RIMĂ

Rimă împerecheată
Malul Siretului
de Vasile Alecsandri

Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică

Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale

Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale,
Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

În miezul iernii
de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Lunca din Mircești
de Vasile Alecsandri
Bate vant de primavara si pe muguri ii deschide;
Vantul bate, frunza creste si voioasa lunca rade.
Sub verdeata dragalasa dispar crengile pe rand,
Si sub crengile umbroase mierla sare suierand.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!

in oricare zi pe lume iese cate-o noua floare,
S-in nou glas de armonie completeaza imnul sant
Ce se-nalta catra ceruri de pe veselul pamant.

Tot ce simte si viaza, feara, pasere sau planta

in caldura primaverii naste, salta, zboara, canta.
Omul isi indreapta pasul catre desul stejaris,
Unde umbra cu lumina se alunga sub frunzis,

El se duce dupa visuri; inima lui creste plina

De o sacra melodie, melanholica, divina,
De o tainica vibrare, de-un avant inspirator
Ce-i aduc in pept suspinuri si-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,

S-a sperarei zambitoare, s-a placerei, s-a iubirei.
Paserea-si gateste cuibul, floarea mandrele-i colori,
Campul via sa verdeata, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind panza-i diafana,

Cu-al sau fir de-argint subtire face-o punte-aeriana,
Iar in leagan de matasa gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se ingana-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbra, fluturii, flori zburatoare,

https://Versuri.ro/w/jc77
Se-ndragesc in parechere pe san alb de lacrimioare,
Si, ca roi de petre scumpe, gandaceii smaltuiti
Stralucesc, vie comoara, pe sub ierburi tainuiti.

O patrunzatoare soapta umple lunca, se ridica.

Ascultati!... stejarul mare graieste cu iarba mica,
Vulturul cu ciocarlia, soarele cu albul nor,
Fluturul cu planta, raul cu limpidele izvor.

Si stejarul zice ierbei: Mult esti vie si gingasa! "

Fluturasul zice floarei:, , Mult esti mie dragalasa! "
Vulturul uimit asculta ciocarlia ciripind;
Rau, izvoare, nouri, raze se impreuna iubind.

Lunca, lunca, draga lunca! rai frumos al tarii mele,

Mandra-n soare, dulce-n umbra, tainica la foc de stele!
Ca gradinile Armidei, ai un farmec rapitor,
Si Siretul te incinge cu-al sau brat dismierdator.

Umbra ta, racoritoare, adorminda, parfumata,

Sta aproape de lumina, prin poiene tupilata.
Ca o nimfa panditoare de sub arbori infloriti,
Ea la sanul ei atrage calatorii fericiti.

Si-i incanta, si-i imbata, si-i aduce la uitare

Prin o magica placere de parfum si de cantare,
Caci in tine, lunca draga, tot ce are suflet, grai,
Tot sopteste de iubire in frumoasa luna mai!

Revedere
de Mihai Eminescu
- Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.

- Ia, eu fac ce fac demult,

Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Toamna
fără autor

“Toamnă, tu ne-aduci
Multe fructe dulci,
Mere roşii şi gustoase,
Pere galbene, zemoase.

Toţi acei ce-ntreaga vară

Au lucrat din zori in seară,
Toamna au roade bogate,
Au şi fructe, şi bucate.

Mere, pere în panere,

Prune bune şi alune
Şi gutui amărui
Cu puf galben ca de pui.
Şi tot felul de legume
De nu le mai ştii pe nume.”

Rimă încrucișată

Limba noastră
de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le 'nșirate, -
Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Boul și vițelul
de Grigore Alexandrescu
n bou ca toți boii, puțin la simțire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Și decît toți frații mai cu osebire,
Dobîndi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:
Decît multă minte, știu că e mai bine
Șa ai totdauna un dram de noroc.

Așa d-a vieței veselă schimbare,

Cum și de mîndrie boul stăpînit,
Se credea că este decît toți mai mare,
Că cu dînsul nimeni nu e potrivit.

