Narcisa Alexandra Ştiucă:

Amintiri pentru viitor. 4 teme de istorie orală, Ed. Etnologică, 2014 (pp. 15 – 24)

Istorie, memorie, povestire

„L’histoire de vie hereusement n’est pas finie.

Peut-être ne fait-elle que commencer.”

(Gaston Pineau, Jean-Louis Le Grand)

Istoria vieţii ca o „scriitură a eului” se compune din mijloace scrise sau transcriptibile
de exprimare a vieţii şi din mijloace vizuale menite să susţină discursul. Pentru că
fiecare are o poveste de spus despre propria viaţă – socotită unică în raport cu ale
semenilor săi fie datorită evenimentelor excepţionale fie modului de a nara – demersul
acesta tinde să completeze în manieră subiectivă istoria oficială şi mai ales să reveleze
rolul jucat în făurirea ei de către persoanele neincluse în galeria personalităţilor1.
În încercarea de a încadra cercetarea de acest tip pe coordonate ştiinţifico-
metodologice, Gaston Pineau şi Jean-Louis Le Grand arată că istoria vieţii se plasează
la graniţa dintre literatură şi ştiinţele umaniste fiind influenţată, în timp, de filozofia
existenţialistă, marxistă, precum şi de fenomenologie şi abordările psihanalitice,
prezentând totodată „o filiaţie antropologică”2.
Daniel Bertaux distinge între life-history şi life-story: cel dintâi termen defineşte
studiul de caz pornind de la analiza şi interpretarea documentelor, în vreme ce cel de-
al doilea pune în prim-plan persoana şi povestea ei3. Păstrându-ne în contextul
povestirii vieţii remarcăm la unii naratori o viziune apropiată de cea istorică, ordonată
cronologic, un fel de imitatio vitae, diferită de cea în care evenimentele şi trăirile sunt
selectate pozitiv sau negativ şi ierarhizate cu intenţia problematizării şi mai ales de
relativizarea faptelor, care conduce la naraţiuni de tip ficţional 4. Oricum ar fi, trebuie
păstrată distincţia între istorie ca succesiune cronologică de evenimente şi punerea ei
într-un discurs subiectiv de tip povestire.
Aşa cum arată autorii menţionaţi, viaţa nu se suprapune perfect istoriei nefiind un
ansamblu ordonat, ci „un amestec de hazard şi necesitate”, iar „depănarea” ei narativă

1
http://www.ohs.org.uk/practical-advice.php (accesat la 3 martie 2014)
2
Gaston Pineau, Jean-Louis Le Grand: Les histoires de vie, Paris, Payot, 2001, p. 71 squ.
3
Daniel Bertaux: Cahiers internationaux de sociologie (Histoire de vie et vie sociale) LXIX, 1980,
p. 31 apud Pineau; Le Grand: op. cit., p. 73.
4
Amia Lieblich, Rivka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber: Cercetarea narativă. Citire, analiză şi
interpretare, Iaşi: Polirom. 2006, p. 46.
se afirmă ca o „reconstrucţie subiectivă şi arbitrară”5. Şi totuşi nici despre istorie nu se
poate spune că este întru totul obiectivă dat fiind că sunt neîndoielnice influenţele
culturale, psihologice, ca să nu mai vorbim despre cele ideologice şi politice, care se
exercită - în orice epocă - asupra profesioniştilor acesteia. Relativizată şi pusă sub
semnul probabilităţii, împletind informaţiile despre trecut cu interpretarea personală a
istoricilor, aşa este definită „adevărata istorie” în viziunea Şcolii Analelor.
Relatările şi naraţiunile despre tărirea unor momente cu semnificaţie istorică mai sunt
supuse şi altor doi factori: memoria şi afectivitatea. Este evident faptul că nu toţi
păstrăm în memorie aceleaşi întâmplări nici nu le ierarhizăm în aceeaşi manieră: unii
sunt predispuşi să reţină doar faptele negative, alţii, pe cele favorizante sau cu
deznodământ fericit. În plus, trecerea timpului aduce reevaluări pentru că face
posibile interconectări şi interpretări prin prisma tăririi celorlalţi. Se poate spune deci
că naraţiunile de acest fel sunt într-o dinamică ce se aşterne pe toată durata vieţii nu
numai pentru că, prin esenţa lor orală, au valoare de sine stătătoare ori de câte ori sunt
actualizate, ci şi pentru că atitudinea, mentalitatea, capacitatea de analiză a fiecărui
individ se modifică. Este cazul mai ales al experienţelor traumatizante care generează
naraţiuni cu viziuni diverse în funcţie de datele psihologice ale naratorului – de la
eroizare la victimizare. Aceste caracteristici dau seamă în acelaşi timp de atitudini
care se reaşază în timp – de la revoltă şi ură, la înţelegerea dată de înţelepciunea
senectuţii şi acutizarea spiritului analitic pus în slujba înţelegerii contextului dat şi a
mecanismelor ascunse ale istoriei, de la mimarea inocenţei şi pasivitatea dusă până la
resemnare la încrederea în justiţia divină, ca instanţă care poate repune valorile la
locul cuvenit.
Motivaţia primordială a unei persoane de a-şi depăna povestea vieţii este aceea de a
„accede la istoricitate, adică la o construcţie personală a sensului pornind de la cel
perceput şi chiar de la cel care aparent este un nonsens”6. Cu alte cuvinte,
evenimentele trăite nu devin parte a istoriei şi nici nu pot fi socotite parte a
experienţei colective dacă nu sunt prezentate şi exprimate într-un discurs din care să
reiasă atitudini, judecăţi de valoare şi răspunsuri la întrebări formulate chiar de cei
care le-au trăit.
Raportul dintre experienţele individuale şi memoria, respectiv, identitatea colectivă
constituie un aspect care interesează tot mai mult cercetările ultimelor două decenii.

