Revoluția Franceză

Totul și sinteza
Interpretarea Marxistă
A fost enunțată cu aprox. 70 de ani în urmă de istoricul francez Georges Lefebvre. Georges Lefebvre
considera revoluția franceza o revoluție burgheză.

● Burghezia comercială și cea industrială își sporiseră importanta în secolul al XVIII-lea și deveniseră
economic mai puternice decât nobilimea.

S-a dezvoltat astfel o luptă de clasă între burghezia în ascensiune și aristocrația în declin; aristocrația
cramponându-se disperat de privilegiile acesteia cu multă tenacitate. Cărțile erau în favoarea burgheziei deoarece
monarhia era în faliment după finanțarea Războiului de Independență.

De fapt, prima revoltă este cauzată de boierime și cler pentru a-i împiedica pe miniștrii regelui să facă vreo
reformă care să le diminueze privilegiile. Această revoluție asigura Franței o monarhie limitată, în care puterea
regală să fie deținută de nobilime. La început ea a avut sprijinul burgheziei, până când cea de a 3-a stare a
explodat într-o insurgență împotriva nobilimii (mai greu e de oprit un potop de prostime, decât un grup restrâns
de nobili). Convocarea din septembrie 1788 a avut ca rezultat câștigarea prin vot a burgheziei și ulterior o
insurecție în Paris care a dus la Căderea Bastiliei în 1789 iulie (fortăreață a Parisului).

A mai avut loc și a 4-a revoluție, cea a țăranilor din cauza recoltei slabe din 1788 și a dus la pierderea
puterii monarhice asupra zonelor rurale.

Aceste revoluții au fost urmate de reforme (1788-1791) când instituțiile Vechiului Regim au fost abolite și
înlocuite cu o structura administrativă, parțial prezentă și în zilele noastre.

Un punct de răscruce este acela când este declarat război Austriei, în 1792. Regina si Regele (Ludovic al XVI-
lea si Maria Antoaneta) au fost considerați aliați ai inamicului, ceea ce a condus la execuția acestora.

Războiul a condus la o triplă criză, o criză economică (rezultată din ineficiența economiei noi și a tipăririi unui
număr prea mare de bancnote de hârtie) care a dus la inflație și nemulțumire populară. A fost necesară recrutarea
obligatorie, căci era nevoie de soldați pentru a opri revoluția: recrutarea forțată a produs un război civil în
Vandeea. Cea de a 3-a criză a fost mai ales cauzată de invazia trupelor străine și Teroarea a fost răspunsul la
aceste crize (a implicat executarea dușmanilor de război).

Sprijinul sans-culottes (muncitori parizieni) era necesar pentru câștigarea războiului. Speranța sanculoților la
libertate s-a încheiat odată cu reformele lui Maximilian Robespierre împotriva acestora. Odată executat
Robespierre, s-a renunțat complet la controlul prețurilor de către burghezie, ceea ce a provocat o mare inflație,
sanculoții revoltându-se împotriva burgheziei. Aceasta revolta se încheie prin suprimarea sanculoților ca putere
politică în Revoluție.

După toate acestea se întemeiază noul Guvern al Directoratului, amenințat de monarhiști. Ulterior, cu ajutorul
armatei, monarhiștii (în urma câștigării electorale) vor epura cele doua consilii alese.

Revoluția se termina cu lovitură de stat (1799) prin care Napoleon pune capăt Revoluției .

 In 1924, Lefebvre a fost primul care a demonstrat că țăranii nu erau un bloc monolitic, și că și ei sufereau
lipsa de unire și racordare. Alături de Lefebvre, Soboul, G. Rude, Richard Cobb analizează clasa socială a
sanculoților, considerate doar o gloata, si importanta lor în instaurarea terorii.

Concluzie: a fost o revoluție a puterii, nu a progresului.

Vechiul Regim
1. Regimul Monarhic

Monarhia franceză era o monarhie absolută – puterea regilor nu era limitată de vreun organism reprezentativ,
cum ar fi parlamentul. Regele era puterea legislativă, care se consulta cu anumiți consilierii; precum biserica
(deci nu era o conducere total despotică). Existau și câțiva miniștrii (cel mai important: controlorul general sau
ministrul de finanțe) care îl ajutau pe rege să conducă statul.

În provincii puterea era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și finanțe care aveau putere asupra celor 34
de generalites (divizii administrative sau circumscripții administrative), în care era împărțită Franța
(circumscripție = subdiviziune a unei unități administrativ-teritoriale). Ei supravegheau perceperea impozitelor și
practicarea cultului personalității. De asemenea, ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice,
comunicații, comerț și industrie.

Principalul impozit direct era la taille (impozit de pământ plătit de cei care nu erau nobili si a cărui povară cădea
adesea asupra țăranilor datorita scutirilor acordate orașelor și nobililor). De asemenea , la capitation (capitația,
impozit pe cap de locuitor) și la vingtieme (5% din toate veniturile se duceau la stat). Impozitele indirecte,
aplicate mai curând bunurilor oamenilor care cumpărau decât veniturilor lor, implica taxe de cumpărare (la
gabelle taxa pentru sare, les aides pentru băutură, l’octrois pe bunurile care intrau în orașe) care producea
principala sursă de venit. Asupra acestor bieții țărani (deoarece boierimea, aristocrația, burghezia și clerul erau
scutiți de impozite) se adăugau uneori și poveri mai grele, deoarece pentru finanțarea războaielor trebuiau bani. Plata
dobânzilor la datorii erau necesare pentru a acoperi împrumuturile din timpul războaielor.

Metoda haotică de colectare a impozitelor făcea ca administrația să nu primească suma totală. Fermierii generali
ridicau impozitele indirecte, plăteau o suma globală în avans guvernului si păstrau pentru ei tot ce puteau aduna
peste aceasta suma. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, care foloseau adesea banii în scopuri
personale. În schimb lipsa unei visterii centrale, către care să fie plătite toate veniturile statului, făcea ca
niciodată controlorul general să nu știe cați bani are de cheltuit în anul respectiv.

Câteva piedici în calea puterilor regale erau privilegiile unor corpuri constituite: stările provinciale (funcționau
în zonele periferice Franței, pays d’etats) si parlamentele. Un exemplu de stare provinciala era Bretania, care își
menținea vechile drepturi privind justiția si finanțele (aceste generalites erau scutite de impozit). Parlamentele
erau alte organisme privilegiate care limitau puterea regelui. Ele erau tribunale (curți de apel, instanțe
ultime în zonele respective). Erau în număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris era cel mai important
deoarece controla o treime din teritoriul Franței (2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau așa numita noblesse
robe, deoarece funcția lor conferea titlu nobil, majoritatea miniștrilor, intendenților si consilierilor de stat ai
regelui proveneau din aceste parlamente).

 Nobilimea robă avea rol politic, nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate
parlamentele. Putea fi adresate proteste trimise regelui, de care putea sau nu să se țină cont. Aceste
parlamente s-au opus edictelor regale și își apărau propriile privilegii prin creșterea impozitelor.

În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze (unitate religioasă condusă de clerul catolic), 38 regiuni
militare, 34 generalites (diviziuni administrative care prefigurau prefecturile contemporane) si 13 parlamente.
Nici una din aceste zone nu coincidea una cu cealaltă, toate se întretăiau, funcționau sub sisteme juridice diferite,
se plătea taxa de vamală.

Ludovic al XVII-lea conducea aceste regim cu ajutorul unui vârstnic, acest aspect sublinia lipsa de pregătire
pentru a conduce o țară. Se spune ca opoziția parlamentelor ar fi fost principalul motiv pentru care nu era o
reforma fiscală, dar după cum am văzut anterior, coroana nu era restrânsa de parlament.

Cât despre șotia sa Maria Antoaneta (fiica împărătesei de Habsburg , Maria Thereza, cu care s-a aliat
Ludovic în Războiul de 7 ani, alianța care duse la pierderea războiului) era considerată de toata societatea
franceză o vicioasă și depravată.
2. Iluminismul
Reformele au fost împiedicate mai degrabă de pasivitatea regelui decât de forța opoziției. Totuși, a existat la
sfârșitul sec al XVII-lea o mișcare ce a făcut ca reformele să pară nu numai dezirabile, ci și necesare. Scriitori și
filozofi ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele la ordinea zilei și prejudecățile și
superstițiile pe care le observau în jurul lor. Mulți dintre ei au contribuit la cea mai importanta opera a
Iluminismului: „Enciclopedia” (prim volum in 1752, ultim volum 1780). Țelul era
aplicarea rațiunii în toate domeniile. Ei pledau pentru libertate (a presei,a cuvântului,a comerțului etc.) decât
pentru egalitate, deși dorea egalitate în fața legii. Nu acceptau interpretarea liberală a Bibliei și respingeau tot ce
nu putea fi rațional. Este de la sine înțeles că aceasta ideologie a avut impact asupra bisericii catolice.

Atacul asupra despotismului a fost declanșat în principal de Montesquieu. Cartea sa , ”Spiritul Legilor”, a apărut
în 1748 („Monarhia înseamnă guvernare de către un singur om conform legii, despotism înseamnă guvernare de
către un singur om care este arbitrar, lipsit de îngrădirea unei legi”). Cu toate acestea „cei trei” făceau parte din
înalta societate și nu se opuneau regimului.

Așadar, conform istoricilor, iluminismul reprezenta ostilitate față de Vechiul Regim și era dornic să creeze
un stat liberal (istoricul – Chaussinand Nogaret). Cu toate acestea G.V. Taylor spune ca iluminismul a produs
o ideologie revoluționara după începerea revoluției („Singura concluzie este ca programul revoluționar și
ideologia sa au fost concepute și definitivate după ce reprezentanții s-au întrunit în primăvara lui 1789 și că
majoritatea lor nu prevăzuseră ceea ce avea să se întâmple”).

3. Societatea Franceza
Era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a 3-a
cuprindea restul populației formată din burghezie, țărani și muncitori urbani (sanculoții).

a) Prima stare
Existau circa 130.00 de clerici, dintre care 60.000 erau membri ordinelor monahale (călugări și călugărițe,
organizație religioasa alcătuita din clerici în scopul intensificării propagandei religioase), iar cei 70.000 de
clerici lucrau in parohii.

Insurecția împotriva stării era justificabilă deoarece venitul preoților era între 7.000-10.000 de lire pe an. Aceste
sume exorbitante nu se câștigau prin munca cinstită ci erau acumulate prin dijmele țăranilor (taxele de producție
agricolă), care erau menite să ajute la întreținerea preoților și localului bisericii (clerul inferior), dar marea
majoritate a taxelor ajungeau la episcopi și abați (clerul superior).

Biserica reprezenta cel mai mare proprietar funciar (de teren) din Franța, uneori deținând o treime din zona
asupra căreia conducea. Preoții aveau largi atribuții de cenzori, se ocupau de săraci, scoli și spitale, țineau locul
oficiilor de stare civilă, notând nașterile și decesurile în registrele parohiale. De asemenea, Biserica acționa și ca
un fel de minister al informației, întrucât singura modalitatea prin care politica guvernului putea fi larg cunoscută
era ca preoții să-și informeze ordinele monahale.

b) Starea a doua
Era una dintre cele mai puternice stări, alcătuită din aristocrația Franței (350.000). Cei mai puternici erau cei 4000
de nobili de la curte, care aveau descendență nobilă dinainte de anul 1400.

Cea mai importantă, din punct de vedere practic, era nobilimea robă care lucra în administrație și justiție, mai
ales ca magistrați în parlamente (conducătorii anumitor zone). Ei erau nevoiți să muncească pentru stat deoarece
statutul nobiliar nu era moștenit împreună cu averea (doar fiul cel mare lua averea), fiind nevoiți să-și cumpere
funcții care erau scumpe și trebuiau să se înroleze în armata, fie să muncească propriul pământ. Principala
sursă de venit a nobilimii era pământul. Nobilimea deține între un sfert și o treime din pământul Franței și 15-
20% din venitul bisericii îi revenea deoarece episcopii erau nobili. Ei erau miniștrii regelui, intendenți, ocupau
funcții superioare în armată: ”Uzurparea e totala, ei domnesc cu adevărat” (abatele de Sieyes, 1789).

Pe lângă faptul că dețineau toate slujbele de frunte, nobilii se bucurau de numeroase privilegii. Ei erau judecați
în tribunale speciale, erau scutiți de serviciul militar, de gabelle și corvee (munca obligatorie pentru întreținerea
drumurilor). Ei erau beneficiarii obligațiilor datorate de țărani către senior (feudalism) aveau drepturi exclusive
la vânătoare și pescuit și drept de monopol al morilor, cuptoarelor de pâine….etc. Erau, de asemenea scutiți de
impozite.

Până în 1960, istoricii vorbeau de o reacție a aristocrației prin care nobilii și-ar fi dorit să-i împiedice pe
burghezi să devină nobili (puteau deveni nobili numai dacă familia fusese înnobilată de 4 generații).

La sfârșitul secolului al XVIII-lea nu exista nici un semn că nobilimea ar fi o castă închisă. Adesea slujbele se
puteau cumpărate. Existau în serviciul civil regal peste 50.000 de slujbe venale (care puteau fi cumpărate).

Ulterior, burghezia a început să ia locul boierimii deoarece exista o ascensiune a fermierilor generali (cei care
colectau impozitele indirecte). Intre 1726 si 1791 , 90% din burghezi au devenit nobili.

Puterea economică a nobilimii era în declin comparată cu cea a burgheziei, economic dominantă.

Cu toate acestea, în marile centre industriale, ca Lyon, nobilimea continua să fie categoria cea mai bogată. Numai
în prosperele porturi de la Atlantic , ca Bordeaux, burghezia era mai bogată ca nobilimea.

c) Starea a 3-a
Termenul de burghezie nu are interes precis, ei reprezentau categoria care nu aparținea nici țărănimii, nici
aristocrației (nici muncitori urbani). Mare parte din ei erau negustori (din cauza deschiderii Franței către
comerț), medici, funcționari, scriitori, juriști, in general ocupând funcții care puteau fi cumpărate (venale)
(39.000/50.000 burghezie).

