Sunteți pe pagina 1din 76

1.

REPERE ȘI SISTEME DE COORDONATE


Astronomia este o știință naturală care se ocupă cu studiul obiectelor cerești. Ca orice știință
naturală, astronomia se bazează pe observarea naturii, cuantificarea mărimilor considerate ca
fiind bine definite, modelarea fenomenelor și realizarea de predicții în ceea ce privește modul
în care se vor desfășura în funcție de anumite mărimi măsurate și cunoscute la un moment
dat. De aceea, este foarte important să stabilim de la început ce fenomene ne propunem să
studiem, ce mărimi le caracterizează și cum le măsurăm.
Înainte de orice, avem nevoie de un obiect la care să raportăm pozițiile corpurilor cerești pe
care dorim să le studiem. Acest obiect nu trebuie să influențeze în nici un fel mișcarea
corpurilor studiate și nici a măsurătorilor făcute. Pentru a-l putea utiliza în universul corpurilor
materiale el trebuie să aibă materialitate dar în același timp trebuie să fie abstractizabil.
Pentru a nu influența măsurătorile, acest obiect trebuie să fie un mediu continuu
nedeformabil, adică un rigid. Calitatea sa de mediu continuu ne dă posibilitatea identificării
domeniului material al obiectului cu domeniul geometric pe care îl ocupă. De aceea, putem
identifica particulele materiale din care este compus cu punctele geometrice care compun
domeniul geometric. În acest fel putem să-i atașăm o geometrie. Natura geometriei atașate
este dictată de măsurătorile pe care le putem face. Dacă vorbim despre obiecte în mișcare
atunci avem nevoie de minimum două tipuri de măsurători pe care trebuie să le facem:
a) Măsurători care permit localizarea
b) Măsurători care exprimă succesiunea cauzală
În ceea ce privește localizarea, este suficient să atașăm rigidului o structură geometrică și
structura cea mai potrivită modului în care localizăm obiectele bazându-ne pe simțurile și
intelectul nostru este o mulțime de puncte cu o structură de tip euclidian atașată pe care o
numim spațiu. Pentru măsurarea care ne permite localizarea obiectelor în spațiu, atunci când
vorbim despre o structură de tip euclidian, utilizăm faptul că odată fixat un punct numit
origine putem vorbi despre un spațiu vectorial în acel punct. Dubletul format din origine și o
bază a spațiului vectorial atașat originii îl vom numi sistem de coordonate. Euclidianitatea
spațiului se traduce abstract prin faptul că spațiul vectorial poate fi extins la un spațiu de tip
Hilbert iar distanța dintre două puncte se poate defini ca lungimea vectorului care unește cele
două puncte. Structura euclidiană este generată prin translatarea spațiului hilbertian în fiecare
punct al domeniului spațial utilizând pentru această operațiune chiar vectorii spațiului
hilbertian inițial. De aceea, acest spațiu se mai numește spațiu vectorial de translații. Evident,
pentru a putea face același lucru trebuie să ne asigurăm că date două puncte ale domeniului
spațial există o translație în spațiul vectorial de translații care îl duce pe unul în celălalt.
Pentru a determina vectorul de poziție al unui punct în raport cu un sistem de coordonate
cartezian este suficient să putem măsura lungimea componentelor sale. Dacă sistemul este de
tip polar, este necesar să măsurăm lungimea vectorului și unghiurile făcute cu anumite direcții.
În ambele cazuri avem nevoie de posibilitatea măsurării unor distanțe între două puncte.
Pentru aceasta, vom considera un obiect considerat de lungime standard numite rigle și prin
concatenarea unui număr de asemenea obiecte în lungul geodezicei spațiului (în cazul nostru
euclidian în lungul dreptei care unește cele două puncte) putem determina distanța dintre

©Varujan Pambuccian 1
cele două puncte. Cu o singură condiție, desigur: riglele să fie obiecte rigide și în repaus în
raport cu rigidul căruia i-am atașat structura euclidiană.
Atunci când vorbim despre succesiuni cauzale, utilizăm un concept abstract pe care îl numim
timp și pentru măsurarea sa utilizăm un generator de evenimente despre care presupunem
că sunt generate uniform pe care îl vom numi ceas. Pentru a putea însă vorbi despre timp,
presupunem că plasăm în fiecare punct al rigidului căruia i-am atașat structura euclidiană un
ceas și că atunci când obiectul se găsește într-un punct oarecare el se găsește acolo în
momentul indicat de ceasul situat în acel punct. Sigur, dacă fiecare ceas funcționează
independent, va fi imposibil să stabilim o cauzalitate. De aceea, trebuie să ne imaginăm un
procedeu care să ne asigure că ceasurile sunt sincrone.
Vom numi reper un rigid dotat cu rigle și cu ceasuri în repaus în raport cu el, ceasurile fiind
sincronizate după un anumit procedeu.
Pentru a înțelege realitatea și a realiza predicții legate de sisteme pe care le studiază, o știință
naturală operează cu trei categorii de concepte:
a) Natura spațiului și timpului
b) Principii, adică afirmații bazate pe experiențe empirice care fundamentează
comportamentele sistemelor studiate
c) Modele care respectă principiile și abstractizează în detaliu o anumită clasă de
comportamente
Printre principii două sunt de neînlocuit și ele statuează (în această ordine) clasa de repere în
care teoria științifică are sens și legătura fundamentală între cauză și efect în cadrul teoriei
respective. De exemplu, pentru mecanica clasică și pentru electromagnetism clasa de repere
o constituie cea a reperelor inerțiale iar legătura fundamentală între cauză și efect este dată
de Legea a II-a a lui Newton, respectiv de ecuațiile lui Maxwell.
Natura spațiului și timpului este statuată diferit în teorii diferite. Astfel, Newton definește
spațiu și timpul prin:
„Spațiul absolut, considerat în natura sa fără nici o relație cu ceva extern, rămâne totdeauna
asemenea și imobil” și „Timpul absolut, adevărat și matematic, în sine și după natura sa, curge
în mod egal fără nici o legătură cu ceva extern”.
„Adevărat” înseamnă la Newton obiectiv, independent de observator și de obiectele materiale
care îl populează iar „matematic” înseamnă abstract. În mecanica newtoniană spațiul și timpul
sunt fără nici o relație cu materialitatea lumii. De aceea, ceasurile reperului sunt a priori
sincronizate și indicațiile lor nu pot fi influențate de nimic. Modelul matematic este, de aceea
unul foarte simplu. Spațiul este modelat prin intermediul unui spațiu euclidian cu trei
dimensiuni, numărul 3 fiind legat de felul în care percepem lumea obiectivat însă și
abstractizat. Când cine vorba de timp, cuvântul „curge” sugerează utilizarea spațiului vectorial
al numerelor reale. Așadar, structura spațio-temporală a mecanicii clasice este modelată de:
𝐸3 × ℝ

©Varujan Pambuccian 2
Unde (𝐸3 , 𝑑) cu 𝑑(𝐴, 𝐵) = √(𝑥𝐵 − 𝑥𝐴 )2 + (𝑦𝐵 − 𝑦𝐴 )2 + (𝑧𝐵 − 𝑧𝐴 )2 este un spațiu euclidian
dotat cu metrica euclidiană standard iar (ℝ, 𝜏) cu 𝜏 = 𝑡𝐵 = 𝑡𝐴 reprezentând indicațiile
ceasurilor reperului. Produsul cartezian indică faptul că spațiul și timpul nu se relaționează
între ele, adică nu există o structură care să permită trecerea de la o coordonată spațială la
una temporală sau invers.
Clasa de repere pentru care este construită teoria newtoniană o reprezintă reperele inerțiale,
ele fiind definite în primul postulat al teoriei, adică repere în
repaus sau în mișcare rectilinie și uniformă unele în raport cu
altele. Trecerea de la un reper la altul este dată de transformările
lui Galilei (Figura 2):
𝑟⃗ ′ = 𝑟⃗ + 𝑣⃗𝑡 + ⃗⃗⃗⃗
𝑟0
{ ′ (1)
𝑡 = 𝑡 + 𝑡0
Relația dintre cauză și efect (𝑚𝑟⃗̈ = 𝐹⃗ ) statuată de principiul al
doilea este păstrată la trecerea de la un reper la altul în ipoteza
în care masa nu se modifică în timpul mișcării. Într-adevăr, să

Figura 1 - Repere galileene 𝑟 ′̈ = ⃗⃗⃗⃗


presupunem că avem în reperul K’ relația 𝑚′ ⃗⃗⃗⃗ 𝐹 ′ . În reperul K
putem scrie:
𝑑 2 (𝑟⃗ + 𝑣⃗𝑡 + ⃗⃗⃗⃗)
𝑟0 𝑑 2 𝑟⃗
⃗⃗⃗⃗ 𝑟 ′̈ = 𝑚
𝐹 ′ = 𝐹⃗ = 𝑚′ ⃗⃗⃗⃗ = 𝑚
𝑑(𝑡 + 𝑡0 )2 𝑑𝑡 2
Spunem că ecuația de mișcare este covariantă la transformările lui Galilei, adică ecuația inițială
și ecuația trecută prin transformare exprimă aceeași legătură între cauză și efect.
Ce se întâmplă dacă alegem un procedeu diferit de sincronizare a ceasurilor? Să presupunem
că avem într-un reper două ceasuri situate în punctele A și B.
Distanța dintre A și B poate fi măsurată și o notăm cu d. Când
ceasul din A indică momentul 𝑡𝐴 transmitem un semnal către B.
Acesta va ajunge în B la momentul 𝑡𝐵 = 𝑡𝐴 + 𝜏, 𝜏 reprezentând
Figura 2 - Sincronizarea ceasurilor în
mecanica relativistă timpul necesar ca semnalul să se propage de la A la B. Fixând
ceasul din B la momentul 𝑡𝐵 , spunem că ceasurile din A și B sunt
sincrone. Pentru a stabili valoarea lui 𝜏 să observăm că indicațiile unui ceas pot fi extinse pe o
întreagă vecinătate V a punctului în care acesta se află. În vecinătatea V considerăm semnalele
care se propagă rectiliniu și uniform. Uniformitatea o putem testa în această vecinătate
datorită faptului că are sens să vorbim de intervale temporale și deci putem considera mărimi
∆𝑙
de forma 𝑐 ≔ ∆𝑡 ∆𝑙 reprezentând lungimea segmentului parcurs de semnal în intervalul de
timp ∆𝑡. Dacă raportul dintre cele două mărimi este constant vom spune că semnalul se
propagă rectiliniu și uniform cu viteza 𝑐.
Facem ipoteza că dacă în V un semnal se propagă rectiliniu și uniform, atunci se propagă așa
peste tot. De aceea, putem scrie că:
𝑑 = 𝑐∆𝑡
adică:

©Varujan Pambuccian 3
∆𝑥 2 + ∆𝑦 2 + ∆𝑧 2 = 𝑐 2 ∆𝑡 2
Această relație ne spune că ceasurile din A și B sunt sincrone ⇔ 𝑐 2 𝜏 2 = 𝑑 2 . Dar ea ne mai
indică faptul că indicațiile ceasului dintr-un punct depind de locul în care se găsește acesta.
Einstein spune despre acest fapt că: „nu au semnificație fizică nici locul nici momentul în care
are loc un eveniment, ci evenimentul însuși”. Dacă plecăm de la această ipoteză, modelul în
care spațiul și timpul sunt considerate ca entități separate este înlocuit cu un model în care
coordonatele spațiale și cea temporală care adresează împreună un eveniment trebuie puse
împreună într-o structură comună adică. Acest spațiu numit univers al evenimentelor are 4
dimensiuni iar punctele sale reprezintă evenimente. În procesul de sincronizare al ceasurilor
avem două evenimente: A „emit semnal de sincronizare” și B „recepționez semnal de
sincronizare”. Relația de sincronizare poate fi scrisă atunci:
𝑑2 (𝐴, 𝐵) = ∆𝑥 2 + ∆𝑦 2 + ∆𝑧 2 − 𝑐 2 ∆𝑡 2 = 0
Putem, plecând de la această relație să definim în universul evenimentelor distanța:
𝑑2 (𝐴, 𝐵) = ∆𝑥 2 + ∆𝑦 2 + ∆𝑧 2 − 𝑐 2 ∆𝑡 2
sau, notând cu 𝑥4 ≔ 𝑖𝑐𝑡

𝑑2 (𝐴, 𝐵) = ∆𝑥𝛼 ∆𝑥𝛼


unde cu litere grecești indicăm sumarea de la 1 la 4.
Putem construi astfel un spațiu 4-dimensional (spațiul Minkowski) plecând de la o mulțime a
evenimentelor dotată cu metrica d și structurată ca un spațiu pseudoeuclidian (𝑀4 , 𝑑).
Sigur, primul lucru pe care trebuie să îl avem în vedere acum îl reprezintă felul în care putem
trece de la un reper inerțial la altul în acest spațiu.
Reperul este un rigid și deci singurele mișcări care îi
conservă structura de rigid sunt izometriile adică
rotațiile și translațiile. În cazul reperelor galileene
vorbim despre repere ale căror părți spațiale
translatează unele în raport cu celelalte, așa că vom
păstra în definirea reperului inerțial ideea de
translatare în lungul unei direcții spațiale. De aceea,
vom exclude din start reperele care se rotesc în
spațiu. Dintre rotații rămân de studiat dor cele în care
Figura 3 - Rotația în jurul unui plan spațial
este antrenată axa temporală. Dacă ne referim la
rotații elementare, acestea vor invaria un plan spațial, rotația având loc în planul definit de o
axă spațială și axa temporală (Figura 3).
Avem arunci:
𝑥1′ 𝑥1 cos 𝜃 0 0 sin 𝜃 𝑥1

𝑥2 𝑥2 0 ) (𝑥2 )
′ = 𝑅23 (𝜃) (𝑥 ) = ( 0 1 0
𝑥3
𝑥3 3 0 0 1 0

(𝑥4 ) 𝑥4 − sin 𝜃 0 0 cos 𝜃 𝑥4

©Varujan Pambuccian 4
adică:
𝑥1′ = 𝑥1 cos 𝜃 + 𝑥4 sin 𝜃
𝑥2′ = 𝑥2
(2)
𝑥3′ = 𝑥3
{𝑥4′ = −𝑥1 sin 𝜃 + 𝑥4 cos 𝜃

Să observăm că dacă privim doar partea spațială a


transformării de reper din Figura 3, planul 2-3 rămâne
paralel cu el însuși adică nu apar modificări la nivelul
coordonatelor 2 și 3 ale unui punct oarecare în timp ce
coordonata 1 se modifică. Cu alte cuvinte, rotația care
antrenează axa temporală reprezintă o translație a
acestora în direcția axei de coordonate antrenată în
rotația respectivă (Figura 4). În cazul în care translația se
face cu viteza constantă 𝑣⃗ putem spune că reperele K și
Figura 4 - Repere inerțiale
K’ sunt inerțiale în sens galileean. Lucrul acesta ne indică
faptul că unghiul θ poate căpăta o semnificație fizică. Pentru aceasta să considerăm că la t=0,
K și K’ coincid. Pentru t>0 coordonata 1 a lui O’ în raport cu OXYZ este 𝑥1 = 𝑣𝑡 iar în raport cu
O’X’Y’Z’ este 𝑥1′ = 0. Avem atunci că:
0 = 𝑣𝑡 cos 𝜃 + 𝑖𝑐𝑡 sin 𝜃
adică:
𝑣
tg𝜃 = 𝑖
𝑐
𝑣
𝑖 1
𝑐
Putem scrie atunci, ținând cont de faptul că sin 𝜃 = 2
și cos 𝜃 = 2
, ecuațiile (2) devin:
√1−𝑣2 √1−𝑣2
𝑐 𝑐

𝑥1 − 𝑣𝑡
𝑥1′ =
2
√1 − 𝑣2
𝑐
𝑥2′ = 𝑥2
𝑥3′ = 𝑥3 (3)
𝑣
𝑡 − 𝑥1 2
𝑡′ = 𝑐
2
√1 − 𝑣2
{ 𝑐

Aici am presupus că c’=c, adică viteza cu care se propagă semnalul de sincronizare este aceeași
în ambele repere. Este o ipoteză contrarie mecanicii newtoniene și absolut neintuitivă dar în
cazul luminii ea se sprijină atât pe experimentul Michelson-Morley cât și pe încercările de a
face ecuațiile câmpului electromagnetic covariante în cadrul clasic. Aceste încercări făcute la
nivel de schimbare de variabilă de către Poincaré și utilizate de Lorenz conduc la ecuațiile (3),
c având semnificația fizică de viteză a luminii. Este o particularitate a luminii, neelucidată pe

©Varujan Pambuccian 5
deplin, care face de exemplu ca particula asociată unei raze luminoase să aibă masa nulă.
Pentru a putea scrie ecuațiile (3) este însă necesar să o postulăm.
Datorită faptului că ecuațiile deduse de către Einstein în contextul trecerii de la un reper
inerțial la altul reprezintă transformările lui Lorenz care fac covariante ecuațiile lui Maxwell
pentru câmpul electromagnetic, Einstein postulează că:
„Legile fizicii sunt aceleași în toate reperele inerțiale”
ceea ce permite o electrodinamică a corpurilor în mișcare și fundamentează din punct de
vedere spațio-temporal o unitate de tratament a mecanicii și electromagnetismului.
Pentru a deduce transformările lui Lorenz (3) Einstein postulează că:
„Viteza luminii în vid nu depinde de starea de repaus sau mișcare a sursei în raport cu
observatorul”
Această ipoteză este consistentă cu teoria dezvoltată
până acum. Într-adevăr, să considerăm următoarea
configurație de repere (Figura 5).
Considerăm deci că:
i. Reperul K’ translatează uniform cu viteza 𝑣⃗1în
raport cu reperul K
ii. Reperul K” translatează uniform cu viteza 𝑣⃗2 în
raport cu reperul K’
În cadru newtonian, reperul K” translatează uniform în
raport cu reperul K cu viteza 𝑣⃗ = 𝑣⃗1 + 𝑣⃗2 .
Pentru a aborda relativist această problemă să
observăm că translația uniformă a două din aceste
Figura 5 - Compunerea vitezelor în context
repere se traduce printr-o rotație care invariază planul
relativist spațial 2-3. Astfel i. se traduce prin faptul că axa t se
rotește în axa t’ cu unghiul 𝜃1 în așa fel încât tg𝜃1 =
𝑣1
𝑖 𝑐 iar ii. Se traduce prin faptul că axa t’ se rotește în axa t” cu unghiul 𝜃2 în așa fel încât tg𝜃2 =
𝑣
𝑖 𝑐2. Viteza 𝑣⃗ corespunde unei rotații a axei t în axa t” cu unghiul 𝜃 = 𝜃1 + 𝜃2 și avem:

𝑣 tg𝜃1 + tg𝜃2 𝑖 𝑣1 + 𝑣2
𝑖 = tgθ = tg(𝜃1 + 𝜃2 ) = = ⇒
𝑐 1 + tg𝜃1 tg𝜃2 𝑐 1 + 𝑣1 𝑣2
𝑐2
𝑣1 + 𝑣2
𝑣= 𝑣 𝑣 (4)
1 + 122
𝑐

𝑐+𝑣2
Să observăm că dacă 𝑣1 = 𝑐 avem 𝑣 = 𝑣 = 𝑐, adică orice viteză compunem cu viteza luminii
1+ 2
𝑐
obținem viteza luminii, ceea ce dovedește consistența internă a teoriei.

©Varujan Pambuccian 6
2. DISTANȚE ȘI MĂSURAREA LOR
Cel mai vizibil lucru specific astronomiei îl constituie distanțele și dimensiunile corpurilor
cerești. Depășind cu mult mărimile pe care le putem determina, muște dintre ele au fost
măsurate utilizând metode surprinzător de simple. Cum marea majoritate ale observațiilor le-
am făcut de pe Pământ, cunoașterea dimensiunilor acestuia sau, în cel mai simplu model, cel
al Pământului sferic, a razei acestuia stau la baza oricărei determinări ulterioare.
Cu peste 2000 de ani în urmă, Eratostene a observat că la
solstițiul de vară în Assuan (Egipt) obiectele nu au umbră la
amiază. În același timp, la Alexandria obiectele au umbră,
Toiagul său făcând cu umbra sa un unghi corespunzător
celei de-a 50-a părți dintr-un cerc. Eratostene a măsurat
distanța dintre cele două orașe (800 Km). Considerând că
800 Km corespund unui unghi de 7,2o și că cele două
Figura 6 - Cum a măsurat Eratostene
circumferința Pământului localități se găsesc (cu o aproximație bună) pe același
meridian, Eratostene a găsit că circumferința Pământului este de 40.000 Km. Astăzi știm că
această circumferință este de 40.008 Km. De aici putem determina raza Pământului ca fiind
de circa 6.366 Km (față de raza medie determinată azi ca fiind de 6371 Km).
Mai dificilă a fost determinarea distanței până la Lună.
Prima încercare a făcut-o Aristarh din Samos care a avut
ideea utilizării umbrei Pământului pe suprafața Lunii în
timpul unei eclipse de Lună. Presupunând orbita Lunii în
jurul Pământului ca fiind circulară de rază R și Luna
deplasându-se uniform pe această orbită, Aristarh a
măsurat durata unei eclipse din momentul în care umbra
Pământului acoperea centrul Lunii până în momentul în
care umbra Pământului părăsea punctul respectiv. Să
Figura 7 - Cum a determinat Aristarh distanța
Pământ-Lună notăm cu ∆𝑡 = 𝑡2 − 𝑡1 această durată. Notând cu 2𝑟
diametrul Pământului și cu T perioada de revoluție a Lunii
(determinată urmărind fazele Lunii), avem că:
2𝜋𝑅 2𝑟
=
𝑇 Δ𝑡
Aristarh a determinat distanța până la Lună ca fiind de 60 de raze terestre. După ce Eratostene
a determinat raza Pământului această distanță este de 381.960 Km față de distanța medie
determinată azi de 385.000 Km.
Iată că lucruri care par a fi dificile pot fi determinate cu o precizie acceptabilă utilizând metode
extrem de simple. Problema acestor determinări este că ele nu pot fi extinse dincolo de
distanța Pământ-Lună.

©Varujan Pambuccian 7
O metodă cu o extensibilitate ceva mai mare a fost
utilizată în anul 1752 când astronomii francezi
Lalande and La Caille au utilizat două observatoare
situate pe același meridian. Să considerăm cele două
observatoare O1 și O2 situate pe un același meridian
în locurile de latitudine 𝜑1 respectiv 𝜑2 (Figura 8).
Cunoaștem raza R a Pământului și putem determina
distanțele zenitale z1 și z2 atunci când un punct
stabilit pe Lună trece la meridian. În triunghiurile
Figura 8 - Determinarea distanței la Lună (Lalande- GO1L și GO2L avem din teorema sinusurilor că:
La Caille)
sin 𝑝𝑖 sin(𝜋 − 𝑧𝑖 )
=
𝑅 𝑑
𝑝𝑖 reprezintă unghiul (paralaxa) sub care sunt văzute din punctul ales de pe Lună segmente
mai mici sau egale cu raza Pământului. Cum din determinările anterioare știm că distanța d de
la Pământ la Lună este de circa 60 de ori mai mare decât raza Pământului, 𝑝𝑖 sunt suficient de
mici pentru a putea spune că sin 𝑝𝑖 ≈ 𝑝𝑖 și deci, considerând toate unghiurile exprimate în
radiani:
𝑅
𝑝𝑖 = sin 𝑧𝑖
𝑑
Pe de altă parte, în patrulaterul GO1LO2 putem scrie că:

𝑝1 + 𝑝1 + 𝜑1 + 𝜑2 + 𝜋 − 𝑧1 + 𝜋 − 𝑧2 = 2𝜋 ⇒ 𝑝1 + 𝑝1 = 𝑧1 + 𝑧2 − 𝜑1 − 𝜑2
𝑅
= (sin 𝑧1 + sin 𝑧2 )
𝑑
Adică:
𝑑 sin 𝑧1 + sin 𝑧2
=
𝑅 𝑧1 + 𝑧2 − 𝜑1 − 𝜑2
Ideea care fundamentează această metodă constă utilizarea unghiului sub care este văzută
raza Pământului dintr-un punct îndepărtat. Unghiurile de
acest fel poartă numele de paralaxă. În Figura 9 avem
exemplificate două tipuri de paralaxe, cea orizontală și
cea anuală.
Paralaxa orizontală reprezintă unghiul sub care poate fi
văzută raza Pământului dintr-un punct exterior
Pământului, iar paralaxa anuală reprezintă unghiul sub
care poate fi văzută raza medie a orbitei terestre dintr-un
punct îndepărtat.
Figura 9 - Paralaxa orizontală și paralaxa
Am dat deja o metodă pentru determinarea distanței și
anuală
deci și a paralaxei în cazul general, atunci când am vorbit
despre determinarea distanței Pământ – Lună. În cazul paralaxei anuale vom considera
unghiurile făcute de direcția către Soare cu direcția către astru în momentul în care Pământul

©Varujan Pambuccian 8
se găsește într-un loc și în locul diametral opus (am presupus orbita terestră circulară).
Evident, cunoscând latura AB a triunghiului ABΣ și unghiurile adiacente acesteia putem
determina atât paralaxa cât și distanța până la un astru.
În astronomie distanțele sunt legate de mișcările Pământului. Astfel, după ce Kepler a formulat
𝑎3
legea a III-a (𝑇 2 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡) s-a impus ca unitate de măsură semiaxa mare a Pământului sau, cu
o aproximație bună, raza medie a orbitei terestre. Mărimea acestei raze poartă numele de
unitate astronomică. Dacă determinăm perioadele de revoluție ale corpurilor care descriu
orbite închise și le exprimăm în ani tereștri, putem calcula astfel semiaxele lor mari în unități
3
astronomice din 𝑎𝑝 (𝑢𝑎) = √𝑇 2 (𝑎𝑛𝑖) . După determinarea paralaxei Soarelui și deci a razei
medii a orbitei terestre, 1 ua = 1,495978707×1011 m. Pentru distanțe mari se poate folosi o unitate
de măsură legată de paralaxă, parsecul. Parsecul reprezintă distanța de la care paralaxa unității
astronomice este de o secundă de arc. 1 pc = 2.06265×105 ua = 3.0857×1016 m. O unitate
astronomică utilizată în multe situații este anul lumină, reprezentând distanța parcursă în vid
de o rază luminoasă în timpul unui an. 1 al = 9,4607×1015 m = 63241 ua = 0,3066 pc.
Aparent, utilizarea paralaxei anuale rezolvă problema determinării distanțelor din observații
directe. Problema este legată de precizia determinării. Atunci când ∆𝛽 = |𝛽𝐵 − 𝛽𝐴 | (Figura 9)
este sub eroarea de determinare a acestor unghiuri, metoda nu mai poate fi utilizată.
Există un set de metode de determinare a distanțelor care nu mai țin de măsurători
unghiulare. Le putem clasifica astfel:

• Paralaxa orizontală – pentru obiectele din proximitatea Pământului


• Radar/laser – pentru obiectele din Sistemul Solar (prin măsurarea timpului curs între
emiterea unei unde către corpul a cărui distanță se dorește determinată și
recepționarea undei reflectate de acesta)
• Paralaxa anuală – pentru stelele din proximitatea Soarelui
• Metoda cefeidelor – pentru obiectele din interiorul Galaxiei și galaxii apropiate
• Metoda supernovelor – pentru galaxii
• Metoda deplasării spre roși – pentru obiecte foarte îndepărtate
Metoda cefeidelor se referă la o categorie de stele variabile. Stelele variabile sunt stele care
au o strălucire variabilă periodică. Aceasta poate avea motive intrinseci (stele care pulsează
ca parte a proceselor evolutive de trecere de la un combustibil nuclear preponderent la altul,
stele care au erupții periodice și stele care sunt înaintea unei erupții majore de tip novă) sau
extrinseci (sisteme stelare duble în care una dintre stele trece prin dreptul celeilalte sau stele
care se comportă ca un far, variabilitatea venind din rotația stelei în jurul axei). Cefeidele sunt
stele variabile care pulsează. Stelele din această categorie prezintă o legătură liniară între
perioada variației luminozității și luminozitatea medie a stelei. Cu cât perioada este mai mare,
cu atât luminozitatea este mai mare.
Acum 2200 de ani, Hiparh a creat o scară a strălucirii stelelor împărțindu-le în 6 clase pe care
le-a numit magnitudini. Astfel stelele de magnitudine 1 sunt cele mai strălucitoare în timp ce
cele de magnitudine 6 se află la limita vizibilității. Această clasificare a fost extinsă ulterior,
corpurile mai strălucitoare decât cele din clasificarea sa având asociate magnitudini negative

©Varujan Pambuccian 9
(d.e. Soarele care are 𝑚⦿ = −26). Formulând legea psihofiziologică a lui Weber pentru
lumină putem spune că variația intensității senzației produse de o sursă de lumină este
proporțională cu raportul dintre variația strălucirii (fluxului luminos F) unei stele și strălucirea
inițială:
∆𝐹 𝑑𝑚 1 𝐹2
∆𝑚 = ⟹ = ⟹ 𝑚2 − 𝑚1 = 𝜅 log
𝐹 𝑑𝐹 𝐹 𝐹1
Pentru determinarea constantei 𝜅, Pogson a propus ca o stea de magnitudine 1 să fie
considerată ca producând o iluminare de 100 de ori mai mare decât o stea de magnitudine 6
situată la aceeași distanță. Avem atunci că 6 − 1 = 𝑘 log 100 ⇒ 𝑘 = 2,5
Așadar
𝐹2
𝑚2 − 𝑚1 = −2,5 log (5)
𝐹1

Dacă însă ne raportăm la o aceeași sursă de lumină, să observăm că fasciculul de fotoni emiși
de aceasta se împrăștie radial ajungând la fiecare moment de timp să definească suprafața
unei sfere, numărul de fotoni care ajung la un receptor scăzând cu suprafața pe care
totalitatea fotonilor emiși de sursă se distribuie uniform. La o distanță d, acest flux prin
𝐹
suprafața receptorului va fi atunci 4𝜋𝑑2 . Considerând M magnitudinea stelei dacă aceasta s-
ar găsi la o distanță de 10 pc (magnitudinea absolută a stelei), relația (5) devine:
𝐹
2 10 2
𝑚 − 𝑀 = −2,5 log 4𝜋𝑑 = −2,5 log ( ) = 5 log 𝑑 − 1
𝐹 𝑑
4𝜋 ∙ 102
adică
𝑀 = 𝑚 + 5(1 − log 𝑑) = 𝑚 + 5(1 + log 𝑝)
1
unde 𝑝 ≈ sin 𝑝 = 𝑑 este unghiul de paralaxă exprimat în radiani.

