CURS 5 - Deformarea si ruperea

materialelor metalice

5.1 Obiective
In urma parcurgerii cursului studentul va putea:
 Sa cunoasca tipurile de deformatii care apar in cazul solicitariilor
aplicate corpurilor metalice;
 Sa cunoasca principalele mecanisme care produc deformatia
plastica;
 Sa caracterizeze si sa interpreteze ruperea materialelor metalice.

5.2 Starea plastică şi fragilă. Planele cu densitate

atomică maximă

Toate corpurile solide au proprietatea de a se deforma sub

acţiunea unor forţe exterioare şi a altor factori cum ar fi: temperatura,
acţiunea îndelungată a timpului. Diferite materiale supuse deformării se
comportă diferit în funcţie de mărimea forţelor care acţionează, precum
şi de condiţiile în care are loc deformarea. După caracterul
deformării se disting următoarele tipuri de deformaţii:
 deformaţii elastice εe;
 deformaţii remanente εr;
 deformaţii anelastice.

Tipuri de deformaţii

Deformaţia unui corp solid se compune în general dintr-o

deformaţie de tip elastic şi una de tip remanent.
Starea unui corp în care deformaţiile remanente au valori mari
(în comparaţie cu cele elastice) fără o slăbire a legăturilor dintre
particule se numeşte stare plastică.
Starea unui corp în care, dimpotrivă, deformaţiile remanente
sunt mici înainte de producerea ruperii, se numeşte stare fragilă
(casantă).

Pag. 1
 Fragilitatea nu este o proprietate absolută a unui metal sau
aliaj, fiind corelată cu temperatura şi presiunea ei. Un metal, care la
temperatura normală este plastic la solicitarea de întindere fără
concentratori, poate să devină fragil în prezenţa concentratorilor, sau
atunci când sarcina este aplicată cu viteze mari. De asemenea, el
îşi pierde plasticitatea sub acţiunea unor agenţi de fragilizare cum
ar fi: hidrogenul şi temperaturile joase.
Întrucât procesul de cristalizare, la solidificarea
aliajelor, se produce concomitent într-un număr foarte mare de centre
de cristalizare, după solidificare structura va fi constituită dintr-un
număr mare de grăunţi care formează structura policristalină.
Corpurile policristaline au anumite proprietăţi, spre
deosebire de cele amorfe, cum ar fi:
 sunt anizotrope, adică au proprietăţi diferite în funcţie de
direcţia pe care acestea se determină;
 elementele lor pot aluneca unele peste altele, adică prezintă
suprafeţe de alunecare, atunci când sunt supuse corespunzător la
acţiunea unor forţe de deformare.

5.3 Deformarea plastică a monocristalelor ideale

Deformarea plastică se realizează prin deplasarea

relativă a atomilor în poziţii noi de echilibru stabil. Principalele
mecanisme prin care se produce deformarea plastică sunt
 Alunecare
 Maclarea
 Alunecarea dislocatiilor
Alunecarea consta in deplasarea pe pachete de atomi de-a lungul
unor plane cristaline, numite plane de alunecare. Experienţele
efectuate pe monocristale au dovedit că planele de alunecare sunt
planele de densitate maximă de atomi, iar în aceste plane există
direcţii de alunecare, după care atomii sunt aşezaţi cel mai dens.
Planele şi direcţiile de alunecare formează sistemele de alunecare,
care sunt caracteristice pentru fiecare sistem cristalin.
Alunecarea se produce atunci când tensiunea tangenţială are o valoare
critică, iar atomii se vor deplasa în lungul planului de alunecare.
Alunecarea nu se produce pe un singur plan de alunecare, ci cuprinde o
grupă de straturi atomice vecine, care formează benzi de alunecare.

Pag. 2
 Alunecarea pachetelor de atomi Benzi de alunecare

Maclarea, reprezintă deplasarea unei porţiuni din cristal în lungul

unui plan, denumit plan de maclare, obţinându-se două părţi
simetrice faţă de acest plan. La presarea la rece, deformarea prin
maclare se produce mai ales la metalele ce cristalizează în
sistemul C.V.C şi hexagon compact.

Maclarea unor porţiuni din cristal

În sistemul C.F.C deformarea prin maclare are loc foarte greu.