Burghezia a crescut în număr cât și în avere deoarece 20 % din averile personale în Franța erau asigurate de
sistemul bancar industrie și finanțe. Averi imense proveneau în special de la negustorii maritimi și din porturile
occidentale: Bordeaux, La Rochelle, Nantes. Restul de 80 % din averi proveneau din rente (dobânzi ale
investițiilor în acțiuni ale statului) si veniturile proprietăților funciare (burghezia deținea cam 1/4 din terenurile
Franței).

O altă categorie care aparținea stării a 3-a era țărănimea, care reprezenta circa 85% din populație. Existau 2
feluri de țărani: șerbi (care plăteau dijme stăpânilor) și „le laboureus” (care cultivau cât să se hrănească).
Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului (adică
50% din recolta anuala). Dările plătite seniorului includeau: la corvee (întreținerea drumurilor), le champart
(părți din recolta) , lods si ventes (taxa plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarul, trebuiau sa
plătească si moștenirea).

Impozitele către stat includeau la taille (impozit funciar plătit de cei ce nu arau nobili) , la vingtieme (5% din
toate veniturile), la capitation (impozit pe cap de locuitor, adică plăteai impozit pentru tine si separat pentru
copil, soție, etc.), la gabelle (sare) . Odată cu apariția războaielor, impozitul s-a mărit de la 5 % la 10%.
Povara cea mai grea pentru țărani o constituiau adesea nu impozitele , dijma către biserică sau obligațiile
feudale , ci arenzile (arenda: folosire a unui bun cedat de cineva ție, de obicei sub formă de teren agricol) care
erau provocate de creșterea populației (22 milioane 27 milioane).

Ultima componentă a stării a 3-a este reprezentata de muncitorii urbani (sanculoții). Meșteșugarii erau
organizați în bresle și reprezentau o treime din populația masculină. Orele de lucru erau de 16 ore pe zi, 6 zile pe
săptămână. Muncitorii nu aveau voie să se asocieze pentru a obține salarii mai mari sau condiții de muncă mai
bune. Prețurile produselor, în secolul al XVIII-lea, crescuseră cu 65% , pe când salariile cu 22%. Lucrătorii erau
afectați deoarece pâinea și produsele erau principala lor sursă de hrană. Ca și țăranii, ei făceau provizii în
perioadele de lipsă și le vindeau la preț mai bun.

Originile Revoluției
1. Introducere
Georges Lefebvre a identificat în perioada 1787-1789 nu una, ci 4 mișcări revoluționare.

Cea dintâi a fost revoluția aristocrației, care dorea să-și apere privilegiile și chiar să și le extindă. Prin
intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, ea se opunea încercărilor coroanei de a-i retrage o parte din
privilegiile fiscale. Aristocrația a fost cea care a cerut convocarea Stărilor Generale, care a dus la cea de a
doua revoluție, a burgheziei. Burghezia sprijinise aristocrația în rezistența opusă „despotismului ministerial”
până în septembrie 1788, când Parlamentul din Paris a decis că Stările Generale să fie constituite ca la ultima lor
convocare în 1614. Aceasta însemna ca primele două ordine privilegiate să dispună de un număr mai mare de
voturi decât starea a treia. Conducătorii burghezi ai stării a treia n-au acceptat așa ceva și lupta împotriva
aristocrației a început. Ei voiau egalitate și asta implica desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și
instaurarea unui sistem în care promovarea în funcțiile superioare să se facă după merit și nu după
origine, în care toata lumea să plătească impozite după aceleași norme și în care legea să fie aceeași
pentru toți. Revoluția din 1789, a fost, înainte de toate, o luptă pentru drepturi egale.

În lupta sa împotriva regelui și a ordinelor privilegiate (pentru ca aceștia se aliaseră ca sa reziste atacului
burghez), burghezia avea nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să folosească forța
pentru a dizolva Adunarea Națională, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace care a culminat cu
căderea Bastiliei. Aceasta salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției.

Această a treia revoluție este generată de criza economică și scumpirii alimentelor (revoluția populară).

A patra revoluție a fost cea a țăranilor, care rezida în precaritatea recoltei și avea ca scop abolirea
feudalismului și corveei.

2. Criza financiară și revolta aristocrației

La august 1786, Calonne, controlorul general al finanțelor, i-a comunicat lui Ludovic că guvernul se află în
pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 erau cu 120 de milioane de lire mai puțin decât anterior.

Cauzele crizelor financiare era amestecarea în războaiele de succesiune care trebuiau finanțate (Razboiul pentru
succesiunea austriaca 1740-1748, Războiul de șapte ani 1756-1763, Războiul american de independenta 1775-
1783)

Diferența dintre Franța și Anglia este structura financiară (în Anglia parlamentul garanta împrumuturile, pe când
în Franța nu exista un corp reprezentativ care să inspire încredere celor care acordau împrumuturi).

****************************************************************************************

a) Tentative de reformă
In timpul razboiului american, Jacque Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost facut director general al
finantelor, pentru cunoștințele sale in domeniul finațelor si pentru capacitatea sa de a obtine imprumuturi cu care
sa acopere costul razboiului.
Necker este considerat „cel mai hotarât dintre reformatori”, intrucat a atacat energic problema in miezul ei
urmarind sa castige controlul asupra finantelor regelui. El a vruta sa-i in locuiasca pe financiarii independenti, cu
functii cumparate, prin functionari dependenti, slalriati, pe care controlorul general sa-i poata numi si demite. A
facut, de asemenea, demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, catre care sa fie platite toate impozitele
si de unde sa se faca toata cheltuielile.

Dupa Necker au urmat 6 ani reactionari (1781-1787).

Calonne, acum ales ministru de finante, readuce sistemul financiar la forma sa initaila , iar ulterior, oadata cu
terminarea visteriei regale, Calonne propunea inlocuirea capitatie si vingtieme cu un impozit funciar unic, platit
de catre toata lumea, inclusiv de nobili cler si pays d’etats. Calonne a cerut regelui convocarea Adunarii
notabililor. Adunarea a respins reformele deoarece cand a fost rugat sa prezinte o declaratie a veniturilor si
cheltuielilor coroanei, ca sa poata aprecia ei insisi situatia financiara, si s-au suparat cand Calonne le-a refuzat
cererea. Notabilii sustineau ca trebuiau convocate Starile Generale pentru a se face o alegere privind reforma.
Toata lumea respinge propunerile lui Calonne, iar regele il demite in 1787.

Convocandu-i pe notabili, regele a parut ca recunoaste nevoia unei Adunari Nationale.

Lomenie de Brienne, este cel care a practicat ambele stiluri. El a pastrat de la Calonne impozitul funciar, dar a
preluat si contributia lui Necker. Urmau sa dispara functiile cumparate.

Brienne a trebuit sa ceara Parlamentului din Paris permisiunea de a utiliza reformele. Parlamentul a refuzat si a
declarat ca numai Starile Generale ar putea aproba noile impozite. Parlamentul reprezenta puterea publica (de
aceea abrogau edictele regelui, ele aparau natiunea).

Opozitia parlamentelor din Paris si din provincie a paralizat guvernul, impiedicand coroana sa obtina banii de
care avea nevoie (deoarece noul sistem ar fi marit venitul adus statului, ajutand la finatarea razboaielor si
reformelor). Noul sistem de impozitare a fost abandonat, iar Brienne a aceeptat sa fie convocate Starile
Generale.

La 3 mai 1788, Parlamentul a aparut ca sustinator al drepturilor natiunii, proclamand „legile fundamentale ale
regatului”. Acestea spunea ca dreptul de vot asupra impozitelor il au numai Starile Generale, ca francezii nu
pot fi trimisi la inchisoare fara judecata si ca regele nu poate modifica privilegiile si cutumele provinciilor.

Ca urmare, notabilul (notabilii sunt defapt nobilii) Lamoignon, noul ministru de justitie, decis sa readuca
atributiile Parlamnetului. La 8 mai, Parlamentele au fost deposedate de dreptul lor de a inregistra decretele regale
si de a protesta impotriva lor. Despotismul guvernului revenise.

b) Revolta aristocratiei
Rezultatul acestei miscari de forta a fost revolta aristocratiei : cea mai violenta intalnita de guvern. Nobilii
organizau intruniri neautorizate, pentru a stabili ce e de facut in sprijinul parlamentelor. S-a alaturat si
clerul, sfidand loialitatea față de coroană.

Edictele lui Lamoignon au cauzat colapsul finantelor guvernamentale, urmata de demisia lui Brienne si a lui
Lamoignon, si in final restituirea lui Necker in functie. Necker era solidar cauzeisi nu a dorit sa ia absolut nici o
decizie pana cand nu vor fi convocate Starile Generale. Regele a fost nevoit sa renunte la reformele lui
Lamoignon si ale ministrilor sai, convocand Starile Generale.

3. Stările Generale
Agitatia este cauzata de starea a treia care avea mai putini reprezentanti decat celelate doua stari si de „Societatea
celor treizeci”, care isi exprima indignarea fata de regim (societatea era alcatuita din nobili liberali).

Consiliul regal a aprobat dublarea numarului de deputati ai starii a treia, dar nu era precizat votul individual.
Cele doua stari aveau drept de vot pentru alegerea deputatilor, pe cand starea a treia putea vota reprezentanti
doar daca plateau impozite, iar reprezentantii urmau sa aleaga deputatii.
In caietele redactate pentru reformare, starea a treia critica puterea clerului (care controla religia si educatia),
dorind sa se poata practica protestantismul. Caietele atacau guvernul pentru despotismul sau, pentru ineficienta si
injustitia sa. Caietele starii a treia se pronuntau in favoare drepturilor civile si starilor provinciale (zonele noi
anexate Frantei din zona granitei), precum si excluderea impoztitarii fara consimtamant. Caietele lor, promovau
liberalismul, aspirand catre o economie de piata. Guvernul nu a luat control asupra situatiei lasand alegerea sa
decurga normal.

Starile Generale s-au intrunit la 5 mai 1789 si au discutat egalitatea fiscala, propusa de Necker dar nu s-a pomenit
de constitutie, pe care toate caietele o cerusera.

Starile Generale trebuiau sa se uneasca, iar strea a treia a refuzat sa faca ceva pana cand celelate doua ordine i s-
ar fi alaturat (strea a treia dorea vot comun, adica toate cele trei stari sa voteze la un loc, nu pe grupuri, si acest
vot sa fie individual). Printr-o motiune votata de starea a treia, celelalte doua ordine accepta sa se alature, clerul
se alatura strarii a treia si voteaza pentru o Adunare Nationala.

Toate acestea au fost o provocare la adresa regelui, care in 23 iunie organizeaza o sedinta, care neaga unirea
celor trei stari. Deputatii starii a treia jura sa nu se desparta până cand nu obtin constitutia (Juramantul din Sala
Jocului cu mingea).

Nobilii au inceput sa adere la starea a treia, la 27 iunie regele cedeaza, iar Adunarea este formata. Regele aduna
armata la Versaille si la Paris pentru a aboli Adunarea cu forta, dar Adunarea este salvata de revolta populatiei
Parisului.

4. Criza Economica
La sfarsitul anilor 1770, a inceput o criza economica ce a afectat intreaga economie, cu exceptia comertului
colonial (spre explu Anglia avea colonii in India, Spania in Filipine si Franta in Africa si in zona Canadei
actuale).

Recoltele slabe au fost mai frecvente in 1778-1779, 1781-1782 si 1785-1786. In 1788, recolta a fost deosebit de
slaba, provocand un dezastru de mari proportii. O recolta proasta intr-o societate preindustriala duce intotdeauna
la somaj masiv, intrucat cresterea pretului la alimete determina o scadere a cererii de produse manufacturiere,
intr-un moment in care atat țăranii cat si muncitorii urbani aveau nevoie de lucru mai mult ca oricand pentru a
face fata preturilor crescânde.

Industri textila fusese deja afectat de Tratatul de la Eden (1786), care permitea importarea produselor englezesti,
cu taxe de import reduse, productia textila si locurile de munca au scazut cu 50% in 1789>

Situatia era asadar critica in momentul in care s-au intrunit Starile Generale. Criza economica a creat doar mai
multa nemultumire, scoțând lumea in strada si sprijinind Adunarea Nationala.

5. Revolta din Paris

La sfarsitul lui iunie, adeptii ducelui de Orleans (Filip I, fratele mai mic ala lui Ludovic al XVI-lea) si-au stabilit
un cartier general permanent la Palais Royal. Aici se aduna in fiecare seara mii de oameni, pentur a-i asculta pe
oratorii revolutionari. De la Palais Royal a fost dirijata miscarea populara pariziana.
La 11 iulie, Ludovic avea circa 30.000 de soldati in jurul Parisului si Versailles-ului, dorind demiterea lui Necker
(considerat sustinatorul poporului in cadrul guvernului). Deputatii Adunarii nationale, infricosati, convoaca
parizienii la Palais Royal, indemnandu-i sa se inarmeze. In ziua aceea parizienii ataca posturile vamale, facand ca
cetatenii orasului sa se teama de atacuri sau de jafuri. Astfel, este organizata Garda Nationala (alcatuita din
reprezentantii celor 60 de districte electorale care-i alesesera pe deputati pentru Starile Generale).

 Franta este impartita in districte electorale, denumite si circumscriptii, adica o subdiviziune a unei unitati
administrative teritoriale. Spre exemple, zone Bordeaux e impartita in subdiviziuni, exact cum in
Romania, Moldova este impartita in mai multe judete.