Magnitudinea aparentă m este ceea ce putem măsura. Pentru a determina distanța (în
parseci) ar trebui să putem spune însă ceva despre magnitudinea absolută a stelei. Aici
intervine faptul că vorbim despre cefeide. Aceste stele pulsează modificându-și periodic raza
și temperatura superficială. Evident vorbim despre un model. Perioada unei cefeide poate
varia de la câteva zile la câteva luni. Cu cât este mai mare, cu atât mai mare este energia pe
care o emite. Astfel, o cefeidă cu perioada de 3 zile emite o energie de 800 de ori mai mare
decât Soarele iar una cu perioada de 30 de zile o energie de 10.000 de ori mai mare. Utilizând
acest model putem determina magnitudinea ei absolută și deci distanța față de Pământ. În
mod similar se poate proceda în cazul novelor și supernovelor, doar că energia emisă de ele
este mult mai mare decât cea a unei cefeide și deci putem determina distanțe mai mari.
Dacă universul este în expansiune și atât observațiile efectuate cât și modelele relativiste
sugerează acest lucru, atunci deplasarea spre roșu a liniilor spectrale ale luminii primite de la
obiectele extragalactice ne poate ajuta în estimarea distanței până la ele.

©Varujan Pambuccian 10
Ultimele trei metode se referă însă la obiecte cerești punctuale (cefeide, nove, supernove). În
realitate, atunci când nu putem determina distanțele cu ajutorul unor măsurători unghiulare,
vorbim mai degrabă despre estimări. Și nici acelea pentru orice obiect ceresc.

3. SFERA CEREASCĂ. SISTEME DE COORDONATE ÎN ASTRONOMIE


Pentru a scrie vectorul de poziție al unui
obiect ceresc în raport cu locul unde se
găsește observatorul va trebui să plecăm
de la faptul că lungimea sa este apriori
necunoscută. Cel mai comod este să
scriem atunci vectorul în coordonate
sferice, cele două unghiuri de
coordonate putând fi determinate.
Pentru că oricum nu putem determina
întotdeauna distanța, putem considera
toate obiectele cerești aduse pe
Figura 10 - Sfera cerească
suprafața unei aceleași sfere de rază 1.
Această sferă se numește sferă cerească (Figura 10). În funcție de locul în care amplasăm
originea sa, vom spune că sfera cerească este:

• Topocentrică, dacă O se găsește într-un loc pe suprafața Pământului


• Geocentrică, dacă O se găsește în centrul Pământului
• Heliocentrică, dacă O se găsește în centrul Soarelui
• Galactocentrică, dacă O se găsește în centrul Galaxiei noastre.
Mișcarea unui corp ceresc va avea, de exemplu, un corespondent pe sfera cerească sub forma
unei curbe formată din succesiunea direcțiilor către acel corp. Pentru a aborda asemenea
probleme va trebui mai întâi să vedem dacă ele diferă de cele din planul euclidian. În planul
euclidian, problemele legate de configurații de puncte pot fi reduse la rezolvări de triunghiuri
care pot fi abordate utilizând aparatul trigonometric cunoscut. Trigonometria în plan se
bazează pe faptul că suma unghiurilor unui triunghi este π. Acest fapt este echivalent cu
Postulatul V al lui Euclid. Să verificăm dacă printr-un punct pe sferă putem duce o unică
paralelă la o dreaptă care nu conține punctul respectiv. Pentru aceasta să observăm că dreapta
este geodezică a planului. Acesta este un concept care poate fi transpus pe o varietate ca sfera,
acolo unde geodezicele sunt cercurile mari, adică cercurile de pe sferă cu centrul în centrul
sferei. Cum orice două „drepte” (cercuri mari) pe sferă se
intersectează întotdeauna, înseamnă că pe sferă nu există drepte
paralele. Să cercetăm felul în care putem aborda un triunghi pe sferă.
În plan, putem defini un triunghi ca fiind figura determinată de trei
drepte care se intersectează două câte două. Vom numi triunghi
sferic figura de pe sferă obținută prin intersecția a trei cercuri mari
distincte (Figura 11). Vom numi unghi al triunghiului sferic unghiul
Figura 11 - Triunghiul sferic făcut de tangentele la laturi într-un vârf, iar latură a triunghiului sferic
arcul de cerc mare de lungime mai mică.

©Varujan Pambuccian 11
Pentru a putea spune ceva despre suma unghiurilor în acest triunghi vom introduce noțiunea
de triunghi polar. Să considerăm o sferă de rază R și
un punct P pe aceasta. Considerăm locul geometric
al punctelor de pe sferă situate la distanța (pe sferă)
𝜋
de 2 𝑅 de punctul P. Acest loc poată numele de
ecuator al punctului P (Figura 12).
Să considerăm acum un triunghi sferic ABC.
Fiecăruia dintre vârfurile sale îi putem asocia
ecuatorul. Obținem astfel trei cercuri mari distincte
(dacă nu există două vârfuri antipodale ale
Figura 12 - Ecuatorul unui punct pe sferă
triunghiului ABC. Aceste cercuri mari se
intersectează două câte două în punctele A’, B’ și C’. Obținem astfel un triunghi sferic (A’B’C’)
ale cărui laturi sunt ecuatoarele punctelor A,B,C. Acest triunghi se numește triunghiul polar
triunghiului ABC.
Relația de polaritate este simetrică. Cu alte cuvinte, A’B’C’
este polarul lui ABC ⇔ ABC este polarul lui A’B’C’ (Figura
13). Cum este suficient să demonstrăm o implicație,
considerăm un triunghi sferic ABC și polarul său A’B’C’ și
demonstrăm că ABC este polarul lui A’B’C’. Acesta
înseamnă să demonstrăm că AB este ecuatorul lui C’, AC
este ecuatorul lui B’ și BC este ecuatorul lui A’. Evident,
este suficient să demonstrăm că una dintre aceste afirmații
este adevărată, de exemplu că AC este ecuatorul lui B’,
𝜋
adică 𝑑(𝐵 ′ , 𝐴𝐶) = 2 𝑅. Dar AC este un arc de cerc mare,
adică sunt necesare doar două puncte pentru a-l defini.
Figura 13 - Relația de polaritate este
simetrică
Aceasta înseamnă că este suficient să demonstrăm că
′ ′ 𝜋
𝑑(𝐵 , 𝐴) = 𝑑(𝐵 , 𝐶) = 2 𝑅. Cum A’B’C’ este polarul lui ABC,
𝜋
• B’C’ este ecuatorul lui A ⇒ 𝑑(𝐵′ , 𝐴) = 2 𝑅
𝜋
• A’B’ este ecuatorul lui C ⇒ 𝑑(𝐵′ , 𝐶) = 2 𝑅

Adică AC este ecuatorul lui B’.


Să considerăm acum ABC și A’B’C’ triunghiuri polare. Dacă
prelungim laturile corespunzătoare unghiului A până la
intersecția M, respectiv N cu latura B’C’ a polarului. Cum avem
𝜋
că 𝐴𝑀 = 𝐴𝑁 = 2 𝑅, 𝑀𝑁 = 𝐴𝑅. De aceea putem scrie că:

𝑎′ = 𝐵 ′ 𝑁 + 𝑀𝐶 ′ − 𝑀𝑁
𝜋
Dar cum triunghiurile sunt polare 𝐵 ′ 𝑁 = 𝑀𝐶 ′ = 2 𝑅 de unde

Figura 14 - Relația unghi-latură în 𝑎′ = (𝜋 − 𝐴)𝑅


triunghiuri polare

©Varujan Pambuccian 12
Să observăm că într-un triunghi sferic ABC suma laturilor este de R ori suma unghiurilor în
centrul sferei făcute de direcțiile către vârfuri, adică de R ori suma unghiurilor din vârful unui
tetraedru. Avem arunci în că:
0 < 𝑎 + 𝑏 + 𝑐 < 2𝜋𝑅
Scriind această relație în triunghiul polar lui ABC
0 < 𝑎′ + 𝑏 ′ + 𝑐 ′ < 2𝜋𝑅 ⇔ 0 < 3𝜋 − (𝐴 + 𝐵 + 𝐶) < 2𝜋
Obținem că:
𝐴 + 𝐵 + 𝐶 ∈ (𝜋, 3𝜋)
Așadar, pe sferă suma unghiurilor unui triunghi este diferită de 𝜋. Mai mult, această sumă nu
este constantă. Într-adevăr să considerăm o sferă de
arie R pe care așezăm triunghiul ABC de arie S. Cum
latura unui triunghi sferic este arcul de cerc mare de
lungime mai mică, adică orice latură a unui triunghi
sferic nu poate avea o lungime mai mare de 𝜋𝑅 și deci
triunghiul se găsește în totalitate pe o emisferă. Cum
aria unui fus sferic de unghi 𝛼 este 𝑆𝛼 = 2𝛼𝑅 2 , aria
emisferei se poate scrie ca:

2𝜋𝑅 2 = 𝑆𝑒𝑚𝑖𝑠𝑓𝑒𝑟ă = 𝑆𝐴 + 𝑆𝐵 − 𝑆 + 𝑆𝐴′𝐵′𝐶

Deoarece fusul sferic de unghi A și cel de unghi B


acoperă triunghiul ABC de două ori. Prelungind laturile
semicercurile mari AA’ și BB’ dincolo de intersecția lor
în C, notăm cu C’ a doua intersecție a acestora. Să observăm că triunghiurile ABC și A’B’C’ se
obțin unul din celălalt prin aplicația antipodală, deci sunt congruente. Avem atunci că 𝑆𝐴′𝐵′𝐶 =
𝑆𝑐 − 𝑆𝐴′ 𝐵′ 𝐶 ′ = 𝑆𝑐 − 𝑆 și deci:
2𝜋𝑅 2 = 𝑆𝐴 + 𝑆𝐵 + 𝑆𝑐 − 2𝑆 = 2𝑅 2 (𝐴 + 𝐵 + 𝐶) − 2𝑆
de unde, notând cu 𝜖 ≔ 𝐴 + 𝐵 + 𝐶 − 𝜋, mărime numită exces sferic pentru că ea exprimă cu
cât poate exceda suma unghiurilor într-un triunghi sferic suma unghiurilor din triunghiul
euclidian, putem scrie că:
𝑆
𝜖=
𝑅2
Ceea ce indică faptul că suma unghiurilor într-un triunghi sferic este proporțională cu aria sa
și cu curbura sferei.
Din acest moment este limpede că va trebui să deducem un grup de relații care rezolvă
triunghiul sferic în același mod în care teorema lui Pitagora generalizată și teorema sinușilor
rezolvă triunghiul euclidian. Relațiile de rezolvare ale triunghiului sferic au fost deduse pentru
prima dată de către Gauss, dar metoda pe care o prezentăm aici este rapidă și ușor de replicat.
Să considerăm o sferă de rază R și un triunghi sferic ABC pe aceasta (). În originea O a sferei

©Varujan Pambuccian 13
considerăm sistemul OXYZ în așa fel încât axa OZ
trece prin A iar planul OAB coincide cu planul OYZ.
Rotim acest sistem până când axa OZ trece prin
vârful B al triunghiului și notăm noul sistem prin
OX’Y’Z’. Cele două sisteme diferă prin rotația 𝑅1 (𝑐̂ ),
unde prin 𝑐̂ am notat unghiul la centru
𝑐
corespunzător laturii c (𝑐̂ = 𝑅). Să scriem
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ . În OXYZ acestea sunt:
componentele vectorului 𝑂𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑅(sin 𝐴 sin 𝑏̂, − cos 𝐴 sin 𝑏̂ , cos 𝑏̂)
𝑂𝐶

iar în sistemul OX’Y’Z’:


⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑅(sin 𝐵 sin 𝑎̂, cos 𝐵 sin 𝑎̂ , cos 𝑎̂)
𝑂𝐶
Între ele existând relația

sin 𝐵 sin 𝑎̂ sin 𝐴 sin 𝑏̂


Figura 15 - Relațiile de rezolvare ale triunghiului (cos 𝐵 sin 𝑎̂) = 𝑅1 (𝑐̂ ) (−cos 𝐴 sin 𝑏̂) =
sferic
cos 𝑎̂ cos 𝑏̂
1 0 0 sin 𝐴 sin 𝑏̂
(0 cos 𝑐̂ sin 𝑐̂ ) ( −cos 𝐴 sin 𝑏̂)
0 − sin 𝑐̂ cos 𝑐̂ cos 𝑏̂
Avem așadar:

cos 𝑎̂ = cos 𝑏̂ cos 𝑐̂ + sin 𝑏̂ sin 𝑐̂ cos 𝐴


{sin 𝑎̂ cos 𝐵 = cos 𝑏̂ sin 𝑐̂ − sin 𝑏̂ cos 𝑐̂ cos 𝐴 (6)
sin 𝑎̂ sin 𝐵 = sin 𝑏̂ sin 𝐴

Ecuațiile (6) reprezintă ecuațiile lui Gauss pentru rezolvarea triunghiului sferic.
Într-adevăr, dar un triunghi sferic (Figura 11), să verificăm că, de exemplu, cazul LUL poate fi
rezolvat cu ecuațiile (6). Pentru aceasta, considerăm cunoscute laturile b și c și unghiul A dintre
ele. Cum latura unui triunghi sferic este arcul de cerc mare de lungime mai mică, 𝑎̂ ∈ (0, 𝜋] și
deci cos 𝑎̂ îl determină complet pe 𝑎̂. Din (6).2 și (6).3 îl determinăm pe B. Pentru a-l determina
pe C considerăm permutarea circulară în relațiile (6) și utilizăm încă o dată (6).2 și (6).3.
Putem găsi echivalentul euclidian pentru relațiile (6). Pentru aceasta să observăm că dacă raza
sferei crește, triunghiul ABC aproximează din ce în ce mai bine un triunghi euclidian. De
asemenea, cu cât vârfurile triunghiului sunt mai apropiate cu atât mai mult acesta va aproxima
𝑎 𝑏 𝑐
un triunghi euclidian. Cu alte cuvinte, cu cât 𝑎̂ = , 𝑏̂ = , 𝑐̂ = sunt mai mici cu atât
𝑅 𝑅 𝑅
triunghiul sferic este mai bine aproximat de un triunghi euclidian. Cum în jurul lui 0 avem
dezvoltările în serie Taylor:

©Varujan Pambuccian 14
1
sin 𝑥 = 𝑥 + 𝑥 3 + 𝑂(4)
{ 6
1
cos 𝑥 = 1 + 𝑥 2 + 𝑂(3)
2
Putem scrie (6).1 pentru valori mici ale rapoartelor latură rază:
1 𝑎 2
1 + ( ) + 𝑂(3)
2 𝑅
1 𝑏 2 1 𝑏 2
= (1 + ( ) + 𝑂(3)) (1 + ( ) + 𝑂(3))
2 𝑅 2 𝑅
𝑏 𝑏
+ ( + 𝑂(3)) ( + 𝑂(3)) cos 𝐴
𝑅 𝑅
de unde neglijând termenii de la ordinul 3 în sus în raport cu cei de ordinul 2:

𝑎2 = 𝑏 2 + 𝑐 2 + 2𝑏𝑐 cos 𝐴
adică Teorema lui Pitagora generalizată. Procedând analog din (6).2 avem 𝑐 = 𝑎 cos 𝐵 +
𝑏 cos 𝐴 și din (6).3:
𝑎 𝑏
=
sin 𝐴 sin 𝐵
adică teorema sinușilor.
În acest moment avem aparatul trigonometric necesar rezolvării unui triunghi sferic. Să nu
uităm că am ajuns aici pentru că nu dispunem de o metodă care să poată fi utilizată în orice
situație care necesită determinarea distanței până la un astru. Chiar și așa, va trebui să gândim
sisteme de coordonate în așa fel încât cele două unghiuri sferice să aibă același înțeles
indiferent de locul în care se găsește observatorul.
Primul lucru la care ne gândim este să găsim direcții privilegiate în locul în care ne aflăm. O
asemenea direcție este direcția greutății. O putem pune ușor în evidență cu ajutorul unui fir
cu plumb. Sigur, ea nu reprezintă riguros direcția
câmpului gravitațional deoarece pe de o parte
acesta suferă mici abateri de la un loc la altul iar
pe de altă parte asupra plumbului acționează pe
de o parte forța de atracție gravitațională a
Pământului dar și forța centrifugă datorată
rotației acestuia. Cu o bună aproximație însă
putem considera, în ipoteza unui Pământ sferic
și omogen în straturi, că această direcție este în
prelungirea razei terestre în locul în care ne
Figura 16 - Coordonate orizontale
aflăm. Vom numi această direcție verticala
locului. Punctul superior în care verticala locului intersectează sfera cerească se numește zenit
iar antipodalul său nadir. Verticala locului este perpendiculară în O pe planul orizontului
locului, cercul mare tăiat de acesta pe sfera cerească numindu-se orizont al locului.

©Varujan Pambuccian 15
Considerând σ ca fiind reprezentarea unui astru pe sfera cerească, putem să localizăm punctul
în care se află utilizând unghiul făcut în lungul unui meridian cu zenitul. Acest unghi z poartă
numele de distanță zenitală. Pentru a-l localiza complet pe σ este necesar să privilegiem un
punct pe orizontul locului. Să observăm că în timpul unei zile umbra obiectelor are direcții
diferite și lungimi diferite. Acest fapt se datorează rotației Pământului care face ca aparent
Soarele să se găsească în locuri diferite pe sfera cerească. Înălțimea maximă deasupra
orizontului este atinsă la amiază, atunci când Soarele se găsește spre Sud și umbrele au
lungime minimă. Direcția umbrei unui obiect la amiază va fi deci dirijată riguros de la Sud la
Nord. Această direcție poartă numele de meridian al locului, punctele Nord și Sud fiind la
intersecția planului meridian (determinat de verticala locului și o paralelă prin O la axa de
rotație a Pământului (axa lumii)) și orizontul locului. Al doilea unghi necesar pentru a-l localiza
pe σ îl considerăm în planul orizontului locului și îl măsurăm de la Sud (S) până la intersecția
meridianului care trece prin σ cu orizontul locului. Acest unghi poartă numele de azimut.
Avem în acest moment două unghiuri cu ajutorul cărora putem localiza orice punct de pe sfera
cerească. Acesta va acea coordonatele 𝜎 = (𝐴, 𝑧). Distanța zenitală se măsoară în grade de la
zenit la σ, iar Azimutul se măsoară în grade în sens trigonometric invers de la Sud la intersecția
orizontului locului cu meridianul care trece prin σ.
Am construit astfel un prim sistem de coordonate, numit sistem orizontal de coordonate,
utilizând un simplu fir cu plumb pentru a pune în evidență direcția către zenit și umbra unui
obiect. Sistemul acesta de coordonate este ușor de realizat dar are două dezavantaje majore:

• Depinde de locul în care se găsește observatorul


• Depinde de momentul în care este făcută observația
Într-adevăr, considerând Pământul sferic și omogen în straturi, verticala locului este în
prelungirea razei Pământului. Cum razele care trec prin locuri diferite sunt neparalele, în locuri
diferite atât distanța zenitală cât și azimutul vor fi diferite pentru determinările simultane
făcute de observatori plasați în acele locuri. De asemenea, datorită rotației Pământului în jurul
axei, un observator va constata că obiectul σ descrie aparent pe sfera cerească un cerc cu
planul paralel cu planul ecuatorial. În momente diferite, σ se va găsi în locuri diferite pe acest
cerc, deci A și z vor avea o variație periodică în timp.
Pentru a crește gradul de obiectivitate, să încercăm să facem ca variația coordonatelor în timp
să poată fi măsurată cu ajutorul unui ceas. Pentru
aceasta este necesar ca axa fundamentală a unui
asemenea sistem să fie axa lumii (o axă prin locul în
care se găsește observatorul, paralelă cu axa de
rotație a Pământului). Această axă intersectează
sfera cerească în punctele P (polul nord ceresc) și P’
(polul sud ceresc). Planul fundamental al acestui
sistem este atunci un plan paralel cu planul
ecuatorial terestru. Intersecția lui cu sfera cerească
Figura 17 - Coordonate orare este un cerc mare numit ecuator ceresc (Figura 17).
Să observăm că un prim unghi pe care îl putem utiliza pentru a-l localiza pe σ este distanța sa

©Varujan Pambuccian 16
pe sfera cerească la ecuatorul ceresc. Acest unghi îl notăm cu δ și îl numim declinație. Pentru
un al doilea unghi este necesar să privilegiem un punct pe ecuatorul ceresc. Dacă luăm în calcul
planul meridian, considerând verticala locului și planul determinat de axa lumii cu aceasta,
unghiul diedru între cele două plane sau unghiul la centrul sferei făcut de intersecția
ecuatorului ceresc cu cercul meridian al locului și, respectiv cu meridianul ce trece prin σ este
o soluție funcțională pentru localizarea lui σ. Să observăm că meridianul care trece prin σ este
antrenat de rotația diurnă. De aceea, acest unghi notat cu H îl numim unghi orar. Spre
deosebire de H, care depinde în continuare de loc și de rotația diurnă (periodic și uniform), δ
este independent atât de loc cât și de rotația diurnă. Unghiul orar se măsoară în ore în sens
trigonometric invers de la meridianul locului la meridianul care trece prin σ iar declinația se
măsoară în grade de la ecuator către σ în sens trigonometric. Pentru σ în emisfera nordică
cerească declinația ia valori pozitive iar pentru σ în emisfera sudică cerească valori negative.
Punctul σ este astfel localizat neambiguu pe sfera cerească. Având coordonatele σ = (H, δ).
Acest sistem de coordonate numit sistem orar de coordonate, are avantaje certe în raport cu
sistemul orizontal. Declinația este
independentă de rotația diurnă iar unghiul
orar poate fi indicat de un ceasornic cu
momentul 0 dat de trecerea superioară a
astrului σ la meridian. Pentru că sistemul
orizontal de coordonate poate fi realizat
foarte ușor, dar este mai avantajos să
exprimăm poziția astrului în coordonate
orare, să vedem cum putem trece de la un
sistem la altul. Suprapunem pe sfera
cerească cele două sisteme de coordonate
(Figura 18). Observăm că putem găsi toate
coordonatele într-un același triunghi (PZσ),
deoarece distanța de la P la ecuator și
Figura 18 - Trecerea de la coordonatele orizontale la 𝜋
coordonatele orare
distanța de la Z la orizont este de 2 . Pentru a
exprima latura PZ să considerăm că locul în
care se găsește originea sferei cerești (O) este de latitudine ϕ. Latitudinea este unghiul făcut
raza terestră care trece prin O cu planul ecuatorial al Pământului. Prelungind această rază
avem direcția verticalei locului. Considerând axa lumii (paralelă cu axa de rotație a
Pământului), lungimea lui PZ este (deoarece raza sferei cerești este 1) chiar unghiul făcut de
𝜋
cele două axe în O adică 2 − 𝜑. De asemenea unghiurile triunghiului sunt 𝜎𝑃𝑍 = 𝐻 și 𝑃𝑍𝜎 =
𝜋 − 𝐴. Utilizând în acest triunghi relațiile (6) și identificând în (6) A cu Z, B cu P și C cu σ, putem
scrie:
sin 𝛿 = cos 𝑧 sin 𝜑 − sin 𝑧 cos 𝜑 cos 𝐴
{cos 𝛿 cos 𝐻 = cos 𝑧 cos 𝜑 + sin 𝑧 sin 𝜑 cos 𝐴 (7)
cos 𝛿 sin 𝐻 = sin 𝑧 sin 𝐴

©Varujan Pambuccian 17
Cum 𝛿𝜖[−90𝑜 , 90𝑜 ], relația (7).1 este suficientă pentru a-l determina iar din relațiile (7).2 și
(7).3 putem să-l determinăm pe H.
Sistemul orar de coordonate depinde într-o mai mică măsură de locul în care se află
observatorul și de rotația diurnă. Chiar dacă δ nu mai prezintă această dependență, H o are și
este normal să ne gândim la construcția unui sistem de coordonate în care ambele coordonate
să nu mai prezinte dependența de loc și de momentul din zi în care a fost făcută observația.
Pentru aceasta vom păstra ecuatorul ceresc ca cerc fundamental al sistemului și declinația ca
o coordonată în sistemul pe care dorim să îl construim. Pentru a doua coordonată este necesar
să privilegiem un punct pe ecuatorul ceresc. Datorită faptului că modelul de Pământ cu care
lucrăm este o bilă omogenă în straturi, nu avem nici o altă direcție privilegiată cu excepția
direcției greutății și a axei de rotație. Pământul gravitează însă în jurul Soarelui. În aproximația
de două corpuri traiectoria sa este plană. Mai mult, putem elimina perturbațiile introduse de
prezența Lunii considerând centrul de masă al sistemului Pământ-Lună în locul centrului
Pământului. Acest centru de masă se găsește la circa 4.700 Km de centrul Pământului, adică
sub suprafața acestuia. Raportând la 1 ua, distanța aceasta este neglijabilă dar pentru
rigurozitate vom considera planul determinat de centrul de masă al sistemului Pământ-Lună
în mișcarea sa în jurul Soarelui. Acest plan se numește plan ecliptic pentru că în el se găsesc
cele trei obiecte cerești (Soare, Pământ și Lună) în
timpul eclipselor. Planul ecuatorial terestru are o
înclinație variabilă dar niciodată nulă în raport cu
planul ecliptic (acum ea are valoarea de
aproximativ 23o26’). Asta înseamnă că cele două
plane se vor intersecta după o dreaptă iar cele
două cercuri se intersectează în două puncte.
Pentru că planul ecliptic aproximează planul
orbitei terestre, pentru un observator de pe
Pământ ecliptica reprezintă drumul aparent al
Soarelui pe sfera cerească în timpul unui an. Cu
alte cuvinte, Pământul se găsește în cele două
puncte de intersecție a ecuatorului cu ecliptica în
Figura 19 - Coordonate ecuatoriale două momente specifice din an. Aceste puncte se
numesc echinocții și în momentul trecerii prin ele planul ecuatorial terestru trece prin centrul
Soarelui, ceea ce face ca ambele emisfere terestre să fie iluminate la fel iar durata zilei și a
nopții să fie egale. Punctul corespunzător echinocțiului de primăvară poartă numele de punct
vernal și se notează cu γ. Am pus în evidență astfel un punct privilegiat atât pe ecuatorul ceresc
cât și pe ecliptică. De la acest punct putem defini în lungul ecuatorului cea de-a doua
coordonată, numită ascensie. Sistemul de coordonate definit astfel se numește sistem
ecuatorial, iar coordonatele unui punct de pe sfera cerească sunt 𝜎 = (𝛼, 𝛿).
Sigur, nu vom ține în fiecare observator astronomic ceasuri care să bată unghiul orar al tuturor
obiectelor cerești, dar în fiecare observator se găsește un ceas care bate unghiul orar al
punctului vernal. Timpul indicat de acest ceas se numește timp sideral. Pentru a trece de la
sistemul orar de coordonate la cel ecuatorial este suficient să observăm (Figura 19) că avem
relația:

©Varujan Pambuccian 18
𝑡 =𝛼+𝐻 (8)

Aparent, am ajuns la sistemul perfect.


Coordonatele nu depind nici de locul în care se
află observatorul, nici de momentul în care a fost
făcută observația. Și, într-adevăr, la o scară
rezonabil de mică de timp, așa este. Numai că
Pământul nu are doar mișcarea de rotație în jurul
axei, adică cea care producea dependența de
timp în sistemele de coordonate anterioare. Pe
lângă această mișcare cu perioadă scurtă, mai
Figura 21 - Precesia, nutația și rotația
există două rotații, pentru că Pământul se
comportă ca un rigid cu punct fix, punctul fix fiind
centrul său de masă. Aceste două rotații au o perioadă mai lungă și dacă e să la raportăm la
ecliptică, ele se concretizează într-un balans al ecuatorului în raport cu ecliptica numit nutație
și o rotație a polului ceresc în jurul lui OΠ, Π reprezentând polul ecliptic, rotație care se
numește precesie. Precesia are o perioadă de 26.000 de ani iar nutația are o perioadă de circa
41.000 de ani și ele afectează poziția punctului vernal și înclinarea ecuatorului ceresc în raport
cu ecliptica. Am ilustrat efectul precesiei asupra nordului ceresc în Figura 20. Acum el se află în
proximitatea stelei α din Ursa Mică, la circa 2o de
aceasta, dar acum 2000 de ani se găsea la o
distanță apreciabilă de locul actual. Cu 5.000 de
ani în urmă când apăreau primele organizări
statale se găsea în constelația Dragonului iar acum
12.000 de ani când apăreau primele civilizații
agrare în constelația Hercules.
Precesia și nutația țin de forma și dimensiunile
Pământului precum și de distribuția de masă în
interiorul acestuia. De aceea, determinarea
tensorului momentelor de inerție necesar scrierii
Figura 20 - Mișcarea polului nord ceresc pe sfera
cerească ecliptică ecuațiilor lui Euler pentru rigidul cu punct fix
presupune o combinație între modelul de Pământ
ales (de obicei un elipsoid sau un geoid pentru modelele care necesită precizie mai mare) cu
datele obținute de la sateliții geodezici. Problema aceasta face obiectul unui domeniu în sine
(geodezia) și nu o vom dezvolta aici. Ce este de reținut este faptul că efectul lor este calculabil
și că deci coordonatele ecuatoriale pot fi corectate periodic pentru a elimina efectul precesiei
și nutației.

