nu vă mîndriţi şi nu vă
despărţiţi de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop şi de poruncile Apostolilor.
Cel care se află înăuntrul locaşului altarului este curat; cel care este în afară de
altar, nu-i curat; cu alte cuvinte, cel care face ceva fără episcop, fără preoţi şi
fără diaconi, acela nu are conştiinţa curată. ......
Fiţi surzi, dar, cînd cineva vă vorbeşte altceva decît de Hristos, Cel din
neamul lui David, Cel din Maria, Care cu adevărat s-a născut, a mîncat şi a
băut, Care cu adevărat a fost prigonit pe timpul lui Pilat din Pont, Care cu
adevărat a fost răstignit şi a înviat în văzul celor cereşti, al celor păminteşti şi
al celor dedesubt. Care cu adevărat a înviat din morţi, înviindu-L pe El Tatăl
Lui; după asemănare, Tatăl Lui ne va învia în Hristos Iisus şi pe noi, care
credem în El fără de Care nu avem viaţa cea adevărată.
Dacă, după cum spun păgînii, adică necredincioşii, Hristos a pătimit în
aparenţă — ei trăind în aparenţă — pentru ce port eu lanţuri, pentru ce doresc
să mă lupt cu fiarele? Deci, degeaba mor. Spun eu oare minciuni despre
Domnul?
Fugiţi, dar, de vlăstarele cele rele, care dau naştere la rod purtător de
moarte, din care, dacă gustă cineva, moare îndată. Aceştia nu sînt sădire a
Tatălui. Dacă ar fi, s-ar arăta ramuri ale crucii, iar rodul lor ar fi nestricăcios.
Prin cruce, prin patima Sa, Hristos vă cheamă să fiţi mădulare ale Lui. Nu
13
poate capul să se nască fără mădulare. Dumnezeu a făgăduit unire; iar unirea
este El.
(Sfântul Ignatie Teoforul, PSB vol. 1 - pag. 172)

21. Toate ereziile s-au abătut de la adevăr şi şi-au născocit vreo aiureală vădită
arătând tuturor, de mult, lipsa de evlavie. Căci e vădit că cei ce le-au născocit
"au ieşit dintre noi", precum a scris fericitul Ioan (I Ioan, 2, 20). Fiindcă
prin cugetarea lor nu au fost şi nici nu sunt nici acum cu noi. De aceea,
precum a zis Mîntuitorul, "neadunînd cu noi, risipesc" (Luca, 11, 23) cu
diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei
şi să-i ducă la moarte împreună cu ei.
(Sfântul Atanasie cel Mare - PSB vol 15, pag. 157)

22. Se arată deci că sunt de acord cu dumnezeieştile Scripturi cei ce cred că

Duhul Sfînt nu e creatură, ci e propriu Cuvîntului si dumnezeirii Tatălui. Aşa
se dovedeşte învăţătura sfinţilor despre Sfînta şi neîmpărţita Treime şi că
aceasta este credinţa cea una a Bisericii Universale (Catolice). Iar neraţionalul
mit plăsmuit al tropicilor e în dezacord cu Scripturile şi e în acord cu
iraţionalitatea nebună a arienilor. Şi e drept să socotim că rămîn străini de
rătăcirea acelora numai pentru cei simpli***. Dar mulţumită lui Dumnezeu, ei
n-au reuşit, precum scrii, să-i mulţumească pe arieni, acoperindu-se sub păruta
lor contrazicere faţă de ei. De aceea sunt urîţi şi de aceia, pentru că declară
numai pe Duhul creatură. Şi sunt dispreţuiţi de toţi ca unii ce luptă cu
adevărat împotriva Duhului şi în scurt timp devin morţi, fiind pustii şi goi
de Duhul. Căci după fericitul Apostol, fiind oameni sufleteşti, n-au putut
primi cele ale Duhului lui Dumnezeu, care trebuie judecate duhovniceşte (II,
Cor., 2, 14). Iar cei ce cugetă cele ale adevărului, judecă toate, "iar ei nu sunt
judecaţi de nimeni", avînd în ei pe Domnul, Care Se descoperă în Duhul pe
Sine Insuşi şi prin Sine pe Tatăl.
*** - versiunea în engleza spune altceva: "It is natural for them to pretend in this way, to deceive the
simple."
(Sfântul Atanasie cel Mare, PSB vol. 16, pag. 64 - 65)

23. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie

Eutrakas, cel peste masa împărătească, au venit la bătrân [Sfântul Maxim],
robul lui Dumnezeu, şi şezând i-au spus şi lui să şadă şi i-au zis:
Spune-ne, domnule Avva, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma
între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să anatematizeze
dogma lui şi să fie de acord cu a ta? Şi el le-a relatat în ordine toate câte le
păstra memoria lui. Şi a mai zis aceasta:

14
 – Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale.
Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.
Iar după relatare i-au spus:
– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?
– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.
– Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.
Iar el a răspuns:
– Pentru că prin cele nouă Capitole de unire întocmite la Alexandria (iunie
633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (anul 638) ca şi prin
Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (anul 647),
acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice. Iar cele ce le-au
dogmatizat in Capitole au condamnat prin Ekthesis; şi cele ce le-au declarat ca
învăţătura prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos; şi s-au osândit pe ei înşişi
de tot atâtea ori. Prin urmare, cei ce s-au osândit pe ei înşişi şi [au osândit
şi] pe Romani, si care au fost ulterior condamnaţi de Sinodul care a avut loc
aici [la Romani] în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, 649) şi au fost
lipsiţi de preotie, ce fel de liturghie vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va
pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?
Notă: Din nou, ca şi în cazul Sfântului Vasile cel Mare (vezi 17), Sf. Maxim nu avea nevoie de un sinod
Ecumenic pentru a-i declara pe monoteliţi fără Taine - a se vedea acelaşi lucru şi la Sf. Papă Grigorie al II-lea
(vezi 25)
(din: "Sfîntul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu", pg. 125, îndreptat după textul în engleză)
- vezi [5]

24. Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire

cei hirotoniţi acum de către arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice
în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul [iconoclast din anul 815 - n.m.]
şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge
de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui
Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui! Dar de ce, fiind
limpede erezia [lui], egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi?
Aşadar, dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau deîndată să
lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie, prin faptul că pomeneşte un
eretic la liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă
duhul râvnei lui Dumnezeu s-a aprins în egumen şi se sârguieşte să-şi
agonisească cununa mărturisirii, nici să liturghisească în biserica în care se
află scaunul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pomeneşte pe eretic], nici
să-l pomenească pe el la liturghie ca episcop. Şi fericit este acesta, făcându-se
pildă de mântuire şi multor altora.
(Sfântul Teodor Studitul - Scrisoarea 40, "Fiului Naucratie", anul 816)

15
25. Dar noi, aşa după cum v-am spus şi mai înainte, suntem, cu ajutorul
Harului lui Dumnezeu, pe cale să începem o călătorie spre interiorul Apusului
în numele celor ce caută a fi botezaţi. Căci deşi le-am trimis episcopi si clerici
ai Bisericii noastre, prinţii lor nu acceptă să fie botezaţi de aceştia, cerând ca
eu însumi să duc la îndeplinire misiunea. Motiv pentru care, prin mila lui
Dumnezeu, ne pregătim pentru călătorie, ca să nu atragem asupra noastră
critici pentru nepăsare sau neglijenţă. Fie ca Dumnezeu să-ţi dea [e vorba de
împăratul Leon Isaurul] înţelepciune şi pocăinţă pentru ca să te întorci la
adevărul pe care l-ai părăsit, şi fie ca El să-Şi întoarcă bietul popor la
Hristos, singurul Păstor, şi la turma cea una a Bisericilor şi preoţilor
Ortodocşi. Şi fie ca Domnul Dumnezeul nostru să dea pace la toată lumea,
acum şi în vecii vecilor. Amin.
(dintr-o scrisoare a papei Grigorie al II-lea către împăratul Leon Isaurul - aprox. anul 729)
- trad. mea conf. [6]

Notă: scrisoarea datează se pare din anul 729, şi atunci ar fi fost scrisă la 2 ani după primul sinod
local (după unele surse - Roma, anul 727) care a anatematizat iconoclasmul. Sfântul Papă Grigorie nu
pomeneşte de acel sinod, dar cert este că nu avea nevoie de un sinod pan-ortodox sau Ecumenic pentru
a-i declara pe eretici în afara Bisericii fără nici o îndoială.

26. Astfel, când comoara cea rea a inimii aceluia [a lui Nestorie] a început
să iasă la iveală, şi Ipatie a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce
se cuveneau să fie, a şters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu
mai fie pomenit la Proscomidie.
Înştiinţându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut despre
urmările unei asemenea fapte; şi cum lucrul se răspândea şi se făcea cunoscut,
Nestorie însuşi i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în
Constantinopol.
Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: «De ce ai şters numele lui, mai-nainte de a
vedea ce se va petrece?». Iar Ipatie i-a răspuns: «De când am auzit că
vorbeşte necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi
nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop». Atunci
Evlalie i-a spus cu mânie: «Mergi şi îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te
şi pedepsesc.» Şi i-a răspuns Ipatie: «Fă tot ce voieşti, căci eu mi-am pus în
gând să le sufăr pe toate, şi cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut».
(Străjerii Ortodoxiei, pag. 102)

27. Dar Dumnezeu este mai puternic decît diavolul şi nu-i va părăsi
niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, pînă la sfîrşitul
veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri,

16
ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte Harul şi desparte de
Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe
eretic, încît „să-ţi fie ca un păgîn şi un vameş” (Matei 18, 17).
(Sfântul Anatolie cel Tînăr de la Optina, sec. XX)

28. Domnul nostru Iisus Hristos, care a revărsat asupră-ne lumina

cunoştinţei Lui, şi ne-a mântuit de întunericul nebuniei idolatre, luându-şi
drept mireasă a Sa Biserica cea Sfântă şi Sobornicească cea fără de pată sau
eroare, a promis că o va păstra pe Ea aşa, dându-şi cuvântul Său în acest sens
sfinţilor Lui ucenici atunci când a spus:"şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin.", promisiune pe care a făcut-o nu numai lor,
ci şi nouă celor care credem în numele Lui prin cuvântul acestora. Însă unii,
neluând în considerare acest dar, devenind nestatornici prin ispita vicleanului
vrăjmaş, au căzut dela dreapta credinţă; căci, renunţând la tradiţiile Bisericii
Soborniceşti, s-au abătut de la adevăr şi, după cum spune proverbul,
"gospodarii au apucat-o pe calea cea greşită în propria gospodărie, nimic
adunând în mâinile lor", întrucât anumiţi preoţi, preoţi doar cu numele, nu şi
în realitate, au îndrăznit să vorbească împotriva de Dumnezeu bine-plăcutei
împodobiri a sfintelor biserici, [preoţi] despre care Dumnezeu grăieşte cu tărie
prin gura profetului, "mulţime de păstori au călcat via Mea, călcat-au cu
picioarele lor partea Mea; partea Mea cea iubită au făcut-o deşert neroditor."
(Decretul Sinodului VII Ecumenic - din “The Seven Ecumenical Concils” pdf, pag. 1324)
- trad. mea conf. [14]

