În secolul XIX, pe vremea când circurile ambulante erau la mare căutare, una din atracțiile

majore era reprezentată de așa zisul freak show: persoane infirme, persoane diforme, cu
malformații congenitale spectaculoase erau expuse de showmeni spre a uimi și a îngrozi
deopotrivă publicul. Pe măsură ce înțelegerea bolilor a avansat și pe măsură ce percepția asupra
celor cu handicap incurabil a evoluat, asemenea practici și-au pierdut popularitatea. Tocmai de
aceea ai putea crede că volumul lui Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson, un volum care adună 32 de
cazuri neobișunite de pshioterapie este cel puțin bizar: vine el să reinventeze ideea de freak
show adaptand-o secolului XX, care să expună ciudățenii mentale de data aceasta?. E vorba de
o carte adresată nu doar specialiștilor ci și publicului larg, o carte care a devenit la fel de
cunoscută în străinătate cel puțin ( și în România s-a vândut bine) precum cărțile lui Oliver Sacks.
Doar că abordarea autorilor acestui volum nu e atât un demers centrat pe stârnirea reacțiilor
extreme din partea publicului, pe exploatarea unui senzaționalism gratuit și a curiozităților
morbide, ci mai degrabă este o abordare centrată pe proces, pe impactul pe care îl poate avea
psihoterapia și mai ales întâlnirea dintre cei aparent pregătiți să se confrunte cu orice
(psihoterapeuții) și cei gata să răstoarne istoria și succesul unor practici longevive (pacienții).
Jeffrey A Kottler și Jon Carlson au reușit o muncă de selecție impresionantă: apelând la
bunăvoința și memoria unor specialiști reputați, fiecare implementând o altă abordare
psihoterapeutică (de la psihanaliză, la psihoterapie umanistă, cognitiv-comportamentală,
feministă, sexterapie, hipnoză etc), cei doi autori reconstruiesc practic discursurile celor care s-au
găsit, cel puțin o dată, puși în fața unor provocări care i-au solicitat peste puteri, multe dintre ele
marcându-le profund progresul profesional de mai târziu. Poveștile sunt relatate aproape în timp
real, astfel încât cititorul să retrăiască experiența terapeutului în cauză de la început până la final.
Vorbim, așa cum anunță și titlul volumului de cazuri neobișnuite: un bărbat care practică
zoofilia și vrea să-și taie nasul, un analfabet care practică sexul oral cu alți bărbați fără să se
considere homosexual, o femeie cu statut social înalt care se servește, ca la un bufet suedez,
direct din lada de gunoi, un bărbat care are nevoie de permisiunea bisericii pentru a face sex cu
noua sa soție, un vraci lipsit de viziuni care caută revelații șamanice, o femeie care trăiește
atacuri de panică atunci când calcă peste grătare de canal sau când e pe cale să trăiască o
experiență sexuală și câte și mai câte. Spre deosebire de o ficțiune, o compoziție semnată de un
scriitor profesionist, poveștile psihoterapeuților au structuri mai degrabă atipice: toate beneficiază
de o introducere și o intrigă cât se poate de spectaculoase, dar nu toate au un punct culminant și
un deznodământ: uneori pacienții dispar din viața terapeuților cu mult înainte ca terapia să se
încheie, alteori terapeuții sunt nevoiți să își accepte înfrângerea. Tocmai acest substrat, cu final
deschis, arareori spectaculos face cazurile interesante și îi face pe cititori să aprecieze eforturile
și progresele mici dar autentice ale celor confruntați cu probleme dificile.
Toate cazurile selecționate cu atenție de Kottler și Carlson evocă deopotrivă potențialul,
flexibilitatea, provocările și limitele terapiei: uneori nu funcționează nimic, alteori au loc declicuri
esențiale, uneori pacienții știu ceea ce mai bine pentru ei – niciodată nu rămâi cu impresia, așa
cum sugerează și lecțiile învățate de psihoterapeuții în cauză, că există rețete uniforme, că există
raporturi rigide, că terapia este o activitate supusă unor protocoale pe deplin standardizate.
Volumul celor doi autori americani este un tur de forță într-o lume a eroilor moderni. E
vorba de eroi failibili și umani, e vorba de terapeuți care acceptă compromisuri pe cât de ciudate
pe atât de fertile precum: vorbitul cu șerpii, hipnoza asistată de așa zișii ghizi, aprobarea
aparentă a incestului, discuții libere cu Terminatorul lui James Cameron, cu persoane care își
disprețuiesc semenii cu o ura de intensitatea a miilor de sori. E vorba de pacienți care se
străduiesc să rămână coerenți, să își construiască narațiuni semnificante chiar și atunci când
dezintegrează lumea la orice atingere. Cartea lui Kotler și Carson este, pe bună dreptate, după
cum sugerează chiar autorii un omagiu adus curajului pacienților și inventivității terapeuților, o
invitație și un exercițiu de a privi lucrurile outside the box, dincolo de paradigma cu care suntem
obișnuiți.