©Varujan Pambuccian 19
Este limpede că nu putem elimina dependența poziției punctului vernal de aceste două
fenomene, dar am putea măcar elimina dependența de înclinarea ecuatorului în raport cu
ecliptica. Pentru aceasta vom considera un nou
sistem având ca plan fundamental planul ecliptic
(Figura 22). Cercul mare tăiat pe sfera cerească
de acest plan este ecliptica. Dreapta
perpendiculară pe planul ecliptic în O înțeapă
sfera cerească într-un punct Π numit pol
ecliptic. În lungul eclipticii, de la punctul vernal
la meridianul care trece prin σ măsurăm
longitudinea ecliptică λ iar de la planul ecliptic,
în lungul meridianului care trece prin σ, până la
σ măsurăm latitudinea ecliptică β. Sistemul de
coordonate astfel obținut se numește sistem
ecliptic de coordonate iar un punct de pe sfera
cerească este caracterizat în acest sistem prin σ
= (λ, β). Pentru a trece de la sistemul ecuatorial
de coordonate suprapunem cele două sisteme
Figura 22 - Coordonate ecliptice și trecerea de la pe o aceeași sferă cerească. Observăm că toate
coordonate ecuatoriale la coordonate ecliptice mărimile despre care vorbim pot fi aduse în
triunghiul PZσ și, utilizând (6), putem scrie:
sin 𝛽 = sin 𝛿 cos 𝜀 + cos 𝛿 sin 𝜀 sin 𝛼
{ sin 𝜆 cos 𝛽 = −sin 𝛿 sin 𝜀 + cos 𝛿 cos 𝜀 sin 𝛼 (9)
cos 𝜆 cos 𝛽 = cos 𝛿 cos 𝛼

Cum 𝛽𝜖[−90°, 90°], (9).1 este suficientă pentru a-l determina complet, (9).2 și (9).3 permițând
determinarea completă a lui 𝜆.
În acest moment putem porni cu un sistem orizontal de coordonate, ușor de realizat, și
cunoscând latitudinea locului ϕ, timpul sideral t și înclinarea ecuatorului în raport cu ecliptica
𝜀, putem exprima coordonatele unui astru într-un sistem independent de rotația diurnă și de
locul în care se află observatorul. Mai mult, putem determina cu o precizie rezonabilă
corecțiile care înlătură efectul precesiei și nutației.
Determinările pe care le facem de pe Pământ sunt supuse și unor alte categorii de efecte care
fac ca datele de localizare ale corpurilor cerești să sufere abateri. Acestea se datorează faptului
că atmosfera terestră este un mediu de refracție care face ca direcția în care observăm astrul
să fie abătută în raport cu direcția reală (refracția astronomică), rotației Pământului în jurul
axei sau în jurul Soarelui care face ca viteza luminii să se compună cu viteza tangențială la
latitudinea la care se găsește observatorul (aberația luminii) și faptul că din locuri diferite de
pe Pământ sau de pe orbita în jurul Soarelui obiectul observat să fie văzut în direcții diferite
(paralaxa). Procesul de corectare a acestor observații ținând cont de efectele de mai sus
poartă numele de reducerea observațiilor pentru că vorbim de aducerea lor într-un sistem
care să aibă toate abaterile induse de cele trei fenomene eliminate.

©Varujan Pambuccian 20
Refracția astronomică constă în curbarea razei luminoase la trecerea ei prin atmosfera
terestră. Fiecare mediu pe care îl parcurge o rază
luminoasă este caracterizat de o mărime numită
indice de refracție. Indicele de refracție
caracterizează viteza cu care se propagă lumina prin
mediul respectiv și are expresia:
𝑛2 = 1 + 2𝜅𝛿
unde 𝜅 = 0,226 este o constantă iar 𝛿 reprezintă
densitatea mediului respectiv.
La trecerea de la un mediu cu un indice de refracție
la altul cu un indice de refracție diferit, raza
luminoasă suferă o deviație. Notând cu 𝑖 unghiul
făcut de raza incidentă cu normala la suprafața de
separație dintre cele două medii și cu 𝑟 unghiul făcut
de raza refractată cu această normală (Figura 23)
avem:
Figura 23 - Refracția astronomică
sin 𝑖 𝑛2
= (10)
sin 𝑟 𝑛1
Să observăm că densitatea atmosferei terestre este invers proporțională cu altitudinea. De
aceea (10) indică faptul că o raza luminoasă venită din spațiul extraatmosferic se curbează
către suprafața Pământului. De aceea, un observator va vedea sursa luminoasă în direcția
tangentei la această curbă în locul în care se găsește pe suprafața Pământului, adică va vedea
sursa luminoasă la o distanță zenitală 𝑧0 . În absența atmosferei, aceeași sursă ar fi observată
la distanța zenitală 𝑧. Evident, 𝑧 ≠ 𝑧0 și pentru a cunoaște poziția reală 𝑧 a obiectului poziția
observată 𝑧0 va trebui corectată.
Să notăm cu 𝑅 ≔ 𝑧 − 𝑧0 . Această mărime se numește refracție atmosferică. Considerând un
strat atmosferic subțire și notând cu ∆𝑅 ≔ 𝑖 − 𝑟 și cu ∆𝑛 ≔ 𝑛2 − 𝑛1 putem scrie relația (10)
sub forma:
În ipoteza unui strat subțire, mărimile au variații mici și, notând 𝑛 ≔ 𝑛1 avem că
sin 𝑖 − ∆𝑅 cos 𝑖 𝑛1 𝑛 1 ∆𝑛 ∆𝑛
= 1 − ∆𝑅ctg 𝑖 = = = ≈1+ ⇒ ∆𝑅 = − tg 𝑖
sin 𝑖 𝑛2 𝑛 − ∆𝑛 1 − ∆𝑛 𝑛 𝑛
𝑛
La limită, tinzând cu grosimea straturilor în care am divizat atmosfera la zero, putem scrie:
𝑛0
𝑑𝑛
𝑅=∫ tg 𝑖
1 𝑛
unde 𝑛0 este indicele de refracție la suprafața Pământului.
În triunghiul GPiPi+1 avem că

©Varujan Pambuccian 21
𝜌𝑖+1 𝜌𝑖 𝜌𝑖+1 𝜌𝑖 𝜌𝑖 sin 𝑟𝑖+1 𝑛𝑖+1 sin 𝑖𝑖+1
= ⇒ = ⇒ = =
sin(𝜋 − 𝑖𝑖 ) sin 𝑟𝑖+1 sin 𝑖𝑖 sin 𝑟𝑖+1 𝜌𝑖+1 sin 𝑖𝑖 𝑛𝑖 sin 𝑖𝑖
adică

𝑛𝜌 sin 𝑖 = 𝑛0 𝑅 sin 𝑧0 (11)

Această mărime reprezintă un invariant și de aceea este numită invariantul refracției


astronomice. Cu ajutorul ei putem scrie, observând că 𝜌 = 𝑅 + ℎ (h fiind altitudinea în km):

sin 𝑧0
𝑛0

200 1+𝑅 𝑑𝑛
𝑅=∫ 𝑑ℎ
0 2 𝑑ℎ (12)
√1 − (𝑛0 sin 𝑧0 )
𝑛 ℎ
1+𝑅

Am considerat aici că atmosfera Pământului are o grosime de 200 Km. Calcului integralei (12)
presupune cunoașterea funcției 𝑛 = 𝑛(ℎ) sau, ținând cont de faptul că indicele de refracție
se poate exprima în funcție de densitatea mediului ca 𝑛 = 𝑛(𝛿(ℎ)). Relația dintre densitate
și altitudine face obiectul modelului de atmosferă ales. Toate modelele de atmosferă existente
au condus la următoarele concluzii:

• Refracția astronomică este nesemnificativă pentru 𝑧 ∈ [0,70°]


• Refracția atmosferică este 0 la zenit și maximă la orizont unde 𝑅 ≈ 36′
Aberația luminii este un fenomen care apare la compunerea vitezei luminii cu viteza cu care
se mișcă observatorul. În cazul unui
observator situat pe suprafața
Pământului vorbim de două tipuri
distincte de aberație a luminii:

• aberația diurnă datorată


compunerii vitezei luminii cu viteza
tangențială de rotație a Pământului în
locul în care se găsește observatorul
Figura 24 - Aberația diurnă a luminii • aberația anuală datorată
compunerii vitezei luminii cu viteza
tangențială a mișcării Pământului în jurul Soarelui.
Cum și în cazul fenomenului de paralaxă avem o clasificare similară, vom explicita în cazul
aberației luminii doar cazul aberației diurne iar în cazul paralaxei doar cazul paralaxei anuale.
În cazul luminii, problema se poate aborda fie newtonian, fie relativist. În abordarea clasică să
observăm că datorită rotației Pământului observatorul va vedea astrul în direcția dreptei
suport a vectorului ⃗⃗⃗⃗
𝑐 ′ = 𝑐⃗ + 𝑣⃗. În planul acestor vectori putem scrie

©Varujan Pambuccian 22
𝑐𝑦′ 𝑐𝑦 𝑐 sin 𝜃 sin 𝜃
tgθ′ = ′
= = =𝑣
𝑐𝑥 𝑐𝑥 + 𝑣 𝑣 + 𝑐 cos 𝜃
𝑐 + cos 𝜃
Notând cu Δ𝜃 = 𝜃 − 𝜃′ și observând că Δ𝜃 este o cantitate foarte mică iar 𝜃′ este direcția în
care este observat obiectul, avem că:
sin 𝜃′ + Δ𝜃 cos 𝜃′
tg θ′ = 𝑣

𝑐 + cos 𝜃 − Δ𝜃 sin 𝜃′
de unde poate fi determinată o expresie pentru Δ𝜃.
𝑣2
În cazul relativist, avem utilizând (4) și observând că 𝑐 2 este o cantitate foarte mică:
𝑐𝑦
2
𝑐𝑦′ √1 − 𝑣2 sin 𝜃
𝑐
tgθ′ = = 𝑐 +𝑣 =𝑣
𝑐𝑥′ 𝑥
𝑐 𝑣 𝑐 + cos 𝜃
1 + 𝑥2
𝑐
adică obținem același rezultat ca cel obținut în cazul clasic. Mărimea Δ𝜃 poate fi utilizată
pentru a corecta observațiile făcute stabilind direcția reală în care se găsește astrul. Pentru că
determinarea influenței asupra coordonatelor astrului este similară cu cea din cazul paralaxei,
o vom ilustra când vom vorbi despre paralaxa anuală.
Paralaxa este un fenomen datorat faptului că observarea unui obiect astronomic se face din
locuri diferite. Vom ilustra efectul paralaxei pentru cazul
paralaxei anuale. Pentru aceasta, să considerăm un sistem
ecliptic heliocentric SXYZ și un sistem ecliptic geocentric
Gxyz. Un astru Σ va fi localizat în cele două sisteme cu
ajutorul vectorilor de poziție

𝑅⃗⃗ = 𝑅(cos Λ cos Β , sin Λ cos Β , sin Β)


𝑟⃗ = 𝑟(cos 𝜆 cos 𝛽 , sin 𝜆 cos 𝛽 , sin 𝛽)
Presupunem orbita Pământului circulară și atunci originea
G este localizată cu ajutorul vectorului

𝑎⃗ = 𝑎 (cos(𝜆⦿ − 𝜋), sin (𝜆⦿ − 𝜋))

Notăm cu:
Δ𝜆 ∶= Λ − 𝜆
{
Δ𝛽 ≔ Β − 𝛽
Figura 25 - Paralaxa anuală
𝑎
și cu 𝑝 = 𝑅 paralaxa astrului Σ.

Cum 𝑎 ≪ 𝑅, unghiurile Δ𝜆 și Δ𝛽 sunt mici. De aceea,

©Varujan Pambuccian 23
sin Λ = sin(𝜆 + Δ𝜆) = sin 𝜆 + Δ𝜆 cos 𝜆
cos Λ = cos(𝜆 + Δ𝜆) = cos 𝜆 − Δ𝜆 sin 𝜆
sin Β = sin(𝛽 + Δ𝛽) = sin 𝛽 + Δ𝛽 cos 𝛽
cos Β = cos(𝛽 + Δ𝛽) = cos 𝛽 − Δ𝛽 sin 𝛽

și cum 𝑅⃗⃗ = 𝑟⃗ + 𝑎⃗ putem scrie neglijând (Δ𝑥)2 în raport cu Δ𝑥


𝑟
Δ𝜆 sin 𝜆 cos 𝛽 + Δ𝛽 cos 𝜆 sin 𝛽 − cos 𝜆 cos 𝛽 = cos 𝜆 cos 𝛽 + 𝑝 cos(𝜆⦿ − 𝜋)
𝑅
𝑟
Δ𝜆 cos 𝜆 cos 𝛽 + Δ𝛽 sin 𝜆 sin 𝛽 − cos 𝜆 cos 𝛽 = cos 𝜆 cos 𝛽 + 𝑝 sin(𝜆⦿ − 𝜋)
𝑅
𝑟
{ Δ𝛽 cos 𝛽 − sin 𝛽 = − sin 𝛽
𝑅
𝑟
Rezolvând sistemul algebric în Δ𝜆, Δ𝛽 și determinăm cantitățile care permit reducerea
𝑅
observațiilor din sistemul geocentric în cel heliocentric.
O aplicație simplă dar foarte utilă legată de sistemele de coordonate o constituie
determinarea răsăritului / apusului unui
astru 𝜎 = (𝛼, 𝛿) într-un loc de latitudine 𝜑.
Datorită rotației Pământului în jurul axei,
orice astru are o mișcare aparentă pe sferă
cerească. La răsărit și la apus, astrul se
găsește pe linia orizontului, deci un sistem
de coordonate adecvat acestei probleme îl
constituie sistemul orizontal de
coordonate. În același timp, astrul răsare și
apune datorită rotației diurne, el descriind
aparent pe sfera cerească un cerc cu planul
paralel cu cercul ecuatorului ceresc. De
aceea, vom suprapune sistemului orizontal
de coordonate un sistem orar (Figura 26).
Momentul răsăritului sau cel al apusului
poate fi măsurat utilizând unghiul orar sau,
Figura 26 - Răsăritul și apusul aștrilor cum ascensia este cunoscută, timpul
sideral. Pentru a caracteriza răsăritul și apusul considerăm complementul distanței zenitale,
adică înălțimea h deasupra orizontului, aceasta fiind zero la răsărit și apus. Să observăm că
𝜋 𝜋
ℎ ∈ [− 2 , 2 ] și că din triunghiul PZσ avem că:

sin ℎ = sin 𝛿 sin 𝜑 + cos 𝛿 cos 𝜑 cos 𝐻


(13)
Cum δ și ϕ sunt constante, ℎ = ℎ(𝐻). Cum pe intervalul de definiție a lui h funcția este strict
crescătoare,

©Varujan Pambuccian 24
𝜋 𝜋
sin ℎ𝑚𝑖𝑛 = sin ℎ(𝜋) = sin 𝛿 sin 𝜑 − cos 𝛿 cos 𝜑 = −sin ( − 𝜑 − 𝛿) ⟹ ℎ𝑚𝑖𝑛 = − + 𝜑 + 𝛿
2 2
𝜋 𝜋
sin ℎ𝑚𝑎𝑥 = sin ℎ(0) = sin 𝛿 sin 𝜑 + cos 𝛿 cos 𝜑 = sin ( − 𝜑 + 𝛿) ⟹ ℎ𝑚𝑎𝑥 = − 𝜑 + 𝛿
2 2
Ceea ce ne indică faptul că minimul și maximul înălțimii deasupra orizontului sunt atinse la
trecerea astrului la meridian. Maximul este atins la prima trecere (H=0), punctul de înălțime
maximă ℎ𝑚𝑎𝑥 numindu-se culminație superioară. La a doua trecere la meridian (H=π), astrul
se află la înălțimea ℎ𝑚𝑖𝑛 , punctul numindu-se culminație inferioară. Pentru ca un astru să aibă
răsărit și apus, culminația inferioară trebuie să se plaseze sub linia orizontului, adică să fie
𝜋 𝜋
îndeplinită condiția 𝜑 + 𝛿 < 2 . Dacă 𝜑 + 𝛿 ≥ 2 , astrul va fi vizibil tot timpul deasupra
orizontului. Pentru o latitudine dată, un astru care are această proprietate se numește
𝜋
circumpolar. La pol, 𝜑 = , condiția de circumpolaritate devine 𝛿 ≥ 0, adică întreaga emisferă
2
nordică. Cu alte cuvinte la pol toți aștri sunt circumpolari, adică nu răsar și nu apun, descriind
cercuri cu planele paralele cu orizontul locului.
Determinarea înălțimii deasupra orizontului la culminația superioară a unui astru de declinație
cunoscută (la trecerea la meridian cu alte cuvinte) permite determinarea latitudinii și pe acest
principiu se bazează construcția sextantului utilizat în navigație. Dacă este cunoscută
latitudinea și meridianul, determinarea înălțimii deasupra orizontului a unui astru și a
momentului sideral la care are loc trecerea, permite determinarea coordonatelor sale
ecuatoriale. Acesta este modul în care se realizează cataloagele stelare, cataloage conținând
coordonatele obiectelor vizibile din Univers.
Revenind la relația (13), momentul apusului astrului poate fi determinat impunând condiția
ℎ(𝐻𝑎 ) = 0. Obținem atunci că:

cos 𝐻𝑎 = − tg 𝛿 tg 𝜑 (14)

Datorită simetriei în raport cu meridianul locului ale punctului de răsărit și de apus ale astrului,
𝐻𝑟 = 24ℎ − 𝐻𝑎 . Din triunghiul PZσ putem determina și azimutul apusului și răsăritului
astrului. Avem astfel:
−cos ℎ cos 𝐴 = sin 𝛿 cos 𝜑 − cos 𝛿 sin 𝜑 cos 𝐻 ⇒ cos 𝐴𝑎
= − sin 𝛿 cos 𝜑 + cos 𝛿 sin 𝜑 cos 𝐻𝑎 ⇒
sin 𝛿
cos 𝐴𝑎 = − (15)
cos 𝜑
Să considerăm cazul în care astrul la care ne referim este Soarele. Cum mișcarea sa aparentă
în timpul unui an descrie ecliptica, 𝛿⦿ 𝜖 [−𝜀, 𝜀], capetele intervalului corespunzând solstițiilor.
Relația (15) indică faptul că Soarele răsare la Est și apune la vest doar la echinocții, punctele
de răsărit și de apus descriind câte un arc de cerc simetric în raport cu Estul respectiv Vestul
de două ori în timpul unui an. Evident că locul de pe arcul respectiv în care Soarele apune sau
răsare este legat de durata zilei și a nopții în locul de latitudine ϕ. Deschiderea acestui arc
depinde de precesie și de nutație, lucru care a permis datarea precisă a siturilor arheologice
unde s-a constatat existența unor ritualuri legate de Soare.

©Varujan Pambuccian 25
Răsăritul și apusul unui astru reprezintă fenomene care au loc pe orizontul locului. Știm că la
orizont refracția astronomică este maximă
și deci trebuie să ținem cont de acest
fenomen pentru a avea o imagine corectă a
acestor fenomene. Pentru aceasta vom
determina influența introdusă de refracția
astronomică în răsăritul și apusul unui astru.
Refracția face ca astrul să fie un timp vizibil
deasupra liniei orizontului chiar dacă el se
găsește sub această linie. Ea acționează în
planul meridianului care trece prin σ, în
lungul acestui meridian și deci
perpendicular pe orizontul locului. Să notăm
cu 𝜎𝑎 punctul de pe cercul pe care îl descrie
aparent astrul aflat la intersecția acestui
cerc cu orizontul locului, cu 𝜎𝑎′ punctul de pe
Figura 27 - Efectul refracției astronomice asupra răsăritului și
apusului aștrilor cercul pe care îl descrie aparent astrul din
momentul în care îl vedem pe orizontul locului datorită refracției și cu 𝜎𝑎" punctul de pe
orizontul locului în care astrul este ridicat datorită refracției astronomice. Momentul apusului
va fi astfel modificat cu mărimea Δ𝐻 reprezentând unghiul făcut de meridianul astrului
corespunzător apusului în absența atmosferei și meridianul astrului corespunzător locului pe
cercul aparent în momentul în care îl vedem pe linia orizontului. Δ𝐻 este unghiul 𝜎𝑎 𝑃𝜎𝑎′ și la
prima vedere l-am putea determina rezolvând triunghiul 𝜎𝑎 𝑃𝜎𝑎′ . Numai că acest triunghi nu
este un triunghi sferic, deoarece arcul 𝜎𝑎 𝜎𝑎′ nu este arc de cerc mare. Să observăm însă că Δ𝐻
este unghiul diedru dintre cele două plane meridiane și cum cercul pe care îl descrie aparent
astrul se găsește la distanța δ de ecuatorul ceresc, arcul de cerc mic va avea lungimea
Δ𝐻 cos 𝛿. Cum refracția la orizont are aproximativ 36’ de arc, triunghiul 𝜎𝑎 𝜎𝑎" 𝜎𝑎′ poate fi
aproximat cu un triunghi dreptunghic euclidian și deci putem să îl exprimăm pe Δ𝐻 din
𝑅
sin 𝑝 =
Δ𝐻 cos 𝛿
Să observăm că unghiurile 𝜎𝑎′ 𝜎𝑎 𝜎𝑎" și 𝑃𝜎𝑎 𝑍 sunt egale ca unghiuri cu laturile perpendiculare.
Cum triunghiul 𝑃𝜎𝑎 𝑍 este triunghi sferic, avem:
sin 𝐻𝑎 sin 𝑝 𝑅
𝜋 = cos 𝜑 ⇒ sin 𝑝 = sin 𝐻𝑎 cos 𝜑 = Δ𝐻 cos 𝛿 ⇒
sin 2

𝑅 𝑅
Δ𝐻 = =
cos 𝛿 cos 𝜑 sin 𝐻𝑎 √− sin ℎ𝑚𝑖𝑛 sin ℎ𝑚𝑎𝑥

Această mărime alterează momentul apusului astrului acesta fiind:


𝑡 = 𝛼 + 𝐻𝑎 + Δ𝐻

©Varujan Pambuccian 26
4. LEGILE LUI KEPLER. FORȚA DE ATRACȚIE GRAVITAȚIONALĂ
Evoluția ideilor despre Sistemul Solar a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă în antichitatea
elenistică. Cu 2200 de ani în urmă toate ipotezele legate de structura acestuia fuseseră deja
făcute. Toate presupuneau orbite circulare parcurse uniform, doar că centrele cercurilor
difereau de la un autor la altul. Existau și sisteme geocentrice (Aristotel, Platon) și sisteme
heliocentrice (Aristarh din Samos) și sisteme cu centre diferite de Soare sau Pământ (Pitagora).
În secolul al II-lea, Ptolemeu reușește să construiască un model geocentric care dădea o
predicție bună pe termen scurt și modelul său a fost dezvoltat și preluat atât de știința vest-
europeană cât și în lumea islamică fiind considerat până la Copernic (sec al XVI-lea) ca fiind
modelul corect și de necombătut. Copernic a reușit să construiască un model cu o capacitate
de predicție pe termen lung și o precizie superioară celui geocentric. Toate aceste modele au
fost realizate plecând de la observații de poziții aparente ale planetelor, datele fiind culese la
distanțe mari de timp unele de altele și în locuri diferite, ceea ce făcea ca abordarea lor într-
un model să fie cu atât mai dificilă cu cât și aparatul matematic era slab dezvoltat.
Modelul lui Copernic se fundamenta pe următoarele ipoteze:

• Orbitele planetelor sunt circulare


• Centrele orbitelor sunt în centrul Soarelui
• Orbitele sunt parcurse uniform
Încercând să concilieze determinările de poziții aparente ale planetei Marte cu modelele lui
Ptolemeu sau Copernic, precum și cu modelul mixt al lui Tycho Brahe în observatorul căruia a
lucrat un timp, Kepler ajunge la concluzia că mișcările planetelor respectă de fapt un set diferit
de ipoteze, set cunoscut azi sub numele de Legile lui Kepler. Acestea sunt:
L1. Planetele descriu elipse având Soarele într-unul dintre focare
L2. Mișcarea planetei se face în așa fel încât raza vectoare mătură arii egale în intervale de
timp egale
L3. Raportul dintre cubul semiaxei mari și pătratul perioadei de revoluție este același
pentru toate planetele
Pornind de la aceste trei legi, Kepler a încercat să determine cauza mișcării dar pentru că în acel
moment legea de mișcare unanim acceptată era cea propusă de
Aristotel (𝐹⃗ = 𝑚𝑣⃗) lucrul acesta nu a fost posibil. După ce Newton a
formulat bazându-se pe experimentele lui Galilei principiile mecanicii
sale, a reușit să determine corect cauza mișcării în ipotezele lui Kepler.