29. Dar drept era ca el [Ioan al Antiohiei], dacă ar fi putut într-adevăr să

dovedească faptul că sus-menţionaţii oameni sfinţi sunt eretici, să vină şi să şi
dovedească ceea ce, acceptat ca o adevărată şi indubitabilă crimă, a condus la
o asemenea sentinţă temerară în ceea ce-i priveşte. Dar condamnat fiind [Ioan
al Antiohiei] de propria-i conştiinţă, nu a venit. Planul lui a fost acesta. A
sperat ca o dată ce acea nefondată şi foarte nedreaptă ocară va fi desfiinţată,
votul drept al Sinodului împotriva ereticului Nestorie va fi şi ea anulată.
Astfel, fiind pe drept supăraţi, am hotărât ca, în acord cu legea, să pronunţăm
aceeaşi sentinţă asupra lui [Ioan al Antiohiei] şi a celor dimpreună cu el,
[sentinţă] pe care el, contrar legii, a pronunţat-o împotriva celor ce nu fuseseră
condamnaţi pentru nicio greşeală. Dar, deşi el ar fi suferit această pedeapsă în
mod just şi în conformitate cu legile, totuşi, cu nădejdea că prin răbdarea
noastră îndrăzneala lui va fi înfrântă, am lăsat această hotărâre la latitudinea
sfinţiei tale [papa Celestin]. Între timp, am întrerupt comuniunea cu ei şi i-am
deposedat de orice putere preoţească, astfel încât să nu mai poată face niciun
rău prin părerile lor. Pentru că pe cei ce în acest mod feroce, şi crud, şi
necanonic sunt obişnuiţi să se grăbească spre astfel de lucruri înfricoşătoare şi
17
viclene, cum să nu fi fost necesar să fie deposedaţi de puterile pe care [în
realitate] nu le aveau, de a fi capabili să facă rău.
(din scrisoarea trimisă de Sinodul III Ecumenic Papei Celestin al Romei
- din "The Seven Ecumenical Concils" pdf, pag. 595) - trad. mea conf. [15]

30. Câteva luni mai târziu toţi cei trei Patriarhi Răsăriteni s-au adunat la
Ierusalim şi, fiind înştiinţaţi de către Arsenie, Mitropolitul Chesariei, despre
hirotonirea de către Mitrofan a unor mitropoliţi şi episcopi din rândul latinilor,
osândiră pe nevrednicii păstori şi-i declarară scoşi din toate dregătoriile
bisericeşti până ce un Sinod va cerceta ortodoxia lor. Dând lui Arsenie puteri
depline de a lucra potrivit hotărârii lor în întregul Răsărit, Patriarhii – Filothei
al Alexandriei, Dorothei al Antiohiei şi Ioachim al Ierusalimului – scriseră în
epistola patriarhală: „Am aflat de la Mitropolitul Chesariei Cappadochiei
despre tulburările din Constantinopol prilejuite de nelegiuitul Sinod de la
Florenţa, Sinod unde grecii au primit dogmele latine potrivnice vechilor
canoane ale Bisericii Ortodoxe. Acelaşi Mitropolit ne-a înştiinţat că Mitrofan
al Kizicului, cel ce în chip nelegiuit a hrăpit Scaunul Constantinopolei,
împarte eparhiile din Patriarhia Constantinopolei şi din tot Răsăritul
apropiaţilor săi, care strică turma cu mincinoasa lor învăţătură şi seamănă
ispitele în Biserica lui Hristos. De-aceea noi, în numele de viaţă făcătoarei şi
nedespărţitei Treimi, vestim prin acest Sinod tuturor Mitropoliţilor,
Episcopilor şi celorlalţi din cinul preoţesc hirotoniţi de Mitrofan că, făcându-
se părtaşi ereziei, se lipsesc de dreptul de a sluji şi de toate cinurile
bisericeşti, până ce credinţa lor va fi cercetată de Sinodul Ecumenic. De nu se
vor supune hotărârii noastre, părăsindu-şi de bună voie locurile pe care le ţin
în chip nelegiuit, să se afurisească de către Sfânta şi Deofiinţă Treime, atât ei,
cât şi cei ce cugetă asemenea lor.”
(Ivan Ostrumov - Istoria Sinodului dela Florenta, pdf, pag. 60-61)

31. De fapt, nu noi [ROCOR-ul] suntem cei schismatici, ci toţi aceia care
urmează duhului acestor vremuri şi care prin aceasta se taie singuri dela
Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească, apostaziind dela
credinţa apostolică, dela credinţa Părinţilor, dela credinţa ortodoxă, care a
admis(?) întreaga lume.
(Archbishop Averky of Jordansville - Orthodox Life, Vol. 25, No. 3 (May-June, 1975), pp. 4-8)
- trad. mea conf. [7]

32. Nu voi începe să enumăr celelalte abateri ale voastre şi rânduieli

străine, pe care voi înşivă le-aţi născocit în afara legii bisericeşti şi a tradiţiilor
apostolice, şi pentru care veţi fi supuşi aceloraşi epitimii ca şi ereticii. În faţa
acestor multe şi mari fărădelegi ale voastre cum putem noi să ne unim cu voi

18
atât timp cât voi rămâneţi în ele cu încăpăţânare şi stăruinţă? De aceea, nu
există temei şi nici nu ne este spre folos sufletesc să ne unim cu voi. Şi să nu
ne spui, prin cuvintele tale viclene şi uneltitoare, că Botezul este unul şi
acelaşi şi de aceea şi credinţa ruşilor şi a latinilor este una şi aceeaşi. Ascultă
cu atenţie şi înţelege corect: ereticii noviţiani, numiţi aşa de la Novat, fost
preot roman, nu se deosebesc nici prin botez, nici printr-o altă taină a credinţei
ortodoxe sau canon bisericesc de noi, ci numai prin faptul că tăgăduiesc
pocăinţa dăruită păcătoşilor prin iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos şi
nu îi iartă pe cei care, în vremea prigoanei, s-au lepădat de Hristos. Ei bine,
numai pentru acest lucru au fost excomunicaţi de toate Sinoadele ortodoxe şi
blestemaţi!
Dumnezeiescul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, glăsuieşte - fără
să spună pe ocolite: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8).
Acelaşi Apostol mai spune: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi
la nimic (Gal. 5, 2). Deşi ei le păzeau pe toate cu dreptate – şi botezul şi
mărturisirea credinţei creştine şi toată rânduiala bisericească şi ierarhia
preoţească - totuşi, pentru că au primit, după tradiţia lui Moise, tăierea
împrejur şi alte câteva obiceiuri iudaice, Apostolul i-a lepădat, zicând: Cei ce
voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har
(Gal. 5,4).
Înţelegi, tu, oare, Nicolae, cât de puternică este grija propovăduitorului lui
Dumnezeu pentru dreapta credinţă? El i-a lepădat pe ucenicii lui imediat ce
a auzit că ei s-au îndepărtat prin ceva puţin important de adevărul şi
libertatea Evangheliei, spunând: Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-
aţi îndepărtat de Hristos. Iar expresia v-aţi îndepărtat ce altceva înseamnă
dacă nu: aţi căzut din harul şi înfierea lui Hristos?
(Sfântul Maxim Grecul - Cuvînt împotriva lucrării mincinoase a lui Nicolae neamţul) -
https://paterika.wordpress.com/2010/10/22/sfintul-maxim-grecul-despre-unirea-cu-catolicii/

33. a) "Şi dacă tagma monahicească nu le socoate pe toate gunoaie, mă

refer la mânăstiri şi toate din jurul lor, cum va dispreţui mireanul pe femeie şi
pe copii şi celelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al
tău], să nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de
jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii
lui Dumnezeu, Care [poate] fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după
sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului."
(Sf. Teodor Studitul - scrisoarea 39 - Egumenului Teofil)

b) – Se spune ca toate semnele celei de A Doua Veniri s-au împlinit…

– Nu, nu toate, – a răspuns Părintele. Desigur şi cei ce au o vedere simplă
19
observă că multe se împlinesc, dar celor duhovniceşti li se descoperă mai
înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un
cerculeţ. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos Ea îşi va păstra acest
chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic
ortodox. Eu nu îţi spun ca nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra
doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, şi întelege ca aşa va fi în
întreaga lume." (Staretul Nectarie dela Optina, începutul sec. XX)
Notă: dacă ereticii ar rămâne în Trupul Bisericii până la o condamnare sinodală, cum s-ar putea
ca, la un moment dat, Biserica să constea din numai 3 oameni? Un sinod e alcătuit din minim 5 ierarhi!

34. Contele Lev Tolstoi a hulit Sfintele Taine în scrierile sale, negând
caracterul lor haric, nu a venerat Biserica Ortodoxă ca Biserică a sa, a vorbit
de rău clerul, a afirmat că a-L venera pe Hristos şi a-L slăvi ca Dumnezeu este
blasfemie, spunând în acelaşi timp despre el însuşi: “Eu sunt în Dumnezeu şi
Dumnezeu este în mine”. Nu Biserica este Cea care l-a respins, izgonindu-l
din Sânul Ei, ci el însuşi a respins Biserica: Lev însuşi a căzut din Biserică
prin propria-i voie şi nu mai este fiu al Bisericii, ci ostil Ei. Toate
încercările clericilor de a dojeni pe fiul risipitor s-au arătat fără rod: în
mândria sa el s-a considerat mai deştept decât toţi, mai puţin supus greşelii
decât toţi ceilalţi, şi Biserica a făcut [astfel] o declaraţie relativ la căderea din
Biserica Ortodoxă Rusă a contelui Lev Tolstoi.
(din textul excomunicării lui Lev Tolstoi din Biserica Rusă) - trad. mea conf. [17]

35. Pentru aceasta şi Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut episcop al

Carhidonului, şi tot soborul cel dimprejurul său, cel de optzeci şi patru de
episcopi, ce s-au adunat în Carhidon, urmând apostolescului acestuia canon
care leapădă botezul ereticilor de obşte, încă şi apostolescului canon 68 celui
ce zice, că cei de eretici botezaţi sau hirotonisiţi, este cu neputinţă, a fi ori
creştini, ori clerici. Urmând ei zic, canoanelor acestora, au aşezat canon prin
care leapădă botezul ereticilor, şi al schismaticilor împreună. Dovedindu-o
aceasta, şi din alte multe scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea
apostolească: ,,Un Domn, o Credinţă, un botez” (Efeseni 4). Că dacă, zic ei,
una este soborniceasca biserică, şi unul este botezul cel adevărat, cum poate fi
adevărat botezul ereticilor, şi al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt
înlăuntru în biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres?
Iar de este adevărat botezul ereticilor şi al schismaticilor, şi este adevărat şi cel
al drept slăvitoarei şi al soborniceştii biserici, apoi nu este un botez, precum
Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviinţă.
(din Pidalion, nota 79 la tâlcuirea Canonului 46 Apostolic)

20
36. Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu
mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun
presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de
comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum
este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de
înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă,
Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă
numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au
pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii
lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe
sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit
de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care
propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică,
unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se
pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de
cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi.
Căci ei nu au osândit episcopi, ci falşi-episcopi şi falşi-învăţători, şi nu au
rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de
schisme şi de dezbinări.
(Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, anul 861)

21
 IV. Care este rolul sinoadelor relativ la erezie şi eretici

37. După ce s-au citit acestea, nu peste mult s-a cunoscut viclenia celor
ce le-au scris. Căci episcopii propunînd să se dea anatemei erezia ariană şi
celelalte erezii şi toţi consimţind cu aceasta, Ursachie şi Valens şi cei
împreună cu ei au refuzat; atunci s-a cunoscut că nu din sinceritate au scris
acestea, ci pentru abrogarea hotărîrilor de la Niceea, spre a introduce în locul
lor erezia cea cu nume urît. Mirîndu-se deci de cuvintele lor viclene şi de
intenţia lor murdară, au spus: «Noi nu ne-am întrunit aici pentru că avem
nevoie de o credinţă (căci avem în noi înşine credinţa cea sănătoasă), ci ca să
facem de ruşine pe cei ce se împotrivesc adevărului şi încearcă să aducă
învăţături noi. Dacă deci voi aţi scris acestea ca unii ce aţi început să credeţi
acum, încă nu sînteţi clerici, ci de abia începeţi să fiţi catehizaţi. Iar dacă
răspundeţi că sînteţi şi voi doi de acord cu intenţia cu care ne-am adunat, să
ne arătăm toţi de un cuget şi să dăm anatemei ereziile şi să păzim cele ale
Părinţilor, ca să nu se mai răspîndească pretexte pentru sinoade, odată ce s-
au adunat mai înainte cei de la Niceea şi au hotărît toate pentru Biserica
universală».
Episcopii, consimţind iarăşi toţi cu aceasta, cei mai înainte amintiţi au
refuzat din nou. În sfîrşit, cunoscând ei că aceia sînt nişte vicleni ignoranţi şi
mai degrabă eretici, au întărit toţi cu votul lor sinodul ce s-a ţinut la Niceea şi
au socotit că ajunge aceasta. Iar pe Ursachie şi Valens, pe Herminie, Auxentie,
Gaius, Demofil i-au declarat eretici şi depunîndu-i ca nefiind cu adevărat
creştini, ci arieni, au scris împotriva lor în limba romană următoarele, traduse
după putere în limba greacă: ....... "
(Sfântul Atanasie cel Mare - Epistola despre Sinoadele ce s-au ţinut la Rimini si Seleucia, PSB vol. 16, pg. 114)

