UNIREA IPOSTATICĂ ŞI CONSECINŢELE DOGMATICE

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu-Om cu

două firi, dumnezeiască şi omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas,
Persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Această unirea între Fiul sau Cuvântul lui
Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se numeşte unire ipostatică sau
personală (énosis hypostatiké).

Numai prin această unire se arată că Iisus Hristos este cu adevărat Mântuitor,
pentru că:
- Dumnezeu fiind, mântuirea adusă de El are putere şi valoare absolută;
- om fiind, poate reprezenta şi mântuii întreaga omenire din interior, dinăuntrul ei,
înfăţişând mântuirea şi ca operă a omenirii.
Unirea ipostatică rămâne o mare taină, pentru că raţiunea umană nu poate
pătrunde modul în care cele două firi s-au unit rămânând totuşi neschimbate: „cu
adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, ...” (I Tim.
3, 16).
Biserica a învăţat totdeauna dogma unirii ipostatice, dar îndeosebi a
formulat-o în sinodul al III-lea ecumenic (431), condamnând nestorianismul, a
precizat-o în sinodul al IV-lea ecumenic (451), împotriva monofizitismului şi în al
VI-lea sinod ecumenic (680) împotriva monotelismului.

Împotriva nestorianismului - cele două naturi sunt unite în persoana lui Iisus
Hristos în chip neîmpărţit (adiairétos) şi nedespărţit (aháristos): adică, deşi păstrate
în perfecta lor integritate, nu subzistă separat în Hristos, ci în unitatea persoanei
Lui, iar odată unite în momentul întrupării, rămân nedespărţite pentru veşnicie.
 Împotriva monofizitismului unirea s-a făcut “neamestecat” (asinchrítos) şi
“neschimbat” (atréptos), ceea ce exclude în acelaşi timp şi monotelismul. Deci,
“nici Dumnezeu nu s-a transformat în fire omenească, nici firea omenească în
Dumnezeire, ci fiecare din aceste naturi a rămas deplin într-o unică Persoană, cu
toate însuşirile Sale”. Tot aşa, cele două firi nu s-au amestecat şi schimbat, în
sensul că din unire ar fi rezultat o fire nouă, ca o a treia fire.
Unirea ipostatică este modelul unirii omului cu Dumnezeu.
Firea dumnezeiască şi cea omenească s-au unit în persoana Cuvântului, prin
întrepătrundere, numită de Sfântul Ioan Damaschin perihoreză, care exprimă şi
dualitatea firilor şi unitatea persoanei. Firea omenească, luată de Cuvântul lui
Dumnezeu, nu subzistă în sine în Iisus Hristos, nu constituie o persoană deosebită
de persoana Cuvântului, ci este numai împropriată de Acesta.
Pentru exprimarea faptului că Iisus Hristos e Acelaşi ca persoană cu Fiul lui
Dumnezeu dinainte de întrupare, Leonţiu de Bizanţ s-a folosit de termenul
“enipostaziere”. Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt ipostas
omenesc, ci Şi-a format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată în
Ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti.
Între oameni e un Om care nu mai e centrat în el însuşi ca un centru
autonom, ci în Dumnezeu, e identic ca persoană cu Dumnezeu. În mijlocul creaţiei
s-a plasat pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în acelaşi timp
dumnezeiesc.
Din raportul unirii ipostatice cu Sfânta Treime, rezultă:
a. Deşi, în Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu
firea omenească, totuşi nu s-a întrupat întreaga Sfântă Treime, ci numai
Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu. Persoanele Sfintei Treimi sunt deosebite şi nu se
confundă, aşa că, întrupându-se Fiul, nu s-a întrupat împreună cu Tatăl şi Duhul
Sfânt. Numai Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut om, iar celelalte Persoane treimice au
participat la întrupare prin înţelegere şi bunăvoire.
b. Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime şi ea
nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a Cuvântului
nu se schimbă prin unirea ei cu firea omenească; căci Fiul lui Dumnezeu rămâne şi
după Întrupare Acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, numai firea omenească a lui Iisus
Hristos se ridică, se perfecţionează prin întrupare.
Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne
pentru veşnicie fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere. Chiar şi în timpul
dintre moarte şi înviere, deşi sufletul era despărţit de trup, unirea ipostatică nu s-a
desfăcut, întrucât şi sufletul şi trupul Celui trecut în moarte erau în aceeaşi unire în
unicul ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu. „În mormânt cu Trupul, în iad cu
sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu
Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.

Urmările sau consecinţele unirii ipostatice sunt:

1. Comunicarea însuşirilor.
Prin unirea ipostatică, dată fiind unitatea persoanei în Iisus Hristos, firii
dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti iar firii omeneşti însuşiri dumnezeieşti,
dar fără ca o fire să se schimbe în cealaltă.
Arg. biblic: „Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan
III,13).
„luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi
episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său” (FA. 20, 28).
Arg. patristic:
 Sfântul Ioan Damaschin zice: „Când este vorba de ipostas, fie că-L numim
după cele două firi, fie că-L numim după una din părţi, îi atribuim însuşirile celor
două firi. Acesta este modul comunicării însuşirilor, anume că fiecare dă celeilalte
propriile ei însuşiri, în virtutea identităţii ipostasului şi întrepătrunderii reciproce”.

În baza comunicării însușirilor, lucrările lui Hristos sunt deodată și omenești

și dumnezeiești, sunt teandrice. Modul comunicării însușirilor și teandria lucrărilor
lui Hristos întrec puterea de înțelegere a minții omenești. Dumnezeirea este
prezentă în patima omenească, fără a o însuși, iar umanitatea este prezentă în
dumnezeire fără a deveni atotputernică.

