Păpuşarul

 
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ciprian Ciuciu 

Personaje:

Păpuşarul
Mama
Tatăl
Prietenul
Fata
Colegul
Colega
Păpuşa iubită
Păpuşa mamă
Păpuşa tată
Păpuşa prieten
Păpuşa coleg
Păpuşa colegă
Artistul
Scena 1 – prezent

În sala de spectacol, pe deasupra scaunelor, a culoarelor de trecere spre scaune, a întregii săli,
stau atârnate bucăţi imense de pânză, ca într-un pat cu baldachin, astfel încât să acopere
întreaga sală. O “sferă de lumini” plimbă puncte de lumină lent prin sală, imitând pene
plutitoare. Melodie lentă de fundal. Când publicul este aşezat, intră păpuşarul. 

Păpuşarul: V-aţi aşezat? Staţi bine? Vă place...? bine... e bine... nouă ne place să fie bine.
Vrem să fie cât mai bine... nu-i aşa? Vouă nu asta vă place? Să fie cât mai bine? Să vă fie cât
mai bine? Tu! În seara asta vei uita de faptul că acasă te aşteaptă cineva. Nu te aşteaptă
nimeni. Aşa că poţi începe să uiţi. Tu! Am să aştept să te opreşti din ce făceai pentru că se
pare că n-ai înţeles. Nu cunoşti persoana din dreapta ta! Nu cunoşti pe nimeni. Încetează să
vorbeşti atâta timp cât nu ştii cu cine vorbeşti! Nu greşi! Tu! Ai să închizi telefonul, ai să uiţi
la ce serveşte un telefon şi ai să m-asculţi! Îţi va fi mai bine! Tu! Oricum eşti singură! Poate
doar acum, poate în general... dar asta o să te ajute să mă înţelegi. Nici pe tine nu te aşteaptă
nimeni acasă! Sunteţi aici! E primul vostru moment de sinceritate pe seara asta! Profitaţi de
el! înţelegeţi! Nu aveţi pe nimeni acasă! Vă aveţi doar pe voi. Aici. Punct. Credeţi-mă... ştiu
foarte bine ce vorbesc. Dacă aţi fi avut pe cineva, acum aţi fi plâns. Nu plângeţi. Nimeni nu
plânge pe nimeni. în cel mai fericit caz, am ajuns să ne plângem pe noi... şi asta e o
realizare... 
Oameni? Gândiţi-vă bine! Cât de mult depindeţi de ei? Câţi dintre voi nu au avut măcar odată
intenţia de a pleca şi a lăsa totul? Acolo vă gândeaţi la voi! Şi foarte bine! Sunteţi cei mai buni
prieteni ai voştri. Profitaţi de asta! Aşa veţi rămâne! Eu ştiu! Oamenii... nişte târfe de lux...
sunt scumpi, sunt greu de atins... sunt parşivi, şi când ai impresia că îi iubeşti, că nu poţi trăi
fără ei te trezeşti cu o palmă... nu ai voie să-i iubeşti! Şi eu am iubit! Şi eu am vrut să îi
cunosc. Pe toţi. Am vrut să simt tot ce poate simţi un om alături de un alt om! Putoare! Cu
asta m-am ales! Uite... miros! Dar nu de asta sunt singur... nu eu am ales asta. Cum nici voi nu
vă imaginaţi că aţi putea fi singuri. Crud, nu? Să ajungi să iubeşti atât de tare, să respiri atât de
adânc, să îmbrăţişezi atât de frecvent şi la întâmplare... încât să deranjeze. M-au făcut nebun!
Pentru că am vrut să-i cunosc. Pentru că i-am iubit! Asta e... oi fi eu nebun... (pe strigăt, gen
prezentator tv) dar sunt nebun în lumea mea!

Apar toate păpuşile, la un pocnit din degete. Păpuşarul se retrage printre ele, râzând, mergând
cu spatele, ca un zeu. 

Scena 2 – prezent

Păpuşile apar pentru prima dată. Păpuşa mamă, păpuşa tată, păpuşa iubită, păpuşa prieten,
păpuşa coleg, păpuşa colegă. O coregrafie în care fiecare este prezentată într-un mod sugestiv,
în funcţie de persoana reală din care este inspirată.
Odată încheiată scena, păpuşile rămân nemişcate, în locuri aleatori, mai mult sau mai puţin pe
marginea scenei. Pe durata scenei următoare devin statui.

Scena 3 – trecut

Apar Colegul şi Colega cu câte un pahar cu cafea în mână, alături de păpuşar, în vremea în
care lucra şi el într-un birou.

Colega: (evazivă) ne cunoaştem?