Porţiunea deplasată poartă numele de maclă. Spre deosebire de
alunecare, la maclare participă toate planele atomice din regiunea
maclată. Rolul maclării în procesul de deformare plastică constă în
faptul că prin maclare se schimbă orientarea unor părţi de grăunţi,
ceea ce face ca noi sisteme de alunecare să ajungă în poziţii favorabile
faţă de direcţia solicitării. Deci, maclarea, în multe cazuri, însoţeşte
alunecarea şi o favorizează.
Alunecarea dislocaţiilor. La început, noţiunea de dislocaţie
s-a introdus pentru a putea explica diferenţa ce s-a constatat între
valoarea teoretică a efortului unitar de alunecare şi valoarea obţinută
experimental. Valoarea scăzută a limitei de curgere a cristalelor în stare
turnată sau recoaptă a dus la concluzia că trebuie să existe surse
de dislocaţii în acestea. Trebuie accentuat faptul că mişcarea
dislocaţiilor prin alunecare se face fără transport de materie, atomii
se rearanjează local din aproape în aproape.

Pag. 3
 Mişcarea prin alunecare a dislocaţiilor

Mişcarea dislocaţiilor marginale prin căţărare explică procesul

de poligonizare (alinierea dislocaţiilor formând limite la unghiuri mici).
Mişcarea prin căţărare apare şi în timpul fluajului, dacă temperatura
este ridicată. La temperaturi joase însă, alunecarea este singurul
mecanism responsabil pentru deformarea plastică.

Procesul de poligonizare a dislocaţiilor

5.4 Deformarea plastică a agregatelor policristaline

Deformarea plastică a corpurilor policristaline se compune

din:
 Deformarea plastică a grăunţilor cristalini (schimbarea formei şi
a dimensiunilor acestora), adică deformarea
intracristalină a policristalului;
 Deplasarea relativă a grăunţilor, denumită şi
deformare intercristalină a policristalului.
Principalul mecanism de deformare rămâne şi în cazul
policristalelor, alunecarea. Într-un agregat policristalin, alunecarea
este blocată la limitele grăunţilor care posedă orientări diferite. Limitele

Pag. 4
grăunţilor pot servi fie la creşterea rezistenţei mecanice, fie chiar la
scăderea acesteia, în funcţie de temperatură, de viteza de deformare
şi degradul de puritate. Astfel, la temperaturi sub 0,5 Tt (temperatura
0
de topire în K) şi la viteze de deformare relativ ridicate, limitele
grăunţilor măresc rezistenţa, în timp ce la temperaturi înalte şi la
viteze mici de deformare (fluajul), deformarea se localizează chiar la
limita grăunţilor. Creşterea rezistenţei la agregatele policristaline se
consideră că se datorează în primul rând faptului că limitele
grăunţilor reprezintă bariere pentru alunecări, precum şi faptului de
importanţă hotărâtoare că în acest caz cerinţele de continuitate între
grăunţi la deformare, introduc moduri complexe de comportare în
interiorul fiecărui grăunte. Cu ajutorul microscopiei electronice s-a
putut observa că dislocaţiile se concentrează în lungul planelor de
alunecare la limitele grăunţilor. Aceste grupări (aglomerări) de
dislocaţii produc contratensiuni care se opun generării unor noi
dislocaţii de către sursele Frank-Read în interiorul grăunţilor.
Datorită orientării diferite a planelor de alunecare, în grăunţii
corpului policristalin (grăunţi cu orientare arbitrară în
spaţiu), la solicitarea acestuia cu un sistem de forţe exterioare,
deformarea plastică nu va începe concomitent în toţi grăunţii, ci în
primul rând în cei cu orientarea cea mai favorabilă a planelor de
alunecare, faţă de direcţia forţelor exterioare, restul grăunţilor se vor
deforma elastic. În cazul întinderii şi compresiunii liniare, orientarea
cea mai favorabilă pentru începerea deformării plastice o au grăunţii
o 0
pentru care diferenţa: (45 -ϕ ) are valoarea cea mai mică. Efortul
unitar normal la întindere sau compresiune monoaxială, care
corespunde momentului când marea majoritate a grăunţilor
materialului metalic se deformează plastic, reprezintă limita de
curgere. La deformarea plastică a materialelor metalice policristaline
se produce şi o orientare a grăunţilor, deci se formează textura .
Textura contribuie la accentuarea anizotropiei proprietăţilor
materialului deformat.
O caracteristică importantă a deformării plastice o constituie
faptul că, deformarea la rece odată începută nu continuă la aceeaşi
valoare a tensiunii. Pentru a continua deformarea este necesară
creşterea continuă a acesteia .