38. Întrucât Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a indicat cu

însăşi gura Lui, şi ne-a avertizat prin Apostol cu privire la astfel de oameni,
noi în consecinţă fiind martori personali ai hulei lor, am anatematizat, după
cum am spus, pe toţi asemenea lor, declarându-i străini de credinţa şi
Biserica Sobornicească. Şi facem cunoscut aceasta pietăţilor voastre, mult
iubiţi si foarte onoraţi împreună-slujitori, astfel încât, de va avea vreunul
dintre ei îndrăzneala să se prezinte în faţa voastră, să nu-i primiţi, nici să vă
supuneţi dorinţei lui Eusebiu sau oricui vă va scrie în numele lui. Pentru că se
cuvine nouă creştinilor să întoarcem spatele oricui vorbeşte sau gândeşte ceva
împotriva lui Hristos, ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi pierzători de
22
suflete; şi nici măcar să nu le spunem "Doamne, ajută", ca să nu devenim
părtaşi la păcatele lor, după cum fericitul Ioan ne-a învăţat. Salutaţi-i pe fraţii
care sunt cu voi. Cei ce sunt alături de mine vă salută şi ei.
(Sfântul Alexandru, Arhiepiscopul Alexandriei, scrisoare catre Arhiepiscopul Constantinopolului, despre
anatematizarea şi excomunicarea lui Arie s.a. - NPNF2-04. Athanasius: Select Works and Letters pg. 269 pdf)
- trad. mea conf. [11]

39. Dar fiindcă înfuriat de tatăl lor diavolul "n-au cunoscut, nici n-au
priceput", după cum s-a scris (Ps. 81, 5), ci umblă în întuneric, să înveţe de la
binecredincioşia ta că această urîtă cugetare a lor este proprie lui Valentin,
lui Marcion şi lui Maniheu. Dintre aceştia, unii în loc de adevăr au introdus
aparenţa, iar alţii, despărţind cele nedespărţite, au tăgăduit că «Cuvîntul trup
S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi» (Ioan, 1, 14). Pentru ce deci, cugetînd ale
acestora, nu se fac şi moştenitorii numelor lor? Căci se cuvine să aibă şi
numele celor a căror urîtă cugetare o primesc, deci să se numească
valentinieni şi marcioniţi şi maniheişti. Dar poate, ruşinîndu-se de răul
miros al numelor****, vor putea să înţeleagă în ce adînc al necredinţei au
căzut. S-ar cuveni ca acestora nici să nu li se răspundă, după îndemnul
Apostolului: «Pe omul eretic după întîia şi a doua sfătuire, ocoleşte-l, ştiind
că unul ca acesta s-a abătut şi păcătuieşte, osîndindu-se pe sine însuşi» (Tit,
3, 10-11); mai ales că şi proorocul zice despre aceştia: «Nebunul va grăi cele
nebune şi inima lui va cugeta cele deşarte» (Isaia, 32, 6). Căci aceştia,
asemenea căpeteniei lor, umblă şi ei împrejur ca leii, căutînd să înghită pe
careva din cei simpli (1 Petru, 5, 8). De aceea am simţit trebuinţa să
răspundem evlaviei tale, ca învăţând fraţii iarăşi din sfatul tău, să dispreţuiască
şi mai mult deşarta vorbărie a acelora.
(Sfântul Atanasie cel Mare - PSB vol. 16, pag. 180)
**** - iată unul din rosturile condamnărilor sinodale nominale pentru eretici! - n.m.

40. Dacă un preot a subscris la necredinţa [eretică], dator este să se

pocăiască şi să plângă cu căldură ca să-i fie iertată necredinţa, dar să
liturghisească, nicidecum – chiar dacă nu pomeneşte nici un necredincos -, ci
să se oprească de la lucrarea sfinţită până va da Domnul şi va rândui
vremea unui sinod ortodox în care fiecare va lua cele vrednice după
judecata lui Dumnezeu. Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin
împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele
Taine până la unul sau doi ani. Căci s-a scris ci nu puteţi bea paharul
Domnului şi paharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa
Domnului şi de masa dracilor.
(Sfântul Teodor Studitul - Scrisoarea 40, "Fiului Naucratie", anul 816)

23
41. Dar, deşi el ar fi suferit această pedeapsă în mod just şi în conformitate
cu legile, totuşi, cu nădejdea că prin răbdarea noastră îndrăzneala lui va fi
înfrântă, am lăsat această hotărâre la latitudinea sfinţiei tale [papa Celestin].
Între timp, am întrerupt comuniunea cu ei şi i-am deposedat de orice putere
preoţească, astfel încât să nu mai poată face niciun rău prin părerile lor.
Pentru că pe cei ce în acest mod feroce, şi crud, şi necanonic sunt obişnuiţi să
se grăbească spre astfel de lucruri înfricoşătoare şi viclene, cum să nu fi fost
necesar să fie deposedaţi de puterile pe care [în fapt] nu le aveau, de a fi
capabili să facă rău.
(din scrisoarea trimisă de Sinodul III Ecumenic Papei Celestin al Romei
- din "The Seven Ecumenical Concils" pdf, pag. 595) - trad. mea conf. [15]

42. În primul rând ereticii, prin alegerea pe care au făcut-o, au sfârşit în

erezie şi în a se depărta de învăţătura Bisericii. Prin folosirea filosofiei ei s-au
opus teologiei şi Revelaţiei. În acest mod ei se arată a fi bolnavi şi în realitate
sunt tăiaţi dela Trupul Bisericii. Atunci excomunicarea are scopul de a vădi
ruperea ereticului de Biserică. Sfinţii Părinţi, prin această acţiune a lor,
confirmă starea deja existentă, şi, pe lângă aceasta, îi ajută pe creştini să se
ferească de boala ereziei.
( din: Mitr. Hierotheos Vlachos, “Despre Sinodiconul Ortodoxiei” )
- trad. mea conf. [19]

24
 V. Cei care spun că ereticii sunt în Biserică şi au Taine valide până la un
Sinod, invocând faptul că după unele Sinoade Ecumenice nu au avut lor
rehirotoniri sau rebotezări, nu înţeleg cum lucrează iconomia Bisericii

43. Aş dori de asemenea să precizez următoarele. Biserica Rusă din

Catacombe se raportează la ROCA [ROCOR] cu dragoste şi deplină încredere.
Cu toate acestea, un lucru ramâne de neînţeles pentru creştinii din catacombe:
ei nu pot pricepe de ce Biserica noastră, pentru care nu există niciun dubiu că
ierarhia sovietică L-a trădat pe Hristos şi este lipsită de har, primeşte în sânul
Ei clerici ai Bisericii sovietice păstrându-le poziţia de preot, fără a-i re-
hirotoni, ca şi cum aceştia ar avea deja Har. Şi cum clerul şi poporul primesc
Har dela ierarhie, iar aceasta a trădat Adevărul şi s-a dezbrăcat de Har, de
unde atunci au aceşti preoţi Har? Aceasta este gândirea celor care pun astfel
de întrebări.
Răspunsul este simplu. Biserica are autoritatea ca, în anumite cazuri, să
aplice principiul pogorământului iconomiei. Sfântul ierarh Vasile cel Mare
spunea că, pentru a nu depărta pe mulţi de Biserică, este necesar uneori să
îngădui pogorământul şi să nu aplici canoanele în toată acrivia lor. Când
Biserica noastră a acceptat în rândul Ei clerici romano-catolici pe poziţia
avută, Ea a acţionat conform acestui principiu. Iar Mitropolitul Antonie
[Khrapovitsky], lămurind această problemă, a precizat faptul că romano-
catolicii păstrează forma exterioară a hirotoniei încă din vremurile apostolice,
în vreme ce Harul, pe care biserica romano-catolică l-a pierdut, este
primit de cei care se unesc [cu Biserica] din plenitudinea Harului prezent
în Biserica Ortodoxă, chiar în momentul în care ei se unesc cu Aceasta.
"Forma este umplută de conţinut", spunea vlădica Antonie.
Exact în acelaşi fel, în ceea ce priveşte primirea clerului sovietic, aplicăm
principiul iconomiei. Şi îi primim pe clericii dela Moscova nu ca unii ce ar
avea Har, ci ca pe unii care Îl primesc prin însuşi actul unirii [cu Biserica
Ortodoxă]. Dar să recunoaştem biserica rău-făcătorilor ca purtătoare şi
depozitară a Harului, aceasta, desigur, nu putem face. Pentru că în afara
Ortodoxiei nu este Har, iar biserica sovietică s-a deposedat singură de Har.
(Mitr. Filaret de New-York, ROCOR - iulie 1980) - trad. mea conf. [8]

44. Trebuie însă să fim atenţi în special la fapta urîtă a «encratiţilor»

(sau rigoriştilor, n.tr.), pentru că spre a face cu neputinţă primirea lor în
Biserică ei au încercat să prevină primirea prin introducerea unui botez de tip
special, stricînd astfel însăşi tradiţia lui proprie. Deci socot că, întrucât nu s-a
primit despre ei nici o lămurire, ar trebui să respingem botezul lor, şi chiar
dacă va fi primit cineva de la ei Botezul, cînd vin la Biserică totuşi să-i
25
rebotezăm. Dar dacă aceasta ar fi o piedică pentru bunul mers al Bisericii
Capadochiei, ar trebui să ne întoarcem iarăşi la tradiţie şi să urmăm pe Părinţii
care au orînduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva vrînd să
le facem concesiuni la primirea Botezului, să fie cumva o piedică pentru cei
care se mîntuiesc, din pricina asprimii propunerii noastre. Iar dacă encratiţii
acceptă încă Botezul nostru, aceasta să nu ne încurce, căci nu sîntem obligaţi
să le întoarcem favorul, ci ne silim să urmăm exact prevederile canoanelor. În
orice caz, să se hotărască ca aceia care vin de la botezul lor să fie mirunşi în
faţa credincioşilor şi aşa să se apropie de taine. Pe de altă parte, eu ştiu că pe
fraţii Izois şi Satorninos, care erau encratiţi*****, i-am primit în scaunul
episcopal; din această pricină, sunt oprit a-i ţine despărţiţi de Biserică pe
cei care erau împreună cu ei [adică sub omoforul lor - n.m.], pentru că
primind pe episcopii lor [în comuniune] s-a statornicit un fel de canon
care îndreptăţeşte comuniunea [şi] cu ei.
(Sfântul Vasile cel Mare - Epistola 188, "Către Amfilohiu, despre canoane", PSB vol. 18 pg. 375-376)
- îndreptată dupa textul în engleză [9]
***** - encratiţii sunt o sectă apărută în secolul II, cu aprox. 200 de ani înainte de scrisoarea Sfântului Vasile cel
Mare, ca atare nu se pune problema ca cei din turma foştilor falşi-episcopi Izois si Satorninos să fi fost botezaţi.