5
Pineau Gaston, Le Grand, Jean-Louis: op. cit., p. 74.
6
Idem: op. cit., p. 76.
Într-un excelent studiu Jan Assman defineşte memoria culturală disociind-o atât de
cea cotidiană (everyday memory), cât şi de ştiinţă şi, preluând ideile lui Maurice
Halbwachs care o consideră „câmp al istoriei orale”, propune o teorie care încearcă să
relaţioneze „trei poli: memoria (contemporized past), cultura şi grupul (society)”7.
Între funcţiile analizate de J. Assman un loc privilegiat îşi află memoria culturală ca
depozitar al zestrei culturale a unui grup şi ca formă de afirmare a unităţii şi unicităţii
lui, capacitatea de a reconstrui şi de a păstra trecutul atât în „figuri ale memoriei”, cât
şi în „depozite ale cunoaşterii”. Din acest punct de vedere, memoria culturală prezintă
două faţete: este o arhivă de texte, imagini şi reguli comportamentale care „acţionează
ca un orizont total” şi contribuie la conferirea de sensuri şi relevanţă oricărui context
contemporan în acord cu valorile şi perspectiva proprie8. Obligativitatea şi
reflexivitatea pe care mai apoi le identifică şi le analizează Assman se manifestă
diferit şi ca intensitate, şi ca putere de coeziune de la grup la grup, de la epocă la
epocă. Luând luând ca exemplu atitudinea faţă de istorie şi funcţia rememorării
trecutului, J. Assman conchide: „Un grup îşi aminteşte trecutul de teama devierii de la
modelul acestuia, altul, de teama ca trecutul să nu se repete.”9
Prin urmare, naraţiunile personale – fie ele ancorate în viaţa de zi cu zi fie referitoare
la evenimente trăite – constituie o parte importantă a patrimoniului cultural al unui
grup. În arhitectura narativă se împletesc nu numai aspectele subiective - trăirea
împărtăşită - şi propriile judecăţi de valoare, aprecieri şi argumentaţii cu datele
concrete, verificabile documentar, ci şi dominante comportamentale, aspecte
mentalitare, habitudini care sunt generate de apartenenţa la viaţa socială şi mediul
cultural. Toate acestea sunt sesizabile în naraţiunile unor exponenţi dotaţi ai
comunităţilor atât pe palierul compoziţiei, cât şi în includerea unor stereotipuri
identitare (negative sau pozitive), a unor locuri comune, a unor clişee şi simboluri
generate de imaginarul colectiv, dar şi de memoria culturală. Tocmai aceste trăsături
conferă naraţiunilor individuale reprezentativitate pentru că ele reconstruiesc trecutul
înzestrându-l cu semnificaţiile care slujesc afirmării grupului şi mai ales transmiterii
valorilor în care acesta crede şi pe care doreşte să le consolideze şi să le perpetueze.