România → Moldova → Vaslui

 (circumscriptie
(Țară) → (Unitate a-t) → )

 Garda Nationala reprezenta o militie cetateneasca, care sa asigure o insurectie organizata, nu o anarhie.

a) Căderea Bastiliei
Parizienii aveau nevoie de arme, asa ca s-au indreptat catre Hotel des Invalides, un vechi azil de soldati, folosit
acum ca un arsenal, de unde au procurat 28.000 muschete si 20 tunuri. Dar tot nu le ajungeau praful de pușcă si
cartusele, asa ca au luat-o spre fotareata Bastiliei. Succesul a fost garantat, deoarece Garda franceza (nu cea
nationala, ce care il apara pe rege) a inceput sa dezerteze, iar armata s-a retras de pe strazile Parisului catre
Champ de Mars (Campia lui Marte). Odata cu caderea Bastiliei si decapitarea guvernatorului Launay (care
refuzase sa le furnizeze armament) pe 14 iulie, au dus la consecinte majore precum : pierderea controlului de
catre rege asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comuna care sa conduca orasul si l-au numit pe Marquis
Lafayette comandantul Garzii Nationale. Ludovic pierduse puterea, iar acum Adunarea Nationala putea sa
elaboreze o constitutie fara sa se teama de dizolvare.

La 17 iulie, regele (dupa ce a fost exilat o bucata de timp) a revenit la Paris, unde a fost fortat sa
recunoasca noul consiliu revolutionar (Comuna) si Garda Nationala.

b) Revolutia Municipală
Odata cu prabusirea autoritatii regale, unele orase au extins vechile consilii municiplae, iar altele au fost
rasturnate cu forta, in unele electorii starii a treia au preluat conducerea, cum a fost cazul in Paris. In fiecare oras a
fost formata o Garda Nationala, care era menita sa tina sub control violenta si sa impiedice contrarevolutia.

6. Revolutia țărănească

a) Revolta rurală si Marea Spaimă

Până in primavara lui 1789, taranii n-au jucat nici un rol in evenimentele care au condus la revolutie.
Consecintele recoltei proaste din 1788 sunt cele care le-au oferit un rol, din cauza saraciei. Dar evenimentele
politice care aveau loc au facut ca aceste minifestari ale lipsei de hrana sa capete mai multa importanta decat
deobicei.

Pe marile domenii ale biseriicii si ale altor proprietari de pamant se aflau depozite de cereale, care fusesera
adunate in urma arenzilor (cedare a dreptului de folosința a unui bun, deobicei terean agricol, pe un timp
determinat, in schimbul unei plăți - Feudalism) , dijmelor si drepturilor feudale. Astfel, mosierii un fost atacati,
castele au fost incendiate, o adevarată atrocitate. Aceste eveniment, inspirat de miscarile revolutionare de la Paris
poarta numele de Marea Spaimă.

b) Decretele din August

Adunarea Nationala se afla in dilemă. Nu putea să ceară trupelor regelui sa inabuse rascoala țărănească, pentru ca
dupa aceea ar fi putut fi intoarse impotriva ei. Dar nici nu putea lasa sa continuie anarhia in zonele rurale, asa ca
nobilii liberali la 3 august au conceput un plan in scopul abolirii sistemului feudal. Cu toate acestea champart
(platirea cu o parte din recoltă) si lods et ventes (plata atunci cand bunurile isi schimbau propritarul, la mostenire
de exemplu) nu au fost abolite, desi constituiau cea mai mare povara pentru tarani. Intru-un spirit de fervoare
patriotica, schimbarile propuse mergeau mai departe decat cele propuse in caiete.

1. Toate formele de dijma sunt abolite cu conditita sa se ia masuri alternative pentru acoperirea
cheltuielilor necesare serviciului divin (biserica), ajutorarii saracilor etc…
 2. Venalitatea functiilor judecatoresti si municipale este abolita cu aplicare imediata. Justitia va fi
administrata gratuit

3. Privilegiile finanaciare, in materie de impozite, privind persoanele, fie terenurile, sunt abolite
definitiv.

4. Abolirea privilegiilor anumitor provincii, mai ales pays de etats, care sa bucurau de prea
multe….

5. Toti cetatenii fara deosebire de origine, sunt eligibili in toate functiile si demnitatile, fie ele
ecleziastice, civile sau militare.

Asadar, decretele din August au marcat sfarsitul puterii nobilimii si desfintarea unor institutii precum starile
provinciale si deschiderea unui sistem administrativ national uniform.

Revoluția și Monarhia
1. Declarația drepturilor omului și ale cetățenului
Decretele din august au deschis drum întocmirii unei constitutii, dar deputatii au decis ca mai intai sa stabileasca
principiile pe care sa se bazeze aceasta. „Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului” din august 1789
condamna practicile Vechilui regim si exprima largul consens intalnit in caietele celor 3 ordine :

1. Oamenii se nasc liberi si egali in drepturi.

2. Scopul oricarei asocieri politice este apararea drepturilor naturale firesti ale omului (dreptul la libertate,
la proprietate, siguranta si rezistenta la opresiune).

3. Pricipiul intregii suveranitati rezida in natiune.

4. Libertatea consta in a putea face tot ce nu dauneaza altuia.

5. Niciun om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decat in cazuri determinate de lege.

6. Nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, nici pentru convingerile sale religioase, daca
exprimarea lor nu tulbura ordinea publica in conformitate cu legea.

7. Libertatea de exprimare a fiecarui cetatean.

8. Impozitarea generala pentru mentinerea armatei si pentru cheltuielile administrative.

9. Fiecarea cetatean are dreptul sa stabileasca necesitatea unui impozit, sa consimta liber la acesta.

10. Dreptul la proprietate este inviolabil si scaru.

Aceasta declaratie urma sa dureze mai mult decat constitutia si a servit ca sursa de inspiratie pentru liberalii din
intreaga Europă.
Regele nu impartasea entuziasmul general, dar nu putea utiliza forta impotriva Adunarii, deoarece nu putea conta
pe armată, asa ca refuza sa promulge decretele din august si nici declaratia drepturilor. Astfel, Adunarea decide ca
regele poate intarzia pana la 4 ani legile votate de Adunare. Adunarea va fi organizata intr-o singura camera,
pentru a asigura unitatea nationala. Puterea legislativa apartinea adunarii, iar puterea executiva in mainile regelui.

Regele a organizat la Versailles demonstratii antirevolutionare, calcand tricolorul si inlocuindu-l cu steagul alb al
Bourbonilor. Lipsa de alimente din Paris a provocat supunerea popurului fata de rege, deoarece Parisul trebuia
aprovizionat cu cereale, iar regele inca detinea puterea asupra zonelor rurale. In urma „Marsului femeilor catre
Versailles”, curtea regala a fost fortata sa vina la Paris, unde a fost primit cu urale, marcand sinuozitatea
popurului francez care si-a asumat o monarhie, in loc sa adere la o republică.

2. Reformele Adunarii Constituante (Nationale)

Dupa octombrie 1789, cei mai multi francezi credeau ca revolutia se terminase, dar anul urmator
Adunarea a inceput sa reorganizeze administratia financiara, legile, finatele si economia.

a) Administratia locală
Deputatii dorea desfiintarea guvernului central de la Paris si crearea autoritaii locale, care va diminua puterea
regelui.

Prin decretele emise in 1789 si 1790, Franta a fost impartita in 83 departamente, care erau subdivizate in 547 de
districte si 43.360 comune. Comunele erau grupate in cantoane, al caror unic scop era sa functioneze ca zone in
care se formau adunari electorale primare. Toate aceste diviziunii, cu exceptia cantoanelor, erau conduse de
consilii alese prin vot. Inainte 1789, administratia provinciala era asigurata de functionarii guvernamentali.

In sud consiliile erau dominate de burghezie. In nord burghezia a preluat functiile din orase, iar consiliile urbane
sunt organizate de burghezia nordica, iar comunele rurale sunt lasate taranilor bogati.

b) Finantele
Dupa caderea administratiei regale din 1789 au fost incasate foarte putine impozite. Asadar, pentru a castiga
financiar Adunarea a decis mentinerea vechiului regim administrativ, care a dus la revolte in Picardia
(regiunea cea mai greu impozitata), iar in 1790 la gabelle si majoritatea impozitelor indirecte, mai putin taxele
vamale, au fost abolite.

Pentru a procura banii necesari infiintarii noului regim, Adunarea a votat punerea proprietatilor bisericesti la
dispozitia natiunii. Aceasta alegere, prin care pamanturile intrau in folosul statului a anihilat sansa de o eventuala
resculare a clerului. Guvenul va emite bonuri (asignate)cu care puteai cumpara pamanturi bisericesti, iar ulterior
bonurile au fost transformate in bani de hartie care vor servi in orice tranzactie.

Noul sistem a intrat in vigoare in 1791 si inlocuia impozitele indirecte si la taille si la vingtieme cu un
impozit asupra pamantului , 20% din impozit era din avere, iar 55% din taxele vamale.

Sistemul ar fi putut functiona mult mai bine daca ar fi existat o evaluare sistematica a terenurilor, dar pentru
asta erau necesari functionari publici pe care statul nu avea bani sa-i plateasca.

Noul sistem era mai echitabil deoarece erau impozitati producatorii si mai putin consumatorii.

c) Reformele economice
Toti deputatii considerau ca industria si comertul trebuie sa fie libere si astfel au abolit controlul asupra
preturilor, au desfiintat tarifele interne organizand pentru prima oara o piata nationala.

Ulterior,dupa revolta muncitorilor, impotriva grevei, Adunarea voteaza legea La Chapelier care desfiinta breslele
de muncitori si sindicatele (care erau corporatii si nu corespundeau cu noul principiu de unitate).

d) Justitia
Adunarea Constituanta a aplicat acelasi principiu de uniformitate in justitie, intre 1789-1792,
desfiintandu-se vechile tribunale(parlamente, tribunale seniorale si ecleziaste), fiind inlocuite cu
subdiviziuni administrative bazate pe administratia locala reorganizata.

In fiecare canton urma sa existe un judecator, iar procesele vor fi alcatuitencu public si un juriu format din 12
cetateni alesi prin tragere la sorti.

In varful sistemului judiciar se afla o Curte de Apel ai carei judecatori erau alesi din adunarile
parlamentare. Puteai deveni judecator doar daca practicai meseria de avocat 5 ani.

Codul penal a devenit mai uman; tortura si mutilarea au fost abolite.

In 2 ani, justitia barbara, inapoiata si corupta a devenit una dintre cele mai iluminate.

e) Religia
Adunarea Constituanta voia sa creeze o biserica in care sa nu mai existe abuzuri, eliberata de controlul strain
(papal), o biserica democratica si legata de noul sistem de administratie locala.

In august 1789, Adunarea a desfiintat dijma, les annates (sume platite de catolici papei) si pluralismul
(detinerea mai multor functii clericale, ca de pilda episcopiile). Majoritatea clericilor au sprijinit aceste masuri,
au acceptat si punerea in vanzare a pamanturilor bisericesti.

In februarie 1790, un decret facea distinctie in ordinele monastice care nu activau in comunitatea din care faceau
parte(spre exemplu, o manastire avea doar rol bisericesc, adica sa te poti ruga) si cele care se ocupau de educatie
si caritate. Primele au fost suprimate, intrucat nu aveau nici o contributie directa la binele obstesc.Celorlalte li s-a
ingaduit sa existe in continuare „pentru moment”, desi a fost interzisa calugarirea.

Mai putin popular a fost decretul din decembrie 1789, care acorda drepturi civile protestantilor.Aceleasi drepturi
au fost extinse si asupra evreilor in septembrie 1792.

Nu a exista un conflict serios cu biserica pana la Constitutia civila a clerului in iulie 1790. Acesta adopta
organizarea bisericii in cadrul administrativ al conducerii politice locale.Diocezele urmau sa coincida cu
departamentele(unitate bisericeasca) .Toate functiile clericale , in afara de parohi si episcopi, incetau sa existe.
Clericii urmau sa nu mai fie numiti de papa , ci alesi de popor. Toti clericii erau obligati sa locuiasca in dioceza
sau parohia lor. Totusi nu a existat intentia de a pune capat catolicismului.

Pentru a media noul sistem electiv, clericii au cerut formarea unui sinod national al bisericii franceze (adunare).
Adunarea Constituanta nu a acceptat deoarece insemna lipsa de unitate. In martie 1791, papa a condamnat
Constitutia civila, iar marea majoritate a clericilor si-ai retras juramantul depus in favoarea Constitutiei Civile.
Asadar, biserica a fost impartita intre cea constitutionala si cea refractara. Populatia era nemultumita deoarece
credea ca statul incerca sa le schimbe religia.La aceasta s-a adaugat si serviciul militar obligatoriu care va duce la
revolta din 1793 in Vandeea.

Ostilitatea fata de revolutie se va transforma in razboi civil, iar o alta consecinta care va duce la razboi civil va fi
tentativa regelui de a fugi din Franta in 1791, precipitand o serie de evenimente ce vor duce la prabusirea
monarhiei.
3. Cluburile revolutionare si nemultumirea populara
Cluburile politice incepusera sa se formeze imediat dupa intrunirea Starilor Generale, in mai 1789.

Clubul iacobinilor a fost infiintat in 1789 de deputatii anti-royali( antimonarhie) din Bretania, el ulterior devenind
o miscare republicana puternica cu peste 1 mil. de participanti.

Dupa evenimentele din octombrie, cand Adunarea s-a mutat la Paris, clubul se intrunea intr-o cladire inchiriata de
la dominicani, supranumiti iacobini.

Ordinul dominican este un ordin calugaresc catolic intemeiat la inceputul sec. XIII-lea de sf. Dominic.

Clubul iacobinilor a fost o grupare politica radicala din timpul Revolutiei Franceze. Ea isi trage de la cel dat de
francezi calugarilor dominicani, in care dominicanii si-au infiintat prima manastire in Paris; clubul iacobinilor isi
tinea sedintele in cladirea dominicanilor din strada Saint-Honore din acelasi oras.

Membrii sai dezbateau acolo masurile care urmau sa fie supuse Adunarii. Intrucat taxa de inscriere era mare,
membrii sai provenea, mai ales, din straturile acela mai bogate ale societatii.

Pana in vara anului 1791, in Clubul iacobinilor au dominat reprezentantii monarhismului liberal
constitutional.

Maximilian Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputati iacobini radicali. Curand, s-a format o retea de
cluburi iacobine.

Clubul cordelierilor, fondat in aprilie 1790, era mai radical decat Clubul iacobinilor si accesul era liber. El nu era
de acord cu distinctia dintre catatenii activi si pasivi.