L1 indică faptul că traiectoria este eliptică, adică este plană. Vom


considera un sistem orbital de coordonate (Figura 28) , originea sa
Figura 28 - Sistemul orbital de fiind plasată în centrul S al Soarelui. Pentru comoditate vom utiliza
coordonate
coordonatele polare, observând că în aceste coordonate L1 se scrie
sub forma:
𝑝
𝑟= ; 𝑒𝜖(0,1) (16)
1 + 𝑒 cos 𝜃

©Varujan Pambuccian 27
În baza polară vectorul de poziție se exprimă ca:

𝑟⃗ = 𝑟𝜌⃗
Pentru a scrie viteza și accelerația în această bază să observăm că 𝜌⃗ = 𝜌⃗(𝑡) și 𝜀⃗ = 𝜀⃗(𝑡), deci pentru a
deriva vectorul de poziție este necesar să exprimăm derivatele vectorilor bazei polare în baza polară.
Pentru aceasta să observăm că aceasta diferă de baza carteziană prin rotația de unghi 𝜃:

𝜌⃗ 𝑖⃗ cos 𝜃 sin 𝜃 𝑖⃗
( ) = 𝑅(𝜃) ( ) = ( )( )
𝜖⃗ 𝑗⃗ − sin 𝜃 cos 𝜃 𝑗⃗
Derivând, obținem că:

𝜌⃗̇ − sin 𝜃 ̇ cos 𝜃 ) (𝑖⃗) = 𝜃̇ ( 𝜀⃗ )


( ) = 𝜃̇ (
𝜀⃗̇ − cos 𝜃 − sin 𝜃 𝑗⃗ −𝜌⃗

De unde, derivând vectorul de poziție avem:

𝑟⃗̇ = 𝑟̇ 𝜌⃗ + 𝑟𝜃̇ 𝜀⃗
{ ̈
𝑟⃗ = (𝑟̈ − 𝑟𝜃̇ 2 )𝜌⃗ + (𝑟𝜃̈ + 2𝑟̇ 𝜃̇ )𝜀⃗

Scriind în baza polară ecuația de mișcare avem:


𝐹𝜌
= 𝑟̈ − 𝑟𝜃̇ 2
{ 𝑚
𝐹𝜀 (17)
= 𝑟𝜃̈ + 2𝑟̇ 𝜃̇
𝑚

Să observăm că L2 exprimă constanța vitezei areolare, adică a vitezei de variație a ariei cuprinsă între
două raze vectoare și arcul de elipsă întins de aceste raze vectoare
(Figura 29).Pentru a determina această arie ΔS să observăm că
sectorul de traiectorie este cuprins între cercurile de rază r și r+Δr:
1 2 1
𝑟 Δθ ≤ ∆S ≤ (𝑟 + ∆𝑟)2 Δθ ⇒
2 2
1 2 Δθ ∆S 1 (𝑟 + ∆𝑟)2 Δθ
𝑟 ≤ ≤
2 ∆𝑡 ∆𝑡 2 ∆𝑡
Și trecând la limită cu ∆𝜃 → 0
1 2 1
Figura 29 - Viteza areolară 𝑟 𝜃̇ ≤ 𝑆̇ ≤ 𝑟 2 𝜃̇
2 2
1
De unde avem pentru viteza areolară expresia 𝑆̇ = 2 𝑟 2 𝜃̇ și ținând cont de L2:

𝑟 2 𝜃̇ = Ω (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ) (18)

Componenta tangențială a forței (17).2 se poate scrie ținând cont (18):


𝐹𝜀 1 2 1𝑑 2
= (𝑟 𝜃̈ + 2𝑟𝑟̇𝜃̇) = (𝑟 𝜃̇ ) = 0
𝑚 𝑟 𝑟 𝑑𝑡
Adică forța pe care căutăm să o exprimăm are doar componentă radială. Pentru a o determina, să
observăm că este mai comod să îl exprimăm în (17).2 pe r ca funcție de θ. Atunci:

©Varujan Pambuccian 28
𝑑𝑟 Ω 𝑑𝑟 𝑑 1
𝑟̇ = 𝜃̇ = 2 = −Ω
𝑑𝜃 𝑟 𝑑𝜃 𝑑𝜃 𝑟
și ținând cont de (16)

𝑑𝑟̇ Ω2 𝑑 2 1 Ω2 𝑒 1
𝑟̈ = 𝜃̇ = − 2 =
𝑑𝜃 𝑟 𝑑𝜃 2 𝑟 𝑝 𝑟2
Avem atunci pentru componenta radială a forței

𝐹𝜌 Ω2 𝑒 1 Ω2 1 Ω2 1
̇
= 𝑟̈ − 𝑟𝜃 =2
cos 𝜃 − (1 + 𝑒 cos 𝜃) = −
𝑚 𝑝 𝑟2 𝑝 𝑟2 𝑝 𝑟2
Așadar forța pe care o căutăm are expresia:

Ω2 𝑚
𝐹⃗ = − ⃗⃗
𝜌
𝑝 𝑟2
Observăm că forța este o centrală, deoarece suportul ei trece prin origine și mărimea ei depinde numai
de distanța la origine, și de atracție, deoarece acționează asupra lui P în direcția opusă vectorului de
Ω2
poziție. Să exprimăm acum constanta
𝑝

Ω reprezintă viteza areolară. Știm din L2 că aceasta este constantă adică valoarea ei este aria
𝜋𝑎𝑏 𝜋𝑎2 √1−𝑒 2
elipsei împărțită la perioada de revoluție (Ω = = ). De asemenea, scriind (16)
𝑇 𝑇
pentru 𝜃 = 0 avem:
𝑝
𝑟(0) = 𝑎 − 𝑎𝑒 = ⇒ 𝑝 = 𝑎(1 − 𝑒 2 )
1+𝑒
Atunci
Ω2 𝜋2 𝑎4 (1 − 𝑒1 ) 𝑎3
= 2 = 𝜋2 2
𝑝 𝑇 𝑎(1 − 𝑒2 ) 𝑇
𝑎3 Ω2
Dar din L3 știm că = 𝜅 (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ) ⇒ = 𝜅𝜋2 . Forța de atracție gravitațională capătă atunci
𝑇2 𝑝
forma:
𝑚
𝐹⃗ = −𝜅𝜋2 ⃗⃗
𝜌
𝑟2
În acest moment, Newton utilizează Principiul III al mecanicii Newtoniene observând că masa
Soarelui (M) trebuie să apară în expresia forței cu același rol ca masa planetei și cum ea este
aceeași pentru întregul Sistem solar, constanta poate fi scrisă sub forma 𝜅𝜋 2 = 𝑓𝑀, scriind
forța sub forma:
𝑀𝑚 𝑟⃗
𝐹⃗ = −𝑓 (19)
𝑟2 𝑟

©Varujan Pambuccian 29
unde f este o constantă pentru întregul Sistem Solar. Pentru a vorbi despre o forță de atracție
universală este nevoie să demonstrăm că această constantă este aceeași indiferent de natura
corpurilor și pentru orice două corpuri indiferent de masele
acestora. La fel cum expresia lui f s-a fundamentat pe Legile lui
Kepler date, la rândul lor, pe baza observațiilor astronomice
făcute asupra pozițiilor lor aparente, pentru a dovedi
universalitatea lui f a fost necesar un experiment. Acest
experiment a fost realizat de către Cavendish la sfârșitul secolului
al XVIII-lea. Cavendish a construit un dispozitiv (Figura 30) format
din două bile de plumb având fiecare 158 Kg fixate pe un suport
care se putea roti în jurul centrului de masă. Deasupra acestui
dispozitiv a suspendat de un fir de torsiune cunoscută, o bară
ușoară cu lungimea de 1,8 m având la capete două bile de plumb
Figura 30 - Experimentul lui având fiecare masa de 0,73 Kg. În poziția de repaus, centrele
Cavendish celor patru bile erau coliniare. Rotind bilele mari, fiecare dintre
𝑀𝑚 𝑟⃗
ele atrăgea bila mică din proximitate cu forța 𝐹⃗ = −𝑓 2 , forța exercitată între o bilă mare
𝑟 𝑟
și o bilă mică îndepărtată fiind neglijabilă. Sub acțiunea cuplului de forțe, tija suspendată s-a
rotit cu un unghi θ până când s-a ajuns la un echilibru între forța de atracție și torsiunea din
fir. Avem în direcția forței relația:
𝑀𝑚
𝑓 = 𝜅𝜃 cos 𝜃
𝑟2
De unde (odată determinată constanta de torsiune 𝜏) îl putem determina pe f măsurând
unghiul θ.
Cavendish a făcut o serie de experimente cu bile din materiale diferite și a concluzionat că f
nu este o constantă de material. De asemenea, a demonstrat experimental că f are aceeași
valoare cu cea determinată astronomic. Abia acum putem vorbi despre o constantă universală
și despre o forță de atracție universală.

5. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI


Mișcarea corpurilor cerești din Sistemul Solar are ca principală cauză câmpul gravitațional. De
aceea, un model simplu și rezonabil pentru această mișcare se poate constitui în jurul
următoarelor ipoteze:

• În tot Universul există doar două corpuri


• Cele două corpuri pot fi reduse la puncte materiale
• Singurele forțe care acționează sunt forțe de natură gravitațională
• Sistemul este izolat din punct de vedere energetic
Evident, realitatea are un grad de complexitate mult mai mare dar pentru a înțelege porțiuni
ale ei modele de acest fel se dovedesc a fi foarte utile. Mai mult, modelul bazat pe aceste
ipoteze s-a dovedit suficient de realist pentru a descrie mișcările din Sistemul Solar și pentru
a da o predicție rezonabilă în ceea ce privește poziția corpurilor cerești care îl constituie.

©Varujan Pambuccian 30
5.1. MIȘCAREA ABSOLUTĂ
Să considerăm un reper inerțial. În cazul Sistemului Solar, de exemplu, putem considera pentru
un interval de timp rezonabil un asemenea sistem legându-l de centrul Soarelui și atașându-i
un sistem de coordonate ecliptic heliocentric.
Vom considera două corpuri reduse la punctele
materiale 𝑃1 și 𝑃2 de mase 𝑚1 respectiv 𝑚2
(Figura 31). Poziția corpului 𝑃1 în raport cu
reperul inerțial este dată de vectorul de poziție
𝜌1 iar cea a lui 𝑃2 de ⃗⃗⃗⃗⃗.
⃗⃗⃗⃗⃗ 𝜌2 Notăm cu 𝑟⃗ poziția
relativă a lui 𝑃2 în raport cu 𝑃1 . Evident,
𝑟⃗ = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌2 − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌1
Cele două corpuri interacționează gravitațional.
Astfel, corpul 𝑃1 exercită asupra corpului 𝑃2
𝑚1 𝑚2 𝑟⃗
Figura 31 - Mișcarea absolută în Problema celor două forța −𝑓 𝑟2 𝑟
iar corpul 𝑃2 exercită asupra
corpuri
𝑚1 𝑚2 𝑟⃗
corpului 𝑃1 forța 𝑓 . Ecuațiile de mișcare
𝑟2 𝑟
sunt atunci:
𝑚1 𝑚2 𝑟⃗
𝜌1̈ = 𝑓
𝑚1 ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑟2 𝑟 (20)
𝑚 𝜌 ̈ = −𝑓 𝑚1 𝑚2 𝑟⃗
⃗⃗⃗⃗⃗
{ 2 2
𝑟2 𝑟

Ecuațiile (20) modelează mișcarea în ipotezele de mai sus iar soluțiile lor reprezintă
traiectoriile celor două corpuri raportate la reperul inerțial. Sistemul acesta neliniar de șase
ecuații de ordinul doi poate fi redus la un sistem de șase ecuații de ordinul unu, dacă reușim
să punem în evidență un sistem fundamental de integrale prime, adică șase integrale prime
funcțional independente. În mecanică integralele prime se găsesc printre principiile de
conservare. Acestea din urmă se referă la mărimile care caracterizează un sistem mecanic
(impuls, moment cinetic și energie). Să facem o scurtă paranteză pentru a vedea consecințele
principiilor de conservare în mecanică.
Conservarea impulsului

Să considerăm un sistem de n puncte materiale 𝑃𝑖 (𝑚𝑖 ). Pentru


acest sistem putem defini masa totală a sistemului
𝑛

𝑀 = ∑ 𝑚𝑘
𝑘=1

și centrul de masă G de vector de poziție


𝑛
1
𝑟⃗ = ∑ 𝑚𝑘 ⃗⃗⃗⃗
𝑟𝑘
𝑀
𝑘=1

©Varujan Pambuccian 31
Impulsul total al sistemului este
𝑛

𝑟𝑘̇ = 𝑀𝑟⃗̇
⃗⃗ = ∑ 𝑚𝑘 ⃗⃗⃗⃗
𝐻
𝑘=1

⃗⃗̇ = 0) avem că 𝑟⃗̈ = 0, adică


Dacă momentul cinetic al sistemului se conservă (𝐻
𝑟⃗ = 𝑣⃗𝑡 + ⃗⃗⃗⃗
𝑟0
cu 𝑣⃗ și ⃗⃗⃗⃗
𝑟0 constante. Cu alte cuvinte, dacă se conservă impulsul unui sistem de puncte
materiale atunci centrul său de masă se mișcă rectiliniu și uniform. Opusul acestei afirmații,
dacă centrul de masă al unui sistem de puncte materiale nu se mișcă rectiliniu și uniform
atunci nu se conservă impulsul sistemului, ne oferă un criteriu simplu de stabilire a inexistenței
unei integrale prime furnizate de conservarea impulsului.
În problema celor două corpuri avem din (20) că:
̇ 𝑚1 𝑚2 𝑟⃗ 𝑚1 𝑚2 𝑟⃗
̇ ̇ ̈
⃗𝐻⃗ = 𝑚1 ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌1 + 𝑚2 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗
𝜌2 ⇒ 𝐻 = 𝑚1 ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝜌2̈ = 𝑓
𝜌1 + 𝑚2 ⃗⃗⃗⃗⃗ − 𝑓 =0
𝑟2 𝑟 𝑟2 𝑟
Așadar, în problema celor două corpuri impulsul se conservă. De asemenea, este adevărată
afirmația că în mișcarea absolută în problema celor două corpuri centrul de masă se mișcă
rectiliniu și uniform.
Conservarea momentului cinetic

Mișcarea unui punct material este caracterizată în fiecare


moment de locul în care se găsește acesta și de viteza cu
care se deplasează. Cei doi vectori (vectorul de poziție și
vectorul viteză) determină în fiecare moment un plan
instantaneu care trece prin originea sistemului de
coordonate și are ca normală produsul vectorial al celor doi
vectori.

Momentul cinetic este definit ca fiind momentul impulsului 𝐾 ⃗⃗ = 𝑟⃗ × 𝑚𝑟⃗̇. Dacă momentul
⃗⃗̇ = 0 ⇒ 𝐾
cinetic se conservă, 𝐾 ⃗⃗ = 𝑐𝑘 ⃗⃗ constante. În această situație 𝑟⃗ × 𝑚𝑟⃗̇ = 𝑐𝑘
⃗⃗ cu c și 𝑘 ⃗⃗,
adică toate planele instantanee au o aceeași normală. Dar ele au în comun și originea O a
sistemului, ceea ce înseamnă că dacă momentul cinetic se conservă, traiectoria este plană.
În cazul problemei celor două corpuri avem din ecuațiile de mișcare (20):

⃗⃗ = 𝜌⃗1 × 𝑚1 𝜌⃗̇1 + 𝜌⃗2 × 𝑚2 𝜌⃗̇2 ⟹ 𝐾


𝐾 ⃗⃗̇ = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌1̇ × 𝑚1 𝜌⃗̇1 + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌2̇ × 𝑚2 𝜌⃗̇2 + 𝜌⃗1 × 𝑚1 ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌1̈ +𝜌⃗2 × 𝑚2 ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌2̈
𝑚1 𝑚2 𝑟⃗ 𝑚1 𝑚2
=𝑓 (𝜌 ⃗1 − 𝜌
⃗2 ) × = −𝑓 𝑟⃗ × 𝑟⃗ = 0
𝑟2 𝑟 𝑟3
Așadar, în problema celor două corpuri momentul cinetic se conservă și deci în problema
celor două corpuri traiectoria este plană.
Conservarea energiei

©Varujan Pambuccian 32
Pentru un sistem mecanic putem defini energia cinetică prin mărimea
1 ̇2
𝐸𝑐 ≔ 𝑚𝑟⃗
2
În condițiile în care forța care produce mișcarea derivă dintr-un potențial (𝐹⃗ = ∇𝑈), avem:
𝜕𝑈 𝑑𝑥𝑖 𝑑𝑈 𝑑
𝐸𝑐̇ = 𝑚𝑟⃗̇𝑟⃗̈ = 𝑟⃗̇𝐹⃗ = 𝑟⃗̇∇𝑈 = = ⇒ (𝐸𝑐 − 𝑈) = 0
𝜕𝑑𝑥𝑖 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡
Notând cu 𝐸𝑝 ≔ −𝑈 o mărime pe care o numim energie potențială și cu 𝐸 ≔ 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 o
mărime pe care o numim energia sistemului, putem scrie că:
𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = ℎ (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡)

Ecuația de mai sus exprimă conservarea energiei și indică faptul că sistemul nu face schimb
de energie cu exteriorul său.
În cazul problemei clor două corpuri, energia cinetică este:
1 2 1 2
𝐸𝑐 ≔ ⃗⃗⃗⃗⃗1̇ + 𝑚𝜌
𝑚𝜌 ⃗⃗⃗⃗⃗2̇
2 2
Derivând avem:

̇ ̈ ̇ ̈ 𝑚1 𝑚2 ̇ ̇ 𝑚1 𝑚2 ̇ 1 𝑚1 𝑚2 𝑑𝑟⃗ 2
̇
𝐸𝑐 ≔ 𝑚𝜌
⃗⃗⃗⃗⃗1 ⃗⃗⃗⃗
𝑟1 + 𝑚𝜌
⃗⃗⃗⃗⃗2 ⃗⃗⃗⃗
𝑟2 = 𝑓 (𝜌
⃗⃗⃗⃗⃗1 − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌2 )𝑟⃗ = −𝑓 𝑟⃗𝑟⃗ = − 𝑓
𝑟3 𝑟3 2 𝑟 3 𝑑𝑡
2
1 𝑚1 𝑚2 𝑑𝑟 𝑚1 𝑚2 𝑑 𝑓𝑚1 𝑚2
=− 𝑓 3
= −𝑓 2
𝑟̇ =
2 𝑟 𝑑𝑡 𝑟 𝑑𝑡 𝑟
Adică
𝑑 𝑓𝑚1 𝑚2
(𝐸𝑐 − )=0
𝑑𝑡 𝑟
𝑓𝑚1 𝑚2
Notând cu 𝐸𝑝 ≔ − avem că 𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = ℎ (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡)
𝑟

Cu alte cuvinte, în problema celor două corpuri energia se conservă.


Am constatat că în mișcarea absolută în problema celor două corpuri se conservă toate
mărimile care caracterizează sistemul. Lucrul acesta conduce la șapte integrale prime dintre
care șase sunt funcțional independente, adică putem reduce cu unu ordinul de derivare în
sistemul (20).
Să observăm că putem scrie ecuațiile de mișcare sub forma:
𝑚2 𝑟⃗
⃗⃗⃗⃗⃗1̈ = 𝑓 2
𝜌
𝑟 𝑟
𝜌
⃗⃗⃗⃗⃗̈ = −𝑓 𝑚1 𝑟⃗
{ 2
𝑟2 𝑟
Scăzând prima ecuație din a doua obținem

©Varujan Pambuccian 33
𝑓(𝑚1 + 𝑚2 ) 𝑟⃗
𝑟⃗̈ = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌2̈ − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝜌1̈ = −
𝑟2 𝑟
Sau notând 𝜇 ≔ 𝑓(𝑚1 + 𝑚2 )
𝜇 𝑟⃗
𝑟⃗̈ = − 2
𝑟 𝑟
Această ecuația este echivalentă cu ecuația (20) și exprimă în reperul inerțial mișcarea corpului
𝑃2 în raport cu 𝑃1 , adică mișcarea lui 𝑃2 relativ la 𝑃1 . În loc de șase ecuații avem trei, sistemul
pare mai simplu (inclusiv prin faptul că el definește mișcarea unității de masă). De aceea, vom
aborda problema celor două corpuri utilizând această ecuație.

5.2. MIȘCAREA RELATIVĂ


Am dedus în mișcarea absolută, raportându-ne la reperul inerțial considerat acolo, ecuația
de mișcare sub forma:
𝜇 𝑟⃗
𝑟⃗̈ = − 2 (21)
𝑟 𝑟

unde 𝜇 = 𝑓(𝑚1 + 𝑚2 ), 𝑓 reprezentând constanta universală a gravitației iar 𝑚1 și 𝑚2 masele


celor două corpuri.
Numai că spre deosebire de ecuațiile de mișcare scrise în mișcarea absolută, această ecuație
reprezintă mișcarea punctului material 𝑃2 raportată la 𝑃1 . Ea exprimă, de aceea, mișcarea ca
și cum reperul ar avea originea în punctul 𝑃1 . Un asemenea reper nu este, evident, un reper
inerțial, dar faptul că ecuațiile au fost deduse într-un context inerțial le menține validitatea și
consistența cu principiile mecanicii newtoniene.
Cum din mișcarea absolută știm că momentul
cinetic se conservă, traiectoria este una plană. În
aceste condiții, putem considera un sistem de
coordonate 𝑃1 𝜉𝜂𝜁 centrat în 𝑃1 , planul 𝑃1 𝜉𝜂
coincizând cu planul traiectoriei. Este, de
asemenea, mai comod să exprimăm traiectoria în
coordonate polare.
Din mișcarea absolută știm că ecuațiile de mișcare
admit trei integrale prime corespunzând
Figura 32 - Sistemul orbital (mișcarea relativă)
principiilor de conservare. Conservarea impulsului
indică faptul că în raport cu reperul inerțial, centrul
de masă are o mișcare rectilinie și uniformă. Dar în mișcarea relativă reperul este centrat într-
unul dintre aceste corpuri și în raport cu el centrul de masă se poate mișca rectiliniu și uniform
doar dacă al doilea corp s-ar deplasa astfel în raport cu primul, pentru orice alt tip de mișcare,
acest lucru nefiind adevărat. De aceea, în raport cu noul nostru reper, impulsul nu se conservă.
De conservă însă momentul cinetic (traiectoria este plană) și energia (nu există schimb de
energie cu exteriorul sistemului). Oricum, ecuația de mișcare este reprezentată în acest sistem

©Varujan Pambuccian 34
prin două ecuații scalare și deci două integrale prime sunt suficiente. Pentru a le scrie, să ne
amintim că în coordonate polare vectorul de poziție și vectorul viteză au expresiile:
𝑟⃗ = 𝑟𝜌⃗

𝑟⃗̇ = 𝑟̇ 𝜌⃗ + 𝑟𝜃̇ 𝜀⃗
⃗⃗ = 𝜌⃗ × 𝜀⃗):
Putem scrie atunci pentru momentul cinetic (notând 𝑘
⃗⃗
⃗⃗ = 𝑟 2 𝜃̇𝑘
𝐾

Cum momentul cinetic se conservă (𝐾 ⃗⃗ , 𝑐 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡), integrala primă corespunzătoare


⃗⃗ = 𝑐𝑘
acestui principiu de conservare are expresia:

𝑟 2 𝜃̇ = 𝑐
(22)
1
Pentru energia cinetică a unității de masă avem expresia 𝐸𝑐 = 2 𝑟⃗̇ 2 . Derivând o dată în raport
𝜇
cu timpul obținem expresia 𝐸̇ = 𝑟⃗̇𝑟⃗̈. Utilizând ecuația de mișcare (21) avem 𝐸̇ = − 𝑟⃗𝑟⃗̇ =
𝑐 𝑐 𝑟3
1 𝜇 𝑑𝑟⃗ 2 1 𝜇 𝑑𝑟 2 𝜇 𝑑 𝜇
− 2 𝑟3 == − 2 𝑟 3 = − 𝑟 2 𝑟̇ = 𝑑𝑡 ( 𝑟 ). Cu alte cuvinte, integrala primă corespunzătoare
𝑑𝑡 𝑑𝑡
conservării energiei are expresia:
1 ̇2 𝜇
𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = 𝑟⃗ − = ℎ (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. )
2 𝑟
În coordonate polare energia cinetică a unității de masă are expresia:
1 1
𝐸𝑐 = (𝑟̇ 𝜌⃗ + 𝑟𝜃̇𝜀⃗)(𝑟̇ 𝜌⃗ + 𝑟𝜃̇𝜀⃗) = (𝑟̇ 2 + 𝑟 2 𝜃̇ 2 )
2 2
Iar integrala primă corespunzătoare conservării energiei devine:
𝜇
(𝑟̇ 2 + 𝑟 2 𝜃̇ 2 ) − 2
= 2ℎ (23)
𝑟
Cum (22) și (23) reprezintă un sistem fundamental de integrale prime, putem determina
traiectoria pe care se mișcă 𝑃2 în raport cu 𝑃2 rezolvând sistemul format cu aceste integrale
prime. Soluția poate fi exprimată fie sub forma explicită 𝑟 = 𝑟(𝑡), 𝜃 = 𝜃(𝑡), fie implicită 𝑟 =
𝑟(𝜃). Pentru concizie și simplitate, am ales această a doua formă. În acest caz, utilizând (22),
𝑐
𝜃̇ =
𝑟2
𝑑𝑟 𝑑𝑟 𝑐 𝑑𝑟 𝑑 1
𝑟̇ = = 𝜃̇ = 2 = −𝑐 ( )
𝑑𝑡 𝑑𝜃 𝑟 𝑑𝜃 𝑑𝜃 𝑟
Ecuația (23) devine atunci:
2
𝑑 1 1 𝜇 1 2ℎ
( ( )) + 2 − 2 2 = 2
𝑑𝜃 𝑟 𝑟 𝑐 𝑟 𝑐

Pe care o putem scrie sub forma:

©Varujan Pambuccian 35
2
𝑑 1 2ℎ 𝜇1 1
( ( )) = 2 + 2 2 − 2
𝑑𝜃 𝑟 𝑐 𝑐 𝑟 𝑟

sau
2
𝑑 1 2ℎ 𝜇 2 𝜇 2 𝜇1 1 2
1 𝜇 2
( ( )) = 2 + 4 − 4 + 2 2 − 2 = 𝑎 − ( − 2 )
𝑑𝜃 𝑟 𝑐 𝑐 𝑐 𝑐 𝑟 𝑟 𝑟 𝑐

𝜇2 2ℎ
unde 𝑎 = √ 𝑐 4 + 𝑐 2 . Avem atunci că:

𝑑 1 𝜇 1 𝜇 2
√ 2
( + ) = ∓ 𝑎 − ( − 2)
𝑑𝜃 𝑟 𝑐 2 𝑟 𝑐

care reprezintă o ecuație cu variabile separate, având (pentru semnul -) soluția (pentru semnul
𝜋
+ soluția este aceeași dar decalată cu 2 ):

1 𝜇
𝑟 − 𝑐2
𝜃 − 𝜃0 = 𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠
2
√𝜇4 + 2ℎ
𝑐 𝑐2
Notând cu 𝑣 ≔ 𝜃 − 𝜃0 , putem scrie

1 𝜇 𝜇2 2ℎ 1 𝜇 𝑐2 𝑐2
= +√ + cos 𝑣 ⟹ = (1 + √1 + 2 ℎ cos 𝑣) . Notând cu 𝑝 ≔ și 𝑒 ≔
𝑟 𝑐2 𝑐4 𝑐2 𝑟 𝑐2 𝜇2 𝜇

𝑐2
√1 + 2 ℎ, soluția ecuației (21) se scrie ca:
𝜇2

𝑝
𝑟= (24)
1 + 𝑒 cos 𝑣

Dar aceasta este ecuația unei conice iar natura conicei este dată de excentricitatea e. Avem
atunci următoarele situații posibile:
1. Cerc. e=0
1 𝜇2
Această situație se materializează dacă ℎ = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = − 2 𝑐 2 , adică dacă energia
potențială |𝐸𝑝 | > 𝐸𝑐 , energia totală având valoarea de mai sus.
2. Elipsă. 0 < 𝑒 < 1
1 𝜇2
Această situație corespunde unei energii totale ℎ ∈ (− 2 𝑐 2 , 0), adică pentru 𝐸𝑝 > 𝐸𝑐 .
3. Parabolă e=1
În acest caz h=0, adică |𝐸𝑝 | = 𝐸𝑐
4. Hiperbolă. e > 1
În acest caz, h>0, ceea ce înseamnă că |𝐸𝑝 | < 𝐸𝑐 .

©Varujan Pambuccian 36
Să observăm că atât timp cât energia cinetică este mai mică decât energia potențială,
traiectoria lui 𝑃2 în raport cu 𝑃1 este o curbă închisă, 𝑃2 gravitând indefinit de mult timp în
jurul lui 𝑃1 în ipotezele ideale ale modelului problemei celor două corpuri.
Să observăm, de asemenea că forța de atracție gravitațională dedusă plecând de la legile lui
Kepler ne-a condus la o familie de traiectorii posibile mai bogată decât cea corespunzătoare
Legii a II-a a lui Kepler, consolidând în același timp concluziile empirice la care Kepler a ajuns
observând mișcările aparente ale planetelor.

6. ELEMENTELE ORBITEI
Soluția (24) a ecuației de mișcare (21) este raportată la un sistem de coordonate având ca plan
fundamental planul orbital și a cărui axă 1 trece prin vârful conicei cel mai apropiat de originea
sistemului. Acest punct poartă în astronomie numele de periastru (periheliu dacă în centrul
sistemului se găsește Soarele, perigeu dacă se găsește Pământul, etc.). Din felul în care arată
soluția (24), este limpede că originea acestui sistem coincide cu un focar al conicei. În același
timp, soluția (24) nu reprezintă o curbă ci un fascicul de curbe de naturi și dimensiuni diferite.
Dacă dorim să ne referim la o orbită concretă, este necesar să atașăm ecuației (21) o problemă
Cauchy. Cum orice ecuație de mișcare este o ecuație de ordinul doi în vectorul de poziție
înseamnă că datele inițiale pe care urmează să le atașăm vor fi de ordin 0 și 1 în vectorul de
poziție:
𝑟⃗(𝑡0 ) = ⃗⃗⃗⃗
𝑟0

𝑟⃗̇(𝑡0 ) = ⃗⃗⃗⃗
𝑟0̇
soluția problemei Cauchy pentru ecuația de mișcare (21) având forma:

𝑟⃗(𝑡) = 𝑟⃗(𝑡; 𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 , 𝑥̇ 0 , 𝑦̇ 0 , 𝑧̇0 ) (25)

Odată determinate pentru un același moment poziția și viteza lui 𝑃2 în raport cu 𝑃1 , unicitatea
soluției ce rezultă din local lipschitzianitatea câmpului vectorial care definește ecuația (21)
selectează din întregul fascicul de soluții ale acesteia, traiectoria lui 𝑃2 . În cazul sistemului
planetar, un cadru unitar de descriere a traiectoriilor îl reprezintă raportarea la un reper
inerțial heliocentric. Pentru intervale de timp rezonabil de mari este suficient să considerăm
ca plan fundamental al sistemului de coordonate atașat planul ecliptic. Avantajul unei
asemenea alegeri este că putem considera cu o aproximație rezonabilă centrul Pământului și
orbita sa în jurul Soarelui ca aparținând acestui plan, dat fiind că centrul de masă al sistemului
Pământ-Lună se găsește în proximitatea centrului Pământului. Făcând această alegere, putem
construi sistemul de coordonate astfel:

• Centrul său se găsește în centrul Soarelui


• Planul său fundamental este planul ecliptic
• Axa 1 (SX) este dirijată în direcția punctului vernal (γ)
• Axa 2 (SY) se găsește în planul ecliptic și este perpendiculară pe axa OX
• Axa 3 (SZ) este perpendiculară pe planul ecliptic și orientată în așa fel încât sistemul să
fie pozitiv orientat.

©Varujan Pambuccian 37
Odată selectat sistemul, prin componentele cunoscute la un moment dat ale celor doi vectori
(poziția și viteza unui astru) din (25) vom înțelege componentele vectorilor respectivi în
reprezentarea lor în baza (𝐼⃗, 𝐽⃗, 𝐾
⃗⃗ ) atașată sistemului SXYZ.