7
Jan Assman: Collective Memory and Cultural Identity. New German Critique, no. 65, Cultural
History/Cultural Studies (Spring-Summer, 1995), 125-133. Trad. în l. engleză de John Czaplicka
http://www.jstor.org/discover/10.2307/488538?uid=2&uid=4&sid=21103695285533
8
Idem: p. 130.
9
Idem: p. 133.
Naraţiunile contemporane, o specie „în construcţie”
S-a vorbit adesea despre naraţiuni ca fiind cele ce înlocuiesc treptat „basmul
muribund”, „naraţiunile non-basm”10. Specialiştii în domeniu au stabilit că în acest
proces mediul, cadrul socio-cultural, contextul manifestării, pe de o parte, şi
mentalitatea, atitudinea individului şi a grupului, a interpretului şi a audienţei, pe de
alta, joacă roluri importante.
Cercetătoarea americană Linda Dégh conchide: „Naraţiunile populare sunt supuse
unor astfel de schimbări esenţiale nu numai când se ajustează diferitelor culturi şi
epoci, dar şi atunci când ele urmează schimbări interne în interiorul aceleiaşi culturi.
Având rădăcinile în mediul social, poveştile sunt extrem de sensibile la atitudini de
grup şi individuale, deşi o altă problemă care s-a pus este aceea legată de înscrierea
naraţiunilor personale în tradiţionalitate.”11
S-a afirmat, spre exemplu, că datorită caracterului individual şi local, povestirea are o
existenţă uneori efemeră şi o autonomie relativă, condiţionată de împrejurările zicerii,
de interesul ascultătorilor, de dispoziţia şi disponibilităţile narative ale povestitorului.
Am ales din multitudinea de aprecieri şi definiţii ce s-au dat naraţiunilor personale pe
aceasta pentru că este mai sintetică şi pune, în acelaşi timp, două chestiuni care ne
interesează: cea a circumstanţelor genezei şi performării (implicit, a cadrului propice
al culegerii) şi cea a criteriilor ce-i conferă calitatea de a fi tradiţională.
Naraţiunile se pot naşte, şi adesea se nasc, într-o conversaţie, însă ceea ce le asigură o
existenţă prelungită este circulaţia. Circulând, o relatare este acceptată de auditoriu,
poate genera variante, i se pot adăuga motive noi, pune în valoare elemente de cultură
mai vechi şi chiar conferă celor ce o spun statutul de povestitori specializaţi.
Dacă din definiţia creării povestirilor personale „despre întâlniri cu supranaturalul”
rezultă în mod evident existenţa unui fundament de credinţe şi reprezentări, „a unui
lexic cultural ce face posibilă comunicarea, stârneşte şi întreţine interesul
auditoriului”12 ; cu totul alta este situaţia celor de care ne ocupăm. Nu excludem, de
bună seamă, nişte tipare mentale, o clasificare de situaţii şi personaje-tip, ba chiar şi o
serie de scheme epice generatoare de astfel de naraţiuni.
Este cazul, de asemenea, să punem mai mult accentul pe referenţialitate, acea
trăsătură ce diferenţiază povestirile de celelalte specii ale epicii populare în proză.

10
Linda Dégh: Folk Narrative: Folklore and Folklife. An Introdution. University of
Chicago Press, 1972, apud Constantinescu, 1990, p. 98.
11
Idem: ibidem.
12
Nicolae Constantinescu - op. cit., p. 101
Detaliile temporale, spaţiale, biografice, raportarea la persoane-martor şi la obiecte-
martor sunt tot atâtea argumente ale naratorilor pentru credibilitate, pentru
verosimilitate. Însă trebuie spus că acestea toate nu au puterea de a face dintr-un şir de
întâmplări - oricât ar fi ele de ieşite din comun - o naraţiune demnă de a circula. Mai
trebuie să existe încă două elemente: pragmatica şi stilul povestirii - pe de o parte - şi
interesul şi girul colectiv - pe de alta.
Care sunt, în ultimă instanţă, criteriile care fac dintr-o întâmplare trăită o povestire
demnă de a fi relatată? Teun van Dijk apreciază că „evenimentele trebuie să fie
remarcabile; un incident trebuie să îndeplinească una sau mai multe dintre condiţiile:
(a) acţiunea (încercarea, proba) care are loc trebuie să fie dificilă; (b) iniţial, situaţia
trebuie să treacă drept o prefigurare; acesta nu ar trebui să fie cursul evident şi
previzibil al acţiunii pe care naratorul să-l fi putut urma spre a rezolva situaţia; (c)
evenimente neaşteptate apar alături de secvenţe normale; (d) o parte din aspectele
situaţiei (participanţii, obiectele sau procesele) trebuie să fie neobişnuite sau stranii
pentru experienţa naratorului.”13.
J.A. Robinson afirmă la rândul său că „a spune povestiri despre experienţe
remarcabile este una dintre modalităţile prin care oamenii încearcă să facă previzibil
ceea ce este neaşteptat şi să stăpânească dezordinea.”14
Oamenii povestesc, aşadar, pentru a informa, a sfătui, a declanşa o acţiune, a alerta
sau a preveni, tot atât de bine ca şi pentru a stârni mândria şi admiraţia 15. Uneori,
pentru a crea un cadru mai potrivit demonstraţiei şi a fi mai convingător în
învăţăminte, naratorul se pune pe sine într-o lumină defavorabilă. Rolul naraţiunilor
personale este de a aduce o justificare şi o mărturie şi de a forma, prin aceasta, o
constrângere.
Scopul naraţiunilor incluse în acest volum se regăseşte printre intenţiile narative
enumerate mai sus; multe dintre ele dezvoltă sentimente dintre cele mai puternice şi
am înregistrat în unele cazuri precizarea naratorilor că ar fi socotite mărturisiri şi nu
povestiri demne de a fi actualizate16.