Cetatenii activi erau cei care plateau impozite si aveau un anumit numar de zile de munca, le permitea votul
functionalilor municipali (municipiu=oras) , iar la 10 zile de munca puteau alege membrii adunarilor
districtuale si departamentale.

Cetatenii pasivi erau cei care nu plateau impozite si nu aveau drept de vot.

Ei sustineau masurile sustinute de sanculoti: democratie directa , rechemarea deputatilor pentru a da socoteala
de actiunile lor si dreptul la insurectie.Clubul avea aderenta in randul clasei muncitoare, desi liderii sai erau
burghezi.

In iarna 1790-1791, exemplul clubului cordelierilor a dus la formarea mai multor „societati populare” sau
„fraterne” . In 1791, clubul cordelierilor si societatile populare au format o federatie si au ales un comitet
central. Membrii societatilor populare erau functionari, mestesugari si mici negustori.

Cluburile (din moment ce partidele nu existau)au jucat un rol important in revolutie. Ele informau publicul
asupra principalelor problemela zi si puneau presiune pe deputatii Adunarii.

Taranii si sanculotii nu erau multumiti cu ce capatasera prin revolutie, deoarece darile desfiintate erau inlocuite
de de cele noi. Astfel, a inceput o revolutie rurala in Bretania, in centrul si sud-estul Frantei. Taranii fixau
pretul cerealelor, cereau vinderea proprietatilor considerate bunuri nationale si atacau castelele.

Răscoala din Midi (Languedoc, Provența și Valea Ronului) din 1792 a fost la fel de importanta ca si cele din
1789.

Grevele si foametea erau la ordinea zilei si ulterior au dus la continuarea revoluției.

Conducatorii cordelierilor: Georges Jacques Danton și Desmoulins erau juriști. Hebert era un scriitor fără succes
devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei, iar Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat,
un doctor ratat ce îi ura pe toți cei privilegiați sub Vechiul Regimii ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”,
devenind principalul purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți populare
sau fraterne care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. În 1791, Clubul
Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central.
4. Nașterea unei mișcări republicane

a) Fuga la Varenne
Mirabeau era eminentul politician si orator al Adunării Constituante. Fusese membru al Societății celor treizeci
(care a dorit caderea vechiului regim). Dorea schimbarea monarhiei , o monarhie limitata, cu un guvern care sa
raspunda in fata Adunarii.

Odata cu moartea lui Mirabeau, moderatii castiga influenta in Adunare. Ei se temeau de noile cluburi si de
aparitia unei miscari muncitoresti organizate.

Moderatii erau reprezentati de radicalii iacobini, de cei care doreau o monarhie constitutionala.

Moderatii voiau sa puna capat revolutiei, fiind necesar un compromis cu regele( radicalii doreau abolirea
monarhiei si nu negociau cu regele ), dar eau acuzati de tradare. Ludovic a fugit insa in Motmedy, in Lorena, la
granita cu Luxemboug, punandu-se sub protectia comandantului militar din regiune, unde putea sa negocieze de
pe pozitii de forta cu Adunarea, acele parti din Constitutie pe care nu le agrea. Spera ca o actiune militara nu va fi
necesare, insa regele era constient ca fuga sa putea provoca razboi civil. Ludovic a parasit cu familia Parisul, iar
cand a ajuns la Varenne a fost recunoscut si dus inapoi la Paris.

Fuga sa i-a convins pe multi sustinatori ca nu mai pot sa-i acorde incredere, iar Adunarea ii va suspenda
autoritatea pana la finisarea Constitutiei. Acesta urma sa fie repus in drepturi numai daca jura ca o va respecta.

b) Champ de Mars
Radicalii erau consternati ca regele nu a fost detronat sau trimis in judecata, iar furia acestora s-a indreptat asupra
Adunarii sustinand ca nu mai reprezinta poporul. Cordelierii i-au convins pe iacobini sa li se alature in sustinerea
unei petitii pentru detronarea regelui, scindand clubul iacobinilor. Condusi de Robespierre, 72 din cluburile
iacobinilor s-au dizolvat alaturandu-se cordelierilor, iar restul (care erau alcatuite din deputati care nu doreau
detronarea regelui, au parasit clubul).

Disidentii parizieni (persoana care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere) au format clubul
fenillantilor care domina Adunarea.

La 14 iulie 1790,50.000 de oameni s-au adunat pe Campul lui Marte, unde au semnat o petitie republicana pe
altarul patriei. Comuna, presata de Adunare a declarat legea martiala si l-au trimis pe La Fayette cu Garda
Nationala, unde garda a tras in multimea neinarmata.

Legea martiala a ramas in vigoare timp de o luna fiind arestati lideri populari, iar unii ca Danton si Marat au fugit
sau s-au ascuns.

Moderatii au invins, feuillantii s-au supus si acum erau gata sa negocieze cu regele.

c) Constitutia din 1791

Adunarea Constituanta a elaborat o Constitutie pentru a inlocui monarhia absoluta cu una limitata, iar puterea
reala urma sa fie transferata unei adunari alese prin vot. Cu toate acestea , regele pastra dreptul de veto suspensiv,
el depinzand de Adunare pentru politica externa.(deputatii adunarii nu doreau abolirea monarhiei).

d) Adunarea Legistativă
Dupa acceptarea Constitutiei, Adunarea Constituanta, a fost dizolvata. Pentru a-i impiedica pe pe opozanti,
Robespierre a propus o ordonanta , care a fost votata, conform careia nici un membru din vechea Adunare
Constituanta nu putea face parte din noua Adunare Legislativa.

Pe noii deputati ii ingrijora faptul ca clericii nu depusesera juramant in privinta Constitutiei, mare parte din
populatie emigra, iar ofiterii si soldatii dezertau. Adunareaa votat 2 legi: una declarandu-i pe toti preotii care nu
au depus juramantul suspecti , iar cealalta ca emigrantii care nu se intorc pana in 1792, vor pierde proprietatile.

Constitutia ar fi putut dura daca in aprilie 1792 nu ar fi izbucnit razboiul cu Austria.

e) Apropierea razboiului
Marile puteri nu se aratasera interesate sa intervina in primii 2 ani ai Revolutiei Franceze. Imparatul romano-
german Leopold al II-lea sustinea reformele liberale din Franta si era multumit de prabusirea puterii franceze.

In orice caz, Rusia, Prusia si Austria erau preocupate, primele doua fiind in razboi cu Imperiul Otoman. Leopold
a abandonat lupta cu otomanii in 1790 in scopul de a suprima o revolta in unul din teritoriile Tarii de Jos ale
Austriei (Belgia), iar ultrrior isi indreapta atentia spre Polonia , unde voiau Rusia si Prusia sa castige teritorii.

Dupa fuga de la Varenne, austriecii au inceput sa-l sprijine pe Ludovic, iar in august 1791, au semnat
impreuna cu Prusia, Declaratia de la Pillnitz, fiind gata sa-l readuca pe rege pe pozitii.

Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei Leopold, cerandu-i sa invinga Franta pentru a putea readuce
monarhia, provocand contrarevolutia.

Comandantii militari La Fayette si Dumouriez voiau razboiul deoarece doreau consolidarea autoritaii
regelui.Ajutati de Girandinii condusi de Brissot, este declansat razboiul impotriva Austriei, care va ocupa Belgia
in 2 saptamani. (Girondinii erau un nou grup care dorea abolirea monarhiei prin intermediul razboiului deoarece
considerau ca un razboi il va da de gol pe rege ca tradator.)Amenintarile austriece il vor determina pe rege sa
creeze un guvern din girondini demitandu-i pe radicalii fenillanti.

Odata cu moartea lui Leopold si urcarea pe tron a lui Francisc al II-lea , Austria declara razboi Frantei.

Dumoriez organizeaza o invazie a Tarilor de Jos , dar din cauza lipsei de organizare, Franta pierde.

In a doua etapa, Prusia sub conducerea lui Carol Willhem Ferdinand , invadeaza cetatile Longwy si Verdun si cu
ajutorul lui Braunschweig (comandantul armatei prusace) invadeaza Franta. Populatia ataca palatul Tuileries
dorind detronarea monarhiei; invazia austriaca continua, dar pe 20 septembrie la Valmy, Dumouriez invinge
armatele austriece.

Cei care nu respectau autoritatea regelui erau condamnati la moarte conform Legii Martiale. Prusia
abandoneaza razboiul deoarece putea deveni costisitor , iar Franta era falimentara.

Noul guvern, alcatuit predominat din girondini, dorea razboiul , iar noua Adunare Legislativa dorea
deasemeni razboi pentru a aboli monarhia. Cu toate acestea, cedarea Frantei era justificabila.

5. Caderea Monarhiei
Razboiul a demonstrat slabiciunea armatei franceze si lipsa de organizare ( dupa inaintarea in Tarile de Jos si-au
omorat propiul comandant, Maria Antoaneta a trimis planurile militare ale Frantei austriecilor).

Planurile girondinilor, care controlau Adunarea nou formata si dorinta lor de a demostra puterea noului sistem,
va duce la caderea Frantei, exact cum anticipau iacobinii condusi de Robespierre. Diferenta dintre cele 2 cluburi
este metoda de a aborda problema, unul dorea prin pace, iar celelalt prin razboi (iacobinii doreau fara interventia
altor natiuni, doreau sa nu devina o problema europeana).

Continuarea revolutiei este esecul Adunarii Legislative de a impune monarhia constitutionala.

Guvernul avea de rezolvat problema preotilor refractari si cea a contrarevolutionarilor (reprezentati de cei care
erau de partea regelui si a monarhiei cum ar fi puterile aliate: Rusia, Prusia si Austria alaturi de La
Fayette).Girondinii au fost nevoiti sa satisfaca dorintele poporului actionand impotriva tradatorilor. La 27 mai ,
Adunarea a votat legea de deportare a preotilor refractari si o alta lege trimitrea la vatra Garda Regala si o a treia
revedea constituirea unei tabere de 20.000 de soldati ai garzilor nationale din provincii numiti ulterior :
federati.Ei erau meniti sa apere Parisul de invazia Puterilor Aliate si de o eventuala lovitura de stat din partea
generalilor, mai ales La Fayette.

Ludovic a refuzat, in calitate de veto, sa aprobe legile si i-a demis din guvern pe ministrii girandini.La 19 iunie,
Ludovic, si-a folosit puterea impotriva legilor privind preotii si federatii.

Lumea se astepta la o lovitura de stat, cand pe 18 iunie a fost citita in Adunare scrisoarea lui LaFayette, care ii
acuza pe iacobini si cerea desfiintarea cluburilor.
La 20 iunie sefii de sectiuni ai Parisului (Parisul era organizat in 48 de sectiunipentru a putea inlocui cele 60 de
districte electorale din 1789) au organizat o demonstratie armata la care au luat parte cordelierii.

Curand, Adunarea a luat masuri prin care puterea sanculoților era recunoscuta (sanculotii erau democrati si
doreau abolirea puterii burgheziei parizierne ragaliste) prin decretul „La patrie au danger”, care propunea
admiterea cetatenilor pasivi (cum erau sanculotii) in adunarile sectiunilor pariziene si in Garda Nationala.
Parizienii sustineau monarhia, iar sanculotii doreau abolirea acesteia.Aceste cereri au fost satisfacute, democratia
castigand teren (acum puterea republicana era prezenta si printre parizieni , diminuindu-le puterea).

La 1 august, manifestul lui Braunschweig ameninta ca toti membrii Garzii Nationale care vor fi prinsi luptand
vor fi pedepsiti, iar Puterile Aliate vor invada Parisul (nici nu le mai dadea voie sa lupte pentru a apara pe rege,
puterile doreau abolirea revolutiei, nu mai admiteau lupta , fie ea pro sau contra monarhista).

Cum radicalii si federatii pregateau de la mijlocul lui iulie o noua insurectie, girandinii si-au schimbat
atitudinea lor de opozitie fata de rege si au incercat sa previna o rascoala. Ei s-au oferit sa faca orice pentru a
evita o rascoala, cu conditia ca regele sa recheme ministrii girandini demisi; regele a refuzat.

Intre timp, liderul iacobin Robespierre, colabora cu federatii, iar la 29 iulie a renuntat sa mai sprijine
Constitutia din 1791 si dorea o Conventie Nationala care sa inlocuiasca Adunarea Legislativa si desfiintarea
departamentelor care includeau multi regalisti.In urma petitiilor federatilor , cluburilor si provincialilor, la 3
august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativa pentru a cere in numele a 47 de sectiuni din
48 , abolirea monarhiei. Adunarea (formata din 2/3 din monarhisti constitutionali) a refuzat cererea si
motiunea de judecare al lui La Fayette.

In noaptea de 9 august, sanculotii au luat Primaria Parisului si au infiintat Comuna Reviolutionara condusa de
Hebert. Membrii Garzii Natinale , cetatenii pasivi, federatii au marsaluit spre Tuileries unde au infruntat
mercenarii elvetieni care erau meniti sa-l apere pe rege.

Garzile elvetiene cedeaza, regele este capturat, deputatii acestuia au fost siliti sa accepte noua
Conventie Nationala ; Comuna domina Parisul.

Teroarea
Prima parte a terorii a început cu atacul de la Tuileries din 10 august 1792, ce a provocat masacrele din
septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsa. În a doua parte , in timpul
mișcărilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a încheiat cu execuția lui
Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A doua Teroare a început când armatele franceze sufereau
înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a
asigurat frontierele Franței.

1. Lupta dintre girondini si iacobini

a) Convenția
În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă denaturate de teama și
intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Toți cei 24 de membri care
reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Inițial erau 200 de girondini și 100
de iacobini în Convenție. Majoritatea nu aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau parterul din mijlocul sălii
în care lucra Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”. Până la 2 iunie 1792 s-a desfășurat lupta
dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau munteni, pentru că ocupau locurile de sus
ale Adunării, la stânga președintelui. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea
chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind anticlericali și în favoarea unei
economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Însă se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii
aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți de provinciile Frantei. Opoziția
girondinilor față de mișcările de la 9 august i-au făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau
mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor pariziene,
apărând ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se
guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri înțelegeau că pentru câștigarea războiului era
necesar sprijinul populației.

Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar
face compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de contrarevoluție.
Nici una nu avea majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul „câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe pe
girondini, de unde proveneau mulți miniștri.

b) Masacrele din septembrie

În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci pe 17
august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale să se predea.
Comuna i-a chemat pe toți patriotii la arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala. Însă odată plecați, a
apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce influența Comuna, a
cerut să fie uciși toți cei erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor timp
de cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.

La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci.
Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul
stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud,
Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să fie
întreținute, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind
desființate dijmele și obligațiile feudale.

c) Procesul lui Ludovic al XVI-lea

Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau organizarea unui
referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar aceștia au cerut
amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată prin apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe
public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, nici unul nu a votat pentru nevinovăția regelui de frică că ar
putea fi considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei care au votat
pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu închisoarea. Convenția a votat
împotriva unei amânări a execuției cu 387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.

Regele a fost executat la 21 ianuarie 1793. Afost prima victorie iacobina in conventie si a dus la accentuarea
ostilitatii dintre factiuni. Desi girondinii, condusi de Brissot au votat moartea regelui, ei erau taxati ca regalistii si
contrarevolutionarii. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rareori după aceea l-au pierdut.
Dupa process Brissot aproape ca nu a mai luat cuvantul in Conventie, iacobinii preluand toata puterea.

d) Extinderea razboiului
Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și Pirineilor,
decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile puteri s-au alarmat
la anexările teritoriale și extinderea Franței (deoarece odata cu anexarea mai multor puncte esentiale, Franta ar fi
condus din punct de vedere economic, spre exemplu noile grnatițe includeau si intreaga Belgie, regiuni olandeze
care deschideau drumuri catre India si Canalul mAnecii catre Oceanul Atlantic). În februarie, Convenția a
declarat război Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la
Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din 1791
și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege
Ludovic Filip. Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.

e) Urmarile Razboiului
Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în patru departamente
de la sud de Loara (adica regiunea Vandeea). Țăranii plăteau acolo impozite funciare mai mari și nu agreau
guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și vânzarea pământurilor bisericești au fost
privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe nobili ca adevărați conducători, mulți fiind monarhiști.
Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai, guvernul a retras de pe
front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.

Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut la jumătate față de
valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale extinse. Pentru a obține sprijinul
populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți si de "câmpie". Membrii
câmpiei împărtășeau ura girondinilor catre Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați pe girondini pentru
înfrângerile din război datorită legăturii cu Dumouriez, de răscoala de la Vandeea și de criza economică. Câmpia
s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei lucruri: că
în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite, burghezia nu trebuia să se izoleze de
popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.

Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și sancționarea
suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. La 10 martie, la Paris a fost
înființat un Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții contrarevoluționari și pentru a preveni noi
masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul terorii. Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri
nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să le
supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de surveillance în toate
comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe cei suspecți de trădare.
Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor înarmați în 24 de ore de la prinderea lor,
procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs. Au fost votate legi draconice împotriva emigranților,
proprietățile fiind confiscate, iar cei care se întorceau în Franța erau executați.

La 6 aprilie a fost înființat Comitetul salvării publice, care dirija și accelera activitățile miniștrilor, preluându-
le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, dorea un comitet fără
extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere, doi montagnarzi,
dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat despre cum să obțină
sprijinul poporului pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au
opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.

f) Căderea girondinilor
Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie, Robespierre a trecut de
partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți pe 31 mai. Iacobinii au
fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat
tunurile spre ea, cerând expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de
baza. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri
girondini.

g) Noul Comitet al salvarii publice

După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în montagnarzi. La formarea noului comitet al salvării
publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei, toți aparținând
clasei mijlocii, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți răspundeau împreuna
pentru acțiunile Comitetului, care avea să devina primul guvern puternic. Barere era purtătorul de cuvânt al
comitetului în Convenție, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai
Clubului Cordelierilor: Collot d' Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon, paralizat și
ținut într-un scaun cu rotile, si Saint-Just, susținătorul de frunte a Terorii. Toți au fost realeși periodic în perioada
septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în decembrie 1793.

Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre iacobinii burghezi
și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea „Incoruptibilul”
sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice, trebuiau sacrificați. Era
un politician abil, acționând cu prudențǎ, așteptând momentul potrivit și dând dovada de fler. S-a pronunțat
împotriva manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10 august 1792-iunie 1793. Susținea că
pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de
drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod
egal, dar considera că datoria statului era asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor
mijloace de munca. Dar era o figura distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.

h) Revolta federalista
A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și a Comunei asupra
Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și Marsilia. 60 de departamente au protestat
împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste

revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu
hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei.
Trupele britanice au sosit în oraș la 28 august. Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte
orașe mici din valea Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea
între centrele revoltei era slabă.

Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat Roussillon în sud,
aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li s-a opus armata franceză inferioară
numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța după ce Pitt i-a
ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est, armata aliaților fiind
divizată.

Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din
Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii
austriece.

2. Dominatia Sanculotilor

a) Ideile lor si modul de organizare

Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor. Oricine era trufaș sau avea o atitudine disprețuitoare
era etichetat ca „aristocrat". Erau anticlericali și pentru ei, suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor
reprezentanți. Viața politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și ascundă opiniile. Întrunirile
Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu voce tare.

Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare secțiune fiind condusă
de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor revoluționare din Paris,
65% erau Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind proprietari
de prăvălii, patroni de mici ateliere și meșteșugari independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri
ai profesiilor liberale, 8% erau muncitori salariați. Își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care
nu depindeau de administrația centrală. Comuna și secțiunile erau unitățile administrative locale ale Parisului, cu
funcționari și comitete alese. Aveau propria poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau
societățile populare, fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru
că sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințări locale.
Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de aristocrație și decizia de a câștiga
războiul.

b) Concesii facute sanculotilor

Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în iunie 1793,
precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații aveau drept de vot,
iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse desfășurându-se în august 1793, sarcina
revenind Comitetului salvării publice. Prima categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-25 de ani,
numărând un milion de oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate
să producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite pentru tunuri și
odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului exterior și navigației.

c) Mișcările din 4-5 septembrie 1793

Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta reducând cu trei
sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce cerea măsuri pentru combaterea lipsei
de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame în mansardele aglomerate.
Partizanii săi erau muncitori salariați, lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea să determine Convenția să ia
măsuri de combatere a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat-o public. Programul său era
Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea foștilor nobili din
armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și Convenția prin acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a
fost arestat și a murit în închisoare în februarie 1794.

La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la 5 septembrie s-a
îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o acceptând o serie de
măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame „Teroarea la ordinea zilei”.

S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în
provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu
alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și
regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și
clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice. Erau 6.000 de
oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei
se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era sa ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea
cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din
oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul salvării naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau
autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.

S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în
provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu
alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și
regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și
clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice. Erau 6.000 de
oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei
se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era sa ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea
cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din
oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul salvării naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau
autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.

d) Teroarea economica
În iulie, Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care pedepsea cu
moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte cantități mari ca să nu fie acuzați că
stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția a acceptat controlul prețurilor, votând pe 29 septembrie
Legea maximului general. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri și servicii de bază, la o treime
peste prețurile în vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu erau controlate, pentru că determinau
nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Când țăranii au refuzat să vândă cereale la
prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura modalitate pentru a hrăni orașele și armata.
Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul maximal era adesea
sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când s-au dus la țară cu armata revoluționară
să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți
care dețineau o mare parte din recoltă, fiind consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau
rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor,
majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea
nominală în august, a crescut la 48% în decembrie 1793.

e) Teroarea politică
Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale, centrat în Paris și
ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar. Mai era Teroare în regiunile revoltelor
federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței, controlată de comitete de supraveghere, a
reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.

Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până în septembrie
1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte. Robespierre și montagnarzii
considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern. Au fost intentate procese unor
personalități cunoscute, dând curs cererii populației, debarasându-se de oamenii pe care îi considerau dușmani ai
republicii. Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria
Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie și doamna
Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu era o opțiune.

Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-decembrie 1793, Marsilia,
Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind înfrânți. Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de
trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate. Vandeea era un deșert depopulat
după ce s-a încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și umpleau închisorile și au fost împușcați fără
judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. La Vandeea, 7.000 de oameni au fost condamnați de curțile
revoluționare, toți țărani, nici un burghez.

La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și
scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia
revoluționară. Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte, multi alții au fost
ghilotinați la Lyon.

O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare. Administrația locală
a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform studiilor, s-au desfășurat 17.000 de
execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vandeea, 31% muncitori, în Lyon și Marsilia. Numărul total celor executați
fără judecată s-a situat în jur de 50.000.

f) Descreștinarea
A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind confiscate, fiind
distruse cruci și troițe, iar preoții au fost obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari.
Clericii constituționali au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși Convenția nu a agreat catolicismul, a încuviințat
atacul asupra bisericii decât l-a incurajat.

În octombrie, a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar începea
pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a
devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides.

Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un alt decret a dat
fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna florilor (20
aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează ca 6.000-20.000 de preoți au
fost siliți să renunțe la preoție.
Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate bisericile din Paris au
fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794, multe biserici din țară au fost închise. Fouche,
agent al descrestinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții ca „Moartea este un somn veșnic”.

3. Dictatura Comitetului salvarii publice

La sfârșitul anului 1793, guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii. Revoltele
federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului creștea. Armata
franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la
Hondschoote, iar austriecii la Wattignies în octombrie.

Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna 1793, anarhia domnea în departamente pentru că comitetele
revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouche interpretau legea după bunul plac sau o
ignorau. Comitetul siguranței generale a încredințat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de
supraveghere.

a) Legea din 4 decembrie 1793

Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive
depline. Comitetul siguranței generale răspundea de politie și de siguranța internă, iar Tribunalul revoluționar
și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării publice avea atribuții ample ca
supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze
administrația locală. Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali
numiți de guvernul central și răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în
aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului salvării publice, toate armatele revoluționare fiind dispersate.

Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au
reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii interni și externi vor fi înfrânți.

b) Căderea hebertiștilor
Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hebert și adepților săi. Ziarul sau, La Pere
Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hebert i-a sprijinit pe iacobini împotriva
girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru de interne și s-a
întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul salvării publice de tiranie și a încercat să câștige puterea
devenind susținător al nemulțumirii populare. Hebertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în
Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile populare. Robespierre i-a
antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Îi displăcea extremismul
politic și pentru a-i izola pe hebertiști de mase, la 26 februarie 1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietăților
suspecților ce aveau să le revină săracilor.

În martie, Hebert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l
distrugă. Hebert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a acționat
cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hebertiștilor li s-au adus acuzația că sunt agenți străini, care
vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat
manipulată, iar hebertiștii au fost ghilotinați la 24 martie.

Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată, clubul
cordelierilor find închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și împânzită de susținătorii
lui Robespierre.

c) Moartea lui Danton

O grupare opusa lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească independența
autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării revoluționare și
să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil, 400.000 de livre fiind cheltuite cât a fost ministrul
justiției. Danton era acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins,
prietenul sau, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul sau, Le Vieux
Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul salvării publice l-a considerat pe Danton drept o
amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va restaura monarhia. Danton a fost adus în fața
Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins și ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare.
Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată
alături de nevasta lui Hebert.

Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic
împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile sale despre cât de monstruoasă
era dictatura Terorii.

d) Marea Teroare
Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate tribunalele
revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați de Tribunalul
revoluționar.

După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din prairial,
votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care încercau să pervertească obiceiurile și să
corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată. Timp de nouă săptămâni, au fost
condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din
clase superioare.

Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de după moarte, în care
doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți francezii sub cultul
Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii
au fost împotrivă pentru că credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezând că
Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hebertiștilor, de
dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea maximului de
prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.

La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra salariilor.
Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, ce erau muncitori
salariați.

Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce Franța preluase
ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii.

Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul salvării publice și-a înființat propriul său
departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe funcționarii incorecți. Comitetul siguranței
generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în
interiorul Comitetului salvării publice. Billaud și Collot erau legați de Hebert, s-au simțit amenințați de
Robespierre.

e) Thermidor
Robespierre a dispărut din viata publica mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat
fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir timp de câteva luni. Când a revenit, se
adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își
agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea trădătorilor.
A refuzat să dea nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouche și Colot s-au simțit amenințați și s-au unit
pentru a complota împotriva sa.
La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească. Convenția a votat
pentru arestarea sa, a fratelui sau, a lui Cottona lui Saint Just. Au fost închiși la subordinea Comunei, dar au fost
eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii Comunei voiau sa organizeze o insurecție în sprijinul lui Robespierre.
Au ordonat membrilor Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie în
seara acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda Națională ca să o sprijine împotriva Comunei. Inițial,
secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind trimise în ajutorul Comunei. Dar includeau și câteva dintre
unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut
curaj și Convenția a fost salvată. Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și
voia să se mențină în cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a fost
ordonată anterior și pe liderii Comunei.

Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns la primărie, au
constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă. Dar soldații l-au oprit, însă
accidental, arma s-a descarcat împușcându-l lateral în față, mutilându-l. Robespierre a fost arestat și la 28 iulie, el
și cu alți 21, au fost ghilotinați.

Directoratul
1. Reacția thermidoriană
Thermidorienii, cei care au contribuit la răsturnarea lui Robespierre, au fost un grup amestecat format din membrii
celor două mari comitete. Ei au fost adepți ai Terorii precum și deputați ai câmpiei. Deputații câmpiei au ieșit din
obscuritate în urma morții lui Robespierre și au preluat puterea.

Reprezentanții câmpiei, ce preluasereă puterea au câștigat de pe urma revoluției cumpărând biens nationaux sau
obținând contracte guvernamentale. Ca regicizi, au fost ferm atașați republicii și nu au dorit revenirea la
monarhie, nici chiar la una constituțională.