 Povestirile din această carte sunt absolut uimitoare şi neobişnuite. Cu toate acestea, ea nu
este menită să glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman. Ea este de fapt o
colecţie de povestiri despre relaţii psihoterapeutice care au produs transformări majore şi
semnificative atât în viaţa terapeuţilor cât şi a clienţilor lor. Sunt povestiri despre compasiune şi
solicitudine, care demonstrează tipul de angajament pe care îl presupune meseria de terapeut.
Aceasta nu este o carte care şi-a propus deliberat să facă eroi şi eroine din terapeuţi (deşi prezintă
în multe dintre paginile ei strategiile creative şi absolut uimitoare ale unora dintre cei mai mari
practicieni contemporani). Mai degrabă este o carte care omagiază curajul unor oameni care,
confruntându-se cu probleme majore, cu consecinţe devastatoare asupra condiţiei lor fizice şi
emoţionale, au reuşit în cele din urmă să le depăşească, prin eforturi susţinute şi prin încrederea
permanentă arătată terapeuţilor lor.

Un pacient le cere doctorilor să-i taie nasul, pentru că este obsedat de mirosul de la fermă. O clientă
povestește în terapie cum s-a culcat cu tatăl pe care-l cunoscuse abia la 40 de ani. Un soț își îmbălsămează
soția și ia cina cu mumia șapte ani de-a rândul (cazul este chiar al lui Jon Carlson!). O fată mănâncă resturi
de dulciuri găsite în gunoaie, pentru a-i face în ciudă mamei abuzive. Sunt doar o parte din ciudățeniile pe
care le veți întâlni în volumul Mumia de la masa din sufragerie coordonat de psihologii Jeffrey A. Kottler
și Jon Carlson.
Bestseller în lumea psihologilor, volumul cuprinde o serie de interviuri luate câtorva dintre
notabilitățile psihoterapiei din SUA, Canada sau Australia. Cei doi coordonatori ne avertizează încă din
introducere că ”nu intenționează să glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci este o
colecție de povestiri despre relații psihoterapeutice care au produs transformări majore și semnificative atât
în viața terapeuților, cât și a clienților lor”.
Straniile cazuri strânse în volumul ”Mumia de la masa din sufragerie” prezintă câte un impas clinic
pentru care terapeutul nu era pregătit, trebuind să improvizeze, să treacă dincolo de principiile psihologice
pe care le învățase. Printre numele pe care le veți găsi în volum, sunt:
Albert Ellis, arhicunoscut pentru terapia rațional-emotivă,
Arnold Lazarus, celebru promotor al terapiei comportamentale,
Michael Yapko, somitate în hipnoterapie
Jay Haley, pionier al terapiei de familie
și mulți alți psihoterapeuți deschizători de drumuri…

Cartea prezinta 32 de cazuri psihologice cum rar mai poti intalni. Am ramas socata la cele mai multe dintre
aceste povestiri deoarece nu credeam ca este posibil ca mintea unui om sa poata functiona in astfel de maniere.
Spre exemplu,in unul din cazurile care poarta numele cartii este vorba despre o familie care, o perioada indelungata
a luat masa cu o mumie reala in fiecare zi. Este vorba despre un barbat si doi copii care nu au putut accepta
moartea nevestei respectiv a mamei si au acceptat sa se comporte de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Inainte de
culcare copii o pieptanau, iar cand se facea ora de masa, cadavrul era pus in randul familie. O carte stranie ce
prezinta cazuri reale tratate de psihoterapeuti.
 A citi despre experiențele experților precum Albert Ellis, William Glasser și Jay Haley este
ca și cum ai vedea teoriile și tehnicile în acțiune. Cartea este atât pentru clinician, cât și pentru
pacienți. Acesta subliniază ce învață clinicienii de la clienții lor și modul în care cresc ca clinicieni,
devenind mai experți și mai atenți. Clinicianul află mai multe despre emoțiile umane de la fiecare
client cu care intră în contact.
Unul dintre aspectele acestei cărți care poate fi intimidant pentru noul terapeut este
creativitatea și expertiza clinicienilor din carte. Fiecare terapeut are o personalitate unică și
dinamică. Sunt oameni interesanți. Cineva nou în domeniu, fără experiență și încredere, poate
găsi cazul și tehnicile intimidante până la un anumit nivel.