2. Îndumnezeirea firii omenești şi lipsa de păcat a Mântuitorului.

Prin unirea ipostatică, firea Lui umană este ridicată la cel mai înalt grad de
perfecţiune, la asemănarea cu Dumnezeu, fără însă a-și pierde calitățile proprii.
Trupul lui Hristos, fiind îndumnezeit, a rămas în stare omenească, pentru că
îndumnezeirea va fi deplină după Înviere, deşi fără să se poată despărţi, prin
cugetare se va cunoaşte ce e îndumnezeit şi ce îndumnezeieşte.
Arg. biblic.
„Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul” (Lc. 2, 52).
„întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9)
În Hristos nu poate există păcatul pentru că în El nu este un ipostas uman
care să se poată închide față de Dumnezeu. El este născut din Fecioara Maria în
mod supranatural, fără păcat strămoşesc, fiind Sfânt încă înainte de naştere.
Arg. biblic:
 „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”
(Lc. 1, 35).
„Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (In. 8, 46).
„Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Ptr. 2,
22).,
Este adevărat că Iisus a avut slăbiciunile firii omenești, dar n-a luat patimile
reproşabile și păcătoase. A acceptat suferința din iubire față de oameni, pentru
mântuirea omului: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca
noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat” (I
Ptr. 2, 24).
Arg. patristic:
Sf. Ioan Damaschin: „Trupul Domnului, însă, s-a îmbogăţit cu activităţile
dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvântul, adică după ipostas, fără să
sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în
virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvântului unit cu el, Cuvântul arătându-Şi prin
el propria Lui energie. Căci fierul înroşit în foc arde nu pentru că posedă, în
virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă acxeastă
energie în virtutea unirii cu focul. Aşadar, trupul este muritor prin el însuşi, dar
dătător de viaţă din cauza unirii după ipostas cu Cuvântul”.

3. Lui Hristos I se cuvine o singură închinare, adorare.

Datorită unirii ipostatice, lui Iisus Hristos i se cuvine aceeaşi adorare atât
după firea dumnezeiască cât şi după firea omenească. Dacă am acordă două feluri
de închinare, L-am împărți pe Hristos în două. Deși natura omenească rămâne
omenească, totuși, privită în unitatea ipostasului divin, devine proprie Cuvântului
întrupat și e demnă de adorare.
Arg. biblic:
„toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (In. 5, 23).
„întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Flp. 2, 10-11).
Arg. patristic:
Sf. Atanasie cel Mare spune: "Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul,
nici voind să adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup; ci fiindcă ştim că Cuvântul
S-a făcut trup, îl recunoaştem pe Acesta Însuşi, chiar în trup fiind Dumnezeu. Cine
este, deci, aşa de fără de minte, ca să zică Domnului: ieşi din trupul Tău, ca să Te
ador?".

4. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu.

Biserica a mărturisit totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu,

pentru că Cel ce S-a născut din ea nu este o persoană omenească deosebită de cea
dumnezeiască ci însuși Fiul lui Dumnezeu, care prin Întrupare a luat din ea firea
omenenească pe care a unit-o în Persoana Sa cu firea dumnezeiască. A respinge
calitatea de Născătoare de Dumnezeu înseamnă a respinge întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Sensul dogmei nu este că Fecioara a născut firea divină, ci pe
Dumnezeu-Omul, pe Domnul după omenitatea Sa, omenitate unită cu
Dumnezeu Cuvântul.
Arg biblic: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie,...” (Gal. 4, 4).
Arg. patristic: Sf. Ioan Damaschinul precizează: „Sf. Fecioară este în sens propriu
şi real Născătoare de Dumnezeu... nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat
din ea începutul existenței, ci în sensul că însuşi Dumnezeu, Cel născut din Tatăl...
S-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi S-a născut din ea fără să se schimbe”
(Dogmatica III, 12, p. 114-115).
Condacul Naşterii Domnului: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă
naşte... Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”.

5. În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări.

Datorită faptului că Iisus Hristos are două firii unite într-o singură Persoană,
El are şi două voinţe şi două lucrări corespunzătoare celor două firi, iar lucrările lor
sunt teandrice, adică divino-umane.
Arg. patristic: Sf. Ioan Damaschin, urmând pe Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că
Iisus Hristos „nu făcea omeneşte cele omeneşti căci nu era numai om ci şi
Dumnezeu; dar nici nu lucra cele dumnezeieşti dumnezeieşte, căci nu era numai
Dumnezeu ci şi om” (Dogmatica III, 19, p. 136).
Voinţa şi lucrarea omenească în Persoana Mântuitorului rămân supuse totdeauna
voinţei şi lucrării dumnezeieşti, ele rămânând pururea acţiunii teandrice: „Părinte,
de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”
(Lc. 22, 42).
 Definiţia dogmatică a sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon spune:
„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm întrun glas că mărturisim pe
Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire
cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional
şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după
omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte
de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a
noastră mântuire din Fecioara Maria, N ă scătoarea de Dumnezeu, după omenitate,
Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi,
fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor
nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau
despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu
Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum
El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul
Părinţilor”.
Sinodul al VI-lea ecumenic completează această definiţie împotriva
monoteliţilor: „propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt
două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti, f ă r ă despărţire, f ă r ă
schimbare, f ă r ă împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt,
cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească
urmează celei atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai
degrabă supunându-i-se”.

Bibliografie:
SFÂNTA SCRIPTURĂ SAU BIBLIA, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod
şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, EIBMBOR,
Buc., 2012.
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, DOGMATICA
ORTODOXĂ, manual pentru Seminariile Teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2009.
Sf. Ioan Damaschin, DOGMATICA, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Buc.
1993.
HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE ECUMENICE