Păpuşarul: (neintersat)Nu.
Colega: Ai vrea?
Păpuşarul: Nu.
Colega: Deci nu ne cunoaştem...
Păpuşarul: Nu.
Colega: De ce oare?
Păpuşarul: (pasiv) De ce nu ne cunoaştem?!
Colega: Da! De ce oare nu ne cunoaştem? Trecem în fiecare zi unul pe lângă celălalt, ne
cumpărăm cafeaua de la acelaşi dozator... şi cu toate astea n-am schimbat nicio vorbă de când
lucrăm...
Colegul: Nu-i place să fie deranjat... asta se vede
Păpuşarul: Se vede? Se vede că nu-mi place să fiu deranjat?
Colegul: (indignat) Da, se vede! Şi nu pot să nu mă întreb de ce. De ce nu-ţi place să fi
deranjat?
Colega: Aş spune că are anumite probleme... dar n-o fac.
Colegul: Şi eu aş cam spune… dar n-o fac!
Păpuşarul: (către Colegă) Ştii dumneata ceva despre mine?
Colega: Nu.
Păpuşarul: Păi atunci?
Colegul: Nu poţi să spui că nu a încercat!
Colega: (mormăind) Eu l-am întrebat frumos dacă ne cunoaştem... că deh... era şi el aici...
cumpărăm şi noi un pahar de cafea… ca în fiecare zi.. mi-am zis să mai schimbăm o vorbă...
Păpuşarul: Să mai schimbăm o vorbă?
Colegul: Aşa a zis... să mai schimbaţi o vorbă...
Păpuşarul: Şi nu crezi că dacă era să schimbăm o vorbă... am fi făcut-o în urmă cu doi ani de
zile? Nu crezi că în ăştia doi ani, timp în care am trecut zilnic unul pe lângă altul, am fi putut
să ne cunoaştem... dacă era cazul?
Colega: Păi nu ai spus nimic!
Păpuşarul: Vezi, asta nu înţeleg eu! De ce, dacă omul are motivele lui şi eventual o zi proastă
şi nu are chef de vorbe, de ce nu poate celălalt să înţeleagă sau dacă tot are chef de vorbe, să
vorbească? De ce trebuie ca cel care nu spune nimic să fie cel vinovat? Eu asta nu înţeleg!
Dacă eu nu am spus nimic, puteai să o faci dumneata! Însă nici dumneata nu ai făcut-o! Aşa
că dacă cineva ar trebui să se simtă vinovat, acela ai putea fi la fel de bine dumneata!
Colega: Sau dumneata!
Păpuşarul: Sau eu! Doar că eu nu aveam chef!
Colegul: Da... el nu avea chef... la fel ca şi astăzi!
Păpuşarul: Exact! La fel ca şi astăzi! Şi asta nu mă face să mă simt vinovat cu nimic! Am ales
să nu am chef să vorbesc! Am dreptul!
Colega: categoric!
Colegul: (către Colega) Sigur că are!
Păpuşarul: Aşa că nu văd care e problema!
Colega: Ei, n-ar fi nicio problemă... doar că noi nu ştim de ce!
Colegul: Da. Nu ştim.
Păpuşarul: De ce?
Colega: Nu ştim de ce încă vorbim dacă dumneata nu ai chef... e cea mai lungă conversaţie pe
care am avut-o de doi ani încoace!
Colegul: Singura...
Colega: Şi totuşi, dumneata nu ai chef!
Păpuşarul: Nu am chef!
Colegul: Ştim. Se vede!
Colega: Şi totuşi. Nu pot să nu mă întreb de ce nu ai dumneata niciodată chef...
Colegul: Nici eu!
Colega: Nu pot să mă abţin!
Colegul: Ce-o fi atât de solicitant în viaţa dumnealui, de nu are niciodată chef?
Colega: Ce poate să îl sâcâie atât de tare încât să nu poată schimba o vorbă cu colegii lui?
Colegul: Ce o fi făcând dumnealui atât de important acolo, pe scaunul lui încât să prefere să-şi
bea cafeaua de unul singur...
Colega: Şi să ignore ceilalţi colegi!
Colegul: Eu asta nu pricep!
Colega: Nu pricep!
Păpuşarul: Vi se pare normal?
Colega: Ce…
Colegul: ...anume?
Păpuşarul: Vi se pare normal să vorbesc cu toate că nu am nimic deosebit de spus?
Colega: Ei…
Colegul: …
Păpuşarul: Vi se pare atât de necesar să “schimb o vorbă” cu toate că nu am nimic deosebit de
spus şi tot ce aş spune ar fi de o banalitate atât de deranjantă încât ar îngheţa orice
conversaţie…
Colega: Noi nu suntem banali!
Colegul: Nu suntem!
Păpuşarul: Păi nici nu am spus asta!
Colega: Cum îţi permiţi?
Colegul: Să insinuezi că am fi banali!?
Păpuşarul: Eu vorbeam strict despre…
Colega: Da, da, da! Noi! Noi încercam să fim amabili… 
Colegul: Să facem conversaţie…
Colega: Să fim colegi buni…
Colegul: Că vorba aia…
Colega: Să nu fim ignoranţi…
Colegul: Că vorba aia…
Colega: Să fim prieteni…
Colegul: La nevoie ne cunoaştem!
Colega: ?
Colegul: Era vorba aia…
Colega: Şi dumneata?
Colegul: Dumnealui…
Păpuşarul: Eu chiar despre asta vorbeam! De ce? De ce să fiţi toate astea, când nu e nevoie!
Colega: (revoltat) Extraordinar!
Colegul: Nu se poate!
Păpuşarul: (din ce în ce mai enervat) De ce să vă forţaţi când şi eu şi dumneata şi dumneata
ştim că e vorba doar de o pauză nenorocită de cafea, de 10 minute afurisite în care, pe lângă
faptul că sunt puţine în comparaţie cu restul zilei, mai tre` să ne şi întrebăm ce-o să mai spuna
x, sau ce glumă proastă o să mai facă y. nu e de-ajuns că avem oricum gândurile noastre, mai
tre` să ne preocupăm şi de probleme de complezenţă!
Colega: Ei, aşa ceva!
Colegul: Niciodată!
Colega: Să mai încerci să fii politicos!
Păpuşarul: Tocmai! De ce e politicos să vorbeşti cu un străin, zece minute pe zi, despre
nimic? De ce e politicos să ajungi într-o competiţie cu celălalt doar pentru că aveţi puncte de
vedere diferite, pe care de-altfel nici nu te-ai oferit să le expui, ci ţi-au fost cerute?! Cum
faceţi voi acum!
Colega: Ei, aşa ceva…
Colegul: Niciodată!

Păpuşarul pleacă. Colega şi Colegul rămân singuri. Se privesc scurt, încep să se certe unul cu
celălalt, cuvinte neînţelese. Heblu. Cei doi ies.

Scena 4 – fără timp

Moment improvizaţie. Apare artistul cu o vioară în mână. Pe parcursul piesei, se va folosi

acest personaj ca şi contrapunct. 

Scena 5 – trecut

Acelaşi decor. Păpuşile sunt încă în scenă în poziţii fixe. Mama se învârte agale prin spaţiu ca
şi cum ar căuta ceva, fără rezultat. Tatăl stă la o masă goală, mormăind ceva neînţeles şi
lovind ocazional masa cu pumnul, pentru a fi băgat în seamă.

Tatăl: (morocănos) Să-l ia dracu de dobitoc!

Mama: (umilă) Hai, te rog eu calmează-te…
Tatăl: Ştii cine? Dracu! Dracu să-l ia de nenorocit!
Mama: Uite, e gata şi masa… am gătit toată ziua… cu toate că a fost iarăşi o căldură… ştii
nu? Ştii că a fost foarte cald azi?
Tatăl: S-o ia dracu şi pe căldură!
Mama: Da… a fost atât de cald că a trebuit să deschid încă un geam… şi asta ştii ce
înseamnă… înseamnă curent… astăzi s-a făcut din nou curent!
Tatăl: Dracu să-l ia de curent!
Mama: Dar am gătit! Da, da… am gătit toată ziua… Hai, nu vrei să mănânci!
Tatăl: S-o ia dracu şi pe… bine, hai… pune masa!

(Mama îi aduce o pungă cu un hamburgher, cheesburger, shaorma, gyros… după buget,

împachetat în staniol)

Tatăl: De mama dracului mai e şi asta?

Mama: E cina… nu-ţi place?
Tatăl: (îşi măsoară cuvintele) Găteşti bine, ţi-am spus? Ţi-am spus până acum că găteşti bine?
Mama: Ei…
Tatăl: Nu, nu… să nu ne fofilăm… când un lucru e bine făcut, trebuie complimentat, altfel se
alterează din nesiguranţa reuşitei şi a doua oară sigur va fi schimbat! Găteşti bine!
Mama: …mulţumesc…
Tatăl: (mestecând o bucată de staniol) Să-l ia dracu de staniol! Aduce a fier! Nu-mi place
deloc! Deloc nu-mi place!