45. Dat fiind că legislaţia bisericească a fost canonic lăsată nouă din trecut,
încă chiar din vremea apostolilor şi a celor de după aceştia, care sunt sfinţii
noştri părinţi şi dascăli, şi de asmenea de către cele şase sinoade Ecumenice, şi
de către sinoadele locale adunate spre binele ortodoxiei, arată că aceia care se
întorc dela orice erezie la dreapta credinţă şi la tradiţia Bisericii Soborniceşti
[Catolice] îşi pot denunţa propria erezie şi pot mărturisi dreapta credinţă, prin
urmare şi eu, Vasile, episcop de Ancyra, cerând să fiu unit cu Biserica cea
Sobornicească, şi către Adrian prea-sfinţitul Papă al Romei, şi către Tarasie
prea-fericitul Patriarh, şi către prea-sfinţitele scaune apostolice, adică
Alexandria, Antiohia şi Sfântul Oraş, şi de asemenea către toţi ierarhii şi
preoţii ortodocşi, fac această mărturisire scrisă a credinţei mele, şi v-o
încredinţez ca unora ce au primit putere prin autoritatea apostolică.
(pasaj din mărturisirea primului episcop iconoclast care s-a pocăit în faţa adunării Sinodului VII Ecumenic,
Vasile de Ancyra - din actele Sinodului VII Ecumenic) - trad. mea conf. [13]

Notă: la Sinodul VII Ecumenic majorităţii covârşitoare a ierarhilor iconoclaşti aflaţi în scaun la
vremea desfăşurării sinodului, care, iată, mărturiseau cu însăşi gura lor că nu erau în Biserică (ceea ce
afirma cu aproape 60 de ani înainte şi Sfântul Papă Grigorie al II-lea despre cei aflaţi în Patriarhia
Constantinopolului - vezi 25) şi cereau să fie (re-)uniţi cu Ea, li s-a permis să-şi păstreze scaunele
episcopale chiar şi numai în baza mărturisirii de credinţă făcută în faţa sinodalilor. Mai mult, toţi
creştinii aflaţi sub omoforul lor - respectiv majoritatea bizantinilor - au fost primiţi în comuniune cu
Biserica fără a fi botezaţi sau mirunşi. Scopul principal al Sinodului VII tocmai acesta a fost - aplicarea
iconomiei şi integrarea sutelor de mii de credincioşi bizantini în trupul Bisericii lui Hristos.

26
46. Dacă un preot a subscris la necredinţa [eretică], dator este să se
pocăiască şi să plângă cu căldură ca să-i fie iertată necredinţa, dar să
liturghisească, nicidecum – chiar dacă nu pomeneşte nici un necredincos -, ci
să se oprească de la lucrarea sfinţită până va da Domnul şi va rândui
vremea unui sinod ortodox în care fiecare va lua cele vrednice după
judecata lui Dumnezeu. Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin
împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele
Taine până la unul sau doi ani. Căci s-a scris ci nu puteţi bea paharul
Domnului şi paharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa
Domnului şi de masa dracilor.
(Sfântul Teodor Studitul, scrisoarea 294 – Lui Macarie egumenul)

Aşadar, un fals-episcop (romano-catolic, iconoclast, serghianist, etc) poate

fi primit în Biserică, prin iconomie, păstrându-i-se poziţia de episcop (fără a
fi rehirotonit). Mai mult, atunci când un astfel de fals-episcop (eretic sau
schismatic) revine la Ortodoxie împreună cu turma (exemplul dat de Sfântul
Vasile cel Mare, iconoclaştii, etc), cei care păstrează comuniunea cu acesta şi
după acest gest al lui de unire cu Biserica, sunt, prin iconomie, primiţi în
comuniune cu Biserica împreună cu episcopul lor fără a se pune problema
(re)botezării lor! Astfel de iconomii au aplicat şi Sinoadele în cazul în care
ereticii se pocăiesc şi cer să revină în sânul Bisericii, în sensul arătat şi de
Sfântul Teodor Studitul (vezi 46, şi 30 jos).

27
 VI. Împotriva unei erezii şi mai cumplite, şi anume aceea că, deşi în
afara Trupului Bisericii, preoţii sau arhiereii eretici ar putea cumva avea
totuşi Taine lucrătoare pâna la o condamnare sinodală. Cu alte cuvinte,
Dumnezeu nu lucrează prin eretici

47. Dăunătoare sunt şi celelalte învăţături ale lui, care faţă de tradiţiile şi
învăţăturile Părinţilor purtători de Dumnezeu de la cele şapte Sinoade stau atât
de departe încât numai Dumnezeu poate să le îndrepte. Cineva nu poate să
înteleagă cele spuse în alt loc decât dacă se află în vestita Romă, unde şi vede
fărădelegile acelora care se înaltă în mândrie şi se laudă că deţin scaunul
apostolic. Acolo, în Roma, el va vedea toate urâţeniile lor, vrednice de toată
lepădarea. Însă izvorul şi temelia tuturor relelor sunt născocirile cu privire la
Sfântul Duh, prin care au intrat toate celelalte rele. Şi acest lucru nu e de
mirare – o, preaînţeleptule Teodor! – căci aceia care au pierdut insuflarea
Mângâietorului, nu mai pot nici să teologhisească drept şi nici să alcătuiască
regulile credinţei.
Cum vor mai primi insuflarea Duhului aceia care Îl lipsesc pe Tatăl de
suflarea Lui, precum va fi arătat mai jos? Căci s-a spus: Duhul suflă unde
voieşte (Ioan 3, 8). Dar unde voieşte? Voieşte numai acolo unde Tatăl şi
Fiul, împreună cu El, sunt propovăduiţi drept şi slăviţi potrivit cu
cinstitele predanii ale Părinţilor purtători de Dumnezeu. Căci există o
singură voinţă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, la fel cum există o
singură Fiinţă şi putere, între voinţele Sfintei Treimi neexistând deosebire.
( Sfântul Maxim Grecul - Scrieri dogmatico-polemice, vol. 2, pdf, pag. 84)

48. În aceeaşi perioadă, căpetenia ismaeliţilor, o femeie cu numele de

Mavia, primind lumina cunoştinţei de Dumnezeu, "a cerut în fruntea neamului
său, ca arhiereu, pe un oarecare Moise, care pustnicea la hotarul dintre Egipt
şi Palestina. Primind cererea, împăratul Valens a poruncit ca acest minunat
bărbat să fie adus îndată la Alexandria, spre a primi acolo harul arhieresc,
fiindcă acest scaun era mai aproape.
Fiind adus Moise şi văzând că Luchie [episcopul] se pornise să-şi pună
mâinile peste el, a zis: «Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci
nu se pogoară Harul Sfântului Duh când îl chemi tu». Luchie însă a zis:
«De ce rosteşti cu bănuială acestea?». Iar Moise i-a răspuns: «Nu vorbesc
din bănuială, ci ştiu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că
lupţi împotriva dogmelor apostoleşti şi înveţi cele contrarii, ci la cuvintele de
hulă adaugi încă şi fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns
prin tine în adunările bisericeşti? Care dintre bărbaţii vrednici de laudă n-a

28
fost izgonit? Iar faptele îndrăznite de tine în toate zilele n-au lăsat oare în
umbră orice cruzime barbară?»"
(Străjerii Ortodoxiei, pag. 76)

49. Există unii oameni care se amăgesc singuri cu o interpretare lipsită de

orice temei a cuvintelor Mântuitorului: Unde sînt doi sau trei adunaţi în
numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). N-ar trebui să se
amăgească! Sunt falsificatori ai Evangheliei cei care avansează aceste cuvinte
dela sfârşitul unui pasaj, dar trec cu vederea ceea ce se află chiar înaintea lor.
Supun atenţiei doar o parte, dar omit în mod viclean pe cealaltă.
Ei extrag această propoziţie din contextul întregului paragraf tocmai
pentru că Biserica i-a tăiat dela trupul Ei. Căci Mântuitorul, învăţându-i pe
ucenicii Săi să petreacă în unitate şi pace, le-a spus: "iarăşi grăiesc vouă că,
dacă doi dintre voi se vor învoi pe pămînt în privinţa unui lucru pe care îl vor
cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sînt doi sau
trei adunaţi în numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 19-20),
arătând prin aceasta că preţuirea cea mai mare este acordată nu numărului
ridicat al celor ce se roagă ci consensului lor unanim.
Hristos a spus: "dacă doi dintre voi vor fi de acord pe pământ". A
acordat întâietate consensului unanim, dar premisa majoră prealabilă a fost
existenţa armoniei păcii. Ne-a învăţat că trebuie să ajungem cu credinţă şi
fermitate la înţelegere. Cum atunci ar putea fi posibil ca El să ajungă la
înţelegere cu cineva care nu este de acord cu însuşi trupul Bisericii, cu
soborniceasca frăţietate? Cum ar putea ca doi sau trei să fie adunaţi în
numele lui Hristos când aceştia sunt hotărâţi să se rupă de Hristos şi
Evanghelia Sa?
Fapt este că nu noi am plecat dintre ei, ci ei [novaţienii] dintre noi. Ei au
părăsit izvorul şi sursa adevărului născocind erezii şi schisme în procesul de a-
şi întemeia locaşuri diferite de adunare, separate de cele ale noastre. Dar
Domnul vorbeşte despre Biserica Sa, şi vorbeşte celor ce sunt în Biserică.
Condiţia pusă de El este ca, chiar dacă sunt numai doi sau trei, aceştia trebuie
să fie de-un cuget. Conform celor pe care le-a poruncit şi învăţat, numai dacă
doi sau trei s-au adunat şi se roagă în deplină înţelegere, ei vor putea să
primească ceea ce cer dela atotputernicul Dumnezeu. Unde sînt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, spune El, sînt şi Eu în mijlocul lor. Desigur, cu cei
care au o simplitate sfântă, şi între care este pace, şi care au frică de
Dumnezeu şi respectă poruncile lui Dumnezeu. Sunt de acord numai cu
faptul că El afirmă a fi cu aceştia doi sau trei. În acest fel a fost şi cu cei
trei tineri din cuptor: pentru că ei au rămas în sfântă simplitate în faţa lui
Dumnezeu şi într-un singur cuget între ei, Dumnezeu i-a ţinut în viaţă cu
29
suflarea de rouă în vreme ce treceau prin mijlocul flăcărilor ce-i înconjurau
(Dan 3:49 LXX). În acelaşi fel El însuşi a fost şi cu cei doi Apostoli în
închisoare (Fapte 5.19-21): datorită sfintei lor simplităţi şi a faptului că erau
de-un cuget, El însuşi, lacătele celulelor descuiate fiind, i-a aşezat din nou în
piaţă astfel încât să poată să rostească mulţimii cuvântul pe care obişnuiau să-l
propovăduiască cu credinţă. Astfel, atunci când Cel ce a întemeiat Biserica
enunţă în învăţăturile sale cuvintele: "Unde sînt doi sau trei adunaţi în
numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor", El nu face deosebire între aceste
persoane şi Biserică. Mai degrabă condamnă pe cei având rea credinţă pentru
vrajba lor şi laudă cu însăşi vocea Sa pentru pacea lor pe cei ce păstrează
dreapta credinţă. Hristos ne arată că El însuşi este mai degrabă cu doi sau trei
ce se roagă împreună într-un cuget decât cu majoritatea care este în dezacord,
şi că mai mult se poate obţine prin rugăciunea celor puţini făcută în armonie
decât prin rugăciunea discordantă a multora.
(Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Unitatea Bisericii) - trad. mea conf. [12]

50. Dar Dumnezeu este mai puternic decît diavolul şi nu-i va părăsi
niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, pînă la sfîrşitul
veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri,
ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte Harul şi desparte de
Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe
eretic, încît „să-ţi fie ca un păgîn şi un vameş” (Matei 18, 17).
(Sfîntul Anatolie cel Tînăr de la Optina, sec. XX)