Thermidorienii nu i-au agreat pe iacobini. Au considerat că aceștia au acordat prea multă putere sanculoților și
totodată interveniseră pe piața liberă. Pentru aceștia, democrația populară, anarhia și teroarea erau sinonime.

Thermidorienilor li s-au alăturat o serie de montagnarzi. Acest lucru a făcut ca iacobinii să rămână în Convenție o
mică minoritate tăcută. Ei și-au pierdut forța pe care o avuseseră în perioada conducerii lui Robespierre.

a) Teroarea ia sfarsit
Teroarea a fost desființată printr-o serie de acțiuni de forță asemenea celor din iulie 1794- mai 1795. A fost
desființat Tribunalul Revoluționar. Au fost executați 63 de oameni, dintre care unii fuseseră adepții de frunte ai
Terorii.

Printre măsurile adoptate, ca urmare a îndepărtării iacobinilor de la putere au fost: eliberarea suspecților din
închisori, abrogarea legii din prairial precum și închiderea Clubului Iacobin. Deputații thermidorieni au fost
hotărâți să ia în stăpânire instituții care au făcut posibilă Teroarea. Ei au renunțat la centralizarea instaurată
anterior de Comitetul salvării publice.

Prin noile măsuri adoptate de Convenție s-a stabilit ca membrii celor două comitete să fie schimbați lunar în
proporție de 25 %. Acest lucru a preîntâmpinat monopolizarea puterii de către un singur grup, așa cum s-a
întâmplat în perioada anterioară.

Au fost înființate 16 comitete ale Convenției care au preluat cea mai mare parte din sarcinile comitetelor
siguranței naționale și salvării publice. Ultimul comitet din cele 16 a fost limitat la a se ocupa doar de problemele
ce țineau de război și diplomație. La Paris, Comuna a fost desființată iar în administrația locală putrea a fost
preluată de moderați și deținătorii de proprietăți.
Thermidorienii au tratat cu fermitate și problema religioasă. Ei au renegat Biserica Constituțională. Au decis să
nu mai plătească salariile clericilor. Au separat astfel pentru prima dată în mod oficial Biserica și statul. A fost
garantată practicarea liberă a tuturor religiilor. Au rămas în continuare interzise toate formele exterioare de
răzvrătire precum haina bisericească sau trasul clopotelor.

b) Situatia economica
Thermidorienii au vrut să renunțe la controlul prețurilor. Ei au fost adepții pieței libere. Neacceptând prețurile
impuse, le-au desființat.

Atelierele de stat care fabricau arme au fost închise sau au revenit în proprietate privată. A avut loc o
devalorizare gravă a asignatului și a izbucnit o mare inflație. Toate acestea au fost agravate de recolta slabă din
agricultură precum și de creșterea uriașă a prețului pâinii.

Situația gravă din economie a fost agravată de duritatea iernii. Asocierea colapsului economic cu frigul a dus la
creșterea enormă a mizeriei, a sinuciderilor și a deceselor cauzate de malnutriție, pe măsură ce lipsa de alimente
se transforma în foamete.

Printre cei care flamânzeau se aflau acum și cei cu venituri fixe: funcționarii de stat și rentierii. Toți aceștia
și-au întors furia împotriva Convenției organizând o serie de răscoale.

c) Insurectiile din germinal si prairial

În germinal a avut loc mai degrabă o demonstrație decât o răscoală. Circa 10 000 de oameni au dat buzna în
Convenție și au cerut pâine, Constituția din 1793 și eliberarea patrioților închiși. Ei au așteptat sprijinul
montagnarzilor din Convenție însă nu au beneficiat de el. Insurgenții s-au retras fără a opune rezistență. În prairial a
fost o răscoală armată mult mai violentă. Aceasta a fost provocată datorită lipsei hranei. Această răscolă a fost
surpimată mult mai violent.

 Germinal: șaptea lună a anului, de la 21 martie la 18 aprilie, în calendarul adoptat în timpul

Revoluției franceze.

 Prairial: a noua lună în calendarul republican francez, de la 20 sau 21 mai la 19 sau 20 iunie.

Agitația a fost oprită relativ ușor. În urma apariției Gărzii Naționale Loiale, insurgeții s-au retras fără să opună
niciun fel de rezistență. Represiunea nu a fost dură. Barere, Collot și Billaud, foști membrii ai marelui Comitet
al Salvării Publice, au fost condamnați la deportare. Activiștii din timpul Terorii au fost dezarmați.

În prairial a fost însă o răscoală armată mult mai violentă decât cea din germinal. Astfel la 1 prairial (20 mai
1795) revoltele provocate de foamete au dus la pătrunderea femeilor în Convenție, urmate de o parte din Garda
națională. Trei ore a fost un haos total. Montagnarzii au convins Convenția să voteze decretele prin care au fost
eliberați patrioții și să se înființeze o Comisie alimentară. Abia după sosirea Gărzii Naționale Loiale a fost
eliberată Convenția.

A două zi răscoala a continuat. Soldații Gărzii naționale au înconjurat Convenția pentru a se opune celor 40 000
de membri loiali. Tunarii Convenției au trecut de partea rebelilor îndreptându-și tunurile împotriva acesteia, însă
fără a trage. Rebelii și-au prezentat în mod pașnic cererea apoi s-au retras, după ce președintele Convenției a
făcut unele vagi promisiuni.

Prairial a marcat sfârșitul sanculoților ca forță politică și militară. Demobilizați, fără arme și fără lideri,
sanculoții au devenit o forță uzată.

Convenția a trecut la ofensivă abia a treia zi. Soldații armatei permanente au înconjurat suburbiile locuite de
rebeli. I-au forțat să predea armele și tunul. Represiunea a fost violentă. Au fost arestați 40 de montagnarzi și 6
executați. O altă comisie militară a mai condamnat la moarte încă 36, între care și tunarii ce au trecut de partea
rebelilor.

d) Teroarea alba
Teroarea albă a fost o reacție violentă împotriva foștilor adepți ai Terorii și ai celor ce au profitat de pe urma
revoluției. Ea s-a manifestat din partea celor care au fost anterior persecutați.

Culoarea albă a fost culoarea Bourbonilor. Teroarea albă a îmbrăcat și forma unei mișcări regaliste. În cea mai
mare parte, participanții la Teroarea albă nu au avut intenția să restaureze Vechiul Regim. Ei au urmărit
răzbunarea pe membrii societăților populare și ai comitetelor de supraveghere. Teroarea albă nu a cuprins
întreaga Franță. Ea s-a limitat la 20 de departamente la nord și vest de Loara și la sud de Lyon.

În Paris, ea s-a limitat la acțiunile tineretului de aur, tineri din clasa de mijloc, slujbași ai bancherilor, avocați,
actori, muzicanți, dezertori din armată și fiii celor suspecți sau executați. Aceștia s-au îmbrăcat extravagant, cu
gulere pătrate. Au purtat cercei și părul lung răsucit la ceafă, ca al celor care urmau să fie

ghilotinați. S-au constituit în bande pentru a-i bate și a-i intimida pe iacobioni și sanculoți. Nu au făcut multă
vărsare de sânge.

În Bretania, grupurile de 50-100 de oameni au fost o serioasă amenițare la adresa legii și a ordinii în regiune.
Au atacat convoaiele cu cereale și au omorât funcționarii administrației locale din afara orașelor. Au preluat
conducerea în cea mai mare parte a regiunii. Au cerut chiar ajutorul englezilor. Ajutorul venit din partea
emigranților a fost sângeros înăbușit.

Cea mai violentă formă a Terorii albe a fost în nord-vest și sud-est. În Vandeea au avut loc lupte de gherilă.
În Bretania a început răscoala chouanilor, ce s-au opus recrutării. Ea a fost condusă de Jean Cottereau,
cunoscut sub numele de Chouan.

Bandele ucigașe ale Terorii albe din sud nu au constituit o amenințare la fel de mare pentru republică. Armata a
fost foarte puțin folosită pentru distrugerea ei.

e) Constitutia anului III

Thermidorienii au vrut o nouă constituție. Aceasta trebuia să garanteze principalele puncte ale revoluției de la
1789: abolirea privilegiilor, libertatea individului, conducerea treburilor locale și naționale de o adunare aleasă,
precum și funcționari aleși.

Pentru a preveni apariția unei dictaturi, thermidorienii au separat ferm legislativul de executiv. Au împărțit
executivul în două camere: Consiliul celor 500, cu membri de peste treizeci de ani, care avea inițiativă
legislativă și Consiliul Bătrânilor, cu 250 de membri, cu vârsta de peste patruzeci de ani, cu rol de a dezbate
legile.

Executivul urma să aparțină unui Directorat format din cinci persoane. Ele erau alese de Consiliul Bătrânilor
dintr-o listă întocmită de Cei Cinci Sute. Directoratul a rămas în funcție cinci ani. Câte unul din membri,
desemnat prin tragere la sorți, trebuia să se retragă în fiecare an. Directorii nu au putut fi membri în niciunul
dintre consilii, iar puterile lor au fost limitate.

Consiliul Bătrânilor a putut aproba și formula obiecții la proiectele de lege, dar nu le-a putut introduce sau
schimba. Alegerile urmau să aibă loc anual, când o treime din membri se retrăgeau.

Directorii au avut puterea limitată. Nu au putut iniția sau stopa prin veto legi. Nu au putut declara război.
Nu au avut autoritate asupra vistieriei. Au avut însă o influență considerabilă deoarece au răspuns de
diplomație, de armată și de aplicarea legilor.

Miniștrii au fost numiți de directori. La fel ca și aceștia, nu au putut face parte din niciun consiliu. Ei au răspuns
în fața directorilor fiind considerați împuterniciți guvernamentali. Au luat locul reprezentanților în misiune și al
agenților naționali. Rolul lor a fost de a urmări dacă politica guvernului era pusă în aplicare în provincie.

f) Slăbiciunile Constituției
Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a principiului separării puterilor în stat. S-a
urmărit astfel, printr-un complex sistem de bariere și contraponderi, să se prevină instaurarea unei dictaturi. Noua
Constituție a avut totuși și o serie de slăbiciuni. Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Consiliile au putut
paraliza activitatea directoratului. Legislativul nu avea o poziție solidă în fața executivului.
Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Majoritatea a putut fi rapid modificată în ambele consilii. Nu a
existat niciun mijloc de rezolvare a conflictelor dintre legislativ și executiv.

Consiliile au putut paraliza activitatea directoratului, refuzând să voteze legile cerute de guvern. Directorii nu au
putut nici să dizolve consiliile, nici să se opună legilor votate de ele. Ei nu au avut cum să învingă opoziția
consiliilor decât prin acțiuni neconstituționale.

Nici legislativul nu avea o poziție mai solidă dacă intra în conflict cu executivul. El nu putea schimba
componența Directoratului decât înlocuind unicul director care se retrăgea anual cu un candidat propriu.
Constituția nu putea fi modificată mai devreme de nouă ani.

Știind că nu se bucură de popularitate și temându-se că alegerile libere ar putea genera o majoritate regalistă,
Convenția a decretat că două treimi dintre deputații consiliilor să fie aleși dintre actualii ei deputați.

g) Insurectia din Vendemiaire

Monarhiștii constituționali, care au vrut revenirea la o monarhie constituțională limitată, au câștigat sprijin
larg. Ei păreau să ofere întoarcerea la stabilitate. Revolta a izbucnit la Paris. Ea a fost suprimată prin
intermediul armatei conduse de Napoleon Bonaparte.

După moartea fiului lui Ludovic al XVI-lea în închisoarea Temple, contele de Provence, fratele lui Ludovic al
XVI-lea, s-a proclamat rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. El a emis declarația de la Verona. Prin aceasta a
promis să repună în vigoare vechea constituție a Franței. Promisiunea regelui a însemnat revenirea la cele trei
ordine și la parlamente. Aceste promisiuni au făcut și mai grea sarcina de a restaura monarhia.

Revolta fățișă a izbucnit la Paris unde a fost atacată Convenția. Instituția a fost apărată de soldații conduși de
generalul Napoleon Bonaparte. Armata a fost inferioară numeric rebelilor dar superioară tehnic prin faptul că
a dispus de tunuri.

A fost una dintre cele mai sângeroase mișcări revoluționare, soldate cu 300 morți și răniți. Totodată ea a încheiat
acțiunile populației Parisului de a încerca să răstoarne o adunare aleasă prin vot.

Represiunea care a urmat a fost ușoară. Numai doi oameni au fost executați. S-au luat măsuri pentru a preveni
alte mișcări. S-au desființat Adunările secțiunilor. Comanda Gărzii naționale a trecut în subordinea noului general
al armatei din interior, Napoleon Bonaparte. Pentru a doua oară, în decurs de șase luni, armata a servit republica
thermidoriană.

2. Instaurarea Directoratului
Noua treime aleasă în Convenție după vendémiaire și dizolvarea Convenției a fost predominant regalistă.
Aceasta nu a putut influența desemnarea directorilor. S-au ales directori regicizi, drept garanție împotriva
restaurației regaliste. Directorii au căutat instaurarea unui regim liberal. S-au confruntat însă cu probleme
economice. Directoratul a supraviețuit cel mai mult dintre toate regimurile revoluționare.

Directorii au urmărit instaurarea unui guvern stabil și liberal, care să conserve cuceririle revoluției. S-au
confruntat cu interminabilul război care a dus repede la lipsa banilor necesari întreținerii lui. Principalele motive
pentru vistieria goală au fost impozitele neplătite și valoarea scăzută a asignatului.

Directoratul a supraviețuit cel mai mult dintre regimurile revoluționare, în ciuda problemelor cu care s-a
confruntat. Atuurile Directoratului au constat în dorința de a restabili domnia legii și discreditarea dușmanilor săi
în fața poporului.