(intră Băiatul)

Păpuşarul: Am ajuns…
Tatăl: (către Păpuşar) Ţie-ţi place staniolul?
Păpuşarul: Staniolul?
Tatăl: Da, staniolul, fir-ar să fie! Nu pot să-l sufăr!
Mama: Dă-l şi tu la o parte…
Tatăl: Dacă ar fi după mine staniolul ar fi un metal… şi nu staniol! Ar fi metal şi atât! Să facă
maşini din el! Sau avioane că e uşor! Dar să nu-l mai văd în mâncarea mea! 
Păpuşarul: (oarecum surprins) Ai avut o zi proastă?
Tatăl: (ignorându-l, către Mama) Ştii ce fac ăştia? Schimbă totul! Nimic nu lasă cum era! Uite
covrigii, de pildă! Covrigii aveau şi ei o formă… optu` ăla! Acum sunt rotunzi! Unde-ai mai
pomenit covrigi rotunzi? Sunt zero! Erau opt, acum sunt zero!
Mama: Şi-ăia sunt buni, eu i-am gustat…
Păpuşarul: Da, şi au crusta aia lucioasă… sunt mai crocanţi, dar au un gust atât de…
Tatăl: (îl întrerupe) şi portocalele!
Păpuşarul: Portocalele?
Tatăl: Cine dracu le-a mai făcut şi pe alea roz?
Păpuşarul: Grapefruit-ul?
Tatăl: (indignat) Ce? Ştiai de asta? Dracu să le ia de portocale roz! Dracu să-i ia de savanţi!
Mama: Fără ei, n-ai avea de lucru…
Tatăl: Lucru? N-aş avea de lucru?
Mama: Zic şi eu… lucraţi mână-n mână…
Tatăl: Îţi spun eu cum lucrăm! Lucrăm noi şi ei ne sabotează! Ne sabotează nenorociţii!
Mama: Nu începe…
Tatăl: Cine? (sie-şi) Cine? Noi! Noi tăiem lemnul aşa cum se taie! Băiatule!
Păpuşarul: Da?
Tatăl: Ştii pe ce mâncăm?
Mama: Nu la masă, te rog!
Tatăl: (strigă) Femeie! (către el) Ştii sau nu?
Păpuşarul: Pe ce?
Tatăl: Pe munca mea! Am transpirat pe masa asta! De-aia nu crapă! De-aia! De-aia rezistă!
Dracu să-i ia de savanţi! Tre` să transpiri pe o bucată de lemn, dacă vrei să-i dai viaţă! Să
transpiri! Maşinile alea transpiră? Nu! (sie-şi) Ce? Nu transpiră! Numai ulei! Dracu să-l ia de
miros! Nu suport mirosul de ulei!
Mama: Ţi se răceşte mâncarea…
Tatăl: Foarte bine! (sie-şi) Ce? Mănânc! Mă laşi?
Mama: (către băiat) Hai să-ţi aduc şi ţie mâncarea…
Păpuşarul: Eu nu mănânc… nu mi-e foame… am trecut doar pe-aici să vă văd… să văd ce
mai faceţi…
Mama: Trebe să mănânci un pic măcar… hai, uite, îţi pun de la mine, că ştii că nu mănânc
tot…
Tatăl: Îl răsfeţi! Aşa îl răsfeţi, o să ajungă un pierde-vară!
Păpuşarul: Tati… eu lucrez… am locuinţă…
Tatăl: Dracu să le ia de filtre! Cea mai proastă cafea! Cine naiba a cumpărat cafetiera aia?
Mama: Ţi-am luat-o de Crăciun…
Tatăl: Ştiu! Şi eu ce ţi-am luat?
Păpuşarul: I-ai luat portocale, cum faci mereu…
Tatăl: Ţi-au plăcut nu? Foarte reuşite portocalele!
Mama: Da, au fost bune…
Păpuşarul: Bine, eu am să plec… trebe s-ajung la servici imediat…
Tatăl: Ce? Pleci?
Mama: Are de ajuns la lucru
Tatăl: Foarte bine! Ţine ochii deschişi de data asta! Să nu te prind că-mi vii concediat!
Păpuşarul: N-o să fiu concediat tată… lucrez de doi ani acolo…
Mama: E un serviciu bun… câştigă bine…
Păpuşarul: (căzut pe gânduri) Da… (se-ndreaptă încet spre uşă)
Tatăl: (către ea) Ei? Ce mai stai? Mi se răceşte mâncarea!
Mama: (obosită de acelaşi joc) Mâncarea e în faţa ta!
Tatăl: (se sperie) Să-l ia dracu de staniol! Ştii ce aş face eu cu staniolul? …
Mama: Maşini…
Tatăl: Avioane! Am mai vorbit?
Mama: Am mai vorbit… 
Tatăl: Lua-le-ar dracu de filtre…
Mama: Am mai vorbit…
Tatăl: (speriat, îşi caută conversaţia) Ştii… ştii că au făcut ăştia portocale roz? Ştii?
Mama: Portocale roz zici…
Tatăl: Da, le zice grapefruit! Portocale roz! Să-i ia naiba de savanţi!
Păpuşarul: (după ce îşi culege gândurile) Bine, v-am pupat. Aveţi grijă de voi!
Tatăl: Pleci? 
Mama: Merge la lucru…
Tatăl: În sfârşit! Era şi timpul… nu poate sta toată viaţa cu noi…
Mama: …
Tatăl: E curent! Nu simţi că e curent? Pe mine mă trage curentul… ai gătit azi, nu?
Mama: Am gătit…

Scena 6 – prezent
Heblu. Fond muzical puternic. Apar păpuşile, şoptind ceva, neclintite... încep să se mişte una
spre cealaltă, descoperindu-se pentru prima dată ca şi fiinţe gânditoare. 

Cântec 1

Scena 7 – prezent

Păpuşile se opresc brusc, auzind zgomot. Apare Păpuşarul cu o păpuşă de cârpe, legată de
glezne şi de încheieturile mâinilor sale, cu care dansează haotic, împrăştiat, ajungând să o
rupă de pe el, păpuşa neştiind “dansa”.