Exprimând simplu aceste cerințe, odată cunoscute componentele ecliptice heliocentrice ale
vectorului de poziție și vectorului viteză la un același moment de timp, traiectoria unui astru
în raport cu Soarele este complet determinată. Un raționament similar îl putem utiliza în cazul
mișcărilor geocentrice, scara de timp pentru care putem considera un sistem ecuatorial
geocentric ca sistem inerțial fiind însă mai mică (circa 50 de ani). Desigur, scara de timp este
ajustabilă în funcție de precizia cu care se dorește a se face determinarea orbitei.
Pe de altă parte, reprezentarea unei conice în acest sistem de coordonate cunoscând locul în
care se găsește un punct de pe conică și tangenta la ea în acel punct este un lucru destul de
neintuitiv. De aceea, în astronomie este utilizat un set de șase constante care caracterizează
orbita și care este echivalent cu setul de componente ale celor doi vectori (poziție inițială,
viteză inițială). Acest set de 6 constante poartă numele de elementele orbitei.
Să considerăm mișcarea unei astru în Raport cu Soarele. Un bun sistem quasi-inerțial va fi
atunci un sistem ecliptic heliocentric. Primul lucru care va trebui stabilit îl constituie
poziționarea planului orbital în raport cu acest sistem. Un lucru este clar: atât planul ecliptic
cât și cel orbital au în comun un punct. Acesta este originea sistemului ecliptic heliocentric și,
în același timp focar al conicei. Un punct în comun înseamnă că cele două plane au o dreapta
în comun. Această dreaptă se numește linia nodurilor. Are acest nume pentru că în lungul ei
astrul trece, în mișcarea sa pe orbită, de dedesubtul planului ecliptic (Z<0) deasupra sa (Z>0),
în acest caz punctul notat cu N numindu-se nod ascendent sau de deasupra planului ecliptic
(Z>0) dedesubtul său (Z<0), punctul respectiv purtând numele de nod descendent.
Evident că descrierea poziției planului
orbital în raport cu cel ecliptic va porni de
la această intersecție comună. În planul
ecliptic avem astfel două axe care trec prin
originea S și se găsesc în planul ecliptic.
Prima este dirijată către punctul vernal și
este axa SX a sistemului ecliptic
heliocentric. A doua o vom considera ca
fiind direcția către nodul ascendent.
Unghiul făcut de cele două axe poartă
numele de longitudine a nodului ascendent
și se notează cu Ω.
Odată fixată intersecția comună a planului
ecliptic cu cel orbital, planul orbital are o
Figura 33 - Coordonate orbitale
singură libertate: aceea de a se roti în jurul
liniei nodurilor. Aceasta poate fi blocată
considerând unghiul diedru dintre cele două plane. Acest unghi poartă numele de înclinare a
orbitei și se notează cu i. (Ω, i) poziționează astfel planul orbital în raport cu sistemul ecliptic

©Varujan Pambuccian 38
heliocentric. În planul orbital însă axele sistemului orbital nu sunt fixate în nici un fel, acesta
putându-se roti liber în jurul lui S. Să ne amintim faptul că axa Sξ era dirijata către periheliu
(vârf al conicei). Cu alte cuvinte, dacă fixăm direcția către periheliu, am fixat sistemul orbital
în planul orbitei. Pentru aceasta să observăm că este suficient să indicăm unghiul făcut (în
planul orbital) între direcția către nodul ascendent și direcția către periheliu. Acest unghi
poartă numele de argument de latitudine a periheliului și se notează cu ϖ. (Ω, i, ϖ)
poziționează astfel sistemul orbital în raport cu sistemul ecliptic.
Putem acum trece în planul orbital, în sistemul orbital fixat anterior, pentru a descrie conica.
Vom exemplifica utilizând elipsa ca reprezentant al conicelor (Figura 34), dar raționamentul
este identic pentru oricare dintre ele.
Primul lucru de care avem nevoie este
excentricitatea. O notăm cu e și ea ne
va indica natura conicei. Evident,
putem avea un fascicul întreg de
conice cu aceeași excentricitate. De
aceea, este necesar să considerăm pe
lângă parametrul de formă e, un
parametru dimensional. Acesta este p
din soluția (24) a ecuației de mișcare
(21). Pentru că primele orbite ale căror
elemente au fost descrise au fost
Figura 34 - orbita eliptică
orbitele planetare (orbite eliptice) s-a
păstrat însă denumirea de semiaxă
mare.
Evident, între semiaxa mare a și parametrul dimensional p din (24) există o legătură. În cazul
elipsei, să observăm că dacă scriem (24) pentru periheliu (𝜃 = 0) avem:
𝑝
𝑟(0) = 𝑎 − 𝑐 =
1+𝑒
𝑐
Pe de altă parte, excentricitatea elipsei este definită ca 𝑒 = 𝑎. Așadar,

𝑝 = 𝑎(1 − 𝑒 2 )
𝑝
În cazul în care conica este o parabolă 𝑟(0) = 𝑎 = , a reprezentând distanța de la origine la
2
periheliu. În cazul hiperbolei, excentricitatea este definită ca raportul dintre distanța la focar
𝑐
c și distanța la vârful hiperbolei a. Adică 𝑒 = 𝑎 . Avem atunci pentru periheliu 𝑟(𝜋) = 𝑐 − 𝑎 =
𝑝
de unde
1+𝑒

𝑝 = 𝑎(𝑒 2 − 1)

Cazurile enumerate mai sus ne permit să spunem că forma și dimensiunile traiectoriei eliptice
sunt definite de a și e în cazul tuturor conicelor.

©Varujan Pambuccian 39
Traiectoria este complet determinată din punct de vedere geometric de setul de constante (a,
e, Ω, i, ϖ). Dar acesta este traiectoria unui corp în mișcare și din acest motiv este necesară o
constantă care să precizeze un moment inițial. În astronomie este utilizat momentul trecerii
la periheliu a astrului, notat cu τ. Așadar, pentru descrierea completă a traiectoriei unui corp
în mișcarea modelată de problema celor două corpuri, vom utiliza un set de 6 constante: (a,
e, τ, Ω, i, ϖ).

7. MIȘCAREA PE ORBITĂ . ECUAȚIA LUI KEPLER


Să ne raportăm pentru început la orbită în planul orbital. Cum natura orbitei diferă în funcție
de excentricitate, vom considera fiecare caz în parte:

7.1. MIȘCAREA CIRCULARĂ


În acest caz e=0 și p=a iar traiectoria (24) are expresia
𝑟=𝑎
În acest caz, conservarea momentului cinetic (22) ne
𝑑𝑣 𝑐
furnizează ecuația 𝑑𝑡 = 𝑎2 , adică
𝑐
𝑣= (𝑡 − 𝜏)
𝑎2
deoarece la trecerea la periheliu 𝑡 = 𝜏 și 𝑣 = 0. Să
observăm că mișcarea pe orbita circulară în problema
Figura 35 - Mișcarea circulară celor două corpuri este uniformă.
Pentru a localiza astrul în sistemul orbital de coordonate avem în cazul în care dorim să
exprimăm mișcarea în coordonate polare:
𝑟=𝑎
{𝑣 = 𝑐 (𝑡 − 𝜏)
𝑎2
iar în cazul în care dorim să o exprimăm în coordonate carteziene:
𝑐
𝜉 = 𝑎 cos ( 2 (𝑡 − 𝜏))
𝑎
𝑐
𝜉 = 𝑎 sin ( 2 (𝑡 − 𝜏))
{ 𝑎

7.2. MIȘCAREA PE ELIPSĂ

©Varujan Pambuccian 40
În cazul mișcării pe elipsă cele două integrale prime nu ne mai furnizează o soluție la fel de
simplă ca în cazul mișcării circulare.de aceea, pentru a lega
poziția unui corp pe orbită de un moment de timp, singurul
fapt pe care îl putem utiliza este constanța vitezei areolare
(exprimată de (22)). Cu alte cuvinte, putem scrie că 𝑆(𝑡) =
𝑆̇(𝑡 − 𝜏), dar viteza areolară fiind constantă, expresia sa este
în particular aria elipsei împărțită la perioada de revoluție,
Figura 36 - Aria sectorului de elipsă adică avem:
𝜋𝑎𝑏
𝑆(𝑡) = (𝑡 − 𝜏) (26)
𝑇
unde S(t) este aria determinată de dreptele care unesc focarul de periheliu, focarul de punctul
în care se găsește corpul pe traiectoria sa eliptică la momentul t și arcul de elipsă ce unește
periheliul cu acest punct, 𝜋𝑎𝑏 este aria elipsei iar T este perioada de revoluție. Dacă am putea
exprima aria la un moment dat în funcție de coordonate, am obține ecuațiile care descriu
mișcarea pe elipsă.
Pentru a determina aria S(t) să observăm că putem gândi
elipsa ca proiecția unui cerc pe un plan care conține un
diametru al cercului. Într-adevăr, să considerăm un cerc
de rază a și să notăm cu A planul în care se găsește acest
cerc. Rotim acum planul A cu unghiul θ în jurul unui
diametru al cercului. Noul plan, notat cu B, va conține la
rândul lui cercul rotit. Să observăm că orice punct din
Figura 37 - Elipsa ca proiecție a unui cerc
planul B situat la distanța d de diametrul comun se
proiectează într-un punct din planul A situat la distanța 𝑑 cos 𝜃 de diametrul comun. Punctele
cercului din planul B se vor proiecta în punctele unei elipse de semiaxă mare a și semiaxă mică
𝑏 = 𝑎 cos 𝜃. Cum traiectoria în mișcarea pe elipsă este cunoscută, adică semiaxele sunt
cunoscute, putem determina unghiul diedru dintre planul traiectoriei eliptice și planul în care
un cerc de rază a cu centrul în centrul elipsei de pe dreapta de intersecție a lui A cu B s-ar
proiecta pe această elipsă. Avem așadar,
𝑏
cos 𝜃 =
𝑎

©Varujan Pambuccian 41
În planul orbital (planul A) avem
configurația din Figura 38. Punctul
material 𝑃2 descrie elipsa și lui îi
corespunde un punct 𝑃2′ care descrie
cercul din care provine elipsa prin
proiecție. Prelungind segmentul 𝑃2 𝑃2′ ,
acesta intersectează axa P1ξ în punctul
𝑃2" . Observăm din Figura 37 că 𝑃2′ 𝑃2" ⊥ 𝑃1 𝜉.
În raport cu centrul comun O al cercului și
al elipsei și axa Oξ, 𝑃2" este localizat de un
vector de poziție de lungime a și care face
cu axa Oξ unghiul u, numit anomalie
excentrică. În mișcarea pe elipsă, unghiul
polar v mai este numit anomalie
Figura 38 - Determinarea coordonatelor în mișcarea pe elipsă adevărată. În aceste condiții putem scrie
că:
𝑏 1 2 1 𝑎𝑏
𝑆𝑃1𝛱𝑃2 = 𝑝𝑟(𝑆𝑂𝛱𝑃2′ ) − 𝑝𝑟(𝑆𝑂𝑃1 𝑃2′ ) = ( 𝑎 𝑢 − 𝑎𝑒 ∙ 𝑎 sin 𝑢) = (𝑢 − 𝑒 sin 𝑢)
𝑎 2 2 2
𝜋𝑎𝑏
= (𝑡 − 𝜏)
𝑇
2𝜋
Notând cu n frecvența cu care este parcursă complet orbita circulară 𝑛 = avem
𝑇

𝑢 − 𝑒 sin 𝑢 = 𝑛(𝑡 − 𝜏) (27)

𝑎3
În treacăt fie spus, T se poate exprima în funcție de a utilizând Legea a 3-a a lui Kepler, 𝑇 2 =
𝜇̃ (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡). Această ecuație poată numele de ecuația lui Kepler și ea face legătura între
geometria orbitei și mișcarea care are loc pe aceasta. Să observăm în Figura 38 că pentru
componentele carteziene ale vectorului de poziție putem scrie că:

𝜉 = 𝑂𝑃2" − 𝑂𝑃1 = 𝑎 cos 𝑢 − 𝑎𝑒


𝑏
𝜂 = 𝑝𝑟(𝑃2′ 𝑃2" ) = 𝑎 sin 𝑢 = 𝑎√1 − 𝑒 2 sin 𝑢
𝑎
Cu alte cuvinte, odată determinat u din (27) coordonatele carteziene ale locului în care se
găsește 𝑃2 sunt:
𝜉 = 𝑎(cos 𝑢 − 𝑒)
{
𝜂 = 𝑎√1 − 𝑒 2 sin 𝑢 (28)

Coordonatele polare ale acestui loc le putem determina observând că:


𝑟 2 = 𝜉 2 + 𝜂2 = 𝑎2 (1 + 𝑒 cos 𝑢)2 ⇒ 𝑟 = 𝑎(1 + 𝑒 cos 𝑢)
Pe de altă parte:

©Varujan Pambuccian 42
𝑟 + 𝜉 = 𝑟(1 + cos 𝑣) = 𝑎(1 − 𝑒)(1 + cos 𝑢)
𝑟 − 𝜉 = 𝑟(1 − cos 𝑣) = 𝑎(1 + 𝑒)(1 − cos 𝑢)
Și avem:

𝑟 − 𝜉 1 − cos 𝑣 1 + 𝑒 1 − cos 𝑢 𝑣 1+𝑒 𝑢


= = ⇒ 𝑡𝑔 = √ 𝑡𝑔
𝑟 + 𝜉 1 + cos 𝑣 1 − 𝑒 1 + cos 𝑢 2 1−𝑒 2

Cu alte cuvinte, pentru coordonatele polare ale lui 𝑃2 avem:


𝑟 = 𝑎(1 + 𝑒 cos 𝑢)
{ 𝑣 1+𝑒 𝑢 (29)
𝑡𝑔 =√ 𝑡𝑔
2 1−𝑒 2

ceea ce înseamnă că odată rezolvată ecuația lui Kepler pentru un moment de timp dat, putem
localiza în planul orbital punctul respectiv la acel moment. Pentru rezolvarea ecuației lui
Kepler să observăm că aceasta este o ecuație transcendentă. Va fi de aceea necesar să stabilim
faptul că soluția există, că este unică și să găsim o metodă de determinare a ei.
Să observăm că odată stabilit momentul de timp și notând cu 𝑀 ≔ 𝑛(𝑡0 − 𝜏) ecuația lui
Kepler devine
𝑢 − 𝑒 sin 𝑢 = 𝑀
Această ecuație are cel puțin o soluție dacă și numai dacă funcția
𝑓: ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑢) = 𝑢 − 𝑒 sin 𝑢 − 𝑀
are cel puțin un zero. Cum funcția este continuă și lim 𝑓(𝑢) = ±∞ existența soluției este
𝑢⟶±∞
asigurată. Sigur, este important să dovedim unicitatea soluției. Altfel corpul 𝑃2 s-ar putea găsi
în mai multe locuri pe orbita sa la momentul 𝑡0 , ceea ce este absurd în acest context.
Unicitatea soluției ar putea fi asigurată de monotonia lui f. Într-adevăr, derivând obținem că
𝑓 ′ (𝑢) = 1 − 𝑒 cos 𝑢 > 0
deoarece 𝑒𝜖(0,1).
Știm acum că ecuația lui Kepler are soluția unică 𝑢 cu 𝑓(𝑢) = 0. Vom considera aplicația
𝜑: ℝ ⟶ ℝ, 𝜑(𝑢) = 𝑒 sin 𝑢 + 𝑀
Evident, 𝑢 este soluția ecuației lui Kepler ⟺ 𝑓(𝑢) = 0 ⟺ 𝜑(𝑢) = 𝑢. Lucrul acesta înseamnă
că pentru a determina această soluție este util să restrângem mai întâi intervalul în care o
căutăm. Să observăm că dacă alegem acest interval ca fiind [𝑘𝜋, (𝑘 + 1)𝜋); 𝑘 ∈ ℤ, funcția f
are în capetele intervalului valorile 𝑘𝜋 − 𝑀 respectiv (𝑘 + 1)𝜋 − 𝑀. Alegând 𝑘 în așa fel încât
𝑀𝜖[𝑘𝜋, (𝑘 + 1)𝜋), 𝑓(𝑘𝜋) < 0 și 𝑓((𝑘 + 1)𝜋) > 0. Cu alte cuvinte, soluția 𝑢 se găsește în
același interval [𝑘𝜋, (𝑘 + 1)𝜋) în care se găsește și 𝑀.

©Varujan Pambuccian 43
𝑥+𝑦 𝑥−𝑦
‖𝜑(𝑥) − 𝜑(𝑦)‖ = 𝑒‖sin 𝑥 − sin 𝑦‖ = 2𝑒 ‖cos ‖ ‖sin ‖ ≤ 𝑒‖𝑥 − 𝑦‖
2 2
adică 𝜑 este o contracție ceea ce ne sugerează să căutăm soluția ca limita șirului:
𝑢0 = 𝑀
{
𝑢𝑛+1 = 𝜑(𝑢𝑛 ) (30)

Șirul de mai sus indică o metodă simplă iterativă de aproximare a soluției ecuației lui Kepler.
Evident, pentru a ne asigura că metoda aceasta conduce la soluția 𝑢, să observăm că dacă el
este convergent, atunci el converge la 𝑢. Cum 𝜑 este o funcție continuă, dacă șirul 𝑢𝑛 este
convergent atunci lim 𝑢𝑛 = 𝜑 ( lim 𝑢𝑛 ) ⟺ 𝜑(𝑢) = 𝑢. Tot ce avem de făcut este să
𝑛⟶∞ 𝑛⟶∞
dovedim că șirul (30) este șir convergent. Pentru aceasta să observăm că:
𝑛⟶∞
‖𝜑(𝑢𝑛+1 ) − 𝜑(𝑢𝑛 )‖ ≤ 𝑒‖𝑢𝑛+1 − 𝑢𝑛 ‖ ≤ ∙∙∙ ≤ 𝑒 𝑛 ‖𝑢1 − 𝑢0 ‖ = 𝑒 𝑛 ‖sin 𝑀‖ ≤ 𝑒 𝑛 → 0 ceea
ce asigură faptul că metoda (30) conduce la o aproximație a soluției ecuației lui Kepler.
Așadar, schema de abordare a mișcării pe elipsă este:
2𝜋
Dat 𝑡0 calculăm 𝑀 = (𝑡0 − 𝜏). Cu 𝑀 dat, rezolvăm ecuația lui Kepler și determinăm
𝑇
anomalia excentrică 𝑢 utilizând (30). Odată determinată anomalia excentrică la momentul 𝑡0
determinăm coordonatele lui 𝑃2 în sistemul orbital folosind fie (28) dacă dorim să le exprimăm
cartezian, fie (29) dacă dorim să le exprimăm polar.

7.3. MIȘCAREA PE PARABOLĂ


În cazul în care traiectoria este o parabolă, 𝑒 = 1 iar ecuația traiectoriei (24) devine, notând
𝑝
𝑞≔2
𝑞
𝑟= 𝑣
𝑐𝑜𝑠 2 2 (31)

Din conservarea momentului cinetic avem:

𝑣 𝑣 𝑑𝑡𝑔
𝜓
2
𝑑𝑣 𝑐 4
𝑣 𝑞2 𝑑𝜓 2
𝑟 𝑣̇ = 𝑐 ⇒ = 𝑐𝑜𝑠 ⟹ (𝑡 − 𝜏) = ∫ = 2∫
𝑑𝑡 𝑞 2 2 𝑐 0 𝑐𝑜𝑠 4
𝜓 0 𝑐𝑜𝑠 2
𝜓
2 2
𝑣
𝜓 𝜓 𝑣 1 𝑣
= 2 ∫ (1 + 𝑡𝑔2 ) 𝑑𝑡𝑔 = 2 (𝑡𝑔 + 𝑡𝑔3 )
0 2 2 2 3 2
Adică:

©Varujan Pambuccian 44
1 3𝑣 𝑣
𝑡𝑔 + 𝑡𝑔 = 𝑛(𝑡 − 𝜏)
3 2 2 (32)

Figura 39 - Mișcarea pe parabolă

𝑞2 𝑝2 𝑐3
unde 𝑛 = 2𝑐 = = 8𝜇2 .
8𝑐

Această ecuație joacă rolul ecuației lui Kepler în cazul orbitei parabolice. Ea permite
determinarea anomaliei adevărate la orice moment de timp. Astfel îl putem determina
coordonatele lui 𝑃2 în sistemul orbital atât în mod cartezian cât și polar. Dat 𝑡0 determinăm
anomalia adevărată rezolvând ecuația (32). Cu anomalia adevărată cunoscută îl determinăm
pe 𝑟 din (31) și deci coordonatele polare ale lui 𝑃2 sunt determinate. Odată cunoscute
coordonatele polare, coordonatele sale carteziene sunt date de:
𝜉 = 𝑟 cos 𝑣
{
𝜂 = 𝑟 sin 𝑣

7.4. MIȘCAREA PE HIPERBOLĂ


În cazul în care traiectoria est hiperbolică 𝑒 > 1. Mișcarea
pe hiperbolă are specificitatea sa care derivă din absența
periodicității și din imposibilitatea alegerii unei metode
prin care hiperbola să derive dintr-o curbă ușor de
controlat cum este cercul. De aceea, nu putem vorbi de
anomalie excentrică în felul în care am făcut-o pentru
mișcarea pe elipsă. Putem totuși defini un unghi pe care îl
vom numi anomalie excentrică. Este vorba despre unghiul
făcut de vectorul de poziție raportat la centrul hiperbolei
echilaterale asociate cu axa principală a acesteia (Figura
41).

Să observăm că pentru mișcarea pe hiperbolă parametrul


p din (24) are expresia 𝑝 = 𝑎(𝑒 2 − 1). Ecuația traiectoriei
Figura 40 - Mișcarea pe hiperbolă
este atunci:

©Varujan Pambuccian 45
𝑝 𝑎(𝑒 2 − 1)
𝑟= =
1 + 𝑒 cos 𝑣 1 + 𝑒 cos 𝑣
Ca și în cazul mișcării pe elipsă plecăm de la
faptul că viteza areolară este constantă, ceea ce
conduce la
𝑐
𝑆(𝑡) = 𝑆̇(𝑡 − 𝜏) = (𝑡 − 𝜏)
2
unde

𝑐2
𝑝= = 𝑎(𝑒 2 − 1) ⟹ 𝑐 = √𝑎𝜇((𝑒 2 − 1))
𝜇

Pentru a determina aria 𝑆(𝑡) considerăm


hiperbola echilaterală 𝑥 2 − 𝑦 2 = 𝑎2 . Ca și în
cazul mișcării pe elipsă putem considera rotația
hiperbolei în jurul axei principale cu unghiul 𝜃
Figura 41 - Anomalia excentrică în mișcarea pe dat de:
hiperbolă
𝑏
cos(𝜃) =
𝑎
Suprapunând, ca și în cazul mișcării pe elipsă obținem configurația din Figura 41. Pentru aria
sectorului de hiperbolă raportată la sistemul orbital avem:
𝑏
𝑆(𝑡) = (𝑆 − 𝑆𝑂𝑃2′ Π )
𝑎 𝑃1𝑃2 𝑂
unde 𝑆𝑂𝑃2′ Π reprezintă aria sectorului de hiperbolă echilaterală raportată la centrul hiperbolei
1
𝑆𝑂𝑃2′ Π = 2 𝑎2 𝑢. De asemenea, să observăm că pe hiperbola echilaterală punctul curent (𝑃2′ )
are coordonatele (𝑎𝑐ℎ𝑢, 𝑎𝑠ℎ𝑢) și deci 𝑃2′ 𝑃2" = 𝑎𝑠ℎ𝑢.Avem atunci că:
𝑏 1 1 𝑏 𝑐
( 𝑎𝑒sh𝑢 − 𝑎𝑢) = (𝑒sh𝑢 − 𝑢) = (𝑡 − 𝜏)
𝑎 2 2 2 2
𝑐 √𝑎𝜇(𝑒 2 −1) 𝜇
Notând cu 𝑛 ≔ 𝑏 = = √𝑎, ecuația devine:
√𝑎2 (𝑒 2 −1)

𝑒sh𝑢 − 𝑢 = 𝑛(𝑡 − 𝜏) (33)

reprezentând ecuația lui Kepler pentru mișcarea pe hiperbolă.


Pentru coordonatele carteziene avem:
𝜉 = 𝑟 cos 𝑣 = 𝑎𝑒 − 𝑎ch𝑢
{ 𝑏
𝜂 = 𝑟 sin 𝑣 = 𝑎sh𝑢
𝑎
Avem așadar

©Varujan Pambuccian 46
𝜉 = 𝑎(𝑒 − ch𝑢)
{ (34)
𝜂 = 𝑎√𝑒 2 − 1sh𝑢

Pentru a scrie coordonatele polare ale lui 𝑃2 în raport cu sistemul orbital să observăm că

𝑟 2 = 𝜉 2 + 𝜂2 = 𝑎2 (𝑒 2 − 2𝑒ch𝑢 + ch2 𝑢 + 𝑒 2 sh2 𝑢 − sh2 𝑢) = 𝑎2 (𝑒 2 ch2 𝑢 − 2𝑒ch𝑢 + 1) =


𝑎2 (𝑒ch𝑢 − 1)2 ⟹ 𝑟 = 𝑎(𝑒ch𝑢 − 1).
De asemenea,
𝑟 + 𝜉 = 𝑟(1 + 𝑐𝑜𝑠𝑣) = 𝑎(𝑒ch𝑢 − 1 + 𝑒 − ch𝑢) = 𝑎(𝑒 − 1)(1 + ch𝑢) și
𝑟 − 𝜉 = 𝑟(1 − 𝑐𝑜𝑠𝑣) = 𝑎(𝑒ch𝑢 − 1 − 𝑒 + ch𝑢) = 𝑎(𝑒 + 1)(1 − ch𝑢). Împărțind a doua
ecuație la prima obținem:

𝑟 − 𝜉 1 − cos 𝑣 𝑒 + 1 1 − ch 𝑢 𝑣 1+𝑒 𝑢
= = ⇒ tg = √ th
𝑟 + 𝜉 1 + cos 𝑣 𝑒 − 1 1 + ch 𝑢 2 1−𝑒 2

Cu alte cuvinte, pentru coordonatele polare ale lui 𝑃2 avem:


𝑟 = 𝑎(𝑒 ch 𝑢 − 1)
{ 𝑣 1+𝑒 𝑢 (35)
tg =√ th
2 1−𝑒 2

1. ECHIVALENȚA DATELOR INIȚIALE


Pentru a avea certitudinea că putem scrie (25) ca:

𝑟⃗(𝑡) = 𝑟⃗(𝑡; 𝑎, 𝑒, 𝜏, 𝛺, 𝑖, 𝜛) (36)


este necesar să dovedim că:
(𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 , 𝑥̇ 0 , 𝑦̇ 0 , 𝑧̇0 ) ⟺ (𝑎, 𝑒, 𝜏, 𝛺, 𝑖, 𝜛)
Cu alte cuvinte, este necesar să demonstrăm că oricare dintre cele două seturi de constante
permite determinarea completă și numai utilizând constantele din acel set, setul celălalt. Să
ne reamintim că cele două seturi de constante sunt relative la sistemul ecliptic heliocentric și
să observăm că modul în care deducem o implicație este similar cu cel utilizat pentru implicația
opusă. Dea aceea, este suficient să demonstrăm implicația directă.