13
Teun van Dijk: Action, Action Description, and Narrative. New Literary History,
6 (1975), p. 273-294, apud John A. Robinson - Personal Narratives Reconsidered
14
John A. Robinson: Personal Narratives Reconsidered. Journal of American
Folklore, vol. 94, nr. 371, 1981.
15
T. van Dijk: op. cit.
16
cf. J.A. Robinson: op.cit., p. 63
Ca orice alt tip de naraţiuni personale, ele apar în conversaţie, mai ales în dialogul de
tip confesiune deschis de persoane din afara comunităţii, contribuţia acestora trebuind
să fie şi ea luată în seamă.
Comentând situaţiile conversaţionale în care se nasc naraţiunile, doi oameni de ştiinţă
americani, Mc Guire şi Lorch, defineau modul conversaţional ca „un set de reguli de
comportament care: (a) identifică existenţa unor experienţe distribuite şi modurile în
care acestea pot fi folosite adevat în conversaţie; (b) indică scopurile conversaţiei; (c)
specifică mijloacele de începere, oprire sau întrerupere a schimbului”17. Ei
delimitează şi analizează mai multe moduri de conversaţie: asociaţional, dedicat
rezolvării problemelor (problem-solving mode), interogativ şi, în fine, cel al
clarificării neînţelegerilor18.
Situaţiile ce generează povestiri au fost tratate şi din punct de vedere al ştiinţelor
comunicării de pe două poziţii ce ne interesează în mod deosebit: cea de „spectator” şi
cea de „participant”19. Modul participant este caracterizat de o intensitate emoţională
izvorâtă din experienţa nemijlocită, în vreme ce prezentarea informaţiilor şi a
experienţelor în modul spectator se face ca aventură şi amuzament.
Urmându-l pe J.A, Robinson, punctăm: (1) naraţiunile personale nu se limitează la
experienţe remarcabile sau neobişnuite; (2) sensul (valabilitatea) unei povestiri poate
fi implicit sau chiar necunoscut şi (3) organizarea formală a naraţiunilor personale
este strict determinată de normele etichetei în conversaţie, de structurile discursului
povestirilor şi de funcţiile care determină nararea.
Revenind la perspectiva românească asupra problematicii narativizării, evidenţiem
una dintre cele mai valoroase contribuţii recente care valorifică mai ales bibliografia
străină, fără a desconsidera însă studiile meritorii ale înaintaşilor: cartea Ioanei-
Ruxandra Fruntelată dedicată naraţiunilor înregistrate de la veteranii de război.
Studiul său propune încă de la început o definiţie care încearcă o armonizare între
teoria genezei şi circulaţiei folclorice, pe de o parte, şi poziţia, perspectiva, tematica şi
compoziţia naraţiunilor contemporane: „Naraţiunea personală este o povestire
contemporană la persoana I, relatând o întâmplare la care naratorul – membru al unei
comunităţi tradiţionale – a participat ca protagonist sau ca martor. Ea sintetizează epic
17
Michael T. Mc Guire, Stephen Lorch: Natural Language Conversation Modes.
Journal of Nervous and Mental Disease, 146 (1968), p. 239-248 apud Robinson: op.cit., p.
79-80
18
Idem: ibidem.
19
James Britton: Language and Learning. London, Allen Lane, 1970 apud J.
Robinson: op. cit., p.80-81.
o experienţă semnificativă pentru comunitate, face parte din repertoriul activ al
naratorului şi circulă în variante limitate de durata vieţii performerului/ a memoriei
grupului de ascultători, având succes de receptare în sensul acreditării faptelor relatate
şi al acceptării rolului asumat de narator în povestire.”20
Criteriului ordonator al receptării (care asigură succesul comunitar) autoarea îi aduce
o serie de nuanţări absolut necesare care au ca sursă însăşi experienţa sa de cercetare
nemijlocită. Astfel auditoriul căruia îi sunt destinate naraţiunile contemporane – cu
precădere cele despre război, care fac obiectul studiului – se caracterizează prin două
seturi de trăsături: apartenent / nonapartenent al comunităţii // specializat /
nespecializat, acestea fiind corelate cu plasarea naratorului pe una dintre poziţiile
gradat enunţate: martor exterior, martor interior, protagonist21.
În funcţie de acestea, discursul capătă o anumită fluenţă sau, dimpotrivă, tinde către
ramificări, expozeuri şi o redundanţă a elementelor referenţiale. În plan lingvistic pot
fi sesizabile fenomene precum alternarea utilizării graiului local cu limba literară (mai
ales pentru detaliile tehnice şi analiza aspectelor istorico-politice) şi prezenţa
elementelor caracteristice formalizării folclorice22.
Este evident însă că, aşa cum arată Alessandro Portelli, istoria orală este „o artă
multivocală” şi adesea chiar o „poveste colectivă”23 naraţiunile ţesându-se atât din
alternarea vocilor narative şi din perspectiva adoptată de narator sau acceptată ca
provocare a cercetătorului, cât şi din interacţiunea ambilor actori ai acestui tip special
de conversaţie. Prin urmare, şi în naraţiunile despre experienţe traumatizante vom
identifica poziţionări alternante – de la vocea naratorului omniscient la cea dubitativă
sau care mimează ignoranţa – fapt care contribuie nu doar la mărirea tensiunii către
apexul istorisirii, ci şi la păstrarea unei relaţii de comunicare eficientă cu auditoriul.
Detaşarea naratorului concretizată în „perspectiva istorică”24, chiar dacă discursul nu
atinge pragul heterodiegetic, poate să se orienteze către o generalizare presărată cu
date concrete care au ca sursă atât cunoaşterea proprie, cât mai ales informaţiile
oficiale, conservate scriptural, adesea obţinute ulterior încheierii propriilor aventuri.