Păpuşarul: (către păpuşa de cârpe) Cârpă! Asta-mi eşti? O cârpă? Păi ce 
faci? N-ai înţeles nimic din tot ce-am vorbit? Aşa-mi trebe! Ar fi fost mai bine să te las! Stai
ca muta şi nu mişti nimic! Nu contează! Data viitoare! Data viitoare o să fie mai bine. Nu fii
supărată! Mie-mi trece. Uite, mi-a trecut! Hai, lasă! Totuşi, trebuie să ştii să dansezi! Să faci
şi tu ceva, orice... eşti singura care nu ştie nimic. Nimic. Dar nu contează! Avem timp. Eşti
încă tânără... hai, gata, gata... nu face nimic... doar că fără să ştii să dansezi, sau ştiu eu... fără
să simţi ceva... orice, n-ai cum să te apropii de oameni. Ăştia sunt ai dracu`! te prind imediat.
Trebuie să fi atentă! Trebuie să-i simţi! Nu înţelegi? Pe oameni trebuie să-i simţi! Păi eu ce
vorbesc aici! (o loveşte) `te-ar dracu! (se calmeaza brusc) da, mă ierţi! Dar trebuie să ştii că
am făcut-o numai şi numai pentru că te iubesc! Aşa să ştii! Pe oameni trebuie să-i simţi! Să-i
simţi... (nu primeşte răspuns) dar ce spun eu? Uite! (caută o fâşie de pânză neagră, o arată
păpuşii să vadă că nu se vede prin ea, şi se leagă la ochi cu ea. Pe momentul respectiv,
păpuşarul nu vede nimic. Începe să pipăie podeaua, până ajunge în buza scenei, caută o scară,
coboară în sală, şi merge la primul om pe care îl găseşte. Îi pipăie încet forma feţei) uite, acum
înţelegi? Pe oameni trebuie să-i simţi! Aşa, ca mine! Niciunul n-o să te ajute! Îţi spun eu! Şi o
să ajungi să-i simţi şi tu ca mine! Aşa! N-o să-ţi vorbească nimic! Poate o să te îmbrâncească!
Poate o să te scuipe. Niciunul nu te va saluta, pentru simplul fapt că ai vrut să îl simţi! Îl vei
deranja! Uite! Vezi? (pe momentul respectiv, păpuşarul explică toate astea persoanei pe care a
găsit-o în public) dumneata, dumneata de ce nu vorbeşti nimic? Te deranjez? Faptul că vreau
să te cunosc, te deranjează? Ţi se pare deplasat că vreau să te cunosc? E ceva rău în ceea ce
fac? Dacă te-aş vedea într-o zi şi aş încerca din nou să mă apropii de tine, m-ai saluta? Sau m-
ai scuipa şi dumneata? (în funcţie de reacţia persoanei, păpuşarul îşi va ţine monologul, ţinând
cont de cât de cooperantă e aceasta, în eventulitatea în care persoana iese din sală, păpuşarul
va improviza pe ideea de a i se fi dovedit punctul de vedere “lumea se fereşte într-adevăr de
apropiere” şi dă persoana în cauză drept exemplu) 

Scena se sfârşeşte când crede păpuşarul de cuviinţă, prin replica “Înţelegi?”dată în mod
repetat păpuşii de cârpă, după care iese clătinându-se, slăbit, urlând aceeaşi replică.

Scena 8 – prezent

Păpuşile se adună în jurul păpuşii de cârpe, o întorc delicat pe toate părţile, o verifică, o iau
încet pe umeri şi o scot din scenă. 

Scena 9 – trecut
Intră Fata. Are un aer pueril şi se învârte prin spaţiu, fără să aibă vreun scop anume. Păpuşarul
o surprinde jucându-se cu unul din manechinii săi.

Păpuşarul: Ai ajuns?
Fata: Drept să-ţi spun nu ştiu când am plecat de-aici
Păpuşarul: … păi şi nu ţi-e foame?
Fata: Nu.
Păpuşarul: Ai vrea să dormi?
Fata: Poate…
Păpuşarul: Deci eşti obosită…
Fata: Nu. Obosită nu.
Păpuşarul: Bine… şi acum?
Fata: Acum?
Păpuşarul: Ce vrei să facem?
Fata: Te-ai gândit la ceva în mod deosebit?
Păpuşarul: Păi… nu. Mă gândeam doar să facem ceva…
Fata: Eu una, aş sta.
Păpuşarul: Vrei să stăm…
Fata: Da… aş cam sta…
Păpuşarul: Păi nu spuneai că până acum nu te-ai mişcat de-aici?
Fata: Spuneam. Dar aş mai sta.
Păpuşarul: Şi nu vrei să mergem undeva? Să ne plimbăm? Nu vrei să ne mai uităm la oameni
pe stradă şi să ghicim unde lucrează fiecare?
Fata: Aş mai sta…
Păpuşarul: Ai mai sta…
Fata: Da.
Păpuşarul: …
Fata: …
Păpuşarul: Spune-mi, tu nu tânjeşti?
Fata: ... nu
Păpuşarul: Niciodoată n-ai tânjit după nimic?
Fata: Am dorit. Mai mult de-atât nu. Nu vreau să tânjesc. Aş fi vulnerabilă… aşa… nu sunt!
Păpuşarul: Dar nu despre asta e vorba! Mi se întâmplă din ce în ce mai des să tânjesc… şi nu
mă pot abţine… (aşteaptă o întrebare)
Fata: …
Păpuşarul: Da… nu mă pot abţine să nu tânjesc… am 29 de ani. Sunt perfect sănătos, am un
loc de muncă, am unde să locuiesc, te am pe tine… dar tânjesc!
Fata: Familia?
Păpuşarul: Ce e cu familia?
Fata: Nu ai spus nimic de familie. S-ar fi cuvenit să menţionezi şi familia. Altfel aş putea
crede că tânjeşti după o familie…
Păpuşarul: …
Fata: Ei?
Păpuşarul: (în piept, indecis şi cu inspiraţii adânci între cuvinte) familia mea… noi… ne
avem…(către ea) şi atât. Dar nu tânjesc după ei…
Fata: Şi atunci?
Păpuşarul: Nu ştiu. Ar fi oarecum ciudat să spun că nu ştiu după ce tânjesc… dar uite că nu
ştiu… mă simt doar foarte gol, din nu ştiu ce motiv… şi ceva mă face să cred că acest gol l-aş
putea umple cu un sentiment… că l-aş putea umple uite-aşa! Din zbor. Că nu ar fi cine ştie ce
să mă simt complet. Că nu aş mai tânji, apoi. Dar uite că tânjesc. Mi-e teamă să nu greşesc şi
mai rău, mi-e teamă să nu tânjesc doar de dragul de a tânji, mai grav… mi-e teamă să nu
tânjesc după a tânji.
Fata: (uitându-se la unghii) una e roşie, una e neagră… ai văzut?
Păpuşarul: Asta e! poate că asta mă face să tânjesc! E logic. Odată ce mi-aş da seama de ce
tânjesc, m-aş concentra spre a-mi satisface pornirile, şi nu aş mai tânjii, pe când aşa… pot să o
fac în continuu… pentru că asta e…
Fata: (aceleaşi unghii) Şi una e mai lungă, vezi?
Păpuşarul: Tânjesc după sentimentul de a tânjii!
Fata: (privindu-l mirată în gol) Aşa-i că-ţi plac unghiile mele?
Păpuşarul: (precipitat) da, da, da! Sigur că asta e! e perfect aşa! Lumea nu mai tânjeşte! Sau
dacă o face, o face doar de dragul unei stări… şi gata! Tânjeşte un minut, după care se opreşte
şi îşi continuă viaţa… (nedumerit) tu ai tânjit vreodată, aşa… încât să simţi că trăieşti doar
pentru asta? ai simţit vreodată că te poţi lega atât de puternic de o frunză, încât dacă acea
frunză ar îngălbenii, odată cu ea ai murii şi tu? Te-ai uitat vreodată atentă la o vitrină? Aşa…
atât de mult încât să fii ocolită în orele de vârf?
Fata: …
Păpuşarul: Nu înţelegi?! Uite! Stâlpul ăla! Luminează, da?
Fata: Slăbuţ…
Păpuşarul: Dar luminează! E viu sau e mort?
Fata: Nu mai eşti comic deloc…
Păpuşarul: (agitat) încearcă să mă asculţi, te rog! E viu! Şi ştii de ce? 
Fata: …
Păpuşarul: E viu pentru că ne ţine pe noi în viaţă! Tot ce e aici, acum, ne ţine în viaţă! 
Fata: Devii obositor…
Păpuşarul: (enervat şi oarecum violent) Lua-o-ar naiba de treabă! Cum poţi să fi atât de
moartă? Cum poţi să treci pe lângă toate astea şi să nu te miri? Ţi-e teamă de reacţii? Ţi-e
teamă de reacţia ta? Sau chiar nu înţelegi ce spun? Nimic din tot ce e aici nu e întâmplător!
Nimic! Până şi stâlpul ăsta are o legătură cu faptul că trăim! Noi l-am pus aici. Şi el ne
mulţumeşte! (încet încet se pierde) aşa cum ştie! Stâlpul ăsta ne mulţumeşte că e aici! Ne
luminează! Noi stăm la lumina lui şi discutăm nimicuri. Dăm cu piciorul în cutii goale de suc
şi ne uităm la ceas, sperând să treacă timpul şi uităm de tot! în ritmul ăsta o să înnebunim!
Ascultă-mă! 
Fata: (vizibil afectată) Mă sperii…
Păpuşarul: Te speriu? E bine! Înseamnă că simţi ceva! Trăieşti! Până acum erai moartă! A fost
nevoie de un rahat de stâlp să te trezeşti? Eşti chiar atât de pierdută şi tu încât nu mai vezi
nimic din ceea ce contează! Normal că stâlpul ăla e mort! Ce, mă crezi nebun? E viu doar
dacă noi îl apreciem! (urlă) e un stâlp! Ce dracu să apreciezi la el, dacă nu pe tine însăţi?
Viaţa ta! Asta poţi aprecia la el! Îţi apreciezi viaţa, tâmpito! În stâlpul ăla, în căcatul ăsta de
cutie de suc, în banca asta, în frunze, în tot! (urlă silabisit) E vorba de viaţă!
Fata: (plânge)
Păpuşarul: (calm şi oarecum nedumerit) E vorba de viaţă… de viaţă e vorba… nu poţi să treci
pe lângă ea… eu tocmai plecam… că e târziu şi… trebe să ajung la… e… e târziu… ar trebui
să plec…
Fata: (rămâne plângând)