Armata a fost principalul susținător al Directoratului. El a fost amenințat să dispară rapid. Ofițerii din armată nu
au vrut să fie lipsiți de niciuna dintre ocaziile de promovare sau jaf oferite derăzboi. De aceea, armata a oferit
forța necesară învingerii obstacolelor întâmpinate.

a) Conspiratia lui Babaeuf

François Noël Babeuf, cunoscut și sub numele de Gracchus Babeuf, a fost celebru datorită organizării grupării
Conspirația egalilor și a opoziției manifestate față de Directorat. El a fost un activ revoluționar. În calitatea sa
de jurnalist, a coordonat și înființat o serie de ziare, petiții și întâlniri.

Babeuf și-a luat supranumele de Gracchus în memoria reformatorilor romani. A desfășurat o violentă campanie
de denigrare a reacției thermidoriene în ziarul său Journal de la Liberté de la presse devenit apoi Le Tribun du
peuple. În aceeași perioadă a aderat la Clubul electoral. A cerut ca să fie acceptate în acest club și femeile.

Datorită acțiunilor sale, a fost acuzat de ultraj împortiva Convenției și închis la Arras. Acolo a înnodat o serie de
legături cu democrații: Simon Duplay, Augustin Darthéou Philippe Buonarroti. A luat apoi parte în mod activ la
insurecția din prairial.

Gracchus Babeuf a fost unul dintre cei care nu au agreat Constituția anului III, pentru că a dat puterea celor
bogați. El a considerat ca țel al societății fericirea comună. Revoluția trebuie să asigure pentru toată lumea
posibilitatea de a se bucura în mod egal de binefacerile vieții.

Babeuf a considerat că proprietatea privată a generat inegalități sociale. Adevărata egalitate trebuia instaurată
prin proprietatea comună și desființarea celei private. Aceste idei radicale i-au determinat pe mulți istorici să îl
considere pe acesta primul comunist.

Babeuf a înțeles că o răscoală nu poate surveni spontan, ci trebuie pregătită de un mic grup de revoluționari
pasionați. A organizat și dirijat gruparea cunoscută sub numele de Conspirația egalilor. Obiectivul grupării a
fost de a continua revoluția pănă la instaurarea unei societăți comune. Babeuf a fost executat pentru activiățile
sale.

Prin propagandă și agitație, ei au încercat să convingă instituții cheie ca armata și poliția, pentru a le oferi forța
necesară cuceririi puterii și sprijinul ulterior. După cucerirea puterii, conducătorii revoluționari au urmărit să nu
o predea unei adunări alese ci să instaureze o dictatură. Scopul lor a fost de a opera schimbări fundamentale în
organizarea societății.

Istoricii marxiști ca Soboul au susținut că prin confratele Buonarotti, ideile lui Babeuf au fost transmise lui
Blanqui, în secolul al XX -lea și de aici lui Lenin. Importanța lui Babeuf în Revoluția Franceză a fost însă una
destul de mică.

Conspirația lui Babeuf de a răsturna Directoratul a fost dezvăluită de un alt conspirator. Babeuf a fost arestat,
fără a beneficia de sprijinul foștilor iacobini și sanculoți. A fost apoi condamnat la moarte prin ghilotinare
pentru conspirație împreună cu Darthé, un alt confrate. Li s-a reproșat că încercaseră să îi asasineze pe
directori.

b) Lovitura de stat din fructidor 1797

Alegerile din 1797 au evidențiat o orientare crescândă în favoarea monarhiștilor. Lumea s-a săturat de război și
de conflictele religioase din țară. Au găsit atrăgătoare ideea unei monarhii constituționale, crezând că ea va
aduce pace și stabilitate. Monarhiștii au căștigat alegerile. Directoratul a pierdut astfel sprijinul majoritîții.
Napoleon bonaparte a trimis armata la Paris pentru a sprijini Directoratul. Alegerile au fost anulate.

În urma alegerilor, monarhiștii au câștigat mai mult de jumătate din locurile Convenției. Au existat 330 de
membri în cele două consilii. Ei au fost aleși, în mare parte de burghezia bogată, al cărei sprijin îl pierduse
Directoratul.

Bonaparte l-a trimis spre Paris pe Augereau, cu trupe în sprijinul directorilor republicani. Armata a ocupat toate
punctele importante din oraș și a înconjurat sediul consiliilor. Au fost arestați doi directori, Canot și Barthélemy,
precum și 53 de deputați. Deputații speriați, sub presiunea directorilor, au aprobat două legi importante. Ei au
anulat alegerile în 49 de departamente și i-au deportat în Guyana pe directorii și deputații arestați.

Prezența monarhiștilor în Convenție într-un număr atât de mare, a însemnat că Directoratul nu a mai avut
sprijinul majorității și că nu a mai putut conta decât pe o treime din deputați. Aceștia și-au demonstrat puterea
când consiliile au numit trei dintre simpatizanții regaliștilor în funcții importante precum președinte al Celor
Cinci Sute și președinte al Consiliului Bătrânilor.

Cu această lovitură s-a sfârșit regimul parlamentar al Constituției anului III. Executivul a câștigat o
importantă victorie asupra legislativului. Directoratul a putut conduce fără a ține seama de consiliile ostile.

Directorii au fost divizați. Doi dintre ei au fost considerați monarhiști, doi republicani, iar unul moderat, Carnot.
El a fost gata să cedeze din teritoriile cucerite pentru a realiza o pace durabilă. Din acest motiv nu a fost agreat
de generali. Directorii republicani au cerut ajutorul armatei pentru a împiedica o restaurație regalistă.

După Fructidor, noul Directorat a luat măsuri împotriva emigranților și a preoților refractari. Măsurile au avut
efect pe termen scurt. Prin îndepărtarea catolicilor a creat noi opozanți Directoratului.

c) Reforma Financiara
Multe dintre problemele financiare ale Directoratului s-au datorat regimurilor precedente. Ele au tipărit din ce în
ce mai multe asignate pentru a acoperi costul războiului. Acestea și-au pierdut aproape orice valoare.
Directoratul a emis o nouă bacnotă numită mandat teritorial. Aceasta și-a pierdut valoarea și a fost retrasă de pe
piață.

Criza monetară a fost catastrofală pentru funcționarii din administrație, rentieri și muncitori. Puterea lor de
cumpărare a înregistrat un declin major. Monedele de metal au devenit singura monedă legală. Ele se găseau în
număr insuficient. Acest lucru a dus la scăderea popularității Directoratului în rândul oamenilor de afaceri.

Ramel, în calitate de ministru de finanțe, a introdus o serie de reforme pentru redresare financiară. Două
treimi din datoria națională a fost convertită în titluri de valoare. Ele puteau fi folosite la cumpărarea
proprietăților de stat. La scurt timp, acestea au început să-și piardă din valoare. Curând guvernul a refuzat să
le mai accepte pentru cumpărarea de biens.

Datorită scăderii cheltuielilor de război ca urmare a încheierii păcii cu Austria, Ramel a reușit să echilibreze
bugetul pentru prima oară de la începutul revoluției. El a introdus patru forme principale de impozitare directă:
impozit pe autorizația de comerț, impozit funciar, impozit pe proprietățile mobile și unul nou, pe uși și ferestre.
Această reformă a supraviețuit până în 1914, fiind una dintre cele mai durabile.

În același timp, Ramel, a schimbat și metodele de încasare a impozitelor, El a introdus un control central prin
care impozitele să fie stabilite și percepute de delegați numiți de directori.

Guvernul s-a văzut nevoit, în fața deficitului permanent cauzat de război, să intervină prin introducerea unor
impozite indirecte din perioada Vechiului Regim. Acest lucru a dus la creșterea prețurilor produselor la oraș. O
altă sursă de venit a fost jefuirea statelor străine, mai ales Italia și Germania. Ele au fost ocupate de trupele
franceze.

d) Razboiul – Prima coalitie

Bătălia de la Fleurus, din iunie 1974, a fost prima victorie dintr-o serie care a scos din război statele membre ale
primei coaliții, cu excepția Angliei. Franța a ocupat Belgia, apoi a invadat Spania. Pe teritoriul Italiei, Franța s-a
luptat cu Austria. Prin pacea de la Campoformio Napoleon a făcut o serie de schimburi de teritorii cu statul
austriac. Franța a păstrat Belgia și a cedat austriecilor Veneția. Pentru a-i încurca pe englezi Napoleon a debarcat
în Egipt.

Franța a reușit să ocupe Belgia, urmată apoi de Provinciile Unite, regiunea Rinului pentru ca apoi să invadeze
Spania. După invadarea Poloniei de către Rusia, Prusia a încheiat pace cu Franța pentru a putea pretinde teritorii
poloneze.

Franța a vrut să învingă Austria. Un rol important l-au avut victoriile tânărului general Bonaparte pe
teritoriul Italiei. Acesta a dus o campanie strălucită împotriva austriecilor. Italia a devenit teatrul principal de
operațiuni.
A urmat armistițiul cu Austria de la Leoben. Termenii au fost deciși de Napoleon fără a consulta Directoratul. El
a unit Lombardia, Modena și legațiile pontificale, formând Republica Cisalpină. În schimbul Lombardiei și
Belgiei, Napoleon a cedat Austriei, Veneția și o parte din Republica Venețiană, deci ieșirea la Marea Adriatică.
Directoratul nu a putut acționa pentru că s-a confruntat cu alegerile din Franța, câștigate de regaliști. Aceste
înțelegeri au fost apoi confirmate prin pacea de la Campoformio.

Dorința de a invada Anglia a fost stăvilită de victoriile acesteia de la Capul Sao Vicente și Camperdown, împotriva
aliatelor Franței, Spania respectiv Olanda. Războiul contra Angliei a continuat.

Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul. El a urmărit blocarea
comerțului Marii Britanii cu India și obținerea controlului asupra Mării Mediterane pe care britanicii o
controlaseră prin Gibraltar.

Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul
britanic, Horatio Nelson, a distrus flota franceză în portul Aboukir. Francezii au fost alungați din Malta, devenind
colonie britanică.

e) Razboiul – a doua coalitie

Înfrângerea Franței la Abukir a încurajat și alte țări să-i declare din nou război. S-a format a doua coaliție. Au
participat inclusiv Rusia, nemulțumită de ocuparea Insulei Malta de către francezi, pe lângă Marea Britanie și
Imperiul Otoman. Franța a declarat război Austriei pentru că aceasta a permis trupelor ruse să îi tranziteze
teritoriul și a ocupat repede restul Italiei, Piemont. Inițial Franța a suferit o serie de înfrângeri. Neînţelegerile
dintre austrieci și ruși a dus la înfrângerea acestora din urma de către Franța. Aceasta a acaparat noi teritorii.

Francezii au fost împinși înapoi pe Rin de austrieci. Rușii au înaintat în nordul Italiei pe care Franța l-a
pierdut, cu excepția Genovei. Apoi rușii au înaintat în Elveția. Pentru prima dată în ultimii șase ani, Franța
părea invadată însă a fost salvată de neînțelegerile dintre aliați.

Austria nu a sprijinit Rusia în Elveția, ci și-a trimis trupele la nord de Rin. Acest lucru i-a permis Franței să reia
ofensiva în Elveția, învingându-i pe ruși. Franța a scăpat de amenițări și și-a început campania de cuceriri.

A apărut fenomenul „La Grande Nation” – un nou model politic, social, economic. El a avut o extensiune teritorială ce
a atins frontiere naturale. A fost aplicat principiul autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon. După
consultărea populației locale, după unele referendumuri (false) a urmat anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei
de Franța. Teritoriul a fost denumit La Grande Nation.

f) Razboiul – a treia coalitie

În 1798 s-a înființat o a treia coaliție. Din ea au făcut parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul
Otoman. Acest război s-a terminat cu victoria Franței care a înfrânt Rusia în Elveția. Războiul a dus la
disoluția Sfântului Imperiu Roman și la crearea Confederației Rinului. Această confederație a fost alcătuită
dintr-o serie de state-client a Franței.

Planurile orientale ale lui Napoleon au eșuat. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat. S-au
pierdut câteva poziții importante. Italia a fost transformată în republică-soră, condusă de adepți ai iacobinilor.

În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute. Papa a fost
ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană a fost pierdută. Republica Batavă sau
Republica Elvetă au fost conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze.

Spre sfârșitul verii lui 1799, situația militară s-a îmbunătățit. Rușii au fost alungați din nou din Elveția. Sorții
războiului s-au schimbat de partea franceză.

g) Renasterea Iacobina
Persecuția regaliștilor după fructidor a fost severă. Aceștia au evitat alegerile din 1798. Acest lucru le-a permis
iacobinilor să obțină rezultate bune în alegeri. Deși directorii au contat pe o majoritate în noua legislatură, ei au
convins consiliile să anuleze alegerile. Au numit ei deputații, încălcând grav Constituția. Au urmat alte alegeri pe
care directorii le-au pierdut din nou. Datorită înfrângerilor de pe front Dierctoratul a devenit foarte nepopular. În
acest context iacobinii au reușit să revină în jocul politic.

S-a propus ca recrutarea să fie reluată, ceea ce consiliile au aprobat. Astfel, s-a declanșat nemulțumirea generală.
Au urmat alegerile din 1799. Ele au evidențiat din nou lipsa de popularitate a Directoratului. Din cei 187 de
candidați ai guvernului, numai 66 au fost aleși. Printre ceilalți deputați s-au aflat circa 50 de iacobini, inclusiv
câțiva care au fost eliminați în floréal. Deși au fost în minoritate, a existat posibilitatea ca o serie de deputați
moderați să li se alăture.

Situația pe front a fost disperată ca urmare a înfrângerilor. Consiliile au votat legile propuse de iacobini: o nouă
lege de recrutare în masă potrivit căreia bărbații între 20-25 de ani urmau să fie înrolați imediat. S-a votat legea
împrumutului forțat. Prin aceasta urma să fie adunate 100 de milioane livre. A trebuit ca bogații să cedeze până
la trei sferturi din veniturile lor.

Apogeul nemulțumirii față de Directorat a fost atins prin votarea legii ostaticilor. Potrivit ei, regiunile ostile noilor
legi au fost declarate răzvrătite. Autoritățile au primit astfel dreptul de a aresta, amenda sau confisca prorietățile
rudelor emigranților, fie ei nobili sau rebeli. Acest lucru s-a făcut cu scopul de a răscumpăra pagubele cauzate de
cei care au provocat dezordinea.