30
 VII. Cei aflaţi în comuniune cu ereticii nu se află (nici ei) în Trupul
Bisericii, ci în afara Lui
(deşi acest lucru rezultă limpede din destule citate anterioare, adaug totuşi câteva
dedicate acestui adevăr)

51. Fraţi şi părinţi, scurt este cuvântul îndemnului nostru, cei săraci în faptă
şi cuvânt. Totuşi trebuie să vă îndemn şi să vă trezesc duhovniceşte atât cât
îmi stă în putere. Căci dacă cei ce aleargă în stadion au nevoie de strigătul
celor ce-i însoţesc şi dacă cei ce luptă în războaie au nevoie de îndemnul
tovarăşilor de arme, cu cât mai mult voi, cei ce v-aţi ridicat la război împotriva
vrăjmaşilor nevăzuţi, aveţi nevoie să fiţi unşi pentru luptă prin cuvinte de
îndemn şi să fiţi desăvârşiţi în duhul. Lupta voastră nu este o singură zi, ci
pentru toată viaţa. şi pentru cei ce biruiesc, cununa nespusă a nestricăciunii.
Iar pentru cei biruiţi, ocara ruşinii fără de sfârşit. Dar fie să nu pătimim
aceasta, fraţilor, nici să fim ruşinaţi din nădejdea noastră. Ci printr-o
stăruitoare luare-aminte şi luptă înverşunată să purtăm biruinţă, cu ajutorul lui
Dumnezeu, împotriva diavolului. Ştiţi că şi cei ce luptă după trup sunt deplini
treji. Căci spun că li se schimbă feţele şi par să fie alţii prin cugetul concentrat
şi prin tăria minţii. Nu-şi mai amintesc în acest ceas de femeie, sau de copii,
sau de părinţi, sau de fraţi, şi de nimic altceva dintre toate. Ci şi mintea lor, şi
cugetul, şi trupul este prezent la război. Aceleaşi dispoziţii trebuie să avem şi
noi după omul cel dinlăuntru [1 Cf. Ef. 3, 16.], şi să nu avem nici o teamă de
cei potrivnici. Ci să ne stârnim prin râvnă şi să ne înfierbântăm cu duhul [2 Cf.
Rom. 12, 11.], ca nişte buni soldaţi ai lui Hristos. Căci astfel văzându-ne pe
noi, potrivnicii noştri vor ezita să ne atace. Dar dacă ne vor vedea temători şi
şovăitori, îndată tinzând arcurile vor răni sufletul nostru prin cugetele
neleguite, ca nişte săgeţi. Dar nici aşa nu trebuie să deznădăjduim, ci trebuie
să ne însănătoşim iarăşi prin pocăinţă, şi iarăşi trebuie să luptăm, şi aceasta
pururea. Căci aşa este războiul nevăzut revărsat peste toată lumea. Şi, dacă
vreţi, ridicaţi ochii minţii voastre şi vedeţi pământul cel de sub cer rănit de
asemenea răni. Căci balaurul nu-i trece prin sabia lui numai pe necredincioşi şi
eretici, nici numai pe curvari şi adulteri şi pe cei ce lucrează asemenea fapte
necuvioase, ci şi pe cei care cu nepăsare sunt în comuniune cu aceştia,
dacă este adevărat cuvântul: Cel ce se atinge de smoală se va mânji şi cel
care se însoţeşte cu cel trufaş va fi asemenea lui [3 Înţ. Sir. 13, 1.]. Pentru
care şi acum aducem învinuire, fiindcă pe unul care făţărnicea Ortodoxia, dar
se împărtăşea de erezie în toate, l-am oprit să fie pomenit de un ortodox în
sfintele pomeniri de la dumnezeiasca mistagogie. Căci dacă ar fi apucat măcar
31
la moarte, prin mărturisire, să dobândească Sfintele Taine, ar fi putut
ortodoxul să facă pomenire pentru el. Dar fiindcă a murit fiind în comuniune
cu erezia, cum este cu putinţă să fie aşezat unul ca acesta în comuniune
ortodoxă? Căci spune Sfântul Apostol: Paharul binecuvântării, pe care-l
binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe
care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un
trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine [4 I Cor. 10, 16-
17.]. Aşadar, în mod corespunzător, şi comuniunea cu ereticul este
împărtăşire din pâinea şi paharul părţii potrivnice. Şi îi face pe cei ce se
împărtăşesc din ele un trup străin de Hristos. Fiindcă nu este nici o
împărtăşire între lumină şi întuneric, nici însoţire între dreptate şi fărădelege,
nici înţelegere între templul lui Dumnezeu şi idoli, precum a strigat acelaşi
Apostol în altă parte. Dar pentru unii ca aceştia trebuie să plângem şi să ne
rugăm pentru cei care încă trăiesc, ca să scape aceştia din mrejele diavolului.
Iar pentru noi înşine trebuie să mulţumim că ne-a ales pe noi Dumnezeu dintru
început spre mântuire, întru sfinţirea duhului, şi întru credinţa adevărului, spre
a-I sluji Lui în credinţa ortodoxă până la prezenta mărturisire, pe care
săvârşind-o fără prihană şi fără reproş, să ne învrednicească de Împărăţia Lui
cerească, în Însuşi Hristos, Dumnezeu nostru, Căruia fie slava şi puterea,
împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Teodor Studitul - Catehezele mici, ed. Doxologia, 2018, pg. 503-505 - Cateheza 129)

52. Dorinţa mea, precum şi rugămintea şi sfatul meu către voi, iubiţi fraţi,
este ca nimeni dintre voi, dacă e cu putinţă, să nu piară, şi ca mama noastră
[Biserica] să îmbrătişeze bucuroasă la sânul Ei trupul cel unul al celor ce sunt
în acord. Dacă, totuşi, sfatul nostru folositor nu poate să-i întoarcă pe calea
mântuirii pe anumiţi conducători ai neîntelegerilor şi instigatori la vrajbă
[eretici si schismatici - n. m.], să-i eliberăm măcar pe ceilalţi din cursele acelora.
Este foarte probabil ca conducătorii să persiste în nebunia lor oarbă şi
încăpăţănată. Dar putem elibera restul, care în mod evident se află sub
influenţa felului lor simplu, ori conduşi de greşeala acelora, ori înşelaţi prin
cine ştie ce alte metode viclene ale unui subterfugiu înşelător.
Izbăviţi-le paşii de cărările pe care rătăcesc. Mărturisiţi cărarea cea dreaptă
a căii cereşti. Apostolul ne povăţuieşte: Fraţilor, vă poruncim în numele
Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de
rînduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (2, Tes. 3, 6). Iar în
altă parte: Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru aceasta
vine mînia lui Dumnezeu peste fiii neascultători. Deci să nu vă faceţi părtaşi
cu ei (Efes. 5, 6-7).

32
 Trebuie să vă depărtaţi de făcătorii de rele, sau cel puţin să-i evitaţi. Cel
care primeşte compania celor ce umblă pe cărări greşite şi care
progresează pe calea greşelii şi a vinovăţiei, rătăcind dela calea cea
dreaptă, va fi el însuşi găsit vinovat de aceleaşi lucruri.
(Sfântul Ciprian al Cartaginei - Cartea despre unitatea Bisericii) - trad. mea conf. [10]

53. Toate ereziile s-au abătut de la adevăr şi şi-au născocit vreo aiureală
vădită arătând tuturor, de mult, lipsa de evlavie. Căci e vădit că cei ce le-au
născocit "au ieşit dintre noi", precum a scris fericitul Ioan (I Ioan, 2, 20).
Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost si nici nu sunt nici acum cu noi. De
aceea, precum a zis Mîntuitorul, "neadunînd cu noi, risipesc" (Luca, 11, 23) cu
diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei
şi să-i ducă la moarte împreună cu ei.
(Sfântul Atanasie cel Mare - PSB vol 15, pag. 157)

54. Şi este drept, cuvioase părinte, ca întru toate să fii iubitor de Dumnezeu,
precum îţi este numele, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de
Aur nu numai pe eretici îi dovedeşte cu mare şi puternic glas ca duşmani ai lui
Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.
(Sfântul Teodor Studitul - Epistola 39, Egumenului Teofil)

33
 VIII. CONCLUZII

Cred că din textele prezentate putem spune fără să greşim că învăţătura

autentică a Bisericii lui Hristos în ceea ce priveşte pe eretici, respectiv ceea ce
au crezut "toţi, în toate timpurile şi în toate locurile" despre acestea, este
următoarea:

a) Biserica lui Hristos este în primul şi în primul rând acolo unde este
păstrată credinţa cea sobornicească (universală sau catolică). Despre
canonicitate şi succesiune apostolică nu putem vorbi decât în interiorul
Bisericii - în afara Ei aceste noţiuni devin golite de sens (rămâne cel mult
formalismul). A spune că Biserica este înainte de toate acolo unde există
succesiune apostolică canonică, fără a înţelege că această canonicitate este
doar părută, nu şi reală, dacă adevărurile credinţei soborniceşti nu sunt
păstrate, este un legalism mai urât mirositor decât cel al fariseilor şi
cărturarilor.

b) Ereticul, de sine însuşi osândit fiind, nu se află în trupul tainic al

Bisericii lui Hristos, de unde s-a scos prin propria-i îndărătnicie - el se poate
afla (cel mult), pentru o vreme, în instituţia văzută a Bisericii, dar nu poate fi
vorba, preot sau arhiereu dacă este, să aibă Taine valide. Ereticul este în mod
automat şi schismatic (chiar dacă nu neapărat şi în mod văzut, tocmai aici e
marea problemă), în timp ce reciproca nu este bineînţeles adevărată. Cei care
învaţă să ne ferim cât putem de întreruperea comuniunii cu ereticii ca să nu
"rupem" (sau să nu ne "rupem de") Biserica, sunt ei înşişi eretici prin ceea ce
afirmă, întrucât nu înţeleg un fenomen cât se poate de simplu: creştinul rupe
comuniunea cu ereticul tocmai pentru că refuză să participe la schisma pe care
acesta începe să o provoace încă din momentul în care îşi expune erezia cu
capul descoperit, [creştinul] căutând astfel să rămână în Biserică cea
Sobornicească şi Apostolească, împreună cu toţi Sfinţii!

c) întreruperea comuniunii cu ereticii se face pentru simplul motiv că ei nu

mai sunt în Biserică. În acest fel, graniţele văzute ale Bisericii se păstrează, în
măsura în care este posibil, cât mai aproape de cele nevăzute ale trupului
tainic. De asemenea, având în vedere că ereticii şi cei rămaşi în comuniune cu
ei sunt implicit şi schismatici, cei care rup comuniunea cu ereticii încearcă
tocmai să stăvilească fluxul de credincioşi care riscă să iasă în masă din trupul
Bisericii, aşezând un "gard" între ei şi eretici. Căci tocmai asta au vrut să
spună sinodalii la sfârşitul canonului 15 Constantinopol: "Căci ei nu au
osândit episcopi, ci falşi-episcopi şi falşi-învăţători, şi nu au rupt cu schismă
34
unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de
dezbinări." Învăţăturile moderne, cum că întreruperea comuniunii cu ereticii
este opţională până îi condamnă un sinod, până atunci ei fiind "mădulare
bolnave" ale Bisericii, că ar exista o la fel de opţională îngrădire "preventivă"
sau "de alarmare" faţă de cei ce sunt doar "potenţial eretici" (vezi aici
noţiunea de "sinod în rezistenţă" al unor vechi calendarişti greci), căci numai
un mare sinod pan-ortodox ar putea stabili dacă sunt eretici sau nu, şi altele
asemenea, nu sunt decât născociri şi sofisticării arhiconice de secol XX (vezi
kiprianismul, poziţia duplicitară a ROCOR, etc), menite să ajute la zidirea
bisericii lui antihrist.

d) În cazul ereziei şi ereticilor, sinoadele au următoarele roluri:

- trâmbiţează în adunare mare faptul că un pericol de moarte a apărut
printre creştini - erezia în cauză, erezie de care trupul Bisericii este deja
conştient, căci Capul Bisericii este Hristos Însuşi. Erezie care îţi este fatală
duhovniceşte nu numai dacă o mărturiseşti explicit, ci şi prin rămânerea într-o
comuniune vinovată (chiar şi numai din frică) cu ereticii.