Aceștia sunt terapeuți cunoscuți și de mare succes, vorbind despre cei mai memorabili
clienți și situații. Cartea spune poveștile într-un mod dramatic, interesant și uneori amuzant. Este
atât de util să citiți relatările din spatele pregătirilor terapeuților pentru aceste neobișnuite studii
de caz. Chiar și cei mai experți dintre terapeuți învață și cercetează mereu. Aflăm că puterea
relației terapeutice nu poate fi subestimată și că și cei mai neobișnuiți pacienți și probleme pot fi
tratate. Speranța este o parte importantă a tratamentului. Cu ideea, mintea deschisă și munca
grea, vine adesea si succesul. Situațiile de caz, terapeuții, clienții și tehnicile terapeutice sunt
fascinante.
Cărțile clarifică faptul că munca de teren, înregistrările video și supravegherea sunt atât de
importante. Este o reamintire a faptului că pacienții sunt oameni reali și nu subiecți ai unui
experiment. Terapeutul are responsabilitatea de a fi pregătit și bine instruit. Mulți dintre
terapeuții din această carte au făcut cercetări ample asupra tehnicilor lor. Acești terapeuți fac o
călătorie cu clienții lor și sunt capabili să-i ajute să dezvolte soluții la problemele lor.
În capitolul 1, „Omul care și-a dorit nasul tăiat”, noul terapeut, Jeffrey Kottler a fost șocat
de mărturisirea clientului său că a avut o relație sexuală și oarecum romantică cu o vacă. Kottler a
văzut acest client doar de două ori, dar a învățat o lecție extrem de valoroasă pentru un terapeut.
El a aflat că simplul act de ascultare, fără a judeca, este de fapt terapeutic. El a ascultat și a
reflectat apoi la clientul său și nu a judecat sau a încercat să schimbe sau să analizeze nimic în
aceste două sesiuni.
Pur și simplu a ascultat și până la a doua sesiune, se părea că clientul Manny a ajuns la
propria soluție. În timp ce soluția lui Manny nu era cea la care s-a gândit Kottler, totuși, se pare
că pentru Manny a fost soluție buna și acesta nu a mai revenit niciodată la terapie. Clienții nu vor
duce întotdeauna călătoria la sfârsit sau scopul pe care terapeuții îl au în minte.
În cazul lui Manny, un terapeut ar putea fi ușor prins în motivele comportamentului său
sexual cu o vacă și aparenta lui atracție față de vacă. Terapeutul ar putea privi istoricul familiei
sale și ar putea încerca să stabilească dacă ceva l-a dus la acest comportament. Un alt terapeut
poate fi înclinat să creadă că pur și simplu nu a avut niciodată o educație sexuală adecvată și
astfel a fost dificil să se relaționeze cu femeile. Poate tot ce știe Manny este modul în care vacile
fac sex. Indiferent care este motivul, tratamentul este să-l elibereze pe Manny de nefericirea lui. A
venit să se plângă de nas și apoi a început repede să vorbească despre vacă.
Cheia pentru tratarea multora a fost în relația dintre terapeut și client. După cum a aflat
Kottler, cred că, calmarea anxietății ar fi fost adevărata cheie pentru tratarea lui Manny.
Ameliorarea anxietății prin acceptare e începutul tratamentului pentru Manny. Rezultatul final,
libertatea lui Manny de a continua această relație bovină și de a acoperi pur și simplu mirosul.
Este posibil să nu fi fost cel mai bun rezultat și cred că există și o lecție acolo. Cu mai multe
ședințe, Kottler ar fi putut să abordeze anxietatea pe care Manny o simte în ceea ce privește
relațiile cu oamenii.
Cu siguranță acest lucru ar fi necesitat o anumită educație sexuală, precum și o oarecare
explorare a dinamicii familiei, dar ar fi necesitat, de asemenea, o discuție despre ceea ce si-ar fi
dorit de la o relație romantică. El ar fi putu incepe sa discute problema angoasei existențiale și
dorința de a avea relații interumane cu semnificatie.
Kottler vorbește la sfârșitul capitolului său, despre un alt pacient care a fost deranjat de
dorința sa de a se îmbrăca în hainele femeilor. Reacția și acceptarea aparentă a lui Kottler i-au
ușurat anxietatea. Bărbatul a fost deranjat de acest gând, dar a avut dificultăți în gestionarea lui,
acesta fiind motivul pentru care a venit la tratament. În cele din urmă, cu ajutorul terapiei,
gândurile tulburătoare ale bărbatului au ajuns la un nivel acceptabil. Cred că exemplele lui
Kottler vorbesc despre importanța relației terapeutice ca instrument principal în terapie.