Heblu
Scena 10 – prezent

Fond muzical sonor. Odată cu lumina, se văd în scenă păpuşile aranjând spaţiul păpuşarului
pentru ziua acestuia. Aceleaşi mişcări fixe, o atitudine puţin mai pregnantă la fiecare dintre
ele. Odată terminată decorarea spaţiului, păpuşile îşi reiau locurile în scenă. Intră păpuşarul
vesel.

Cantec 2 

Scena 11 – prezent

Păpuşarul ocupă un loc central. Adoptă un zâmbet forţat şi foarte larg. Aşteaptă. Aşteaptă
mult. Începe să se autoconvingă că nu e singur.

Păpuşarul: Lumea va veni!

Păpuşile în cor: Va veni...
Păpuşarul: E ziua mea
Păpuşile în cor: E ziua ta
Păpuşarul: Lumea mea e mare
Păpuşile în cor: Lumea lui...
Păpuşarul: Lumea mea e vie...
Păpuşile în cor: Suntem vii!
Păpuşarul: Lumea mea simte
Păpuşile în cor: (zâmbind malefic) simţim!
Păpuşarul: Iubeşte!
Păpuşile în cor: Iubim!
Păpuşarul: Trăieşte!
Păpuşile în cor: ...
Păpuşarul: De ziua mea... lumea capătă un nou înţeles. Învaţă ceva. De la 
mine... nu-i aşa? Fac bine, nu-i aşa! Ar trebui să fiu oprit din loc în loc să mi se mulţumească!
(uneia dintre păpuşi) mulţumeşte-mi!
Păpuşa: Mulţumesc...
Păpuşarul: (păpuşii iubite) Iubeşte-mă! (păpuşa îl sărută, apropiindu-se de 
el cu aceleaşi mişcări fixe) mda... (către păpuşa mamă) încălzeşte-mă, mamă! (la fel, păpuşa îl
imbrăţişează)... tată! Spune-mi ceva! (păpuşa tată mormăie neînţeles. Păpuşarul devine din ce
în ce mai conştient de ce se întâmplă de fapt) aşa? (către păpuşile colegi) voi... cereţi-mi să
vorbesc! (păpuşile rămân neclinitite) Dobitocilor! (reia traseul, aceleaşi replici, starea i se
amplifică, de câteva ori, până aude soneria. Rămâne nemişcat)

Scena 11 – prezent

Păpuşal îl primeşte în casă pe prietenul său cel mai bun. 

Prieten: Păi bine măi, mă ţii atâta afară?