- pot menţiona în hotărârile lor şi numele începătorilor unei erezii, dar

acest lucru este opţional (dar des practicat), şi se face pentru a încerca ca prin
"răul miros al numelor" să ruşineze pe aderenţii ereziilor, arătându-le că
credinţa lor nu vine dela Hristos ci dela oameni. Nominalizarea capilor unei
erezii într-o hotărâre sinodală reprezintă, în ceea ce-i priveşte, şi o constatare
(declarare) şi atenţionare publică a faptului că aceştia (şi cei în comuniune cu
ei) sunt rupţi de Biserică şi vrăjmaşi ai Lui Dumnezeu, neînsemnând
nicidecum că până la emiterea hotărârii sinodale respectivii, dimpreună cu
aderenţii lor, ar fi fost în Biserică sau ar fi avut Har şi Taine.

- scot din instituţia văzută a Bisericii pe eretici, deposedându-i de

preoţia pe care o aveau "numai cu numele, nu şi în realitate", pentru ca aceştia
să nu mai poată să facă rău printre credincioşi, răspândind prin faptă şi cuvânt
otrava învăţăturii lor. Din nou, nicidecum nu se pune problema ca aceşti
eretici să fi avut Har şi Taine până la respectiva decizie sinodală - n-are nicio
legătură cu subiectul. Sinoadele omeneşti nu sunt instituţii (infailibile) care
administrează pe Duhul după bunul plac, ca şi cum l-ar ţine într-o colivie,
obligându-l să sufle până când şi unde Îi dictează ele - căci, nu-i aşa, "Duhul
suflă unde voieşte". Sinoadele administrează Biserica, dar nu pot aduce nimic
nou în materie de credinţă, întrucât "nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut
vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul
Bisericii". Aşadar, trupul Bisericii, care la un moment dat poate consta chiar şi
35
numai din 3 ortodocşi, este cel care validează sau nu, din punct de vedere
dogmatic, hotărârile sinoadelor, fie ele chiar şi Ecumenice. Această învăţătură,
care spune că ereticii ar avea Har şi Taine până la o condamnare sinodală, este
una dintre formele fariseismului pseudo-creştinilor de astăzi.

- aplică iconomia în cazul în care unii eretici cer a fi reprimiţi în

Biserică, putând, în cazul preoţilor sau episcopilor, să hotărască primirea lor
pe aceeaşi poziţie ce anterior era doar părelnică (pe care o deţineau numai cu
numele, nu şi în realitate, ei fiind eretici şi în afara trupului Bisericii), fără ca
aceasta să presupună botez, mirungere, hirotonie, etc, eventual dimpreună cu
turmele păstorite de aceştia.

36
Texte în engleză folosite pentru traduceri şi îndreptări:

[1]. I have often then inquired earnestly and attentively of very many men eminent for
sanctity and learning, how and by what sure and so to speak universal rule I may be able
to distinguish the truth of Catholic faith from the falsehood of heretical pravity; and I
have always, and in almost every instance, received an answer to this effect: That whether
I or any one else should wish to detect the frauds and avoid the snares of heretics as they
rise, and to continue sound and complete in the Catholic faith, we must, the Lord helping,
fortify our own belief in two ways; first, by the authority of the Divine Law, and then, by
the Tradition of the Catholic Church.
But here some one perhaps will ask, Since the canon of Scripture is complete, and
sufficient of itself for everything, and more than sufficient, what need is there to join with
it the authority of the Church’s interpretation? For this reason,—because, owing to the
depth of Holy Scripture, all do not accept it in one and the same sense, but one
understands its words in one way, another in another; so that it seems to be capable of as
many interpretations as there are interpreters. For Novatian expounds it one way,
Sabellius another, Donatus another, Arius, Eunomius, Macedonius, another, Photinus,
Apollinaris, Priscillian, another, Iovinian, Pelagius, Celestius, another, lastly, Nestorius
another. Therefore, it is very necessary, on account of so great intricacies of such various
error, that the rule for the right understanding of the prophets and apostles should be
framed in accordance with the standard of Ecclesiastical and Catholic interpretation.
Moreover, in the Catholic Church itself, all possible care must be taken, that we
hold that faith which has been believed everywhere, always, by all. For that is truly and in
the strictest sense “Catholic,” which, as the name itself and the reason of the thing
declare, comprehends all universally. This rule we shall observe if we follow universality,
antiquity, consent. We shall follow universality if we confess that one faith to be true,
which the whole Church throughout the world confesses; antiquity, if we in no wise
depart from those interpretations which it is manifest were notoriously held by our holy
ancestors and fathers; consent, in like manner, if in antiquity itself we adhere to the
consentient definitions and determinations of all, or at the least of almost all priests and
doctors.
What then will a Catholic Christian do, if a small portion of the Church have cut
itself off from the communion of the universal faith? What, surely, but prefer the
soundness of the whole body to the unsoundness of a pestilent and corrupt member?
What, if some novel contagion seek to infect not merely an insignificant portion of the
Church, but the whole? Then it will be his care to cleave to antiquity, which at this day
cannot possibly be seduced by any fraud of novelty.
But what, if in antiquity itself there be found error on the part of two or three men,
or at any rate of a city or even of a province? Then it will be his care by all means, to
prefer the decrees, if such there be, of an ancient General Council to the rashness and
ignorance of a few. But what, if some error should spring up on which no such decree is
found to bear? Then he must collate and consult and interrogate the opinions of the
ancients, of those, namely, who, though living in divers times and places, yet continuing
in the communion and faith of the one Catholic Church, stand forth acknowledged and
approved authorities: and whatsoever he shall ascertain to have been held, written, taught,

37
not by one or two of these only, but by all, equally, with one consent, openly, frequently,
persistently, that he must understand that he himself also is to believe without any doubt
or hesitation…….
But some one will say, perhaps, Shall there, then, be no progress in Christ’s
Church? Certainly; all possible progress. For what being is there, so envious of men, so
full of hatred to God, who would seek to forbid it? Yet on condition that it be real
progress, not alteration of the faith. For progress requires that the subject be enlarged in
itself, alteration, that it be transformed into something else. The intelligence, then, the
knowledge, the wisdom, as well of individuals as of all, as well of one man as of the
whole Church, ought, in the course of ages and centuries, to increase and make much and
vigorous progress; but yet only in its own kind; that is to say, in the same doctrine, in the
same sense, and in the same meaning…….
Therefore, whatever has been sown by the fidelity of the Fathers in this husbandry
of God’s Church, the same ought to be cultivated and taken care of by the industry of
their children, the same ought to flourish and ripen, the same ought to advance and go
forward to perfection. For it is right that those ancient doctrines of heavenly philosophy
should, as time goes on, be cared for, smoothed, polished; but not that they should be
changed, not that they should be maimed, not that they should be mutilated. They may
receive proof, illustration, definiteness; but they must retain withal their completeness,
their integrity, their characteristic properties…….
For if once this license of impious fraud be admitted, I dread to say in how great
danger religion will be of being utterly destroyed and annihilated. For if any one part of
Catholic truth be given up, another, and another, and another will thenceforward be given
up as a matter of course, and the several individual portions having been rejected, what
will follow in the end but the rejection of the whole? On the other hand, if what is new
begins to be mingled with what is old, foreign with domestic, profane with sacred, the
custom will of necessity creep on universally, till at last the Church will have nothing left
untampered with, nothing unadulterated, nothing sound, nothing pure; but where formerly
there was a sanctuary of chaste and undefiled truth, thenceforward there will be a brothel
of impious and base errors. May God’s mercy avert this wickedness from the minds of his
servants; be it rather the frenzy of the ungodly.
But the Church of Christ, the careful and watchful guardian of the doctrines
deposited in her charge, never changes anything in them, never diminishes, never adds,
does not cut off what is necessary, does not add what is superfluous, does not lose her
own, does not appropriate what is another’s, but while dealing faithfully and judiciously
with ancient doctrine, keeps this one object carefully in view,—if there be anything which
antiquity has left shapeless and rudimentary, to fashion and polish it, if anything already
reduced to shape and developed, to consolidate and strengthen it, if any already ratified
and defined, to keep and guard it. Finally, what other object have Councils ever aimed at
in their decrees, than to provide that what was before believed in simplicity should in
future be believed intelligently, that what was before preached coldly should in future be
preached earnestly, that what was before practised negligently should thenceforward be
practised with double solicitude? This, I say, is what the Catholic Church, roused by the
novelties of heretics, has accomplished by the decrees of her Councils,—this, and nothing
else,—she has thenceforward consigned to posterity in writing what she had received

38
from those of olden times only by tradition, comprising a great amount of matter in a few
words, and often, for the better understanding, designating an old article of the faith by
the characteristic of a new name.
(“Vincent of Lérins on Catholic Faith and 'Heresy' - Latin Text with English translation” - from Commonitorium,
2. 4 - 3. 8 and 23. 54 - 58
- link: https://earlychurchtexts.com/public/vincent_of_lerins_on_catholic_faith_and_heresy.htm )

[2]. “But under the Apostles,” you will say, “no one was called Catholic!” So be it. It
may have been so. Allow even that. After the Apostles, however, heresies burst forth and
were striving under various names to tear into pieces and divide the Dove and the Queen
of God. Then did not the apostolic people require a name of their own, whereby to mark
the unity of the people who were uncorrupted, lest the error of some should tear limb
from limb the undefiled virgin of God? Was it not appropriate that the chief head should
be distinguished by its own peculiar term? Suppose, this very day, I entered a populous
city. When I had found Marcionites, Apollinarians, Cataphrygians, Novatians, and others
of the kind who call themselves Christians, by what name should I recognize the
congregation of my own people, unless it were called Catholic? Come tell me, who gave
so many names to the other peoples? Why have so many cities, so many nations, each
their own description? The man who asks the meaning of the Catholic name will he be
ignorant himself of the cause of his own name if I shall ask its origin? How was it
delivered to me? Certainly that which has stood through so many ages was not borrowed
from man. This name “Catholic” sounds not of Marcion, nor of Apelles, nor of
Montanus, nor does it claim heretics as its authors.... And yet, my brother, do not be
troubled. Christian is my first name; Catholic is my surname. The former gives me an
identity, the latter distinguishes me. By the one I am approved; by the other I am marked.
Lastly we should give an account of the word Catholic, and draw it out from the Greek.
“Catholic” means “everywhere one,” or (as learned men think) “obedience in all,” that is,
in all the commands of God. Thus the Apostle says, “whether you are obedient in
everything” (2 Corinthians 2:9).... Therefore he who is a Catholic is obedient. He who is
obedient is a Christian. And thus the Catholic is a Christian. So our people, when named
Catholic, are separated by this name from the heretical name."
(Sfântul Pacian al Barcelonei - adapted from Pacian’s “Letter 1: On the Catholic Name,” translated by C. H.
Collyns in The Extant Works of S. Pacian - London: Rivington, 1842)

[3]. We believe to be members of the Catholic Church all the Faithful, and only
the Faithful ; who, forsooth, having received the blameless Faith of the Saviour Christ,
from Christ Himself, and the Apostles, and the Holy Ecumenical Synods, adhere to the
same without wavering; although some of them may be guilty of all manner of sins. For
unless the Faithful, even when living in sin, were members of the Church, they could not
be judged by the Church. But now being judged by her, and called to repentance, and
guided into the way of her salutary precepts, though they may be still defiled with sins,
for this only, that they have not fallen into despair, and that they cleave to the Catholic
and Orthodox faith, they are, and are regarded as, members of the Catholic Church.
(The Acts and Decrees of the Synod of Jerusalem, holden under Dositheus, Patriarch of Jerusalem in 1672
- translated from the Greek by J.N.W.B. Robertson, London 1899 - pdf, pg. 130)