20
Ioana-Ruxandra Fruntelată: Naraţiunile personale în etnologia războiului. Bucureşti, Ager, 2004,
p. 33.
21
Idem: op. cit., p. 85-87.
22
Alessandro Portelli: Sulla diversità della storia orale. Introduzione alla storia orale (I: Storia,
conservazione delle fonti e problemi di metodo) a cura di Cesare Bermani. Roma, Odradek, 1999,
p. 153-154.
23
Alessandro Portelli: Storie orali. Racconto, immaginazione, dialogo. Roma, Donzelli, 2007, p.
59-74.
24
Ioana-Ruxandra Fruntelată: op. cit., p. 48.
Cauzele acestei plasări trebuiesc căutate atât în condiţiile actualizării (specializarea
cercetătorului, vârsta şi experienţa acestuia), dar şi în profilul psihologic al
naratorului, întrucât pot fi mijloace de autoprotecţie în cazul persoanelor emotive,
artificii menite să eludeze propria istorie printr-o poziţionare - limitativă în raport cu
cerinţele dialogului - pe fundalul evenimentelor ca „unul printre mulţi alţii”.
Trebuie să subliniez însă că, în cursul cercetărilor mele, majoritatea persoanelor care
au fost protagonişti ai unor evenimente cu semnificaţie istorico-politică au preferat să
se plaseze în miezul fierbinte al faptelor structurându-şi povestea vieţii în jurul celor
mai însemnate momente şi considerându-se parte a macroistoriei. Această opţiune
trebuieşte raportată la contextul istorico-politic şi social de după 1990 care a creat
deschiderea necesară şi chiar a încurajat procesul de reevaluare a istoriei inclusiv prin
apel la subiectivitatea celor implicaţi.
Din acest punct de vedere naraţiunile despre participarea la al doilea război mondial şi
prizonierat, precum şi cele despre instaurarea regimului comunist se încadrează în
efortul anamnetic al martorilor şi protagoniştilor acestor evenimente care, luat ca parte
a memoriei colective, dovedeşte capacitatea acesteia de a păstra şi impune
comportamente exemplare prin care să-şi argumenteze aportul la Istorie.