Păpuşarul: Scuze, am avut nişte probleme, prin casă…
(suspect) probleme? Mai sunt? …Nu mai sunt… Bine! Pentru ce am venit… dragul meu…
Păpuşarul: Te ascult…
Prieten: Dragul meu, în primul şi-n primul rând… spune-mi: cum o mai duci…
Păpuşarul: Păi vezi şi tu… sunt… bine… e ziua mea astăzi şi sunt…bine…
(sie-şi) Mda… Aşa, e ziua ta astăzi şi tu eşti bine…(lungit). 
Păpuşarul: E, îţi dai seama că s-ar putea şi mai bine…
Prieten: (repezit) şi pentru asta am venit!
Păpuşarul: Nu, nu te mai obosi… nu ies!
Prieten: Dragul meu, nu te-ai săturat de păpuşile astea, de camera asta în care n-a intrat
soarele de zeci de ani? Nu te-ai săturat să vorbeşti de unul singur?
Păpuşarul: Cum să vorbesc singur? (râde forţat) Vorbesc cu ele!
Prieten: (sec) Vorbeşti cu ele…
Păpuşarul: Da! Uite, am să-ţi demonstrez! (către una din păpuşi) Tu, vino-ncoace (păpuşile
stau nemişcate) Am spus să vii încoace! (către prieten) Trebuie să fie ceva… s-or fi supărat…
(către una din păpuşi) Haide puţin, vreau doar să te-ntreb ceva… nu se va-ntâmpla nimic,
vreau doar să vii două secunde…
Prieten: Aha…
Păpuşarul: Păi s-au supărat!
Prieten: Aşa, şi de ce crezi că s-au supărat? 
Păpuşarul: Eu ştiu…
Prieten: Hai să-ncercăm o teorie!
Păpuşarul: O teorie?
Prieten: Ascultă-mă! Hai să zicem… că ele s-au supărat, pentru că tu te-ai supărat?
Păpuşarul: (vehement) e, asta e culmea! Să fiu supărat de ziua mea! Mi-e bine!
Prieten: Te-a vizitat cineva azi… de ziua ta?
Păpuşarul: (hotărât) Da!
Prieten: Da… cine?
Păpuşarul: E, ce mai contează… m-a vizitat şi gata!
Prieten: Sunteţi certaţi în continuare să-nţeleg…
Păpuşarul: Cum să fim certaţi? Totul e bine! De fapt nici nu ştii despre cine e vorba!
Prieten: Şi-acum e dezamăgit de tine?
Păpuşarul: De ce-ar fi dezamăgit de mine?
Prieten: Eu ştiu… întreb doar!
Păpuşarul: Nu e! Stai puţin! Despre cine vorbim?
Prieten: Tatăl tău!
Păpuşarul: De unde ştii?
Prieten: În fiecare an de ziua ta, vin la tine şi te găsesc în aceeaşi stare! În fiecare an, culmea,
ajung exact după vizita anuală a tatălui tău! Nu ţi se pare puţin ciudat?
Păpuşarul: Păi…
Prieten: Şi nu ţi se pare că e destul?
Păpuşarul: Dar…
Prieten: Asta spuneam şi eu. E destul!
Păpuşarul: Bine, eu…
Prieten: Ce e mult, e mult!
Păpuşarul: E…
Prieten: Da! E foarte frumos afară! E extraordinar!
Păpuşarul: (abătut) şi aici e frumos!
Prieten: Afară bate un vânt plăcut… arde un soare calm… cântă păsările astea… ceva de
poveste!
Păpuşarul: Ştiu cum e! am fost şi eu afară!
Prieten: Şi nu ţi-e dor?
Păpuşarul: Am fost şi eu afară!
Prieten: Cât timp a trecut? Un an? Doi? Zece?
Păpuşarul: Am fost şi eu afară…
Prieten: Dragul meu, lumea e mare, şi plină de oameni! Oamenii sunt oameni doar când sunt
între ei! Aici, închis de unul singur, îţi pierzi orice speranţă de umanitate… ajungi să fii şi tu o
păpuşă!
Păpuşarul: (râzând fals) E, cum o să fiu o păpuşă! Ele sunt păpuşi! Sunt păpuşile mele! Uite,
de exemplu ea e păpuşa pe care o iubesc! Îţi place? Da, şi mie! Iar ea, e păpuşa în care am
încredere totală! (şoptit către prieten) poţi să-i spui orice… nu spune! Iar ea, ea e păpuşa pe
care mă descarc! Doar trebuie să mă şi descarc, nu? Şi tu te descarci!
Prieten: Da, dar eu o fac când situaţia o cere!
Păpuşarul: (urlă) Păi o cere! (către păpuşa) Proasto! (râde)… mda… sunt multe păpuşi aici! Şi
fiecare dintre ele are un rost! Doar nu m-oi fi apucat să-mi fac păpuşi doar de dragul de-a le
avea!
Prieten: Şi oamenii?
Păpuşarul: Care oameni?
Prieten: Oamenii de afară!
Păpuşarul: Păi ce am eu cu ei!
Prieten: Pe ei nu îi poţi iubi? Cu ei nu poţi vorbi, râde, plânge? Pe ei nu te poţi descărca?
Păpuşarul: (reticent) Ideea ta fiind?
Prieten: Hai, vino şi tu afară! Uite, îţi fac cinste cu o masă, la un restaurant frumos, unde este
lume multă, lume cu care poţi socializa!
Păpuşarul: Şi de ce-aş face aşa?
Prieten: Păi azi, mai mult ca oricând ai un motiv! E ziua ta!
Păpuşarul: Şi tocmai din cauza asta, rămân acasă! Vreau să îmi petrec ziua de naştere, aşa
cum îmi place! Acum dacă mă scuzi, mi-e puţin somn…
Prieten: Bine şi cum rămâne cu tatăl tău, cu mine?
Păpuşarul: Păi ce e cu voi?
Prieten: Eu ştiu… ne-am cam dori să fii fericit!
Păpuşarul: Tatăl meu îşi doreşte să fiu cum vrea el, altfel… iar tu nu îţi doreşti decât să mă
vezi afară! Asta e ideea ta de fericire! Să vezi omu afară! Ce să spun, mare ideal…
Prieten: Nu încercăm decât să te facem mai fericit!
Păpuşarul: (ironic) Mulţumesc, drăguţ din partea voastră! Acum dacă mă scuzi…
Prieten: (plecând, sie-şi) Ce-ai ajuns prietene… să-ţi petreci cei mai frumoşi ani printre
marionete… să nu mai ştii ce înseamnă să fii om…
Păpuşarul: (urlând) Sunt om!
Prieten: (ieşind uşor) Ai ajuns să iubeşti, să râzi, să urăşti, dar să nu ai nici cea mai mică idee
cum e să fii iubit, cum e să se râdă cu tine, cum e să fii urât… 
Păpuşarul: (urlând dintr-un colţ, “intrând” în coşmar) Sunt om!
Prieten: Ai ajuns să dai dragoste şi să primeşti iluzii… ai ajuns să te iubeşti, să te urăşti, să
râzi de tine şi să te descarci pe tine însuţi… ai ajuns o minge care sare continuu prin aceeaşi
cameră goală, lovindu-se de aceeaşi pereţi, care se ştie doar pe ea!
Păpuşarul: Sunt – om!

Scena 12 – prezent

Păpuşarul rămâne nemişcat strigând “Sunt om!” până când păpuşile se apropie încet de el, cu
aceleaşi mişcări, şi încep să îl mângâie, să îl sărute, să îl îmbrăţişeze. Păpuşarul ia prima dată
păpuşa iubită, o trage deoparte, o priveşte lung, o analizează, o mângăie lasciv, o sărută,
începe să se mişte ritmic lipit de ea, după care o aruncă deoparte. Păpuşa coleg îi întinde o
ţigară, păpuşa colegă i-o aprinde, începe să fumeze, păpuşa mamă plânge haotic. Păpuşa tată
mormăie din ce în ce mai sonor, păpuşa prieten se plimbă agitată prin spaţiu strigând
“Trăieşte!” şi păpuşarul continuă să se mişte lipit de păpuşa iubită cu gesturi din ce în ce mai
erotice! Păpuşile colegi încep să râdă, din ce în ce mai tare, şoptindu-şi unul altuia cuvinte
neînţelese. Totul se accentuează. În momentul de vârf al scenei, dintr-un colţ, apar părinţii
păpuşarului, unul lângă celălalt, uitându-se miraţi la ceea ce văd. fondul muzical creşte.
Heblu. Toate păpuşile revin în poziţiile iniţiale. Muzica rulează în continuare la aceeaşi
intensitate. Lumina. Păpuşarul mimează aceleaşi gesturi pe care le avea cu păpuşa iubită, de
data aceasta singur şi sub privirile părinţilor săi.