39
[4]. "Forasmuch as many persons have come to your Reverence seeking
confirmation of their faith, and therefore you have affectionately asked me to put forth a
brief definition and rule of my opinion, I therefore write to your Reverence, what indeed
you knew before, that I never have and never can honour anything above the Nicene
Faith, that of the Holy Fathers who met there to destroy the Arian heresy; but am, and by
God’s help ever will be, of that faith; completing in detail that which was incompletely
said by them concerning the Holy Ghost; for that question had not then been mooted,
namely, that we are to believe that the Father, Son, and Holy Ghost are of one Godhead,
thus confessing the Spirit also to be God. Receive then to communion those who think
and teach thus, as I also do; but those who are otherwise minded refuse, and hold
them as strangers to God and the Catholic Church. And since a question has also been
mooted concerning the Divine Assumption of humanity, or Incarnation, state this also
clearly to all concerning me, that I join in One the Son, who was begotten of the Father,
and afterward of the Virgin Mary, and that I do not call Him two Sons, but worship Him
as One and the same in undivided Godhead and honour. But if anyone does not assent to
this statement, either now or hereafter, he shall give account to God at the day of
judgment."
(Saint Gregory Nazianzen, The Second Letter to Cledonius - Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian
Church, Philip Schaff and Henry Wace, vol. VII, page 443 - 1894)

[5] And on the same day about nightfall, Troilus the patrician and Sergius Eucratas,
the one in charge of the royal table, came to the old man [Saint Maximus], the servant of
God, and when they had sat down they ordered him, too, to sit, and said to him: “Tell us,
lord Father, about the doctrinal dispute which took place between you and Pyrrhus in
Africa and Rome, and what words you used to convince him to anathematise his own
teaching and to agree to yours.’
And he recounted to them in order everything that his memory had stored up. And he
said this: ‘I don’t have a teaching of my own, but the common one of the Catholic Church.
I mean that I haven’t initiated any expression at all that could be called my own
teaching.’
And at the end of his entire account they said to him: ‘Aren’t you in communion with
the throne of Constantinople?’
And he said: ‘No, I'm not.’
‘What’s the reason that you’re not in communion?’ they asked.
He answered: 'They rejected the four holy synods through the "Nine Chapters" which
came into being in Alexandria [monoenergistic compromise of year 633], and through the
Ekthesis which came into being in this city by Sergius [year 638], and through the Typos
which was published recently in the sixth indiction [year 648]. What they proclaimed as
teaching through the Chapters, they condemned through the Exthesis; and what they
proclaimed as teaching through the Exthesis, they cancelled through the Typos; and they
condemned themselves as many times [cf. Encyclical Letter of Pope Martin]. Those,
therefore, who passed judgement on themselves and the Romans and were condemned
subsequently at the synod which took place in the eighth indiction [Lateran Council of
649] and were stripped of the priesthood — what kind of liturgy can they celebrate, or
what kind of Spirit can come upon [liturgies] celebrated by such people?’
40
 (Maximus the Confessor and his Companions, Documents from Exile - edited and translated by Pauline Allen and Bronwen
Neil, Oxford University Press 2004 - page 61 - pdf sau link:
https://books.google.ro/books?id=Xq8DujoXVOoC&pg=PA61&lpg=PA61&dq=%22And+on+the+same+day+about+night-
fall,+Troilus+the+patrician%22&source=bl&ots=dEwWYn67MX&sig=D-
wSUq2NSBozbZFukyPMk5as_2A&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwizlJe49tbeAhWsAMAKHV8iCuAQ6AEwAHoECAA-
QAQ#v=onepage&q=%22And%20on%20the%20same%20day%20about%20nightfall%2C%20Troilus%20the%20patri-
cian%22&f=false )

[6]. But we, as we told you before, are, by the Grace of God, about entering on a
journey to the interior of the West on behalf of those who there are seeking Baptism. For
though I sent them Bishops and Clerks of our Holy Church, their Princes are not inclined
to submit to be baptized by them, desiring that I myself should undertake the work.
Wherefore, by the Grace of God, we are getting ourselves ready for the journey, that we
may incur no censure of apathy and carelessness. May God give thee [emperor Leon]
understanding and repentance to turn to the truth which thou hast forsaken, and may He
again bring back His poor people to Christ the One Shepherd, and to the one
sheepfold of Orthodox Churches and Priests. And may the Lord Our god give peace to
all the world, now and for ever and ever. Amen.
(Pope Saint Gregory the IInd, second Letter to Emperor Leo
- link: https://nftu.net/letters-of-pope-st-gregory-ii-731-to-emperor-leo-against-heresy-of-iconoclasm/ )

[7]. In fact, it is not we [ROCOR] who are schismatic, but all those who follow the spirit
of these times and by that act cut themselves off from the One, Holy, Catholic, and
Apostolic Church, apostatizing from the apostolic faith, from the faith of the Fathers,
from the Orthodox faith, which established the whole world.
(Archbishop Averky of Jordansville - Orthodox Life, Vol. 25, No. 3 (May-June, 1975), pp. 4-8
- link: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/averky_terms.aspx )

[8]. I should also like to note the following. The Catacomb Church in Russia relates to
the Church Abroad with love and total confidence. However, one thing is
incomprehensible to the Catacomb Christians: they can't understand why our Church,
which realizes beyond a doubt that the Soviet hierarchy has betrayed Christ and is no
longer a bearer of grace, nevertheless receives clergy of the Soviet church in their existing
orders, not re-ordaining them, as ones already having grace. For the clergy and flock
receive grace from the hierarchy, and if it [the hierarchy] has betrayed the Truth and
deprived itself of grace, from where then does the clergy have grace? It is along these
lines that the Catacomb Christians pose the question.
The answer to this is simple. The Church has the authority in certain cases to employ
the principle of economia condescension. The hierarch Saint Basil the Great said that, in
order not to drive many away from the Church, it is necessary sometimes to permit
condescension and not apply the church canons in all their severity. When our Church
accepted Roman Catholic clergy in their orders, without ordaining them, she acted
according to this principle. And Metropolitan Anthony [Khrapovitsky], elucidating this
issue, pointed out that the outward form successive ordination from Apostolic times that
the Roman Catholics do have; whereas the grace, which the Roman Catholic church has
lost, is received by those uniting [themselves to the Church] from the plenitude of grace
present in the Orthodox Church, at the very moment of their joining. "The form is filled
with content", said Vladyka Anthony.

41
 In precisely the same manner, in receiving the Soviet clergy, we apply the principle of
economia. And we receive the clergymen from Moscow not as ones possessing grace, but
as ones receiving it by the very act of union. But to recognize the church of the evil-doers
as the bearer and repository of grace, that we cannot do, of course. For outside of
Orthodoxy there is no grace; and the Soviet church has deprived itself of grace.
(Mitr. Filaret de New-York, ROCOR - scrisoare din iulie 1980
link: http://blessedphilaret.blogspot.com/2008/09/letter-concerning-fr-dimitry-dudko-and.html )

[9] The Cathari are schismatics; but it seemed good to the ancient authorities, I mean
Cyprian and our own Firmilianus, to reject all these, Cathari, Encratites, and
Hydroparastatæ, by one common condemnation, because the origin of separation arose
through schism, and those who had apostatized from the Church had no longer on them
the grace of the Holy Spirit, for it ceased to be imparted when the continuity was broken.
The first separatists had received their ordination from the Fathers, and possessed the
spiritual gift by the laying on of their hands. But they who were broken off had become
laymen, and, because they are no longer able to confer on others that grace of the Holy
Spirit from which they themselves are fallen away, they had no authority either to baptize
or to ordain. And therefore those who were from time to time baptized by them, were
ordered, as though baptized by laymen, to come to the church to be purified by the
Church’s true baptism. Nevertheless, since it has seemed to some of those of Asia that,
for the sake of management of the majority, their baptism should be accepted, let it be
accepted. We must, however, perceive the iniquitous action of the Encratites; who, in
order to shut themselves out from being received back by the Church have endeavoured
for the future to anticipate readmission by a peculiar baptism of their own, violating, in
this manner even their own special practice. My opinion, therefore, is that nothing being
distinctly laid down concerning them, it is our duty to reject their baptism, and that in
the case of any one who has received baptism from them, we should, on his coming to the
church, baptize him. If, however, there is any likelihood of this being detrimental to
general discipline, we must fall back upon custom, and follow the fathers who have
ordered what course we are to pursue. For I am under some apprehension lest, in our wish
to discourage them from baptizing, we may, through the severity of our decision, be a
hindrance to those who are being saved. If they accept our baptism, do not allow this to
distress us. We are by no means bound to return them the same favour, but only strictly to
obey canons. On every ground let it be enjoined that those who come to us from their
baptism be anointed in the presence of the faithful, and only on these terms approach the
mysteries. I am aware that I have received into episcopal rank Izois and Saturninus
from the Encratite following. I am precluded therefore from separating from the
Church those who have been united to their company, inasmuch as, through my
acceptance of the bishops, I have promulgated a kind of canon of communion with
them.
(Saint Basil the Great - Letter CLXXXVIII, year 374 - NPNF2-08. Basil: Letters and Select Works by
Philip Schaff, pdf page 448-449)

[10] My desire as well as my exhortation and entreaty to you, therefore, most

beloved brothers, is that if it can possibly be, none of the brothers may perish, and that
our Mother might embrace joyfully within her bosom the one body of a people in

42
agreement. If, however, our beneficial counsel is not able to recall to the way of salvation
certain leaders of divisions and instigators of dissension, release the others from the
snares of their deception. The leaders are likely to persist in their blind and stubborn
madness. But we may release the remainder who are clearly under the sway of their
simple natures, or lead on by their error, or deceived by some other crafty means of a
deceptive trick.
Deliver their wandering footsteps from pathways in which they stray. Acknowledge
the right path of the heavenly road. The Apostle voices his witness in agreement: “We
instruct you,” he says, “in the name of our Lord Jesus Christ, that you withdraw from all
brothers who walk inordinately and not according to the tradition that they have received
from us” (2 Thess 3.6) and again, he says: “Let no one deceive you with empty words: for
on this account comes the wrath of God on the sons of willful disobedience. Be unwilling
to be their partners” (Eph 5.6–7).
You must withdraw from wrong doers or at least avoid them. Someone who joins the
company of those who walk badly and progress through the paths of error and guilt,
wandering from the course of the true way, will himself be found guilty on the same
charge.
(from: Saint Cyprian of Carthage - On the Church: Selected Treatises, Translation with Introduction and
Commentary by Allen Brent, St Vladimir’s Seminary Press Crestwood, New York 2006, pdf, page 178)

[11] Since then our Lord and Saviour Jesus Christ has instructed us by His own
mouth, and also hath signified to us by the Apostle concerning such men, we accordingly
being personal witnesses of their impiety, have anathematized, as we said, all such, and
declared them to be alien from the Catholic Faith and Church. And we have made this
known to your piety, dearly beloved and most honoured fellow-ministers, in order that
should any of them have the boldness to come unto you, you may not receive them, nor
comply with the desire of Eusebius, or any other person writing in their behalf. For it
becomes us who are Christians to turn away from all who speak or think any thing
against Christ, as being enemies of God, and destroyers of souls; and not even to “bid
such God speed”, lest we become partakers of their sins, as the blessed John hath charged
us. Salute the brethren that are with you. They that are with me salute you.
(Sfântul Alexandru, Arhiepiscopul Alexandriei, scrisoare catre Arhiepiscopul Constantinopolului, despre anatematizarea şi
excomunicarea lui Arie s.a. - NPNF2-04. Athanasius: Select Works and Letters pg. 269 pdf sau link aici:
https://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf204.viii.ii.html )