Cu acesti doi pacienți, terapia ar fi putut ajuta persoana să-și examineze relațiile și să facă
alegeri conștiente care ar fi minimizat anxietatea și frica fără sens care există în viața unora.
Viitoarea terapie a lui Manny l-ar fi putut împinge spre descoperirea de sine și reflecția că are
capacitatea și libertatea de a dezvolta relații însemnate, relații umane care duc la fericire. Poate că
ar fi reușit să descopere de ce folosea la acea vreme vacile pentru împlinirea sexuală și cum s-ar
putea în cele din urmă să ajungă la împlinirea unei relații intime cu o ființă umană.
Carl Rogers crede că oamenii sunt buni și doresc să fie cei mai buni. Oamenii nu-și
îndeplinesc întotdeauna cu ușurință această dorință, de aceea terapia devine importantă. Manny,
având libertatea de a vorbi și de a conduce conversația, ar fi putut lucra la actualizarea de sine.
Dacă Manny este deranjat de relația sa actuală și dorește să se îndrepte către relații pe care le va
găsi mai satisfăcătoare, terapia poate fi cheia. Mediul terapeutic îi poate permite să exploreze
orice într-un mediu sigur și apoi poate face alegeri pentru viața sa. Poate că Manny a fost în
măsură să înțeleagă conceptele de „sine real” versus „sinele ideal”, adică ceea ce este el și spre ce
tinde să ajungă.
Numeroasele exemple de caz din această lucrare vorbesc despre puterea terapiei și a
relațiilor. Persoanele cu astfel de probleme tulburătoare, inclusiv femeia care s-a spânzurat
pentru a-și testa soțul și familia cu mumia la masă, toate pot avea un final pozitiv. Deși nu este
perfect și poate nu este ceea ce și-ar dori terapeutul, dar se pot face progrese.
În capitolul lui Carlson, cu același titlu ca și cartea, o familie a mumificat o femeie membră
a familiei. Aflăm de fapt despre acest lucru, deoarece personajul principal al capitolului, Trina
încearcă să se înțeleagă mai bine. Ea consideră că este important să stabilească un contact cu
familia ei, despre care suntem conștienți că este oarecum disfuncțională. După cum se dovedește,
mătușa Trinei a fost mumificată pentru că familia a simțit că le va ușura durerea. Femeia a murit
acasă și astfel, cu ajutorul unui prieten din domeniul medical, femeia a fost îmbălsămată și
mumificată.
Familia o așeaza de fapt la masa din sufragerie. Se pare că întreaga familie, inclusiv soțul
și copiii ei sunt implicați în îngrijirea femeii mumificate. Acest exemplu și această familie este
probabil cea mai bizară dintre multele cazuri ciudate din carte. Această familie, dacă ar fi în
tratament, ar avea nevoie de mult timp pentru a discuta deciziile pe care le-au luat și
raționamentele din spatele deciziilor.
Abordarea durerii, pierderea unei relații personale strânse și poate recunoașterea faptului
că mulți oameni pot simți la fel în ceea ce privește pierderea unei persoane dragi. Cu toate
acestea, majoritatea oamenilor nu au resurse pentru a îmbălsăma și a mumifica. Ca și în cazul lui
Manny, comportamentul este ciudat și supărător și probabil ilegal. Cu toate acestea, este posibil
ca prin înțelegere, flexibilitate și speranța, familia să poată avea un rezultat de succes.
Fiecare caz din carte este real și fiecare a văzut o anumită parte a succesului. Fiecare
terapeut, indiferent de nivelul de experiență din momentul cazului particular, a învățat ceva din
procesul de tratament. Deși aceste cazuri sunt șocante și interesante de citit, procesul lor de
tratament și relația cu terapeutul nu sunt chiar atât de diferite de tratamentul altor pacienți.
 Este important ca terapeuții să înțeleagă și să caute unicitatea fiecărui individ și să nu
caute doar neobișnuitul sau să treacă cu vederea ceva tipic. Odată dezvăluite, chiar și cele mai
directe probleme pot fi complicate și neobișnuite. Așa s-a întâmplat și cu cazul Trinei, care a
început tratamentul pentru a aborda o problemă conjugală standard. Cheia tratamentului este
pregătirea și înțelegerea terapeutului, convingerea că tratamentul este posibil și de-abia apoi
relația terapeutică.