©Varujan Pambuccian 47
Cum primul lucru la care ne-am gândit când ne-am referit la coordonatele orbitale a fost
fixarea planului orbital în raport cu sistemul ecliptic heliocentric. Adică să determinăm Ω și i
din componentele ecliptice heliocentrice ale vectorului de poziție și vectorului viteză la un
moment dat. Să observăm că planul
orbital este determinat de punctul
⃗⃗ al normalei la el în
S și de versorul 𝑘
punctul S. Acest versor se poate
exprima în SXYZ ca versorul
produsului vectorial al vectorului
de poziție și al vectorului viteză.
Figura 42 - Rotațiile elementare necesare trecerii de la sistemul ecliptic la 𝑘𝑋
𝑟⃗×𝑟⃗̇
cel orbital Adică avem 𝑘 = ⃗⃗ ≔ (𝑘𝑌 ). În
‖𝑟⃗×𝑟⃗̇‖
𝑘𝑍
același timp, știm că în sistemul Sξηζ acest versor are componentele 𝑘 ⃗⃗ = (0,0,1). Dar bazele
corespunzătoare sistemului ecliptic și sistemului orbital diferă printr-o rotație (rotația care
duce baza ecliptică în cea orbitală) și deci componentele lui 𝑘 ⃗⃗ în cele două baze se obțin unele
din celelalte prin această rotație pe care putem scrie ca o compunere a trei rotații elementare
(Figura 42). Prima dintre aceste rotații elementare aduce axa 1 a sistemului ecliptic pe linia
nodurilor, devenind noua axă 1. Putem astfel ridica planul ecliptic în planul orbital prin a doua
rotație care duce axa 3 a sistemului ecliptic în axa 3 a sistemului orbital. A treia rotație duce
linia nodurilor în axa 1 a sistemului orbital. Aplicându-le în această ordine, cele trei rotații
asigură trecerea de la baza sistemului ecliptic la cea a sistemului orbital. Avem așadar:
𝑅 = 𝑅3 (𝜛)𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺)

Pentru a scrie componentele lui 𝑘 ⃗⃗ este însă suficientă rotația 𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺), componentele fiind
aceleași indiferent de poziția axelor 1 și 2 în planul orbital. Avem așadar:

0 𝑘𝑋
(0) = 𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺) (𝑘𝑌 )
1 𝑘𝑍
Sau, inversând relația:
𝑘𝑋 0 0
(𝑘𝑌 ) = 𝑅3−1 (𝛺)𝑅1−1 (𝑖) (0) = 𝑅3 (−𝛺)𝑅1 (−𝑖) (0)
𝑘𝑍 1 1
− sin 𝛺 cos 𝛺 0 1 0 0 0 cos 𝛺 cos 𝑖
= ( cos 𝛺 sin 𝛺 0) (0 − sin 𝑖 cos 𝑖 0 = sin 𝛺 cos 𝑖 )
) ( ) (
0 0 1 0 cos 𝑖 sin 𝑖 1 sin 𝑖

Obțineam astfel sistemul:


cos 𝛺 cos 𝑖 = 𝑘𝑋
{ sin 𝛺 cos 𝑖 = 𝑘𝑌
(37)
sin 𝑖 = 𝑘𝑍

©Varujan Pambuccian 48
𝜋 𝜋
Cum 𝑖 ∈ (− 2 , 2 ), a sin 𝑖 determină în totalitate unghiul i. Din primele ecuații putem astfel
determina complet unghiul Ω. Iată că plecând de la componentele lui ⃗⃗⃗⃗ 𝑟 ̇ în sistemul
𝑟 și ⃗⃗⃗⃗ 0 0
ecliptic putem determina longitudinea nodului ascendent și înclinarea orbitei.
Pentru determinarea argumentului de latitudine a periheliului să observăm că nu prea avem
cum să legăm direct acest unghi de ⃗⃗⃗⃗ 𝑟 ̇ . Ce putem face este să adăugăm la el unghiul 𝑣 ,
𝑟 și ⃗⃗⃗⃗
0 0 0
adică unghiul polar al vectorului de poziție în sistemul orbital corespunzător momentului de
timp pentru care cunoaștem ⃗⃗⃗⃗ 𝑟0̇ (Figura 33). Prelungind vectorul de poziție la axa Sξ’ avem
𝑟0 și ⃗⃗⃗⃗
𝜌𝑋
𝑟⃗
pentru versorul 𝜌⃗ al acesteia componentele (1,0,0) în sistemul Sξ’η’ζ și 𝑟 ≔ (𝜌𝑌 ) în sistemul
𝜌𝑍
SXYZ. Cele două seturi de componente diferă prin rotația:
𝑅 = 𝑅3 (𝜛 + 𝑣0 )𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺)
și putem scrie că:
1 𝜌𝑋
(0) = 𝑅3 (𝜛 + 𝑣0 )𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺) (𝜌𝑌 )
0 𝜌𝑍
sau
1
𝑅3 (−𝜛 − 𝑣0 ) (0)
0
− sin(𝜛 + 𝑣0 ) cos(𝜛 + 𝑣0 ) 0 1 − sin(𝜛 + 𝑣0 )
= ( cos(𝜛 + 𝑣0 ) sin(𝜛 + 𝑣0 ) 0) (0) = ( cos(𝜛 + 𝑣0 ) )
0 0 1 0 0
𝜌𝑋 𝑎𝑋
= 𝑅1 (𝑖)𝑅3 (𝛺) (𝜌𝑌 ) ≔ (𝑎𝑌 )
𝜌𝑍 𝑎𝑍
de unde
sin(𝜛 + 𝑣0 ) = −𝑎𝑋
{
cos(𝜛 + 𝑣0 ) = 𝑎𝑌 (38)

Cum 𝑎𝑋 și 𝑎𝑌 sunt cunoscute, cele două ecuații determină în totalitate unghiul 𝜛 + 𝑣0 . Așadar
pentru a-l determina pe ϖ va trebui să îl determinăm pe 𝑣0 .
Să observăm că a, e, τ și 𝑣0 pot fi determinate plasându-ne în planul mișcării adică în planul orbital.
În sistemul orbital avem însă dezavantajul necunoașterii componentelor lui ⃗⃗⃗⃗ 𝑟0̇ . Pe de altă parte,
𝑟0 și ⃗⃗⃗⃗
produsul scalar a doi vectori este invariant în raport cu schimbarea bazei ceea ce înseamnă că
le putem determina în sistemul ecliptic SXYZ și utiliza în sistemul orbital Sξηζ. Avem atunci
următoarele mărimi independente de alegerea bazei:

‖𝑟⃗⃗⃗⃗‖ 2 2 2
0 ≔ 𝑟0 = √𝑥0 + 𝑦0 + 𝑧0

‖𝑟⃗⃗⃗⃗0̇ ‖ ≔ 𝑟̇0 = √𝑥̇ 02 + 𝑦̇ 02 + 𝑧̇02

©Varujan Pambuccian 49
𝑟0 ⃗⃗⃗⃗0̇ = 𝑥0 𝑥0̇ + 𝑦0 𝑦0̇ + 𝑧0 𝑧0̇ ≔ 𝑅
⃗⃗⃗⃗𝑟

‖𝑟⃗0 × 𝑟⃗0̇ ‖ = 𝑐

Din (24) avem că:


𝑝 𝑝
𝑟0 = ⇔ 𝑒 cos 𝑣0 = − 1
1 + 𝑒 cos 𝑣0 𝑟0
și
𝑑𝑟 𝑐 𝑑𝑟 𝑑 1 𝑐𝑒 𝑝
𝑟⃗𝑟⃗̇ = 𝑟𝑟̇ = 𝑟 𝑣̇ = = −𝑐𝑟 = sin 𝑣 ⟹ 𝑒 sin 𝑣0 = 𝑅
𝑑𝑣 𝑟 𝑑𝑣 𝑑𝑣 𝑟 𝑝 𝑐
Am obținut așadar:
𝑝
𝑒 cos 𝑣0 =
−1
𝑟0
{ 𝑝 (39)
𝑒 sin 𝑣0 = 𝑅
𝑐
De unde, odată determinată excentricitatea, se poate determina anomalia adevărată și deci
longitudinea nodului ascendent, utilizând (38). Ridicând la pătrat ecuațiile din (39) și însumându-le
avem că:
2
𝑝2 𝑝 2 𝑝 𝑝 2 𝑐2 𝑐2
𝑒 = 2 𝑅 2 + ( − 1) = + ( − 1) = 2 + (
2
− 1)
𝑐 𝑟0 𝜇 𝑟0 𝜇 𝜇𝑟0

2
𝑐2 𝑐2
𝑒=√ +( − 1) (40)
𝜇2 𝜇𝑟0
Cum c este determinat cu ajutorul componentelor vectorului de poziție și vectorului viteză în reperul
inerțial, e este determinat și cunoscând natura orbitei putem determina a și τ astfel:

e a τ
𝑐2 𝑐
0 – cerc 𝒂=𝑝= 𝑣0 = 2 (𝑡0 − 𝝉)
𝜇 𝑎
𝑢0 1 − 𝑒 𝑣0
tg =√ tg
𝑐2 2 1+𝑒 2
𝜖(0,1) – elipsă 𝑝= = 𝒂(1 − 𝑒 2 ) 2𝜋
𝜇
(𝑡0 − 𝝉) = 𝑢0 − 𝑒 sin 𝑢0
𝑎3

𝜇̃
𝑝 𝑐2 1 3 𝑣0 𝑣0 𝑐3
1 - parabolă 𝑎=𝑞= = tg + tg = 2 (𝑡0 − 𝝉)
2 2𝜇 3 2 2 8𝜇

𝑐2
𝑢0 1 − 𝑒 𝑣0
>1 – hiperbolă 𝑝= = 𝒂(𝑒 2 − 1)
th=√ tg
𝜇
2 1+𝑒 2
𝑒sh𝑢0 − 𝑢0 = 𝑛(𝑡0 − 𝝉)

Cu aceasta, echivalența (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 , 𝑥̇ 0 , 𝑦̇ 0 , 𝑧̇0 ) ⟺ (𝑎, 𝑒, 𝜏, 𝛺, 𝑖, 𝜛) este stabilită și putem utiliza,


în funcție de specificul problemei oricare set pentru a descrie orbita.

©Varujan Pambuccian 50
8. DETERMINAREA ELEMENTELOR ORBITEI

Fie că vorbim de un set sau altul de date inițiale, ele trebuie să fie determinate. Determinarea
lor presupune observarea lumii fizice, efectuarea de măsurători și transpunerea datelor
empirice în cadrul teoretic dat de modelul
utilizat. În cazul nostru, determinările se
fac de pe Pământ, adică vorbim despre
date aparente, în timp ce traiectoriile din
Sistemul Solar se definesc în raport cu un
sistem ecliptic heliocentric, ceea ce face ca
problema să fie și mai dificilă. Mai mult,
vorbim despre determinarea pozițiilor
unghiulare aparente într-un sistem
ecuatorial topocentric, distanța față de un
obiect nou fiind apriori necunoscută.
Vom considera că interacțiunea
gravitațională între P și G este neglijabilă în
Figura 43 - Determinarea vectorului de poziție și a vectorului
viteză raport cu cea dintre S și G, respectiv S și P.
De aceea, putem aborda mișcarea ca două
mișcări independente în sisteme de două corpuri (S-G și S-P).
Pentru a aborda această problemă considerăm un reper inerțial și, atașat lui, sistemul de
coordonate ecliptic heliocentric. Planul fundamental al acestui sistem va fi planul ecliptic. În
acest plan, dirijăm axa SX în direcția punctului vernal. Axa SZ o trasăm din condițiile ca sistemul
să fie drept și pozitiv orientat. Putem presupune, fără a diminua în mod semnificativ precizia
determinării că centrul Pământului se găsește în acest plan, adică faptul că planul orbital
terestru și planul ecliptic coincid. Vectorul de poziție ecliptic heliocentric al acestui centru îl
notăm cu 𝑅⃗⃗ = (𝑋, 𝑌, 𝑍), componentele sale în acest sistem fiind cunoscute. Considerăm
corpul P având vectorul de poziție 𝑟⃗ = (𝑥, 𝑦, 𝑧) și vectorul viteză 𝑟⃗̇ = (𝑥̇ , 𝑦̇ , 𝑧̇ ). Problema
constă în determinarea acestor componente la un același moment. Singurul lucru pe care ne
putem baza sunt determinările de poziție făcute dintr-un loc de pe Pământ. Vom vorbi la un
moment dat despre cum putem trece de la componentele topocentrice la cele geocentrice,
dar în acest moment vom considera ca determinate componentele ecliptice topocentrice ale
lui 𝜌⃗ (Figura 43). Aici întâmpinăm însă o dificultate legată de faptul că nu putem determina
distanța până la un astru nou observat. Tot ce putem determina este direcția sa topocentrică.
De aceea, vom scrie în coordonate ecliptice geocentrice acest vector ca:
̅ 𝜇,
𝜌⃗ = 𝜌(cos 𝜆 cos 𝛽, sin 𝜆 cos 𝛽, sin 𝛽) ≔ 𝜌(𝜆, ̅ 𝜈,
̅)
cu ρ apriori necunoscut.
În Figura 43 observăm că:

𝑟⃗ = 𝜌⃗ + 𝑅⃗⃗ (41)

©Varujan Pambuccian 51
adică:

𝑥 = 𝜌𝜆̅ + 𝑋
{𝑦 = 𝜌𝜇̅ + 𝑌 (42)
𝑧 = 𝜌𝜈̅ + 𝑍

Derivând obținem componentele pentru 𝑟⃗̇, adică:

𝑥̇ = 𝜌̇ 𝜆̅ + 𝜌𝜆̇ ̅ + 𝑋̇
{𝑦̇ = 𝜌̇ 𝜇̅ + 𝜌𝜇̅̇ + 𝑌̇ (43)
𝑧̇ = 𝜌̇ 𝜈̅ + 𝜌𝜈̅̇ + 𝑍̇

Componentele vectorului de poziție și vectorului viteză ale lui P ar trebui determinate din
ecuațiile (42) și (43). Numai că ρ fiind apriori necunoscut avem șase ecuații cu șapte
necunoscute. Sigur, acest sistem este valabil pentru orice configurație de vectori care respectă
(41). Pentru a ne referi la specificul problemei noastre, adică mișcarea lui P, respectiv G în
câmpul gravitațional al Soarelui, ar trebui să ținem cont și de ecuația de mișcare a fiecăruia în
parte într-o problemă de două corpuri:
𝜇 𝑟⃗
𝑟⃗̈ = − 2
𝑟 𝑟
𝜇 𝑅⃗⃗ (44)
𝑅⃗⃗̈ = − 2
𝑅 𝑅

unde 𝜇 = 𝑓(𝑀 + 𝑚) ≈ 𝑓𝑀 deoarece atât masa Pământului cât și masa astrului a cărui orbită
vrem să o determinăm sunt neglijabile în raport cu masa M a Soarelui.
Derivând (43) și ținând cont de (44)putem scrie:
𝜇𝑥 𝜇 𝑋
𝑥̈ = − 2
= 𝜆̅𝜌̈ + 2𝜆̇ ̅ 𝜌̇ + 𝜆̈ ̅ 𝜌 + 𝑋̈ = 𝜆̅𝜌̈ + 2𝜆̇ ̅ 𝜌̇ + 𝜆̈ ̅𝜌 − 2
𝑟 𝑟 𝑅 𝑅
𝜇 𝑦 𝜇 𝑌
𝑦̈ = − 2 = 𝜇̅ 𝜌̈ + 2𝜇̅̇ 𝜌̇ + 𝜇̅̈ 𝜌 + 𝑌̈ = 𝜇̅ 𝜌̈ + 2𝜇̅̇ 𝜌̇ + 𝜇̅̈ 𝜌 − 2 (45)
𝑟 𝑟 𝑅 𝑅
𝜇𝑧 𝜇 𝑍
𝑧̈ = − = 𝜈̅ 𝜌̈ + ̇ 𝜌̇ + 𝜈̅̈ 𝜌 + 𝑍̈ = 𝜈̅ 𝜌̈ + 2𝜈̅̇ 𝜌̇ + 𝜈̅̈ 𝜌 −
2𝜈̅
{ 𝑟2 𝑟 𝑅2 𝑅

De unde putem scrie, ținând cont de (42) sistemul algebric liniar:


1 1 1
(𝜆̈ ̅ + 3 𝜆̅) 𝜌 + 2𝜆̇ ̅𝜌̇ + 𝜆̅𝜌̈ = 𝜇 ( 3 − 3 ) 𝑋
𝑟 𝑟 𝑅
1 1 1
(𝜇̅̈ + 3 𝜇̅ ) 𝜌 + 2𝜇̅̇ 𝜌̇ + 𝜇̅ 𝜌̈ = 𝜇 ( 3 − 3 ) 𝑌 (46)
𝑟 𝑟 𝑅
1 1 1
̈ ̇
{ (𝜈̅ + 𝑟 3 𝜈̅ ) 𝜌 + 2𝜈̅ 𝜌̇ + 𝜈̅ 𝜌̈ = 𝜇 (𝑟 3 − 𝑅 3 ) 𝑍

©Varujan Pambuccian 52
̅ 𝜇,
care ne poate furniza 𝜌 și 𝜌̇ în funcție de r și de (𝜆, ̅ 𝜈,
̅ ) și derivatele lor de ordin 1 și 2, de
care ne vom ocupa mai târziu. Avem:

𝜆̈ ̅ 𝜆̇ ̅ 𝜆̅
Δ = 2 |𝜇̅̈ 𝜇̅̇ 𝜇̅ |
𝜈̅̈ 𝜈̅̇ 𝜈̅
̇
1 1 𝑋 𝜆̅ 𝜆̅ 1 1
Δ𝜌 = 2𝜇 ( 3 − 3 ) |𝑌 𝜇̅̇ 𝜇̅ | = 2𝜇 ( 3 − 3 ) Δ1
𝑟 𝑅 𝑟 𝑅
𝑍 𝜈̅̇ 𝜈̅
̈
1 1 𝜆̅ 𝑋 𝜆̅ 1 1
Δ𝜌̇ = 𝜇 ( 3 − 3 ) |𝜇̅̈ 𝑌 𝜇̅ | = 𝜇 ( 3 − 3 ) Δ2
𝑟 𝑅 𝑟 𝑅
𝜈̅̈ 𝑍 𝜈̅
de unde
1 1 Δ1
𝜌 = 2𝜇 ( 3 − 3 )
{ 𝑟 𝑅 Δ (47)
1 1 Δ2
𝜌̇ = 𝜇 ( 3 − 3 )
𝑟 𝑅 Δ

Să observăm că Δ, Δ1și Δ2 conțin componentele cunoscute ale vectorului de poziție ecliptic


̅ 𝜇,
heliocentric al Pământului și (𝜆, ̅ 𝜈,
̅ ) și derivatele lor de ordin 1 și 2. Lăsând acestea din urmă
pentru a fi determinate mai târziu, ecuațiile (47) exprimă 𝜌 și 𝜌̇ în funcție de 𝑟. Pentru a le
determina este necesară o ecuație suplimentară. Această ecuație este furnizată de (41). Într-
adevăr, ridicând la pătrat avem:

𝑟⃗ 2 = 𝜌⃗2 + 2𝜌⃗𝑅⃗⃗ + 𝑅⃗⃗ 2


adică

𝑟 2 = 𝜌2 + 2𝜌𝑅(𝜆̅𝑋 + 𝜇̅ 𝑌 + 𝜈̅ 𝑍) + 𝑅 2 (48)

Sistemul format din ecuațiile (47) și (48) ne permite să determinăm 𝜌, 𝜌̇ și 𝑟. Într-adevăr,


eliminând 𝜌 din (48) utilizând prima ecuație din (48), obținem o ecuație de gradul 8 în r din
care putem determina lungimea vectorului de poziție a lui P în sistemul ecliptic heliocentric,
determinând astfel și distanța de la el la Soare. Cu r cunoscut îl putem determina pe 𝜌
(distanța de la P la Pământ și pe 𝜌̇ . Cu 𝜌, 𝜌̇ și 𝑟 determinate, putem calcula componentele lui
𝜌⃗ și 𝜌⃗̇ în ipoteza în care (𝜆,
̅ 𝜇,
̅ 𝜈,
̅ ) și derivatele lor de ordinul 1 sunt cunoscute. Utilizând apoi
(42) și (43) determinăm vectorii 𝑟⃗ și 𝑟⃗̇ care exprimă datele inițiale în problema celor două
corpuri și set de vectori echivalent cu elementele orbitei.
̅ 𝜇,
Pentru a determina (𝜆, ̅ 𝜈,
̅ ) și derivatele lor de ordin 1 și 2, să ne amintim că:

𝜆̅ = cos 𝜆 cos 𝛽
{ 𝜇̅ = sin 𝜆 cos 𝛽
𝜈̅ = sin 𝛽

©Varujan Pambuccian 53
Și avem:

𝜆̇ ̅ = −𝜆̇ sin𝜆 cos 𝛽 − 𝛽̇ cos 𝜆 sin 𝛽


{ 𝜇̅̇ = 𝜆̇ cos 𝜆 cos 𝛽 − 𝛽̇ sin 𝜆 sin 𝛽
𝜈̅̇ = 𝛽̇ cos 𝛽
̈
𝜆 = −𝜆̈ sin 𝜆 cos 𝛽 − 𝜆̇2 cos 𝜆 cos 𝛽 + 2𝜆̇𝛽̇ sin 𝜆 sin 𝛽 − 𝛽̈ cos 𝜆 sin 𝛽 − 𝛽̇ 2 cos 𝜆 cos 𝛽
{ 𝜇̅̈ = 𝜆̈ cos 𝜆 cos 𝛽 − 𝜆̇2 sin 𝜆 cos 𝛽 − 2𝜆̇𝛽̇ cos 𝜆 sin 𝛽 − 𝛽̈ sin 𝜆 sin 𝛽 − 𝛽̇ 2 sin 𝜆 sin 𝛽
𝜈̅̈ = 𝛽̈ cos 𝛽 − 𝛽̇ 2 sin 𝛽
Este limpede că pentru a determina (𝜆, ̅ 𝜇,
̅ 𝜈,
̅ ) și derivatele lor de ordin 1 și 2, este suficient să
determinăm (𝜆, 𝛽) și derivatele lor de ordin 1 și 2. Ceea ce putem face însă este să determinăm
(𝜆(𝑡), 𝛽(𝑡)) la oricâte momente de timp dorim. Cum putem prezuma că (𝜆(𝑡), 𝛽(𝑡)) sunt
funcții de clasă 𝐶 ∞ , considerăm dezvoltările în serii Taylor în jurul unui moment 𝑡0 . Cum
abordările pentru 𝜆(𝑡) și 𝛽(𝑡) sunt similare, este suficient să studiem dezvoltarea pentru 𝜆(𝑡).
Notând cu 𝑡𝑖 momentele de timp la care facem determinările observaționale și cu 𝜃𝑖 = 𝑡𝑖 − 𝑡0
și considerând momente de timp apropiate, avem că:
1
𝜆𝑖 ≔ 𝜆(𝑡𝑖 ) = 𝜆(𝑡0 ) + 𝜆̇(𝑡0 )𝜃𝑖 + 𝜆̈(𝑡0 )𝜃𝑖2 + 𝑂(3)
2
𝜆̿ = 𝜆(𝑡0 ) reprezentând longitudinea ecliptică pentru un moment 𝑡0 pe care îl vom considera
momentul pentru care determinăm vectorii 𝑟⃗ și 𝑟⃗̇ și deci elementele orbitei. Trunchiind putem
scrie sistemul liniar:
1
𝜆̿ + 𝜆̇ ̿ 𝜃𝑖 + 𝜆̈ ̿ 𝜃𝑖2 = 𝜆𝑖
2
Din care putem obține 𝜆(𝑡0 ) și derivatele sale de ordin 1 și 2. Pentru a avea o aproximare cât
mai bună să observăm că:
1
(𝜆̿ − 𝜆(𝑡0 )) + (𝜆̇ ̿ − 𝜆̇(𝑡0 )) 𝜃𝑖 + (𝜆̈ ̿ − 𝜆̈(𝑡0 )) 𝜃𝑖2 + 𝑂(3) = 0; 𝑖 = 1,3
̅̅̅̅
2
Adunând cele trei ecuații și notând cu 𝜃 ≔ 𝜃1 + 𝜃2 + 𝜃3 obținem:

1
3 (𝜆̿ − 𝜆(𝑡0 )) + (𝜆̇ ̿ − 𝜆̇(𝑡0 )) 𝜃𝑖 + (𝜆̈ ̿ − 𝜆̈(𝑡0 )) 𝜃𝑖2 + 𝑂(3) = 0; 𝑖 = 1,3
̅̅̅̅
2
Și observăm că relația de mai sus se verifică pentru

𝜆̿ = 𝜆(𝑡0 )
{ 𝑡1 + 𝑡2 + 𝑡3
𝑡0 =
3
Așadar sunt necesare trei determinări de poziție aparentă ale astrului ale cărui elemente ale
orbitei dorim să le determinăm. Mai mult, aceste determinări trebuie făcute la momente
apropiate de timp, sigur, fără a risca să intrăm cu coordonatele determinate în marja de eroare

©Varujan Pambuccian 54
a instrumentului utilizat. Odată făcute cele trei determinări se calculează coordonatele
ecliptice topocentrice ale astrului și momentul de timp la care urmează a determina vectorul
de poziție și vectorul viteză ecliptice heliocentrice ale acestuia. Acestea coordonate se trec în
coordonate ecliptice geocentrice obținând astfel direcția geocentrică a vectorului 𝜌⃗. La același
moment 𝑡0 determinăm vectorul de poziție heliocentrică a centrului Pământului 𝑅⃗⃗ . De aici,
urmăm procedeul de determinare a 𝑟⃗ și 𝑟⃗̇ deja descris.
Procedeul descris în această secțiune este un procedeu simplu și rapid pentru determinarea
elementelor orbitei. El permite determinarea tuturor orbitelor din sistemul Solar sau din
sisteme satelitare ale planetelor cu o precizie rezonabilă.

9. DETERMINAREA EFEMERIDEI PLANETARE


Efemerida unui corp din Sistemul Solar reprezintă poziția sa aparentă la un moment dat. Într-
un fel problema determinării efemeridei reprezintă problema inversă determinării
elementelor orbitei. În acest sens, odată cunoscute elementele orbitei, putem determina în
orice moment poziția ecuatorială topocentrică a oricărui corp din Sistemul Solar.
O parte din această problemă am abordat-o deja atunci când am vorbit despre mișcarea în
planul orbital. În coordonate orbitale heliocentrice putem determina componentele
vectorului de poziție 𝑟⃗ = (𝜉, 𝜂, 0) pentru orice moment de timp, indiferent de natura conicei.
Pentru a-l exprima în coordonate ecliptice heliocentrice este necesară doar o schimbare de
bază (Figura 33). Avem:
𝑥 𝜉
(𝑦) = 𝑅3 (−Ω)𝑅1 (−𝑖) (𝜂)
𝑧 0
Din Figura 43 observăm că:

𝑟⃗ = 𝜌⃗ − 𝑅⃗⃗
adică dacă la momentul t vectorul de poziție ecliptic
heliocentric al centrului Pământului este cunoscut,
atunci putem determina vectorul de poziție ecliptic
geocentric al astrului. Suntem acum în situația în
care vectorul de poziție geocentric ecliptic este
cunoscut și vrem să determinăm vectorul de poziție
ecuatorial topocentric (pentru un loc de coordonate
𝑇 = (𝜑, 𝑙)). Scriem vectorul de poziție sub forma:
𝜌⃗ = 𝜌(cos 𝜆 cos 𝛽 , sin 𝜆 cos 𝛽 , sin 𝛽)
Utilizând relațiile de trecere de la sistemul ecliptic la
cel ecuatorial putem scrie același vector sub forma:
Figura 44 - Trecerea de la vectorul de poziție
ecuatorial geocentric la cel ecuatorial topocentric
𝜌⃗ = 𝜌(cos 𝛼 cos 𝛿 , sin 𝛼 cos 𝛿 , sin 𝛿)
Suntem în acest moment în situația indicată în Figura 44. Cum ascensia se măsoară de la
punctul vernal către astru, pentru a scrie componentele lui 𝑅⃗⃗ în sistemul ecuatorial geocentric

©Varujan Pambuccian 55
observăm că unghiul făcut în lungul ecuatorului între punctul vernal și meridianul care trece
prin T este 𝑙 + 𝑡, unde l reprezintă longitudinea lui T (unghiul făcut între T și meridianul
Greenwich) iar t timpul sideral al meridianului Greenwich adică unghiul orar al punctului
vernal la meridianul Greenwich. Dacă este determinările au fost raportate la timpul sideral al
meridianului T atunci putem utiliza direct acest timp 𝑡 ∗ = 𝑙 + 𝑡 Putem scrie atunci:

𝑅⃗⃗ = 𝑅(cos 𝑡 ∗ cos 𝜑 , sin 𝑡 ∗ cos 𝜑 , sin 𝜑)


În aceste condiții, vectorul de poziție ecuatorial topocentric al astrului are componentele:
𝑥 = 𝜌 cos 𝛼 cos 𝛿 − 𝑅 cos 𝑡 ∗ cos 𝜑
{ 𝑦 = 𝜌 sin 𝛼 cos 𝛿 − 𝑅 sin 𝑡 ∗ cos 𝜑
𝑧 = 𝜌 sin 𝛿 − 𝑅 sin 𝜑
Odată determinate aceste componente carteziene, putem determina componentele sferice
𝑥
cos 𝛼 𝑇 cos 𝛿𝑇 =
𝑟
𝑦
cos 𝛼 𝑇 sin 𝛿𝑇 =
𝑟
𝑧
{ sin 𝛿𝑇 =
𝑟
Aceste coordonate ecuatoriale (𝛼 𝑇 , 𝛿𝑇 ) ne indică poziția topocentrică a astrului la momentul
𝑡0 , adică locul în care astrul poate fi observat din locul T în acel moment.
Cu aceasta, bazându-ne pe un model simplu care tratează mișcările în câmp gravitațional
(Problema celor două corpuri) am reușit să facem legătura între fundamentul teoretic al
mișcărilor din Sistemul Solar și rezultatele observaționale aparente atât în ceea ce privește
determinarea orbitelor obiectelor care gravitează în jurul Soarelui pornind de la determinări
de poziții aparente cât și efemeridele acestor obiecte, adică pozițiile lor aparente la orice
moment de timp di trecut sau viitor. Sigur, vorbim de o aproximație, dar comparând
rezultatele date de model cu cele observaționale precizia acestei aproximații este remarcabilă.