[12] There are some people who would deceive themselves with a quite baseless
interpretation of when the Lord said: “Wherever two or three are gathered in my name, I
am with them” (Mt 18.20).17 They should not! They are corrupters of the gospel who put
forward these words at a passage’s end, but pass over what is just above them. They bring
part to our attention, but cunningly suppress part.
They cut off this sentence from its context in the whole paragraph just and precisely
because the Church has cut them off. For our Lord, when he was urging his disciples to
dwell in unity and peace, said: “I say to you, if there is agreement by two of you on earth
concerning anything that you ask of my Father, it shall be granted you by my Father who
is in heaven. Wherever two or three are gathered in my name, I am with them” (Mt
18.19–20) showing that the greatest value is assigned not to any great number of those
who pray but to their unanimous agreement.
43
 Jesus says: “If two of you shall agree on earth.” He placed unanimous agreement first
but his prior assumption is the concord of peace. He taught that we should come
faithfully and firmly to agreement. How then is it possible for him to come to an
agreement with someone who does not agree with the body of the Church itself, with the
universal brotherhood? How can two or three be gathered in the name of Christ when
they are resolved to separate from Christ and from his gospel?
The fact is that we did not withdraw from them but they from us. They forsook the
fountainhead and source of the truth by giving birth to heresies and schisms in the process
of establishing for themselves different places of association apart from us. The Lord
however is speaking of his own Church, and he is speaking to those who are in the
Church. His condition is that, granted they are but two or three, they themselves should
be of one mind. According to that which he commanded and admonished, granted that
two or three were gathered and prayed with unanimous agreement, they are able to bring
to pass that which they claim of the majesty of God. “Wherever there are two or three,”
he says, “I am with them.” With those of holy simplicity of course, and those who are at
peace, with those who fear God and observe the precepts of God. I agree only that he
claims to be with these two or three. In this way he was also with the three boys in the
furnace of fire: because they remained in holy simplicity towards God and in one mind
amongst themselves, God kept them alive with the breath of refreshing dew as they
passed through the midst of the flames that surrounded them (Dan 3.49 LXX). In this
same way he himself was also with the two apostles shut up in jail (Acts 5.19–21):
because of their holy simplicity and being in one mind, he himself with the bolts of the
prison released, set them again in the market place in order that they might deliver the
word that they used faithfully to preach to the multitude. When, therefore, he who
founded and created the Church lays it down in his precepts with the words: “Where there
are two or three, I am with them,” he does not distinguish these persons from the Church.
Rather he censures those of bad faith for their discord and commends with his own voice
those of true faith for their peace. Christ reveals that he himself is rather with the two or
three praying together with one mind than with the majority who are disagreeing, and that
more can be granted by the harmonious prayer of the few than by the discordant praying
of the many.
(from: Saint Cyprian of Carthage - On the Church: Selected Treatises, Translation with Introduction and Commentary by
Allen Brent, St Vladimir’s Seminary Press Crestwood, New York 2006, pdf, page 163-165)

[13] Inasmuch as ecclesiastical legislation has canonically been handed down from
past time, even from the beginning from the holy Apostles, and from their successors,
who were our holy fathers and teachers, and also from the six holy and ecumenical
synods, and from the local synods which were gathered in the interests of orthodoxy, that
those returning from any heresy whatever to the orthodox faith and to the tradition of the
Catholic Church, might deny their own heresy, and confess the orthodox faith, Wherefore
I, Basil, bishop of the city of Ancyra, proposing to be united to the Catholic Church,
and to Hadrian the most holy Pope of Old Rome, and to Tarasius the most blessed
Patriarch, and to the most holy apostolic sees, to wit, Alexandria, Antioch, and the Holy
City, as well as to all orthodox high-priests and priests, make this written confession of
my faith, and I offer it to you as to those who have received power by apostolic authority.

44
(The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, their canons and dogmatic decrees, together with the
canons of all the local Synods which have received Ecumenical acceptance, by Henry R. Percival, New-York
1890-1900 - pdf, page 1293 - Extracts from the Acts, Session 1)

[14] Christ our Lord, who hath bestowed upon us the light of the knowledge of
himself, and hath redeemed us from the darkness of idolatrous madness, having espoused
to himself the Holy Catholic Church without spot or defect, promised that he would so
preserve her: and gave his word to this effect to his holy disciples when he said: “Lo! I
am with you always, even unto the end of the world,” which promise he made, not only
to them, but to us also who should believe in his name through their word. But some, not
considering of this gift, and having become fickle through the temptation of the wily
enemy, have fallen from the right faith; for, withdrawing from the traditions of the
Catholic Church, they have erred from the truth and as the proverb saith: “The
husbandmen have gone astray in their own husbandry and have gathered in their hands
nothingness,” because certain priests, priests in name only, not in fact, had dared to speak
against the God-approved ornament of the sacred monuments, of whom God cries aloud
through the prophet, “Many pastors have corrupted my vineyard, they have polluted my
portion.”
(The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, their canons and dogmatic decrees, together with the
canons of all the local Synods which have received Ecumenical acceptance, by Henry R. Percival, New-York
1890-1900 - pdf, page 1324 - The Decree of the Holy, Great, Ecumenical Synod, The Second of Nice)

[15] But it was right that he, if he could truly prove the before-mentioned holy men
to be heretics, both should come and prove the truth of that which, accepted as a true and
indubitable crime, induced the temerarious sentence against them. But being condemned
by his own conscience he did not come. Now what he had planned was this. For he
thought that when that foundation-less and most unjust reviling was done away, the just
vote of the Synod which it cast against the heretic Nestorius would likewise be dissolved.
Being justly vexed, therefore, we determined to inflict according to law the same penalty
upon him and those who were with him, which he contrary to law had pronounced against
those who had been convicted of no fault. But although most justly and in accordance
with law he would have suffered this punishment yet in the hope that by our patience his
temerity might be conquered, we have reserved this to the decision of your holiness. In
the meanwhile, we have deprived them of communion and have taken from them all
priestly power, so that they may not be able to do any harm by their opinions. For those
who thus ferociously, and cruelly, and uncanonically are wont to rush to such frightful
and most wicked things, how was it not necessary that they should be stripped of the
powers which [as a matter of fact] they did not possess, of being able to do harm.
(The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, their canons and dogmatic decrees,
together with the canons of all the local Synods which have received Ecumenical acceptance, by Henry R. Percival,
New-York 1890-1900 - pdf, page 594-595 - Letter of the IIIrd Ecumenical Synod to Pope Celestin)

[16] “Those who do not belong to the Truth do not belong to the Church of Christ
either; and all the more so, if they speak falsely of themselves by calling themselves, or
calling each other, holy pastors and hierarchs; [for it has been instilled in us that]
Christianity is characterized not by persons, but by the truth and exactitude of Faith”
(“Refutation of the Letter of Patriarch Ignatios of Antioch,” §3, in Panagiotes K. Chrestou (ed.), The works of
Gregory Palamas], Vol. II (Thessalonike: 1966), p. 627)

45
[17] "In his writings Count Lev Tolstoy has blasphemed against the holy sacraments,
denying their grace-filled character, has not venerated the Orthodox Church as his
Church, has spoken evil of the clergy, has said that he considers that to venerate Christ
and worship Him as God is blasphemy, while saying of himself, by contrast: ‘I am in
God, and God in me’. It is not the Church that has rejected him, casting him off from
herself, but he himself has rejected the Church: Lev himself has of his own will fallen
away from the Church and is no longer a son of the Church, but is hostile to her. All
attempts of the clergy to admonish the prodigal have failed to produce the desired fruits:
in his pride he has considered himself cleverer than all, less fallible than all and the judge
of all, and the Church has made a declaration about the falling away of Count Lev
Tolstoy from the Russian Orthodox Church”.
(from Vladimir Moss - THE BATTLE FOR THE RUSSIAN ORTHODOX CHURCH, pg. 337)

[18]. If anyone fears the act of anathema, let him avoid the teachings which cause one to
fall under it. If anyone fears it for others, let him restore him to sound teaching. If you are
Orthodox and yet you are not well disposed toward this act, then you are found to be
contradicting yourself. But if you have already abandoned sound doctrine, then what
business is it of yours what is done in the Church by those who maintain it? By the very
fact that you have conceived a different view of things than that which is maintained in
the Church, you have already separated yourself from the Church. It is not inscription in
the baptismal records which makes one a member of the Church, but the spirit and
content of one's opinions. Whether your teaching and your name are pronounced as being
under anathema or not, you already fall under it when your opinions are opposed to those
of the Church, and when you persist in them. Fearful is the anathema. Leave off your evil
opinions. Amen.
(link: http://www.orthodox.net/articles/anathema-bp-theophan.html )

[19]. Some people are scandalised when they see and hear such action, particularly when
they hear “anathema”. They consider it very harsh and say that the spirit of hatred of
other doctrines which the Orthodox Church has is being expressed in this way.
But the facts are not interpreted in this way. The anathemas cannot be regarded as
philosophical ideas and as states of hatred for other doctrines, but as medical actions.
First of all the heretics by the choice which they have made have ended in heresy and in
their departing from the teaching of the Church. By using philosophy they have opposed
themselves to theology and the Revelation. In this way they demonstrate that they are ill
and in reality are cut off from the Church. Then excommunication has the meaning of
showing the separation of the heretic from the Church. The holy Fathers by this action of
theirs confirm the already existing condition, and besides this, they help the Christians to
protect themselves from the heresy-illness.
( din “On The Synodikon Of Orthodoxy” by Metr. Hierotheos Vlachos
link: https://preachersinstitute.com/2011/03/07/on-the-synodikon-of-orthodoxy/ )

[20]. And why should we add anything further? For anyone can take in his hands
the writings of the impious Theodore or the impious chapters which from his impious
writings were inserted by us in our acts, and find the incredible foolishness and the

46
detestable things which he said. For we are afraid to proceed further and again to
remember these infamies. There was also read to us what had been written by the holy
Fathers against him, and his foolishness which exceeded that of all heretics, and
moreover the histories and the imperial laws, setting forth his impiety from the beginning,
and since after all these things the defenders of his impiety, glorying in the injuries
uttered by him against his Creator, said that it was not right to anathematize him after
death, although we knew the ecclesiastical tradition concerning the impious, that even
after death, heretics are anathematized; nevertheless we thought it necessary concerning
this also to make examination, and there were found in the acts how divers heretics had
been anathematized after death; and in many ways it was manifest to us that those who
were saying this cared nothing for the judgment of God, nor for the Apostolic
announcements, nor for the tradition of the Fathers. And we would like to ask them what
they have to say to the Lord’s having said of himself: “Whosoever should have believed
in him, is not judged: but who should not have believed in him is judged already, because
he hath not believed in the name of the only begotten Son of God,” and of that
exclamation of the Apostle: “Although we or an angel from heaven were to preach to you
another gospel than that we have preached unto you, let him be anathema: as we have
said, so now I say again, If anyone preach to you another gospel than that you have
received, let him be anathema.”
For when the Lord says: “he is judged already,” and when the Apostle
anathematizes even angels, if they teach anything different from what we have
preached, how can even those who dare all things, presume to say that these words
refer only to the living? Or are they ignorant, or is it not rather that they feign to be
ignorant, that the judgment of anathema is nothing else than that of separation from
God? For the impious person, although he may not have been verbally
anathematized by anyone, nevertheless he really is anathematized, having separated
himself from the true life by his impiety.
(din: Philip Schaff, D.D., LL.D. and Henry Wace, D.D. - Select Library of The Nicene and Post-Nicene Fathers of
The Christian Church, SECOND SERIES, VOLUME 14: The Seven Ecumenical Councils, 1900 - pg. 741)

47