Scena 13 – prezent

Păpuşarul: (îşi observă părinţii) Mamă... Tată... eu...ăăă... eu sărbătoream... ziua mea...
Tatăl: Ce mama dracului mai e şi asta?
Mama: Lasă-l... sărbătorea...
Păpuşarul: E ziua mea, nu?
Tatăl: Şi unde sunt baloanele, tortu`... unde mama dracului sunt invitaţii?
Păpuşarul: Păi sunt aici! Uite (se-ndreaptă spre păpuşa iubită, apoi spre fiecare dintre păpuşi,
pe rând), ea e iubita mea, o cunoaşteţi... şi el, el e prietenul meu cel mai bun, tocmai a sosit...
ei doi, sunt colegii mei de servici! Ţi-am spus doar că lucrez... iar ei, ei sunt părinţii mei...?
Tatăl: Cum?
Mama: O, doamne!
Tatăl: Ce-ai spus mă?
Păpuşarul: Sunt părinţii mei...
Tatăl: Păi şi noi cine dracu suntem?
Mama: Lasă... e băiat mare...
Păpuşarul: Voi? Ce ştiţi voi face? Ce faceţi voi toată ziua? Când aţi venit ultima dată să mă-
ntrebaţi de sănătate?
Tatăl: Ieri, mă nenorocitule!
Păpuşarul: Ieri? Ha! Ieri nu eram decât eu acasă! Şi nimeni altcineva!
Mama: Am fost ieri...

(stop cadru. Flash. Păpuşa mamă şi păpuşa tată joacă părinţii lui, în timp ce mama şi tatăl lui
privesc nedumeriţi)

Păpuşa tată: Ţi-am spus eu, ăştia nu ştiu ce să mai facă să le meargă lor bine...
Păpuşa mamă: Sigur nu vrei să mănânci ceva!
Păpuşa tată: Mai lasă-mă femeie!
Păpuşarul: (în extaz) aşa, aşa şi acum tu mormăi, ca şi cum te-ar deranja ceva
Păpuşa tată: Păi mă deranjează... ceva... ce mama dracului mă mai deranjează acum?
Păpuşarul: Aşa, aşa... şi acum, tu ştergi colţul mesei, cu toate că sclipeşte de curat ce e... nu
contează... o faci, pentru că nu eşti în stare să faci altceva... şi ţi-e frică... da, da, da! Ţi-e frică
să faci altceva, pentru că s-ar putea să-ţi placă, şi atunci nu ştii cum vei reacţiona... rămâi deci,
acolo frecând în timp ce el mormăie... (păpuşa tată şi păpuşa mamă continuă să facă ce li s-a
cerut. Păpuşa Tată mormăie, păpuşa Mamă freacă)
Tatăl: Ce mama dracului e asta?
Păpuşarul: (se răsteşte la tatăl lui) Taci! Să nu te-aud! n-ai fost niciodată aici! Acum taci!
Mama: Am fost ieri... ţi-am adus un pulovăr... ţi-a plăcut...
Păpuşarul: Mamă, te rog nu te băga! La asta te pricepi cel mai bine! Nu încerca nimic!
Tatăl: Ei, drăcia dracului! Asta-mi eşti? Nesimţitule!
Păpuşarul: Gura tată (păpuşa tată se opreşte din mormăit) Nu tu! Şi tu continuă să freci! Cu ei
am treabă! De fapt... nu am nicio treabă... plecaţi! Plecaţi dracului din casa mea! Să nu vă mai
văd...

(cei doi ies. Păpuşarul rămâne în mijlocul camerei sale, iar după plecarea celor doi, se-
ndreaptă spre păpuşi pentru consolare. Păpuşile îl ignoră)

Păpuşarul: (către păpuşa prieten şi apoi pe rând) Ai văzut, ăştia se cred oameni... (râde bolnav.
E ignorat) mda... (colegilor de birou) o ştiţi pe aia: două păpuşi intră într-un bar? ... (păpuşilor
părinţi) păi ce credeaţi? C-o să vă las pe voi pentru ei... nici voi nu m-aţi... (scuipă
dispreţuitor. Către păpuşa iubită) sărută-mă! (îl ignoră) Târfo!

Scena 14 – prezent

(apare “artistul” cu o vioară în mână)

Păpuşarul: Tu cine mama dracului mai eşti?

Artistul: Eu?
Păpuşarul: Da` cine?
Artistul: Eu ştiu... 
Păpuşarul: Păi?
Artistul: A, sunt... cine naiba sunt... sunt un oarecare artist!
Păpuşarul: Şi ce cauţi aici?
Artistul: Aici...
Păpuşarul: Da! Ce cauţi în casa mea?
Artistul: Păi îmi era puţin sete şi mă-ntrebam dacă...
Păpuşarul: Vrei apă?
Artistul: Un pahar, dacă se poate...
Păpuşarul: Vrei un pahar cu apă...
Artistul: Da...
Păpuşarul: Păi ce scrie pe uşa mea? “Ofer apă oricui intră fără să bată, deranjează şi e prost
îmbrăcat”?
Artistul: Păi nu...
Păpuşarul: Păi nu!
Artistul: Atunci plec!
Păpuşarul: Stai băi, că glumeam... ce dracu`, nu ştii de glumă?
Artistul: (râde împreună cu el)
Păpuşarul: (îi aduce un pahar cu apă) aşa... ia... şi spune-mi... cu ce te ocupi?
Artistul: Eu... cânt...
Păpuşarul: Nu zău! La ce?
Artistul: (ţine vioara în mână de la bun început. Se uită spre ea)
Păpuşarul: aha... şi vrei să-mi cânţi ceva?
Artistul: Nu ştiu, dacă vreţi...
Păpuşarul: Nu, nu cred că vreau...
Artistul: Atunci, vă mulţumesc. Eu trebuie să plec.
Păpuşarul: Stai. Trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu ceilalţi
Artistul: Cu cine?
Păpuşarul: Ăştia, mă, ăştia de-aici!
Artistul: Aha...
Păpuşarul: Uite! El e prietenul meu, cel mai bun (păpuşa prieten, la fel ca toate celelalte
păpuşi, nu are nicio reacţie) salută şi tu omu! Ce ţi-e greu? Mda... e prost dispus, se pare... nu-
i nimic... toţi avem zile şi zile... ăştia sunt colegii mei de lucru... vor ei să ştie tot ce mişcă... or
să fie bucuroşi că le fac cunoştinţă cu un om nou... păi salutaţi şi voi, ce mama dracului, nu
mai vreţi să ştiţi nimic? E, dup-atâta lucru... ei doi sunt părinţii mei... mai retraşi... şi ea... ea e
iubita mea! Îţi place?
Artistul: E... e drăguţă!
Păpuşarul: E! într-adevăr!
Artistul: Dar e...
Păpuşarul: Ce?
Artistul: E...
Păpuşarul: Spune, mă!
Artistul: (se fâstâlceşte şi dă înapoi) e... drăguţă...
Păpuşarul: Da, şi interesantă!