Pag. 5
 Orientarea grăunţilor materialelor metalice policristaline
(formarea texturii)

Cu cât s-a format un număr mai mare de plane de

alunecare, adică cu cât deformaţia plastică a fost mai mare, cu
atât va fi mai mare rezistenţa pe care o opune metalul la acţiunea
forţelor exterioare. Deci, deformarea plastică efectuată măreşte
rezistenţa la o următoare deformare plastică, mărind limita de
elasticitate, limita de curgere (Rp, σ 0,2), rezistenţa la rupere
(Rm, σ t) şi duritatea (HV, HB). În acelaşi timp se micşorează
plasticitatea metalului (alungirea – A5, gâtuirea - Z),rezistenţa la
coroziune, conductibilitatea termică.
Această stare a metalului cu proprietăţi modificate în urma
deformării plastice se numeşte stare de ecruisare.
Densitatea dislocaţiilor creşte la creşterea gradului de
deformare. Ecruisarea este determinată de frânarea mişcării
dislocaţiilor de către piedici sau bariere care apar chiar în timpul
procesului de deformare plastică.
În metalul ecruisat se observă fragmentarea grăunţilor
cristalini, orientarea lor după direcţia solicitării şi alungirea lor. Această
stare de ecruisare este instabilă din punct de vedere termodinamic. Ea
se poate menţine totuşi timp îndelungat la temperaturi normale şi este
de dorit la acele piese care cer proprietăţi de rezistenţă mecanică şi
care nu mai urmează să fie deformate plastic.
Starea de ecruisare, instabilă din punct de vedere
termodinamic, se poate reduce odată cu creşterea temperaturii. În
aceste condiţii are loc trecerea către o stare mai stabilă, o stare
neecruisată. Acest proces prin care se realizează, la încălzire,
transformarea din starea ecruisată într-o stare neecruisată, poartă
numele de recristalizare. În general, procesul de recristalizare se
poate împărţi în trei etape:
 restaurarea reţelei ;
 recristalizarea (germinarea);

Pag. 6
  creşterea grăunţilor.

Procesul de recristalizare

Recristalizarea este procesul prin care se realizează obţinerea

unei structuri noi, cu grăunţi nedeformaţi, în locul structurii deformate
plastic la rece sau la cald.

5.5 Ruperea materialelor metalice

Clasificarea tipurilor de ruperi

Prin rupere se înţelege fenomenul de fragmentare a unui corp

solid în două sau mai multe părţi, sub acţiunea unor tensiuni
interne sau externe.
Ruperile se pot clasifica după următoarele criterii:
 modul cristalografic de rupere (după tensiunea care produce de
obicei ruperea);
 aspectul ruperii ;
 deformaţia plastică care precede ruperea.
Referitor la primul criteriu, se ştie că deşi solicitările
care pot acţiona asupra unei piese sunt diferite: de tracţiune, de
compresiune, de forfecare, de încovoiere, ele dau naştere totdeauna în
piesă numai la tensiuni normale (de tracţiune sau de compresiune) şi la
tensiuni tangenţiale.
Ruperea produsă de tensiunile normale se numeşte rupere
prin smulgere sau rupere prin clivaj. Modul de rupere în acest caz
este controlat de tensiunile de întindere care acţionează normal pe un
plan cristalografic de clivaj. Ruperea prin smulgere se poate produce fie
prin interiorul cristalelor (transcristalin), fie printre cristale la limita
grăunţilor cristalini (intercristalin).

Pag. 7
 Ruperea prin smulgere:
a) Ruperea transcristalină; b) Ruperea intercristalină.