10. CONSIDERAȚII PRIVIND MIȘCAREA ÎN RELATIVITATEA RESTRÂNSĂ ȘI ÎN TEORIA


GENERALĂ A RELATIVITĂȚII
10.1. COMPLETĂRI LA CAPITOLUL 1
În capitolul 1 am discutat despre două moduri de sincronizare ale ceasornicelor, moduri care
au condus la două abordări diferite ale realității: mecanica newtoniană și mecanica relativistă.
În ceea ce privește mecanica relativistă vom face în acest capitol câteva precizări care țin de
aspectele mecanice, în absența unui curs de Teoria Relativității parcurs.
Pentru început, ne vom plasa în cadrul postulatului I (Legile fizicii sunt aceleași în toate
reperele inerțiale). Să observăm că în Capitolul 1 am vorbit despre viteză doar în cazul
mișcărilor rectilinii și uniforme. Pentru a defini viteza în general vom porni de la definiția
vectorului viteză în cadrul newtonian: viteza cu care se mișcă un punct material este viteza de
𝑑𝑟⃗
variație a vectorului de poziție în timp (𝑣⃗ = 𝑑𝑡
). Numai că în cazul relativist poziția și viteza nu
au o semnificație fizică. Semnificație fizică are în schimb lungimea arcului de curbă

©Varujan Pambuccian 56
(segmentului de dreaptă în cazul spațiului Minkowski) 𝑑𝑠 2 = 𝑑𝜎 2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 2 . Aici 𝑑𝜎 se referă
la elementul de lungime pentru partea spațială (în cazul metricii Minkowski la distanța
euclidiană pe partea spațială). În cazul spațiului
Minkowski nici lungimile nici intervalele
temporale nu au o semnificație fizică deoarece nu
sunt invariate de transformările lui Lorenz. Într-
adevăr, să considerăm două repere inerțiale K și
K’, care translatează în lungul axei 1. Considerăm
o bară AB. Observatorul din reperul K va măsura
lungimea barei ca fiind
𝑙 = 𝑥𝐵 − 𝑥𝐴

Figura 45 - Relativitatea lungimilor Iar observatorul din K’


𝑙 ′ = 𝑥𝐵′ − 𝑥𝐴′
Utilizând transformările lui Lorenz și observând că măsurarea lungimii segmentului AB o facem
în reperul K la un același moment de timp:
𝑙
𝑙′ =
2
√1 − 𝑣2
𝑐
Pentru intervalele temporale (𝜏 = 𝑡2 − 𝑡1 , 𝜏 ′ = 𝑡2′ − 𝑡1′ ), ținând cont că măsurarea se face cu
ajutorul unui ceasornic situat în același loc:
𝜏
𝜏′ =
2
√1 − 𝑣2
𝑐
ceea ce indică faptul că lungimile (și similar intervalele temporale) nu sunt covariante la
transformarea lui Lorenz. Să observăm că pe lângă o relativitate a lungimilor și a intervalelor
temporale putem vorbi și despre o relativitate a simultaneității. Să considerăm două
evenimente, A și B care au loc simultan din punctul de vedere al unui observator din K (𝑡𝐴 =
𝑡𝐵 ). Atunci
𝑣𝑥
𝑡𝐵 − 𝑡𝐴 − (𝑥 − 𝑥𝐴 )
𝑡′𝐵 − 𝑡 ′𝐴 = 𝑐2 𝐵 ≠0
𝑣 2
√1 − 2
𝑐
adică pentru observatorii din K’ evenimentele nu au loc simultan.
Lungimea arcului de curbă în schimb este invariată de transformările lui Lorenz. Într-adevăr,
𝑑𝑥 − 𝑣𝑥 𝑑𝑡 2 𝑑𝑥 2 − 2𝑣𝑥 𝑑𝑥𝑑𝑡 + 𝑣𝑥2 𝑑𝑡 2
𝑑𝑥 ′ = ⇒ 𝑑𝑥 ′ =
2 𝑣2
√1 − 𝑣2 1− 2
𝑐
𝑐
𝑑𝑦 ′ = 𝑑𝑦

©Varujan Pambuccian 57
𝑣𝑥 2 𝑣𝑥 𝑣𝑥2 2
𝑑𝑥𝑑𝑡 − 𝑑𝑡 − 2 𝑑𝑥𝑑𝑡 + 𝑑𝑥
𝑑𝑡 ′ = 𝑐2 2
⇒ 𝑑𝑡 ′ = 𝑐2 𝑐4
2 𝑣2
√1 − 𝑣2 1− 2
𝑐
𝑐
Avem așadar
𝑣𝑥2
𝑑𝑥 2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 2 − (𝑑𝑥 2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 2 )
𝑑𝑠 ′2 = 𝑑𝜎′2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 ′ =
2 𝑐2 + 𝑑𝑦 2 + 𝑑𝑧 2 = 𝑑𝑠 2
𝑣2
1− 2
𝑐
Adică distanța între două evenimente este aceeași pentru observatorii din K și din K’.
Relativitatea lungimii, a intervalului temporal și a simultaneității induc nevoia găsirii unei
mărimi cu semnificație temporală care să aibă o semnificație obiectivă. Pentru aceasta este
limpede că va trebui să legăm o asemenea mărime de lungimea arcului de curbă, singurul
invariant pe care îl avem la transformările lui Lorenz. Să considerăm un punct material în
repaus în raport cu reperul K. Un asemenea punct va avea coordonatele (𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑐𝜏) cu 𝑑𝑥 =
𝑑𝑦 = 𝑑𝑧 = 0. Lungimea arcului de curbă între două evenimente ce au loc la nivelul punctului
material în repaus este atunci 𝑑𝑠 2 = −𝑐 2 𝑑𝜏 2 , de unde
𝜏 poartă numele de timp propriu al punctului material și el reprezintă timpul indicat de
ceasornicele unui reper în raport cu care punctul material este în repaus. Să observăm că
pentru un punct material avem

2 2 2 2 2
𝑣2 2 2 2 2 2
−𝑐 𝑑𝜏 = 𝑑𝑠 = 𝑑𝑥 + 𝑑𝑦 + 𝑑𝑧 −𝑐 𝑑𝑡 = −𝑐 𝑑𝑡 (1 − 2 )
𝑐

de unde
𝑑𝜏
𝑑𝑡 =
2
√1 − 𝑣2
𝑐
1
Notând cu 𝛾 ≔ 2
, 𝑑𝑡 = 𝛾𝑑𝜏
√1−𝑣2
𝑐

Dacă pe partea spațială a reperului un punct material este caracterizat prin vectorul de poziție
𝑟⃗ = (𝑥, 𝑦, 𝑧), atunci viteza newtoniană este dată de:

𝑑𝑥 𝑑𝑦 𝑑𝑧 𝑑𝑥 𝑖
𝑣⃗ = ( , , ) = 𝑖⃗ cu 𝑖 indice de sumare 𝑖 = 1,3
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝜏 𝑖
Plecând de la această expresie, scriem pentru vectorul viteză în spațiul Minkowski
𝑑𝑥 𝑎
𝒗≔ 𝑖⃗ cu 𝑎 indice de sumare 𝑎 = 1,4
𝑑𝜏 𝑎
Avem:
𝑑𝑥 𝑎 𝑑𝑥 𝑎 𝑑𝑡 𝑑𝑥 𝑎
𝑣𝑎 = = =𝛾
𝑑𝜏 𝑑𝑡 𝑑𝜏 𝑑𝑡

©Varujan Pambuccian 58
Cvadrivectorul viteză are deci componentele de forma
𝑥̇ 𝑎
𝑦̇
𝛾 ( 𝑎)
𝑧̇𝑎
𝑖𝑐
Să observăm că în cazul unui cvadrivector viteză norma sa este:
1
|𝒗|2 = 𝑣 𝑎 𝑣𝑎 = (𝑣 2 − 𝑐 2 ) = −𝑐 2
𝑣2
1− 2
𝑐
În Teoria Relativității vitezele sunt limitate superior de viteza luminii. Lucrul acesta face ca
orice traiectorie în spațiul Minkowski să admită ca vector
tangent un vector cu norma 𝑣 ≤ 𝑐. O asemenea
traiectorie poată numele de linie de univers.
În funcție de norma părții sale spațiale un cvadrivector
poate fi clasificat ca fiind:

• Vector temporal, dacă 𝑣 < 𝑐


• Vector luminos, dacă 𝑣 = 𝑐
• Vector spațial, dacă 𝑣 > 𝑐
Lucrul acesta face ca pentru un observator universul
Figura 46 - Conul luminos evenimentelor să fie împărțit în raport cu evenimentul
prezent al observatorului în trei zone:

• Zona temporală în care 𝑑𝑠 2 < 0


• Conul luminos în care 𝑑𝑠 2 = 0
• Zona spațială în care 𝑑𝑠 2 > 0
Mărimile care caracterizează un sistem mecanic sun impulsul, momentul cinetic și energia. În
mecanica newtoniană impulsul unui punct material are expresia 𝑝⃗ = 𝑚𝑣⃗ unde 𝑚 este masa
punctului material și 𝑣⃗ viteza acestuia. Nu avem nici un motiv să considerăm în cazul relativist
faptul că masa punctului material este aceeași pentru doi observatori situați în K respectiv K’
și că nu este influențată de mișcarea în raport cu aceste viteze. De aceea, vom introduce
noțiunea de masă proprie sau masă de repaus ca fiind masa măsurată de un observator plasat
într-un reper în raport cu care punctul material este în repaus. În cazul nostru vom nota
această masă cu 𝑚0 . Vom defini impulsul ca fiind
𝑚0 𝒗
𝒑≔
2
√1 − 𝑣2
𝑐
𝑚0
Sau, notând cu 𝑚 ≔ 2
masa punctului material în raport cu reperul față de care punctul
√1−𝑣2
𝑐
se mișcă cu viteza 𝑣⃗
𝒑 = 𝑚𝒗

©Varujan Pambuccian 59
Continuând analogia cu mecanica newtoniană putem defini forța prin:
𝑑𝑝⃗
𝐹⃗ =
𝑑𝑡
Vom defini forța ca fiind cvadrivectorul de componente
𝑑𝑝𝑎 𝑑𝑝𝑎 𝑑
𝐹𝑎 = =𝛾 = 𝛾 ( 𝑚0 𝛾𝑣 𝑎 ) (49)
𝑑𝜏 𝑑𝑡 𝑑𝑡

care reprezintă ecuația de mișcare relativistă.

10.2. ELEMENTE DE RELATIVITATE GENERALĂ


Toată această construcție are loc pentru repere inerțiale, trecerea de la un reper la altul
făcându-se utilizând transformările lui Lorenz. Putem reformula întreaga teorie astfel încât ea
să fie valabilă pentru orice fel de reper? Reperul este un rigid și deci mișcările lui sunt doar
mișcări izometrice. Adică în raport cu reperul în care se află observatorul un al doilea reper
poate rototranslata eventual neuniform. Transformările lui Lorenz nu pot fi însă utilizate decât
pentru repere care sunt în repaus sau translatează uniform unul în raport cu celălalt.
Pentru a considera cazul general, să pornim de la o particulă liberă, adică un punct material
asupra căruia nu acționează nici o forță. Conform postulatului I al mecanicii newtoniene ea va
fi în repaus în raport cu reperul în care este studiată sau se va deplasa rectiliniu și uniform în
raport cu acesta. Pentru un observator aflat într-un al doilea reper, reper care rototranslatează
în raport cu primul, traiectoria particulei nu va mai fi nicidecum un punct sau o dreaptă
parcursă uniform. Este ca și cum asupra ei acționează forțe care o abat de la traiectoria
inerțială. În mecanica clasică problema aceasta a fost rezolvată introducând două forțe
complementare (forța de transport și forța Coriolis). În cazul relativist vom aborda problema
într-un mod diferit.
Faptul că particula este liberă conduce în cazul inerțial la o traiectorie dreaptă, adică la
parcurgerea geodezicei spațiului Minkowski. Pentru observatorul din reperul neinerțial
particula tot liberă rămâne și ea va trebui să descrie geodezica la fel ca în cazul inerțial. Cum
traiectoria nu mai este o dreaptă înseamnă că vorbim despre o altă curbă care reprezintă
geodezica spațiului perceput de observatorul din reperul neinerțial. Pe o varietate cu
conexiune metrică 4-dimensională Ecuația unei geodezice este dată de:
𝑎 𝑏 𝑐
𝑥̈ 𝑎 + Γ𝑏𝑐 𝑥̇ 𝑥̇ = 0 (50)
unde

𝑎
1
Γ𝑏𝑐 = 𝑔𝑎𝑝 (𝑔𝑏𝑝,𝑐 + 𝑔𝑝𝑐,𝑏 − 𝑔𝑏𝑐,𝑝 ) (51)
2

reprezintă coeficienții de conexiune iar (𝑔𝑎𝑏 ) tensorul metric. Derivatele în (50) se fac în
𝑑
raport cu lungimea arcului de curbă, adică ̇ ≔ 𝑑𝑠 unde 𝑑𝑠 2 = 𝑔𝑎𝑏 𝑑𝑥 𝑎 𝑑𝑥 𝑏 iar (𝑔𝑎𝑏 ) este
tensorul metric.

©Varujan Pambuccian 60
Dacă am considera că pentru observatorul din reperul neinerțial spațiu-timpul Minkowski este
înlocuit cu o varietate 4-dimensională care are drept spațiu tangent un spațiu-timp Minkowski,
am putea concilia caracterul liber al particulei (faptul că traiectoria este o geodezică) cu faptul
că traiectoria nu este o dreaptă pentru observatorul din reperul neinerțial.
Din punct de vedere fizic, abaterea de la dreaptă a traiectoriei particulei libere poate fi indusă
de prezența unui câmp de forțe (ca și în cazul clasic). Acest câmp de forțe trebuie să aibă o
legătură cu inerția, pentru a putea explica descrierea unei traiectorii diferite pentru
observatori situați în repere neinerțiale unul în raport cu celălalt. Să considerăm un lift în
cădere liberă în câmpul gravitațional terestru. Liftul se va mișca accelerat, deci neinerțial în
raport cu reperul Pământ. Observatorul situat în lift va constata o anulare a câmpului
gravitațional în raport cu reperul său. Aceasta înseamnă că putem considera un reper
neinerțial ca un reper inerțial plus un câmp gravitațional, cu condiția ca proprietatea unui corp
de a avea masă să fie aceeași dacă măsurăm masa prin comparație într-un câmp gravitațional
(masa grea) sau într-un câmp inerțial (masa inertă). Identitatea celor două mase fusese deja
dovedită de către fizicianul Loránd Eötvös în momentul în care Albert Einstein formula teoria
generală a relativității, deci problema comportamentului masei fusese rezolvată. Echivalența
dintre neinerție și gravitație observată în căderea liberă l-a determinat pe Einstein să
considere câmpul de forțe care echivala neinerția unui reper ca fiind unul de natură
gravitațională. Așadar, observatorul din reperul neinerțial va vedea traiectoria particulei libere
ca și cum s-ar afla într-un reper inerțial și asupra particulei ar acționa o forță de natură
gravitațională. Abaterea de la o dreaptă a traiectoriei particulei libere este indusă de valoarea
coeficienților de conexiune. Așadar, coeficienții de conexiune avea semnificația intensității
câmpului gravitațional de substituție iar tensorul metric cea a potențialului gravitațional. Cum
în cazul unei varietăți Riemanniene toate mărimile care o definesc derivă din metrica acesteia,
determinarea tensorului metric pentru un câmp de forțe dat reprezintă scopul fundamental
al oricărui model. Odată acesta determinat, traiectoriile particulelor libere vor fi geodezicele
spațiu-timpului. Evident, în momentul în care considerăm un anumit model considerăm că
toate corpurile materiale care fac obiectul modelului respectiv devin particule libere în spațiu-
timpul structurat de câmpurile care fac obiectul modelării și deci traiectoriile lor sunt
geodezicele acestui spațiu-timp.
La rândul lor, câmpurile se pot exprima prin intermediul energiei și impulsului acestora, adică
prin intermediul unui tensor (numit tensorul energie-impuls) de forma:
𝑃 𝑃 𝑃 0
(𝑇𝑎𝑏 ) ≔ (𝑃 𝑃 𝑃 0)
𝑃 𝑃 𝑃 0
0 0 0 𝐸
unde P sunt componente ale impulsului iar E este energia câmpurilor care structurează spațiu-
timpul. Conservarea energiei și impulsului se exprimă atunci prin:
𝑝
div(𝑇) = (𝑇𝑎;𝑝 )=0 (52)

©Varujan Pambuccian 61
𝑎 𝜕𝑢𝑎
Am notat cu 𝑢,𝑏 ; = 𝜕𝑥 𝑏 derivata obișnuită și cu ; derivata covariantă. Pentru vectori, 1-forme
și tensori, derivata covariantă are expresia (raportată la indicele covariant respectiv
contravariant):
𝑎 𝑎 𝑎 𝑝
𝑢;𝑏 = 𝑢,𝑏 + Γ𝑏𝑝 𝑢
𝑝
𝑢𝑎;𝑏 = 𝑢𝑎,𝑏 − Γ𝑎𝑏 𝑢𝑝 (53)
𝑎 𝑎 𝑎 𝑝 𝑝 𝑎
𝑇𝑏;𝑐 = 𝑇𝑏,𝑐 + Γ𝑏𝑝 𝑇𝑐 − Γ𝑏𝑐 𝑇𝑝

Cum tensorului metric i-am dat semnificația fizică de potențial gravitațional, căutăm ecuația
care caracterizează câmpul gravitațional plecând de la expresia newtoniană a potențialului
gravitațional:

Δ𝑈 = 4𝜋𝑓𝜌 (54)

unde 𝑓 este constanta universală a gravitației și 𝜌 densitatea. În aceste condiții, ecuațiile care
definesc câmpul gravitațional pentru un tensor energie-impuls dat ar trebui să fie de forma:
𝐸𝑎𝑏 = 𝜅𝑇𝑎𝑏
unde (𝑇𝑎𝑏 ) este tensorul energie-impuls iar 𝐸𝑎𝑏 trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. Să fie un tensor simetric de două ori covariant.
2. Să conțină derivatele de ordinul doi ale tensorului metric, adică ale potențialului
gravitațional.
3. Să fie legat de curbura varietății.
𝑝
4. Să aibă divergența nulă 𝐸𝑎;𝑝 = 0.

Să considerăm tensorul lui Riemann (tensorul de curbură) , tensor care îndeplinește condițiile
2. și 3.
𝑎 𝑎 𝑎 𝑎 𝑝 𝑎 𝑝
𝑅𝑏𝑐𝑑 = 𝛤𝑏𝑑,𝑐 − 𝛤𝑏𝑐,𝑑 + 𝛤𝑐𝑝 𝛤𝑏𝑑 − 𝛤𝑑𝑝 𝛤𝑏𝑐 (55)

Tensorul lui Ricci, adică


𝑝 𝑝 𝑝 𝑠 𝑝 𝑝
𝑅𝑎𝑏 = 𝑅𝑎𝑏𝑝 = 𝛤𝑎𝑝,𝑏 − 𝛤𝑎𝑏,𝑝 + 𝛤𝑎𝑝 𝛤𝑏𝑠 − 𝛤𝑠𝑝𝑠 𝛤𝑎𝑏 (56)

îndeplinește condițiile 1.-3.


Contractând încă o dată, obținem scalarul de curbură

𝑅 = 𝑔𝑎𝑏 𝑅𝑎𝑏 (57)

Pentru tensorul de curbură avem identitatea lui Bianchi


𝑎 𝑎 𝑎
𝑅𝑏𝑐𝑑;𝑒 + 𝑅𝑏𝑑𝑒;𝑐 + 𝑅𝑏𝑒𝑐;𝑑 =0 (58)

©Varujan Pambuccian 62
Contractând în identitatea lui Bianchi indicii a cu d și b cu c avem pentru termenii din
identitate:
𝑝
𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑐𝑝;𝑒 = 𝑅;𝑒
𝑝 𝑝
𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑝𝑒;𝑐 = −𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑒𝑝;𝑐 = −𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑒;𝑐
𝑝 𝑝
𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑒𝑐;𝑝 = −𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑒𝑝;𝑐 = −𝑔𝑏𝑐 𝑅𝑏𝑒;𝑐

Adunând și redenumind indicii avem:


1
𝑔𝑎𝑝 (𝑅𝑎𝑏 − 𝑅𝑔𝑎𝑏 ) = 0
2 ;𝑝

Am găsit un tensor
1
𝐸𝑎𝑏 = 𝑅𝑎𝑏 − 𝑅𝑔𝑎𝑏 (59)
2

care respectă condițiile 1.-4.


Pornind de la acest tensor Einstein a postulat pentru tensorul metric (câmpul gravitațional)
următoarea ecuație:
1
𝑅𝑎𝑏 − 𝑅𝑔𝑎𝑏 = 𝜅𝑇𝑎𝑏 (60)
2

Aceste ecuații poartă numele de ecuațiile de câmp ale lui Einstein. Odată cunoscut tensorul
energie-impuls, putem determina tensorul metric rezolvând aceste ecuații. Cu ajutorul
tensorului metric astfel determinat scriem coeficienții de conexiune (51) cu ajutorul cărora
scriem ecuațiile geodezicelor (50). Rezolvând aceste ecuații determinăm traiectoriile
particulelor libere în spațiu-timpul modelat de câmpurile exprimate în tensorul energie-
impuls, adică traiectoriile corpurilor care se mișcă sub acțiunea acestor câmpuri.

10.3. CÂMPUL DE METRICĂ SCHWARZSHILD


Un prim model pe care îl vom trata cu ajutorul ecuațiilor de câmp constă în mișcarea unei
particule de probă în câmpul
gravitațional generat de o sursă
punctuală. Este o altă abordare a
problemei celor două corpuri,
abordare în care masa foarte mică în
Raport cu masa Soarelui a restului
corpurilor din Sistemul Solar ne
permite să considerăm influența lor
asupra spațiu-timpului neglijabilă. De
aceea, modelul va placa de la
următoarele ipoteze:
Figura 47 - Coordonate sferice

©Varujan Pambuccian 63
1. În întregul univers există un singur punct material (Soarele, de exemplu)
2. Singurul câmp care acționează este câmpul gravitațional al acestei surse punctuale
3. Spațiul este izotrop
4. Câmpul este static (nu se modifică în timp)
5. La mari distanțe spațiu-timpul este Minkowski
Metrica spațiului Minkowski se poate scrie ca:
𝑑𝑠 2 = 𝑑𝑥 2 + 𝑑𝑦 2 + 𝑑𝑧 2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 2
Pentru că spațiul este izotrop și sursa de câmp este punctuală, este comod să utilizăm
coordonatele sferice (Figura 47 - Coordonate sferice). În aceste coordonate metrica Minkowski
se scrie sub forma:
𝑑𝑠 2 = 𝑑𝑟 2 + 𝑟 2 𝑑𝜃 2 + 𝑟 2 sin2 𝜃𝑑𝜑 2 − 𝑐 2 𝑑𝑡 2
(61)
La mari distanțe de sursa de câmp gravitațional, metrica are deci expresia de mai sus. În
proximitatea sursei însă, primul și ultimul termen, termeni ce nu exprimă simetria sferică
impusă de izotropie, nu mai pot fi termeni euclidieni, ei exprimând deformarea spațiu-
timpului în prezența sursei gravitaționale. De aceea, vom căuta metrica sub forma:

𝑑𝑠 2 = ℎ(𝑟)2 𝑑𝑟 2 + 𝑟 2 𝑑𝜃 2 + 𝑟 2 sin2 𝜃𝑑𝜑 2 − 𝑓(𝑟)2 𝑑𝑡 2 (62)

unde h și f sunt funcții numai de r datorită simetriei sferice și a faptului că sursa generează un
câmp static. Aceste funcții le vom determina utilizând ecuațiile de câmp. Să observăm că în
această problemă nu există alte câmpuri care să acționeze iar spațiu-timpul în afara sursei
punctuale este vid. De aceea, tensorul energie-impuls este nul și ecuațiile de câmp devin:
1
𝑅𝑎𝑏 − 𝑅𝑔𝑎𝑏 = 0
2
Contractând după indicii covarianți avem:
1 1
0 = 𝑔𝑎𝑏 𝑅𝑎𝑏 − 𝑅𝑔𝑎𝑏 𝑔𝑎𝑏 = 𝑅 − 𝑅 ∙ 4 ⇒ 𝑅 = 0
2 2
Și deci ecuațiile de câmp devin:
𝑅𝑎𝑏 = 0
Pentru a determina tensorul lui Ricci corespunzător metricii lui Schwarzshild, calculăm mai
𝑑
întâi coeficienții de conexiune. Cei nenuli au expresiile (am notat ′ ≔ 𝑑𝑟 ) :

ℎ′ 𝜃 1 𝜑 1
𝛤𝑟𝑟𝑟 = 𝛤𝑟𝜃 = 𝛤𝑟𝜑 =
ℎ 𝑟 𝑟
′ 2
𝑓 𝑟 𝑟 𝜑 𝑐𝑜𝑠(𝜃)
𝛤𝑟𝑡𝑡 = 𝛤𝜃𝜃 =− 2 𝛤𝜃𝜑 =
𝑓 ℎ 𝑠𝑖𝑛(𝜃)
𝑟
𝑟 𝑓𝑓 ′
𝛤𝜑𝜑 = − 2 𝑠𝑖𝑛2 (𝜃) 𝛤𝜑𝜑
𝜃
= −𝑠𝑖𝑛(𝜃)𝑐𝑜𝑠(𝜃) 𝛤𝑡𝑡𝑟 = 2
ℎ ℎ

©Varujan Pambuccian 64
Cu ajutorul lor (56) furnizează următoarele ecuații distincte:
𝑓 ′′ 𝑓 ′ ℎ′ ℎ′
𝑅𝑟𝑟 = − −2
𝑓 𝑓ℎ 𝑟ℎ

1 𝑟ℎ 𝑟𝑓 ′
𝑅𝜃𝜃 = −1 + 2 − 3 + 2 (63)
ℎ ℎ 𝑓ℎ
′′ ′ ′
𝑓𝑓 𝑓𝑓 ℎ 𝑓𝑓 ′
𝑅𝑡𝑡 = − 2 + 3 − 2 2
ℎ ℎ 𝑟ℎ
(63).1/ℎ2 + (63).2/𝑓 2 ⇒
𝑓 ′ ℎ′
+ = 0 ⇒ 𝑓ℎ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡
𝑓 ℎ (64)

Ipoteza 5 se traduce prin lim (ℎ, 𝑓) = (1, 𝑐). De aceea, (64) se poate scrie sub forma
𝑟→∞

𝑓ℎ = 𝑐 (65)

Eliminându-l pe h între (63).1 și (64) obținem o ecuație numai în f:


1
𝑓 ′′ 𝑓 ′2 𝑓′ 𝑑2 (2 𝑟𝑓 2 ) 𝑏 2𝑛
2 2 2
+ 2 +2 =0⇔ = 0 ⟺ 𝑓 = 𝑎 + ⇒ 𝑓 = 𝑐 (1 − )
𝑓 𝑓 𝑟𝑓 𝑑𝑟 2 𝑟 𝑟
Metrica lui Schwarzshild devine atunci:
𝑑𝑟 2 2𝑛
𝑑𝑠 2 = + 𝑟 2 𝑑𝜃 2 + 𝑟 2 sin2 𝜃𝑑𝜑 2 − 𝑐 2 (1 − ) 𝑑𝑡 2 (66)
2𝑛 𝑟
1− 𝑟
unde n este o constantă numită rază Schwarzshild. Pentru a studia traiectoriile
particulelor libere în câmpul de metrică Schwarzshild considerăm ecuațiile geodezicelor
corespunzătoare metricii (66). Avem:
2
𝑎 = 𝜃 ⟹ 𝜃̈ + 𝑟̇ 𝜃̇ − sin 𝜃 cos 𝜃 𝜑̇ 2 = 0 ⟹
𝑟
𝜋
𝜃= (67)
2

Cu alte cuvinte, traiectoria este plană. Regăsim aici Legea a II-a a lui Kepler și consecințele
conservării momentului cinetic în problema celor două corpuri.
2 cos 𝜃 2
𝑎 = 𝜑 ⇒ 𝜑̈ + 𝑟̇ 𝜑̇ + 2 𝜃̇𝜑̇ = 0 ⇒ 𝜑̈ + 𝑟̇ 𝜑̇ = 0 ⇒
𝑟 sin 𝜃 𝑟
𝑟 2 𝜑̇ = 𝑏 (68)

Utilizând timpul propriu în locul lungimii arcului de curbă această ecuație poate fi pusă
sub forma:

©Varujan Pambuccian 65
𝑑𝜑 𝑑𝜑
𝑟 2 𝜑̇ = 𝑏 ⇔ 𝑟 2 = 𝑏 ⇔ 𝑟2 = 𝑐𝑏
𝑑𝑠 𝑑𝜏
Regăsim aici conservarea momentului cinetic din problema celor două corpuri.
𝑓′
𝑎 = 𝑡 ⇒ 𝑡̈ + 2 𝑟̇ 𝑡̇ = 0 ⇒
𝑓
𝑑𝑡
𝑓2 =𝑎 (69)
𝑑𝑠

𝑓 ′ 2 𝑏 2 𝑓 2 𝑎2 𝑓 ′
𝑎 = 𝑟 ⇒ 𝑟̈ − 𝑟̇ − 2 3 + 2 = 0
𝑓 𝑐 𝑟 𝑐 𝑓
1 𝑑𝑟
Înmulțind această ecuație cu 2 𝑓2 𝑑𝑠 și observând că:

1 1 𝑓′ 3 1 𝑑 1 1 𝑑 𝑑 1 𝑑 1 2
2 2
𝑟̇ 𝑟̈ − 2 2
𝑟̇ = 2 𝑟̇ 2 − 2 3 𝑓̇ 𝑟̇ 2 = 2 𝑟̇ 2 + ( 2 ) 𝑟̇ 2 = ( 𝑟̇ )
𝑓 𝑓 𝑓 𝑓 𝑑𝑠 𝑓 𝑓 𝑑𝑠 𝑑𝑠 𝑓 𝑑𝑠 𝑓 2
1 𝑑𝑟 𝑏 2 𝑓 2 𝑏 2 𝑑 1
−2 = ( )
𝑓 2 𝑑𝑠 𝑐 2 𝑟 3 𝑐 2 𝑑𝑠 𝑟 2
1 𝑑𝑟 𝑎2 𝑓 ′ 𝑎2 𝑑 1
2 = − ( )
𝑓 2 𝑑𝑠 𝑐 2 𝑓 𝑐 2 𝑑𝑠 𝑓 2
ecuația devine:

𝑑 1 𝑑𝑟 2 𝑏2 𝑑 1 𝑎2 𝑑 1 𝑑𝑟 2 𝑏 2 𝑓 2 𝑎2
[ ( ) ] + 2 ( 2 ) − 2 ( 2 ) = 0 ⇔ ( ) + 2 2 − 2 = 𝑑𝑓 2
𝑑𝑠 𝑓 2 𝑑𝑠 𝑐 𝑑𝑠 𝑟 𝑐 𝑑𝑠 𝑓 𝑑𝑠 𝑐 𝑟 𝑐

Pentru a determina constanta d, considerăm linia de univers a unei particule de probă:

2
𝑐2 2 2 2 2 2
𝑑𝑟 2 𝑟 2 𝑓 2 𝑑𝜑 2 𝑓 4 𝑑𝑡 2 𝑓2
𝑑𝑠 = − 2 𝑑𝑟 − 𝑟 𝑑𝜑 + 𝑓 𝑑𝑡 ⇒ ( ) + 2 ( ) − 2 ( ) = − 2 ⇒
𝑓 𝑑𝑠 𝑐 𝑑𝑠 𝑐 𝑑𝑠 𝑐

𝑑𝑟 2 𝑏 2 𝑓 2 𝑎2 𝑓2 1
( ) + 2 2− 2 =− 2 ⇒ 𝑑=−
𝑑𝑠 𝑐 𝑟 𝑐 𝑐 𝑐2
ceea ce face ca ecuația pentru r să capete forma:

𝑑𝑟 2 𝑏 2 𝑓 2 𝑎2 𝑓 2 𝑑𝑟 2 𝑏2 𝑏2 1 𝑎2
( ) + 2 2 − 2 + 2 = 0 ⇔ ( ) − 2𝑛 3 + 2 − 2𝑛 + 1 − 2 = 0 ⇒
𝑑𝑠 𝑐 𝑟 𝑐 𝑐 𝑑𝑠 𝑟 𝑟 𝑟 𝑐

𝑑𝑢 2 3 2
𝑛 1 𝑎2
( ) − 2𝑛𝑢 − 𝑢 − 2 2 𝑢 + 2 (1 − 2 ) = 0
𝑑𝜑 𝑏 𝑏 𝑐
1 𝑛 1 1 𝑎2 1−𝑒 2
unde an notat cu 𝑢 ≔ 𝑟 . Notând cu 𝑏2 = 𝑝 ; 𝑏2
(1 − 𝑐 2 ) = 𝑝2
ecuația devine:

©Varujan Pambuccian 66
𝑑𝑢 2 3 2
2 1 − 𝑒2
( ) − 2𝑛𝑢 − 𝑢 − 𝑢 + =0
𝑑𝜑 𝑝 𝑝2 (70)

10.4. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI . AVANSUL PERIHELIULUI


Ecuația (70) diferă de ecuația de mișcare în problema celor două corpuri doar prin
termenul în 𝑢3 . În cazul ecuației din problema celor două corpuri soluția este:
1 + 𝑒𝑐𝑜𝑠(𝜑)
𝑢=
𝑝
𝑑𝑢 2
Căutăm să scriem (70) sub forma (𝑑𝜑) = 2𝑛(𝑢 − 𝑢1 )(𝑢 − 𝑢2 )(𝑢 − 𝑢3 ). Pentru aceasta să
2 1−𝑒 2 1±𝑒
observăm că −𝑢2 − 𝑝 𝑢 + = 0 are rădăcinile 𝑢1,2 = și că în cazul ecuației −2𝑛𝑢3 −
𝑝2 𝑝
2 1−𝑒 2 1 1 2
𝑢2 − 𝑝 𝑢 + = 0, 𝑢1 + 𝑢2 + 𝑢3 = 2𝑛. De aici avem că 𝑢3 = 2𝑛 − 𝑝. Atunci putem scrie
𝑝2
(70) ca:
𝑑𝑢
𝑑𝜑 = −
√2𝑛(𝑢 − 𝑢1 )(𝑢 − 𝑢2 )(𝑢 − 𝑢3 )

Restrângem analiza soluțiilor acestei ecuații la cazul în care în ecuația corespunzătoare


din problema celor două corpuri traiectoriile sunt elipse. Căutând soluția ecuației (70)
sub forma
1 + ecos 𝜓
𝑢=
𝑝
avem
𝑒
− 𝑝 sin 𝜓𝑑𝜓
𝑑𝜑 =
1 + ecos 𝜓 1 − 𝑒 1 + ecos 𝜓 1 + 𝑒 1 + cos 𝜓 1 2
√2𝑛 ( − 𝑝 )( − 𝑝 )( − 2𝑛 − 𝑝)
𝑝 𝑝 𝑝
𝑒
− 𝑝 sin 𝜓𝑑𝜓 𝑑𝜓
= = −
1 − cos 𝜓
𝑒2 cos 𝜓 − 1 1 √1 + 2𝑛
√−2𝑛 2 (1 − cos2 𝜓) ( − ) 𝑝
𝑝 𝑝 2𝑛

Putem dezvolta numitorul în serie Taylor


1 𝑛 𝑒𝑛
≈ 1 + 3 + 𝑐𝑜𝑠 (𝜓)
√2𝑛(𝑢3 − 𝑢) 𝑝 𝑝

©Varujan Pambuccian 67
Dacă ecuația (70) ar admite soluții identice cu cele din problema celor corpuri ar trebui ca la
o parcurgere completă a elipsei, adică pentru 𝜓 =
0,2𝜋 să avem o variație de 2𝜋 a lui 𝜑. Avem atunci
2𝜋
𝑛 𝑒𝑛 𝑛𝜋
𝜑=∫ (1 + 3 + 𝑐𝑜𝑠 (𝜓)) 𝑑𝜓 = 2𝜋 + 6
0 𝑝 𝑝 𝑝
𝑛𝜋
Obținem astfel o variație Δ𝜑 = 6 care se
𝑝
Figura 48 - Avansul periheliului
concretizează într-un avans al periheliului Π al
corpului din Sistemul Solar care se mișcă newtonian pe o orbită închisă (𝑒 ≤ 0). Acest
𝑛 𝐶2
avans depinde de raportul 𝑝. Știm din problema clasică a celor două corpuri că 𝑝 = =
𝜇
𝑎(1 − 𝑒 2 ). Pentru calculul razei Schwarzshild să ne amintim că aveam din ecuațiile de
mișcare că 𝑟 2 𝜑̇ = 𝑏 și raportându-ne la rezultatul newtonian adică plasându-ne în reperul
𝑑𝜑 𝐶 𝑛 1
propriu al astrului, 𝑟 2 𝑑𝜏 = 𝑏𝑐 = 𝐶. Așadar 𝑏 = 𝑐 . Cum am notat 𝑏2 = 𝑝 avem că

𝐶2
2
𝑏 2 𝜇 𝑓𝑀
𝑛= = 𝑐2 = 2 = 2
𝑝 𝐶 𝑐 𝑐
𝜇
unde f este constanta universală a gravitației iar M este masa sursei de câmp gravitațional.
În cazul Soarelui raza Schwarzshild este 𝑛 = 1475 𝐾𝑚
Avem atunci pentru avansul periheliului:
𝑓𝑀
Δ𝜑 = 6𝜋
𝑐 2 𝑎(1− 𝑒 2)
Acest fenomen a fost pentru prima dată observat în secolul al XIX-lea în cazul planetei
Mercur. Observațional s-a pus în evidență un avans de 574”/secol din care 532”/secol au
putut fi explicate în cadru newtonian. Efectul relativist suplimentar de 43”/secol care
aduce calculul teoretic foarte aproape de datele observaționale este una dintre
confirmările validității teoriei generale a relativității.

10.5. ABATEREA RAZEI LUMINOASE ÎN APROPIEREA UNEI SURSE PUNCTUALE


Un alt test fundamental pentru relativitatea generală îl constituie abaterea razei
luminoase în proximitatea unei surse punctuale de câmp gravitațional. Acest fenomen a
fost pentru prima dată observat de către Henry Cavendish în anul 1784, dar explicarea lui
îi aparține lui Albert Einstein în anul 1915 iar verificarea sa experimentală a fost făcută în
timpul eclipsei din anul 1919 de
către Eddington. Experimentul a
constat în fotografierea regiunii din
proximitatea Soarelui în timpul
unei eclipse totale și a aceleași
regiuni în timpul nopții. Măsurând
pe placa fotografică distanțele
dintre stelele vizibile în timpul
Figura 49 - Abaterea razei luminoase în apropierea unei surse de câmp

©Varujan Pambuccian 68
eclipsei și comparându-le cu cele din timpul nopții s-a constatat o deformare a
configurației stelare respective, deformare care corespunde calculelor făcute în modelul
teoretic.
Pentru că vorbim despre o sursă de câmp gravitațional punctuală vom utiliza metrica
Schwarzshild (62) în planul dat de integrala primă (67). De asemenea, referindu-ne la o
traiectorie luminoasă, adică traiectoria unui semnal de sincronizare 𝑑𝑠 = 0. Avem atunci
că:
𝑑𝑠 2 = ℎ2 𝑑𝑟 2 + 𝑟 2 𝑑𝜑 2 − 𝑓 2 𝑑𝑡 2 = 0 ⇒

2
𝑑𝑟 2 2 2
𝑑𝑡 2 2 2
𝑑𝑟 2 2 2 4
𝑑𝑡 2
ℎ ( ) +𝑟 −𝑓 ( ) = 0⇔𝑓 ℎ ( ) +𝑓 𝑟 −𝑓 ( ) =0
𝑑𝜑 𝑑𝜑 𝑑𝜑 𝑑𝜑
Putem scrie integrala primă (69) ca
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝜑 𝑑𝑡 𝑎
𝑓2 = 𝑎 ⇔ 𝑓2 = 𝑎 ⇔ 𝑓2 = 𝑟2
𝑑𝑠 𝑑𝜑 𝑑𝑠 𝑑𝜑 𝑏
Putem scrie

𝑑𝑟 2 𝑎2
𝑐 ( ) + 𝑓 2𝑟 2 − 2 𝑟 4 = 0
2
𝑑𝜑 𝑏
1 1 𝑎2
Notând cu 𝑢 ≔ 𝑟 și 𝑅2 = 𝑏2𝑐 2 avem:

𝑑𝑢 2 1
( ) − 2𝑛𝑢3 + 𝑢2 − 2 = 0 (71)
𝑑𝜑 𝐷

La mari distanțe de sursă, (71) devine

𝑑𝑢 2 1
( ) + 𝑢2 − 2 = 0
𝑑𝜑 𝑅
1
care admite soluția 𝑢 = 𝐷 cos 𝜑. Dar aceasta înseamnă că 𝑟 cos 𝜑 = 𝑅 adică traiectoria este
o dreaptă care trece la distanța R de S. Aceasta corespunde faptului că în spațiul
Minkowski traiectoriile semnalelor luminoase sunt drepte.
În proximitatea sursei de câmp termenul 2𝑛𝑢 nu mai poate fi neglijat și, de aceea, ecuația
care trebuie rezolvată este (71). Pentru această ecuație căutăm soluția sub forma
1 𝑛
𝑢= 𝑐𝑜𝑠(𝜑) + 2 𝑈(𝜑)
𝑅 𝑅
Înlocuind în (71) avem:

©Varujan Pambuccian 69
𝑛 𝑑𝑈 2 2𝑛 𝑑𝑈 1 2𝑛 6𝑛2 6𝑛2
( ) − 3 sin 𝜑 + 𝑠𝑖𝑛 𝜑 − 3 𝑐𝑜𝑠 𝜑 − 4 𝑐𝑜𝑠 𝜑 𝑈 − 5 cos 𝜑𝑈 23
2 3 2
𝑅 4 𝑑𝜑 𝑅 𝑑𝜑 𝑅 2 𝑅 𝑅 𝑅
2
1 2𝑛 𝑛 1
+ 2 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑 + 3 cos 𝜑 𝑈 + 4 𝑈(𝜑) − 2 = 0
𝑅 𝑅 𝑅 𝑅
1
Pentru corpurile din Sistemul Solar, 𝑅 ≪ 1 . Neglijând termenii mai mari ca 𝐷3 avem atunci

𝑑𝑈
𝑠𝑖𝑛 𝜑 − 𝑈𝑐𝑜𝑠𝜑 + 𝑐𝑜𝑠 3 𝜑 = 0
𝑑𝜑
care admite soluția:
𝑈 = 1 + 𝑠𝑖𝑛2 𝜑
Soluția ecuației (71) poate fi atunci aproximată prin
1 𝑛
𝑢= 𝑐𝑜𝑠 𝜑 + 2 (1 + 𝑠𝑖𝑛 2 𝜑)
𝑅 𝑅
La mari distanțe 𝑢 = 0, adică la mari distanțe
1 𝑛 𝑛 2𝑛
𝑐𝑜𝑠 𝜑 + 2 (1 + 𝑠𝑖𝑛 2 𝜑) ⇔ 𝑐𝑜𝑠 2 𝜑 − 𝑐𝑜𝑠 𝜑 − =0
𝑅 𝑅 𝑅 𝑅
𝑛2 2
1 ± √1 + 8 2 1 ± 1 ∓ 4 𝑛 2
𝑅 𝑅
𝑐𝑜𝑠 𝜑 = 𝑛 ≈ 𝑛
2 2
𝑅 𝑅
dar |𝑐𝑜𝑠𝜑| ≤ 1 ceea ce face ca singura soluție admisibilă să fie
𝑛
𝑐𝑜𝑠 𝜑 = −2
𝑅
de unde
𝑛 𝜋 𝑛
𝜑1 = arccos (−2 ) = + 2
𝑅 2 𝑅
𝑛 𝜋 𝑛
𝜑2 = arccos (−2 ) = − 2
𝑅 2 𝑅
Ceea ce ne conduce la un unghi de abatere (Figura 49)
𝑛
Δ𝜑 = 4
𝑅
Cunoscând distanța D până la sursa de lumină se poate determina abaterea pe placa
fotografică.
În ultimii ani acest fenomen a fost constatat și la scară foarte mare, observându-se
configurații de surse de câmp gravitațional care modifică traiectoria luminii așa cum o
face o lentilă. Denumite lentile gravitaționale ele distorsonează imaginea Universului
observat dar ne permit și observarea cu o acuratețe mai mare a obiectelor foarte
îndepărtate.

©Varujan Pambuccian 70
10.6. GĂURI NEGRE SCHWARZSHILD
Putem deduce metrica Schwarzshild și în alt mod păstrând, evident, ipotezele de mai sus.
Pentru acesta, notăm 𝑑Ω2 ≔ 𝑑𝜃 2 + sin2 𝜃𝑑𝜑 2 și scriem metrica sub forma:

𝑑𝑠 2 = 𝑒 2𝛼 𝑑𝑟 2 + 𝑟 2 𝑑Ω2 − 𝑒 2𝛽 𝑑𝑡 2 (72)

unde 𝛼 = 𝛼(𝑟, 𝑡) și 𝛽 = 𝛽(𝑟, 𝑡) sunt funcții apriori necunoscute și ele exprimă o formă
particulară pentru f și h din (62). În această secțiune am notat cu 𝑡 timpul lumină 𝑐𝑡.
Evident, la mari distanțe, această metrică se reduce la metrica Minkowski.
Avem pentru coeficienții de conexiune nenuli:

𝑟
𝜕𝛼 𝑟 𝜕𝛽 𝜕𝛼
Γ𝑟𝑟 = Γ𝜃𝜃 = −𝑟𝑒 −2𝛼 𝑟
Γ𝜑𝜑 = −𝑟𝑒 −2𝛼 Γ𝑡𝑡𝑟 = 𝑒 −2(𝛼−𝛽) 𝑟
Γ𝑟𝑡 =
𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑡
𝜃 1 𝜃
Γ𝑟𝜃 = Γ𝜑𝜑 = − sin 𝜃 cos 𝜃
𝑟
𝜑 1 𝜑 cos 𝜃
Γ𝑟𝜑 = Γ𝜃𝜑 =
𝑟 sin 𝜃
𝑡
𝜕𝛼 𝜕𝛽 𝜕𝛽
Γ𝑟𝑟 = 𝑒 −2(𝛼−𝛽) Γ𝑡𝑡𝑡 = 𝑡
Γ𝑟𝑡 =
𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑟
Iar componentele nenule ale tensorului lui Ricci sunt:

𝜕 2𝛽 𝜕𝛽 2 𝜕𝛼 𝜕𝛽 2 𝜕𝛽 𝜕 2𝛼 𝜕𝛼 2 𝜕𝛼 𝜕𝛽 2(𝛼−𝛽)
𝑅𝑟𝑟 = −( 2 + ( ) − − )+( 2 +( ) − )𝑒
𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑡
𝜕𝛼 𝜕𝛽
𝑅𝜃𝜃 = (𝑟 ( − ) − 1) 𝑒 −2𝛼 + 1
𝜕𝑟 𝜕𝑟
𝑅𝜑𝜑 = 𝑅𝜃𝜃 𝑠𝑖𝑛2 𝜃
𝜕 2𝛼 𝜕𝛼 2 𝜕𝛼 𝜕𝛽 𝜕 2𝛽 𝜕𝛽 2 𝜕𝛼 𝜕𝛽 2 𝜕𝛽 −2(𝛼−𝛽)
𝑅𝑡𝑡 = − ( 2 + ( ) − )+( 2 +( ) − + )𝑒
𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑡 𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝑟 𝜕𝑟
2 𝜕𝛼
𝑅𝑟𝑡 =
𝑟 𝜕𝑡

Cum tensorul energie-impuls este nul, ecuațiile lui Einstein se reduc la 𝑅𝑎𝑏 = 0. Cum
𝑅𝑟𝑡 = 0 ⇒ 𝛼 = 𝛼(𝑟)
De asemenea, să observăm că:
𝜕𝑅𝜃𝜃 𝜕 2𝛽
0= ⇒ =0
𝜕𝑡 𝜕𝑟𝜕𝑡
În aceste condiții putem căuta pe 𝛽 sub forma:
𝛽 = 𝑓(𝑟) + 𝑔(𝑡)

©Varujan Pambuccian 71
În felul acesta termenul 𝑔𝑡𝑡 al metricii capătă forma 𝑔𝑡𝑡 = −𝑒 2𝑓(𝑟) 𝑒 2𝑔(𝑡) . Cu o transformare
potrivită însă putem include termenul 𝑒 2𝑔(𝑡) 𝑑𝑡 în d𝑡 redefinind scara timpului. În aceste
condiții, metrica (72) devine:

𝑑𝑠 2 = 𝑒 2𝛼(𝑟) 𝑑𝑟 2 + 𝑟 2 𝑑Ω2 − 𝑒 2𝛽(𝑟) 𝑑𝑡 2 (73)

Din 𝑅𝑟𝑟 = 𝑅𝑡𝑡 = 0 rezultă că


2 𝜕
0 = 𝑅𝑟𝑟 + 𝑅𝑡𝑡 𝑒 2(𝛼−𝛽) = (𝛼 + 𝛽) ⇒ 𝛼 = −𝛽 + 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡
𝑟 𝜕𝑟
și mai scalând o dată 𝛼 = −𝛽 și cum
𝜕𝛽 𝜕 𝜒
𝑅𝜃𝜃 = 0 ⇒ (2𝑟 + 1) 𝑒 2𝛽 = 1 ⇒ (𝑟𝑒 2𝛽 ) = 1 ⇒ 𝑒 2𝛽 = 1 +
𝜕𝑟 𝜕𝑟 𝑟
și ținând cont de condiția ca la mari distanțe această metrică să se reducă la metrica
Minkowski, 𝜒 = −2𝑓𝑀 ≔ −2𝑛 obținem metrica Schwarzshild (66) dar punând în
evidență o serie de scalări ale componentei radiale și temporale.
Metrica Schwarzshild degenerează pentru 𝑟 = 2𝑛. Acest lucru înseamnă că pentru orice
corp material există o sferă de rază Schwarzshild care separă două regiuni ale spațiului,
în fiecare dintre acestea signatura metricii fiind diferită. Astfel, în afara sferei signatura
este similară cu cea a metricii Minkowski (+++-) dar în interior signatura este (-+++).
Mai mult, pe suprafața sferei metrica este singulară ceea ce indică faptul că nu putem
sesiza geodezice care să traverseze această suprafață. În cazul Soarelui, raza Schwarzshild
este foarte mică în comparație cu raza Soarelui, dar în timpul evoluției lor unele stele
având masă foarte mare pot să ajungă în totalitate în interiorul sferei Schwarzshild atunci
când presiunea de radiație dictată de procesele de fuziune din stea este mai mică decât
greutatea straturilor stelei. Steaua colapsează până la echilibrarea greutății straturilor de
mecanisme de tip radiativ și alte mecanisme care țin de stările degenerate ale stelelor iar
odată ce trece în totalitate în interiorul razei Schwarzshild lumina emisă de stea nu poate
trece de sfera de singularități pentru că nu există geodezice în lungul cărora să se poată
propaga. Steaua are un câmp gravitațional puternic dar nu luminează în exteriorul sferei
Schwarzshild. Spunem că o asemenea stea este o gaură neagră.
Să căutăm o reprezentare care să ne permită o mai facilă înțelegere a ce se petrece în
proximitatea unei găuri negre. Pentru aceasta considerăm un semnal luminos care se
propagă radial. Pentru un asemenea semnal 𝑑𝑠 2 = 0 pentru că este semnal luminos iar
𝜃 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡; 𝜑 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ⇒ 𝑑Ω2 = 0 pentru că se propagă radial. Din (66) avem atunci:
𝑑𝑟 2 2𝑛
− (1 − ) 𝑑𝑡 2 = 0
2𝑛 𝑟
1− 𝑟

Avem atunci că:


𝑑𝑡 1
=± (74)
𝑑𝑟 2𝑛
1− 𝑟

©Varujan Pambuccian 72
𝑑𝑡
Pentru 𝑟 → ∞, adică la mari distanțe de sursa de câmp 𝑑𝑟 = ±1 în timp ce pentru 𝑟 → 2𝑛
𝑑𝑡
→ ±∞. Pentru un observator situat la o oarece distanță de raza Schwarzshild raza
𝑑𝑟
luminoasă ar apărea ca tinzând asimptotic la sfera Schwarzshild dar fiind incapabilă să
treacă dincolo de ea. Ceea ce se întâmplă în realitate la nivelul observatorului este o
dilatare a timpului care face imposibilă sesizarea traversării acesteia de către raza
luminoasă. Dacă, de exemplu, am arunca un ceasornic care emite un semnal luminos la
fiecare secundă într-o gaură neagră, cu cât acesta s-ar apropia mai mult de sfera
Schwarzshild cu atât ar crește intervalul de timp dintre semnalele recepționate de noi. În
felul acesta, nu vom putea sesiza niciodată faptul că ceasornicul a intrat în interiorul sferei
Schwarzshild. Pentru un observator situat într-un reper în raport cu care ceasornicul este
în repaus acesta ar emite semnalul luminos la fiecare secundă în timp ce pentru noi
intervalele dintre semnale ar crește până la infinit.
Ecuația (74) admite soluția:
𝑟
𝑡 − 𝑡0 = ± (𝑟 + 2𝑛 ln ( − 1)) ≔ ±𝑟 ∗
2𝑛
𝑑𝑟 ∗ 1
cu = 2𝑛
𝑑𝑟 1−
𝑟

Utilizând coordonatele (𝑟 ∗ , 𝜃, 𝜑, 𝑡), metrica Schwarzshild devine


2𝑛
𝑑𝑠 2 = (1 − ) (𝑑𝑟 ∗ 2 − 𝑑𝑡 2 ) + 𝑟 2 𝑑Ω2 (75)
𝑟

reprezentare care a eliminat singularitățile cu prețul transferării sferei Schwarzshild la


infinit. Pentru a descrie mai simplu geodezicele luminoase să considerăm următoarea
schimbare de coordonate în (75):
𝑢 = 𝑡 + 𝑟∗
𝑣 = 𝑡 − 𝑟∗
Cu ajutorul lor traiectoriile luminoase incidente pe sursa punctuală sunt caracterizate de
𝑢 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 iar cele emergente 𝑣 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. Cu ajutorul lor metrica (75) devine:
2𝑛
𝑑𝑠 2 = − (1 − ) 𝑑𝑢𝑑𝑣 + 𝑑Ω2 (76)
𝑟

Să considerăm cazul traiectoriilor luminoase incidente. Pentru a studia acest caz sistemul
de coordonate cel mai potrivit este (𝑟, 𝜃, 𝜑, 𝑢) în care metrica Schwarzshild (66) se scrie
ca:
2𝑛
𝑑𝑠 2 = − (1 − ) 𝑑𝑢2 + 2𝑑𝑟𝑑𝑢 + 𝑟 2 𝑑Ω2
𝑟

©Varujan Pambuccian 73
În aceste variabile metrica nu are singularități iar traiectoriile luminoase incidente sunt
caracterizate prin 𝑢 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. Să observăm că
pentru metrica Schwarzshild în aceste
coordonate tensorul metric nu este degenerat în
r=2n. Într-adevăr,
0 0 0 1
2
0 𝑟 0 0
𝑔 = det(𝑔𝑎𝑏 ) = ||0 0 𝑟 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 0 ||.
2 În
2𝑛
1 0 0 − (1 − )
𝑟
r=2n,

Figura 50 - Conul luminos pentru traiectoriile


0 0 0 1
2
luminoase incidente 0 4𝑛 0 0 | = −16𝑛4 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 ≠ 0
𝑔 = |0
0 4𝑛2 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 0
1 0 0 0
Să observăm că pentru traiectoriile luminoase avem:
𝑑𝑢
=0
2
2𝑛 2𝑛 𝑑𝑢 𝑑𝑢 𝑑𝑟
− (1 − ) 𝑑𝑢2 + 2𝑑𝑟𝑑𝑢 = 0 − (1 − ) ( ) + 2 = 0 ⇒ 𝑑𝑢 2
𝑟 𝑟 𝑑𝑟 𝑑𝑟 =
𝑑𝑟 1 − 2𝑛
{ 𝑟
Lucrul acesta înseamnă că generatoarele conului luminos sunt:
𝑢 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡
{𝑢 = 2(2𝑛 ln|𝑟 − 2𝑛| + 𝑟)

Acesta înseamnă că una dintre dreptele care definesc conul luminos se găsește pe direcția
razei luminoase incidente iar cealaltă dreaptă tinde la dreapta r=2n în vecinătatea razei
Schwarzshild. De aceea, dreapta r=2n împarte semiplanul r>0 în trei regiuni:
a. r>2n, regiune în care liniile de univers sunt de tipul celor descrise de ecuația (70)
b. r=2n, dreaptă luminoasă
c. 0<r<2n, regiune în care metrica are signatura inversată între u și r
În regiunea c., parte superioară a conului luminos (adică viitorul) se găsește în totalitate
cuprinsă în interiorul regiunii (Figura 50). Lucrul acesta face ca liniile de univers să nu
poată părăsi regiunea respectivă niciodată. Cu alte cuvinte, odată intrată în interiorul
sferei Schwarzshild o particulă nu o mai poare părăsi, devenind astfel nedetectabilă
pentru un observator situat în regiunea a. Este ca și cum am încerca să vedem un astru
care a coborât sub linia orizontului. Această analogie a sugerat și numele sferei
Schwarzshild de orizont al evenimentelor.
Pentru a vedea ce se întâmplă cu razele luminoase emergente din sursa de câmp r=0, să
observăm că în coordonatele (𝑟, 𝜃, 𝜑, 𝑣) metrica Schwarzshild se scrie ca
2𝑛
𝑑𝑠 2 = − (1 − ) 𝑑𝑣 2 − 2𝑑𝑟𝑑𝑣 + 𝑟 2 𝑑Ω2
𝑟

©Varujan Pambuccian 74
Făcând considerații similare cu cele din cazul
razei incidente, avem diagrama din Figura 51.
Cum regiunea corespunzătoare viitorului a
conului luminos este în totalitate în regiunea
0<r<2n, liniile de univers nu pot traversa
suprafața sferei Schwarzshild rămânând în
continuu în regiunea c. Acesta este motivul
pentru care o stea conținută în totalitate în
interiorul sferei sale Schwarzshild nu poate fi
detectată optic de un observator aflat în
Figura 51- Conul luminos pentru traiectoriile
luminoase incidente exteriorul ei, fenomen care și dă numele de găuri
negre acestor obiecte.
În cele două situații studiate mai sus am constatat că dacă menținem u sau v constante și
tindem cu r la 2n, timpul tinde la infinit. Lucrul acesta indică un comportament asimptotic
în vecinătatea sferei Schwarzshild.
Pentru a studia liniile de univers ale unei particule oarecare, considerăm mișcarea în
coordonatele (𝑢, 𝑣, 𝜃, 𝜑), sau, pentru a obține o imagine nedeformată în coordonatele lui
Kruskal (𝑢, 𝑣, 𝜃, 𝜑) unde
𝑢
𝑢 = 𝑒 4𝑛
𝑣
𝑣 = 𝑒 −4𝑛
Pentru simplitate vom renunța la a bara variabilele u și v în cele ce urmează, utilizarea lor
astfel fiind neambiguă. Metrica Schwarzshild (76) se scrie

2
32𝑛3 − 𝑟
𝑑𝑠 = 𝑒 2𝑛 (𝑑𝑢2 − 𝑑𝑣 2 ) + 𝑟 2 𝑑Ω2
𝑟
𝑟
2𝑛
unde r se exprimă prin u și v din 𝑢2 − 𝑣 2 = − (1 − 𝑟
) 𝑒 2𝑛 .

În această metrică liniile de univers nule sunt date de


𝑣 = ±𝑢 + 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡
Orizontul evenimentelor (corespunzător sferei 𝑟 = 2𝑛) se exprimă în acest sistem de
coordonate prin 𝑣 = ±𝑢, iar suprafețele 𝑟 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 sunt reprezentate prin 𝑢2 − 𝑣 2 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡,
adică vor fi reprezentate prin hiperbole având
ca asimptote dreptele 𝑣 = ±𝑢. Suprafețele 𝑡 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 sunt reprezentate în planul Kruskal prin
𝑣 𝑡
dreptele 𝑢 = tg 4𝑛 care atunci când 𝑡 → ±∞ tind
la orizontul evenimentelor 𝑣 = ±𝑢.
Regiunea A2 corespunde găurii negre.
Observatorul care se găsește permanent în
regiunea B2 poate lansa obiecte care urmează
Figura 52 - Planul Kruskal traiectorii nule în regiunea A2. Odată ajunse aici

©Varujan Pambuccian 75
ele nu se mai pot întoarce în regiunea B2 deoarece toate liniile temporale de univers
conduc spre singularitatea 𝑟 = 0. În momentul în care trec de orizontul evenimentelor
informațiile legate de existența obiectului respectiv nu mai pot ajunge la observatorul din
B2. Regiunea A1 poate fi privită ca o sursă din trecut a evenimentelor din regiunea B2.
Singularitatea din 𝑟 = 0 generează evenimente care se propagă în afara regiunii odată ce
trec de orizontul evenimentelor acesteia. Un asemenea obiect poartă numele de gaură
albă. Practic Regiunile A sunt reversul celeilalte din punctul de vedere al modului în care
evoluează evenimentele în lungul liniilor de univers. Regiunile B sunt echivalente din
toate punctele de vedere, numai că sunt inaccesibile una pentru cealaltă, nici o traiectorie
temporală nepermițând legarea evenimentelor dintr-una cu evenimente din cealaltă
regiune.
Metrica Schwarzshild, chiar dacă este cea mai simplă soluție exactă a ecuațiilor de câmp,
a pus în evidență un număr mare de fenomene la scară mare care fie nu erau cunoscute
fie nu erau explicate. Ecuațiile de câmp au mai multe soluții exacte cunoscute, cum ar fi
soluția lui Kerr care modelează o sursă punctuală de câmp gravitațional în rotație.

©Varujan Pambuccian 76