3. Decaderea Directoratului
Ca urmare a Legii ostaticilor, recrutările au întâmpinat o rezistență acerbă. Mulți s-au alăturat brigăzilor sau
rebelilor regaliști pentru a evita armata. Legea a întâmpinat inclusiv opoziția autorităților locale. Astfel s-a
produs o prăbușire a administrației locale în provincii. Conducerea a fost preluată adesea de regaliști.

Regaliștii din administrația locală au refuzat ridicarea împrumutului forțat, persecutarea preoților refractari sau
prinderea dezertorilor. Garda Națională nu a fost destul de numeroasă, pentru a păstra ordinea în absența trupelor
regulate. Importante zone rurale au rămas nesupravegheate.

O dată cu îmbunătățirea situației de pe front, Sieyès, unul dintre directori, a înscenat o lovitură de stat cu scopul
de a întări puterea executivului. Conștient de opoziția Consililului celor cinci sute, precum și de încălcarea
Constituției a apelat la ajutorul armatei.

Inițial Sieyès a cerut ajutorul generalului Moreau. El l-a recomandat pe Bonaparte, proaspăt întors din Egipt,
considerându-l omul potrivit.

a) Brumarie – Finalul
În drum spre Paris, Bonaparte, numit comandat al trupelor din Paris, a fost salutat cu entuziasm de populație. El a
fost văzut drept cel mai victorios dintre generalii republicii, cel care adusese pacea din 1797. Bonaparte a acceptat
propunerea lui Sieyès, de a întării puterea executivului. Condiția lui a fost de a se instaura un guvern provizoriu,
format din trei consului, care să întocmească proiectul unei noi constituții. Cu ajutorul armatei Napoleon a
înlaturat Directoratul printr-o lovitură de stat.

Sieyès a vrut să mute consiliile la Saint-Cloud. La Paris iacobinii din Consilul celor cinci sute erau suficient de
numeroși pentru a se opune planurilor sale. Sub pretextul unui complot terorist, Bătrânii au convins consiliile să
se mute.

Lucien, președintele Consiliului celor cinci sute și fratele lui Napoleon, a cerut ajutorul soldaților. Le-a spus că
deputații încearcă să le asasineze generalul. În aceste condiții, soldații au întervenit și au golit sala în care se
întruneau Cei Cinci Sute.

Odată ajunse la Saint-Cloud, cele două consilii au înțeles că au fost înșelațe. Bonaparte a încercat să li se
adreseze. A fost întâmpinat cu adversitate, datorită faptului că și-a făcut apariția înconjurat de grenadieri
înarmați. A fost chiar agresat fizic de deputații iacobini și salvat de ceilalți ofițeri.
Sinteză
Revoluția franceză a fost un eveniment principal în apele istoriei europene moderne care a început în 1789 și
s-a încheiat la sfârșitul anilor 1790’ odată cu ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. În această perioadă,
cetățenii francezi au zdrobit și și-au reproiectat peisajul politic al țării, dezrădăcinând instituții vechi de secole
precum monarhia absolută și sistemul feudal. Tulburările au fost cauzate de nemulțumirea largă față de
monarhia franceză și de politicile economice slabe ale regelui Ludovic al XVI-lea, care și-a întâlnit moartea
prin ghilotină, la fel și soția sa, Marie Antoinette. Deși nu a reușit să își atingă toate obiectivele și uneori a
degenerat într-o baie de sânge haotică, Revoluția franceză a jucat un rol esențial în conturarea națiunilor
moderne, arătând lumii puterea inerentă voinței poporului.

Cauzele Revoluției Franceze

Pe măsură ce secolul al XVIII-lea se apropia, implicarea costisitoare a Franței în Revoluția americană și
cheltuielile extravagante ale regelui Ludovic al XVI-lea și ale predecesorului său au lăsat țara în pragul
falimentului.

Nu numai că s-au epuizat cuferele regale, dar două decenii de recoltă precară, secetă, boala bovinelor și
prețurile proaste ale pâinii au stârnit tulburările între țărani și săracii din oraș. Mulți și-au exprimat disperarea
și resentimentele față de un regim care a impus taxe grele - totuși nu a furnizat nici o ușurare - prin revolte,
jafuri și lovituri.

În toamna anului 1786, controlorul general al lui Ludovic al XVI-lea, Charles Alexandre de Calonne, a
propus “un pachet de reformă financiară” care să includă o taxă funciară universală de la care clasele
privilegiate nu vor mai fi scutite.

Pentru a obține sprijinul pentru aceste măsuri și pentru a împiedica o revoltă aristocratică în creștere, regele a
convocat Adunarea Stărilor Generale - o adunare a claselor sociale reprezentând clerul, nobilimea și clasa de
mijloc a Franței (sau a treia clasă, alcătuită din oamenii simpli) - pentru prima dată dupa anul 1614.

Ședința era programată pentru 5 mai 1789; între timp, delegații celor trei clase din fiecare localitate au
întocmit liste de nemulțumiri pentru a le prezenta regelui.

Ascensiunea celei de-a treia clase

Populația Franței s-a schimbat considerabil începând cu 1614. Membrii ne aristocrați ai celei de-a treia
clasa reprezentau acum 98% dintre oameni, dar încă puteau fi depășiți prin voturi de celelalte două clase.

În cadrul ședinței din 5 mai, cea de-a treia a clasa a început să mobilizeze sprijinul pentru reprezentarea egală
și desființarea vetoului nobil - cu alte cuvinte, nu doreau să se țină cont de statutul social deținut atunci când
se vota.

În timp ce toate ordinele împărtășeau o dorință comună de reformă fiscală și judiciară, precum și o formă
mai reprezentativă de guvernare, nobilii, în special, erau dornici să renunțe la privilegiile de care se bucurau
în cadrul sistemului tradițional.

Jurământ de tenis
Când s-a convocat Adunarea Stărilor Generale la Versailles, în dezbaterea extrem de publică asupra
procesului de vot a izbucnit ostilitate între cele trei ordine, eclipsând scopul inițial al ședinței și
autoritatea omului care a convocat-o (Charles Alexandre de Calonne).

Pe 17 iunie, în timp ce discuțiile privind procedura blocată luau amploare, a treia clasa s-a întâlnit singură și
a adoptat titlul oficial de Adunare Națională; trei zile mai târziu, s-au întâlnit într-un teren de tenis interior
din apropiere și au făcut așa-numitul Jurământ de tenis , jurând să nu se risipească până la realizarea reformei
constituționale.

Într-o săptămână, majoritatea deputaților clerici și 47 de nobili liberali li s-au alăturat, iar pe 27 iunie,
Ludovic XVI a adunat toate cele trei ordine în noua adunare.

Bastilia și Marea Frică

Pe 12 iunie, în timp ce Adunarea Națională (cunoscută sub numele de Adunarea Națională Constituantă în
timpul activității sale asupra unei constituții) a continuat să se întâlnească la Versailles; frica și violența au
consumat capitalul.

Deși entuziasmați de ruperea recentă a puterii regale, parizienii au devenit panicați pe măsură ce au
început să circule zvonuri despre o lovitură de stat iminentă. O insurgență populară a culminat pe 14 iulie,
când revoltătorii au asaltat cetatea Bastilia în încercarea de a asigura praful de pușcă și armele ; mulți
consideră acest eveniment, acum pomenit în Franța drept o sărbătoare națională, ca începutul Revoluției
Franceze.

Valul de ardoare revoluționară și isterie răspândită au măturat rapid mediul rural. Revoltându-se
împotriva anilor de exploatare, țăranii au jefuit și au ars casele vameșilor, proprietarilor și ale elitei
senioriale.

Cunoscută drept Marea Frică , insurecția agrară a grăbit exodul (părăsire în masă a unei țări sau a unui
teritoriu de către populația respectivă , emigrare) în creștere al nobililor din țară și a inspirat Adunarea
Națională Constitutiva să abolească feudalismul la 4 august 1789, însemnând, ceea ce istoricul Georges
Lefebvre a numit mai târziu, „certificatul de deces din vechea ordine. ”

Declarația drepturilor omului și a cetățeanului

La 4 august, Adunarea Națională a adoptat Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului , o
declarație a principiilor democratice (compusa de Thomas Jefferson și Marquis Lafayette).

Documentul proclamat de Adunare a avut rolul de a înlocui principiile antice și de demult ,organizând un
sistem bazat pe egalitate de șanse, libertate de exprimare, suveranitate populară și guvernare reprezentativă.

Redactarea unei constituții formale a dovedit o provocare mult mai mare pentru Adunarea Națională
Constituantă, care avea sarcina suplimentară de a funcționa ca putere legislativă în perioadele de criză
economică.

Timp de luni, membrii săi au luptat cu întrebări fundamentale despre forma și întinderea peisajului politic al
Franței. De exemplu, cine ar fi responsabil pentru alegerea delegaților? Clerul ar trebui să fie fidel Bisericii
Romano-Catolice sau guvernului francez? Poate cel mai important, cât de multă autoritate ar fi reținut regele,
(imaginea sa publică a intrat în decădere după o încercare eșuată de a fugi din țară în iunie 1791).

Adoptată la 3 septembrie 1791, prima constituție scrisă a Franței a stabilit o monarhie constituțională
în care regele se bucura de puterea de veto regal și capacitatea de a numi miniștri. Acest compromis nu
s-a potrivit cu nume precum Maximilien de Robespierre, Camille Desmoulins și Georges Danton, care
sprijineau o formă de guvernare republicană și procesul lui Ludovic al XVI-lea.

Revoluția franceză devine serioasă

În aprilie 1792, noua Adunarea Legislativă a declarat război Austriei și Prusiei, unde credea că emigranții
francezi construiau alianțe contrarevoluționare; sperând, de asemenea, să-și răspândească idealurile
revoluționare în Europa prin război.

Între timp, pe frontul intern, criza politică a luat o schimbare radicală când un grup de insurgenți conduși de
extremismul Iacobinilor (Clubul Iacobinilor a fost o grupare politică radicală din timpul Revoluției
Franceze) au atacat reședința regală din Paris și l-au arestat pe rege la 10 august 1792.

Luna următoare, în mijlocul unui val de violență în care insurecționalii parizieni au masacrat sute de
contrarevoluționari acuzați, Adunarea Legislativă a fost înlocuită de Convenția Națională, care a
proclamat abolirea monarhiei și instaurarea republicii franceze.

La 21 ianuarie 1793, l-a trimis pe regele Ludovic al XVI-lea, condamnat la moarte pentru înaltă trădare și
crime împotriva statului, la ghilotină; soția sa Marie Antoinette a suferit aceeași soartă nouă luni mai târziu.

Regim de teroare
În urma executării regelui, războiul cu diverse puteri europene și diviziuni intense din Convenția
Națională a adus Revoluția Franceză în faza cea mai violentă și agitată.
În iunie 1793, Iacobinii au preluat controlul Convenției Naționale de la Girondinii (numele dat unei
grupări politice din timpul Revoluției Franceze care era majoritară în Adunarea Legislativă și în
Convenția Națională) mai moderați și au instituit o serie de măsuri radicale, inclusiv stabilirea unui nou
calendar și eradicarea creștinismului.

De asemenea, au dezlănțuit sângeroasa Împărăție a Terorii , o perioadă de 10 luni în care suspecții dușmani
ai revoluției au fost ghilotinați de mii. Multe dintre ucideri au fost efectuate sub ordinele lui Robespierre,
care a dominat Comitetul de siguranță publică până la propria execuție din 28 iulie 1794.

Moartea sa a marcat începutul Reacției Termidoriene, o fază moderată în care poporul francez s-a
revoltat împotriva exceselor domniei terorii.

Știați? Peste 17.000 de oameni au fost judecați și executați oficial în timpul domniei terorii, iar un număr
necunoscut de alte persoane au murit în închisoare sau fără proces.

Revoluția franceză se încheie: ascensiunea lui Napoleon

La 22 august 1795, Convenția națională, compusă în mare parte din Girondini care au supraviețuit
Regimului Terorii, a aprobat o nouă constituție care a creat prima legislatură bicamerală a Franței,
Directoratul.

Puterea executivă s-ar afla în mâinile unui a cinci membri (care aparțin guvernului) , numiți de parlament.
Regaliștii și Iacobinii au protestat împotriva noului regim, dar au fost tăcuți rapid de armată, condusă acum
de un general tânăr și de succes, numit Napoleon Bonaparte.

Cei patru ani de conducere ai guvernului au fost plini de crize financiare, nemulțumiri populare, ineficiență și,
mai ales, corupție politică. Până la sfârșitul anilor 1790, guvernanții s-au bazat aproape în întregime pe armată
pentru a-și menține autoritatea și au cedat o mare parte din puterea lor generalilor din domeniu.

La 9 noiembrie 1799, pe măsură ce frustrarea cu conducerea lor a atins un ton de febră, Bonaparte a
organizat o lovitură de stat, desființând Guvernul și numindu-se „primul consul al Franței”. Evenimentul a
marcat sfârșitul Revoluției franceze și începutul Era Napoleonică, în care Franța avea să domine o mare parte
din Europa continentală.

Idei principale
1. Criza financiară (reformă de impozit funciar general, Calonne)

2. Nemulțumirea aristocrației

3. Adunarea Stărilor generale, câștigul stării a III-a și formarea Adunării Naționale Constituante

4. Odată cu Adunarea Națională la conducere se petrec revolte împotriva vechilor forme (căderea
Bastiliei, Marea Frică, căderea feudalismului).

5. Declanșarea Războiului contra Austriei

6. Adunarea Legislativă și Convenția Națională (create de Robespierre, negarea primei constituții

regaliste din Ad. Legislativă și instaurarea Republicii sub conducerea iacobinilor).

7. Reacția Termidoriană (reacția populației împotriva conducerii despotice a iacobinilor).

8. Crearea Directoratului de către girondini (guvern bicameral).

9. Căderea Directoratului din cauza revoltei monarhiștilor

10. Lovitura de stat a lui Napoleon