Ruperea produsă de tensiunile tangenţiale se numeşte rupere

prin forfecare sau rupere prin alunecare. Ruperea apare în acest
caz ca rezultat al unei deplasări importante în planul activ de alunecare.
Ruperea prin alunecare se produce numai transcristalin.
După al doilea criteriu, aspectul ruperii, în urma examinării la
grade mici de mărire a secţiunii în care s-a produs ruperea, ruperile pot
fi: cristalin strălucitoare (granulare) şi ruperi mat - fibroase.
În raport de deformaţia plastică care produce ruperea, ruperile
se împart în ruperi ductile şi ruperi fragile.
Ruperea ductilă este produsă de tensiunile tangenţiale (se mai
numeşte şi rupere prin forfecare) şi este precedată de deformaţii
plastice mari, aspectul suprafeţei de rupere fiind mat-fibros. Ruperea
ductilă se produce transcristalin şi are o viteză de propagare relativ
lentă.
Ruperea fragilă se produce după un plan normal la
direcţia tensiunii, cu o mare viteză de propagare şi fără a fi
precedată de deformaţii plastice macroscopice. Aceste caracteristici fac
ca ruperea fragilă să constituie un fenomen deosebit de periculos
structurilor metalice. La materialele policristaline ruperea fragilă se
poate produce fie transcristalin fie intercristalin. Aspectul suprafeţei de
rupere este cristalin strălucitor la ruperea transcristalină, respectiv
de culoarea fazelor la ruperea intercristalină. În figura urmatoare.
se prezintă schematic câteva tipuri de rupere, în cazul solicitării la
tracţiune a unor epruvete metalice. Cunoaşterea mecanismului iniţiere
şi desfăşurare a ruperii fragile prezintă o importanţă deosebită,
deoarece producerea ei care este neprevăzută şi poate avea consecinţe
extrem de dezastruoase. Mecanismul producerii ruperii fragile, în
general, comportă corespunzător două faze distincte de maximă
importanţă în tehnică:
 iniţierea fisurilor ;
 propagarea fisurilor.
În cazul ruperilor fragile, apariţia fisurilor se încearcă a fi
explicată, în lumina teoriei dislocaţiilor, prin mai multe mecanisme:
 concentrarea dislocaţiilor la obstacole ;
 reacţiile între dislocaţii la intersecţia benzilor de alunecare ;

Pag. 8
  aglomerarea dislocaţiilor în procesul de maclare etc.

Tipuri de ruperi în cazul solicitării la tracţiune:

a) ruperea prin smulgere fragilă; b) rupere prin forfecare (ductilă);
c) rupere prin forfecare a materialelor cu ductibilitate moderată;
d) rupere con-cupă.
Un material dat se poate rupe fie fragil fie ductil în raport de
următorii factori:
 starea de tensiune;
 structura materialului;
 condiţiile de încercare (în special temperatura la care se
realizează încercarea);
 dimensiunile şi forma piesei.
În lumina teoriei formării şi propagării fisurilor, rolul
acestor factori, în determinarea tipului fragil sau ductil de rupere, este
definit de influenţa pe care o manifestă fiecare dintre ei asupra
deplasării dislocaţiilor. Factorii care se opun deplasării dislocaţiilor
facilitează ruperea fragilă, iar factorii care produc relaxarea tensiunilor,
favorizează producerea ruperii pe cale ductilă. Astfel pentru un metal
dat, starea de tensiune triaxială, mărimea însemnată a grăuntelui şi
prezenţa incluziunilor favorizează ruperea fragilă, în timp ce ridicarea
temperaturii la care se produce încercarea sau micşorarea vitezei de
aplicare a sarcinii înlesneşte ruperea ductilă.

Ruperea prin CORFIS (fisură corozivă)

Ca efect al unei solicitări mecanice, asociate cu acţiunea

unui mediu, corosiv, o fisură se poate propaga (extinde) lent. Când
fisura respectivă, propagându-se, ajunge la o altă dimensiune
(lungime), denumită critică, survine intempestiv ruperea bruscă,
brutală, cu caracter
fragil.
Cedarea prin CORFIS parcurge următoarele stadii:
 stadiul 1 formarea de amorse, de tipul unor uşoare punctări
prin înţepare, la suprafaţa metalului ca efect direct şi
inevitabil al coroziunii neuniforme;

Pag. 9
  stadiul 2 amorsa devine o fisură ale cărei dimensiuni continuă să
se extindă lent din punct de vedere macroscopic;
 stadiul 3 ruperea, când fisura, extinzându-se, atinge o
anumitădimensiune (lungime), suficient de mare care poartă
numele lungime critică .

Stadiile fracturării corozive:

a) formarea amorsei - (stadiul 1);b) fisurarea, respectiv extinderea
fisurii -(stadiul2);c) ruperea, respectiv fracturarea propriu-zisă -
(stadiul 3).