Păpuşarul ia păpuşa iubită, o aşează la masă şi începe să o mângâie, aceasta nu reacţionează în

niciun fel. Replici neînţelese, uşor aprinse, până ajung să strige unul la celălalt cu rândul, într-
o întrecere spre cel mai puternic strigăt. Amândoi strigă cât pot de tare, până când băiatul, din
strigătul său, răstoarnă masa, la care stăteau, ia păpuşa, o rezemă de un perete şi îşi începe
marşul diabolic. 

Scena 15 – prezent

Păpuşarul: (către artist) E o proastă! Dar tu... tu eşti ca mine! Nu trebuie să te iei după ei... au
o zi mai proastă... în schimb, mai ştiu eu pe cineva... Uite, hai să-ţi spun: (pocneşte din degete,
apare mama lui) ea… ea e mama… (râde bolnav) normal că o cunoşti! Doar e mama! (râde)
Mama mea scumpă, hai, hai mai în faţă! (în stil TV) Doamnelor şi domnilor un rând călduros
de aplauze pentru Maaaaaaaamaaaaa! (se aud bocete)… (Scurt şi zâmbitor) Ei lua-v-ar dracu,
acum o ştiţi! (către mama lui) Mamă, ia un loc, ia un pahar, hai sus paharu` să trăim, mamă!
Destul! (pocneşte din degete, apare tatăl său) îl vezi? Îl ştii, nu? E tata! Să-l primim aşadar
cum se cuvine, pe omul care niciodată nu ştie nimic, dar în acelaşi timp ştie mai mult decât
eşti pregătit să aflii… stimată audienţă: Taataaaaaaaaaaaa! (alte bocete) Gura! (acelaşi joc,
apare fata) Uite-o! Uite-o! scumpa de ea! O cunoşti, nu-i aşa? Îţi vorbesc desigur despre fata
superficială, iubita mea al naibii de proastă şi în acelaşi timp drăguţă, pe care o plac, dar care
mă stoarce de viaţă cuvânt cu cuvânt! (fata pare speriată) Taci dracu`! Aşadar, doamnelor şi
domnilor, să nu ne mai obosim cu nume, că oricum nu ar conta… vă prezint: faataaaaaaa!
(alte bocete, sau murmur… după buget) (acelaşi joc, apar cei doi colegi) Aha… uite-I! şi
premiul pentru cei mai tâmpiţi colegi de serviciu, bine intenţionaţi şi totuşi idioţi, fără sorţi de
izbândă se acordă: colegilor de biroooooou! (grăbit, ca şi cum ar fi uitat ceva) Nu, nu, nu! Nu
se poate să avem un birou fără, retrasul biroului, fără omul care nu spune niciodată nimic, dar
care odată provocat spune tot ce n-au spus ceilalalţi în toţi anii lucraţi împreună…
Subsemnatuuuuul (alte gemete… murmur... păpuşarul ţopăie ca un balerin printre ei) Gura!
Mai am 5 minute! (aceleaşi bocete. Face un pas în spate şi le priveşte aleatoriu) aşadar…
stimată audienţă… avem aşa, una bucată mamă spălăcită, una bucată tată senil, una bucată
fată moartă, dă-o dracu` şi două bucăţi colegi care se iau de una bucată bărbat... retras… le
amestecăm pe toate şi ce obţinem? O viaţă de tot căcatul! (către păpuşă) Şi tu! Tu, să nu crezi
că scapi… Vino-aici! (păpuşa începe să se mişte normal) îi vezi? Bucură-te! Ei sunt. Cei
despre care îţi vorbeam! (îi explică băbeşte) ei, ei erau vii! Sau cel puţin asta cred ei! Tu… tu
erai o păpuşă… acum ei sunt nişte păpuşi… şi tu eşti vie… aşa că… dă-i drumu! Fă tot ce mi-
ai promis! Trăieşte! Asta vroiai, nu? Să trăieşti! Ei, acum… trăieşte! 
Păpuşa: Cum?
Păpuşarul: Cum?!
Păpuşa: Da… cum?
Păpuşarul: Adică… trăieşti! Aşa… te bucuri, te enervezi, ai chef, nu ai chef, mănânci, nu
mănânci, vorbeşti, nu vorbeşti, ştii, nu ştii, eşti amabilă, eşti bădărană, oricum dar trăieşte! 
Păpuşa: Nu pot!
Păpuşarul: Aşa! Poftim? Nu poţi?
Păpuşa: Nu. Nu pot.
Păpuşarul: Păi, cum nu poţi? Ai 7 vieţi la dispoziţie încearcă-le pe toate. Trăieşte oricare
dintre ele!
Păpuşa: nu pot. Ei trăiesc. Eu nu!
Păpuşarul: Păi nu trăiesc. Abia dacă există.. asta numeşti tu trăit? Asta numeşti tu viaţă?
Păpuşa: Şi eu ce fac?
Păpuşarul: Poftim?
Păpuşa: Eu, eu cum trăiesc? Sunt o păpuşă… vorbeşti cu mine. Şi atât! Nici măcar nu îţi
răspund! Eu trăiesc mai mult decât ei?
Păpuşarul: Bine, dar tu…
Păpuşa: Eu nu am cum să trăiesc. N-am făcut-o niciodată. Ei în schimb trăiesc! Mai mult sau
mai puţin intens… dar trăiesc… ştiu şi ei toate astea… dar dacă şi ei s-ar opri la fel de des să
admire viaţa, în loc să o trăiască… păi atunci n-ar mai trăi deloc… înţelegi? Dacă te opreşti la
fiecare pas să admiri viaţa, pierzi viaţa… ce faci tu nu se cheamă trăit. Iar eu cu-atât mai
puţin… sunt o păpuşă… vorbeşti cu mine… vorbeşti cu o păpuşă… şi tot tu eşti cel care
trăieşte?

Scena 16 – prezent

Păpuşarul rămâne nemişcat. Fond muzical în crescendo. Păpuşile încep să îl “ucidă”

organizat. Mişcări de rupere a cărnii. Cu fiecare lovitură, păpuşile devin mai mobile şi
păpuşarul mai încremenit, ca în final, păpuşarul să rămână culcat, ghemuit, iar păpuşile să
înceapă să se plimbe cât se poate de natural prin spaţiu, fără vreo identitate anume, fără să îl
observe sau să îl ajute. Intră pe rând părinţii lui, prietenul lui şi iubita lui, care se repede la el,
toţi cu cadouri în mână. Păpuşarul e nemişcat, fără niciun fel de expresie pe faţă. Oamenii il
plâng, fostele păpuşi socializează...

Sfârşit