Ruperea la oboseală

Ruperile care apar în urma aplicării unor sarcini variabile şi

repetate în timp se numesc ruperi la oboseală şi se manifestă prin
unele caracteristici care le deosebesc de ruperile determinate prin
aplicarea unor sarcini constante. Ruperile la oboseală se produc, în
general, la tensiuni mult mai mici decât cele necesare pentru a produce
ruperea în condiţii statice şi sunt foarte periculoase deoarece nu sunt
precedate de modificări vizibile ale aspectului sau dimensiunilor pieselor
respective.
Ruperea la oboseală a materialelor metalice este iniţiată
de existenţa unor concentratori de tensiune geometrici sau
metalurgici (variaţii bruşte ale dimensiunilor; unghiuri ascuţite
interioare; găuri; incluziuni nemetalice; microfisuri; microretasuri) care,
sub acţiunea sarcinilor variabile şi repetabile în timp, determină o
ecruisare crescândă a zonelor respective în urma căreia materialul nu
se mai poate deforma plastic şi se fisurează. Fisurarea are loc, de
regulă, la suprafaţa pieselor unde sunt localizaţi de cele mai multe ori şi
concentratorii de tensiune. Fisura astfel apărută se dezvoltă treptat sub
acţiunea repetată a sarcinilor variabile, iar în momentul în care
secţiunea efectiv rămasă nu mai rezistă solicitărilor, intervine ruperea
bruscă a acesteia.
Ca urmare a acestui proces, o rupere prin oboseală poate fi uşor
recunoscută prin existenţa a două zone distincte: o zonă lucioasă,
relativ netedă, dar care evidenţiază prin aspectul său formarea şi

Pag. 10
avansarea în timp a fisurii incipiente şi o zonă mată, cu asperităţi
corespunzătoare
ruperii finale, instantanee.
Rezistenţa la oboseală se defineşte ca reprezentând tensiunea
alternantă sau oscilantă care produce corespunzător ruperea unei
epruvete după un număr de alternanţe extrem de mare. Numărul de
alternanţe se stabileşte convenţional şi este în mod obişnuit:
7 8
10 pentru oţeluri, respectiv 10 pentru aliajele neferoase. Rezistenţa
la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor piesei şi a rezistenţei la
întindere a materialului.

Fluajul

Dacă la temperatura normală proprietăţile de rezistenţă ale

materialelor metalice nu sunt practic dependente de timp, la
temperaturi înalte însă, aceste proprietăţi pot suferi modificări
considerabile. Astfel, la temperaturi înalte, un material metalic se poate
deforma sub acţiunea unor sarcini mult mai mici decât limita de curgere
şi, dacă această sarcină se menţine constantă, deformarea va avea un
caracter continuu, permanent.
Deformarea lentă, progresivă în timp şi continuă a unui
material sub acţiunea unei sarcini constante se numeşte fluaj.
Principalele mecanisme microscopice responsabile de
producerea fluajului sunt:
 alunecarea dislocaţiilor (la temperaturi mici);
 căţărarea dislocaţiilor: limitează acţiunea de blocare a
dislocaţiilor exercitată de fazele precipitate pe planul de
alunecare a defectelor liniare;
 alunecarea limitelor de grăunţi;
 difuzia atomilor şi a vacanţelor.

Activitati:
Incercati sa identificati diferite materiale metalice prezentand
ruperii si sa le asociati cu cele prezentate in prezentul curs.

Bibliografie:
1. Mutiu T.A. - Studiul metalelor, Editura I.C.P.A.I.U.C., Bucuresti,
1985;
2. Schwartz H. - Elementa practice de metalurgie fizica, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1956;
3. Schumann H. - Metalurgie fizica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1955;

Teste:
1. Din ce se compune in general deformatia unui corp solid?

Pag. 11
 a) Deformatii elastice sim plastice;
b) Deformatii statice si plastice;
c) Deformatii remanente si elastice
2. Cum se numeste starea unui corp în care, dimpotrivă, deformaţiile
remanente sunt mici înainte de producerea ruperii?
a) Stare elastica;
b) Stare fragila;
c) Stare plastica.
3. Cum este definita deplasarea pe pachete de atomi de-a lungul unor
plane cristaline, numite plane de alunecare?
a) Maclare;
b) Alunecare;
c) Torsionare.
4. De ce este produsa ruperea ductila?
a) Tensiuni tangentiale;
b) Tensiuni normale;
c) Tensiuni critice.
5. Cum sunt denumite ruperile care apar în urma aplicării unor
sarcini variabile şi repetate în timp?
a) Fisura coroziva;
b) Ruperea la oboseala;
c) Ruperea critica.
6. Cum este numita deformarea lentă, progresivă în timp şi continuă
a unui material sub acţiunea unei sarcini constante?
a) Rupere fragila;
b) Rupere ductila;
c) Fluaj

Grila de evaluare

1. a
2. b
3. b
4. a
5. b
6. c

Pag. 12