Vițelul atuncea, plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă și livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — nițel fîn să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, vițelul pornește,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine și-l oprește:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată

După-prînz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu șază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, și o să i-o spui.“

— „Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă daca vrei să fii.“

La o mojicie atîta de mare,

Vițelul răspunde că va aștepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lîngă el trece, făr-a se uita.

Cu mîhnire toate băiatul le vede,

Însă socotește că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăși, prea de dimineață,

Să- găsească vreme, la dînsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheață,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — așteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, și nici voi să-l știu.“

Rimă îmbrățișată
Balul pomilor
de Dimitrie Anghel
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deșteptat un cînt,

Și-nvoalte mîneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pîn' la pămînt.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Așa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,

Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.

Doi frați cuminți

de Elena Farago
Noi suntem doi frati, in casa
Si nu ne certam deloc,
Si suntem tacuti la masa,
Si cuminti in orice loc.

Avem hamuri, cerc si minge,

Cand pe-afara ne jucam,
Iar cand ploua, ori cand ninge,
Linistiti in casa stam.

Si cu jucarii frumoase
Ne jucam tot amandoi,
Pe cand mama nostra coase,
Ori citeste, langa noi.

Mama noastra ne vorbeste

Si ne mangaie duios,
Iara seara ne citeste
Ori ne spune-un basm frumos.

Si ne-nvata lucruri multe,

Si frumoase, stand cu noi,
Si ii place sa ne-asculte
Cand vorbim noi amandoi…

Si in gandul nostru-ntruna
Auzim povata ei:
- Fiti cuminti intotdeauna
Si fiti buni, copiii mei! …
Gândăcelul
de Elena Farago
- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot

Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
Monorimă
Balaurul
culeasă de Vasile Alecsandri
La mijlocul drumului,
La puțul porumbului
Văzui floarea câmpului,
Dar nu-i floarea câmpului,
Și-i chiar ochiul șarpelui,
Șarpe lung cu solzii verzi,
Nici să-l vezi, nici să-l visezi.
Cel balaur din păcate
Înghițise jumătate
Trup cu arme ferecate,
Trupușor de voinicel
Ce striga mereu din el:
„Sai, bădiță ortomane,
Că m-ajunge la ciolane!
Sai, bădiță, de mă scoate,
Că m-apuc' fiori de moarte!"
Iată-n lungul drumului
La puțul porumbului
Că venea, mări, venea
Pe balaur de-ntâlnea
Un viteaz de ortoman
Pe-un cal negru dobrogean.
„Măi balaur! striga el,
Lasă trupul tinerel,
Că te curm pe jumătate
Să-mi răscumpăr din păcate."
Șarpele se zvârcolea
Și cu șapte limbi grăia:
„Ortomane,
Hoțomane!
Bate-ți negrul
Pe de-a-ntregul
Și te du, și fugi de mine
Că nu-i bine nici de tine."
„Șerpuliță,
Dinți de criță,
Am un paloș de oțel,
Lasă trupul tinerel."
„Taie-mă, nu mă tăia,
Nu mă las de prada mea,
Ist copil chiar din pruncie
Maica sa mi l-a dat mie,
Că ades îl blestema
Și-i zicea când îl culca:
„Culcă-te, alină-te
Șarpele sugă-mi-te!"
Cel viteaz de ortoman
Izbea negrul dobrogean
Și cu pala lui cea nouă
Pe balaur tăia-n două,
Apoi trupul înghițit,
Plin de rane, otrăvit,
El în cârcă-l ridica,
Sus, la stână se urca
Și în lapte mi-l scălda,
De venin îl curățea
Și cu viața-l dăruia.
Apoi, mări, cât trăia,
Frați de cruce se prindea [2]
Și-mpreună voinicea
Pe balauri de stârpea!

Rimă albă
Cântec de dor
de Nichita Stănescu
Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Rimă imperfectă
Pădurea
de Alexandru Macedonski

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă

Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi

Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,

Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,

Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,

Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte

O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,

Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,

Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie

A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,

El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut

Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,

Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,

Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,

Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână

Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,

Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,

Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite

De milioanele de frunze în soare-apune poleite,

Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit

Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,

De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,

Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil

Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,

Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,

Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit

Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară

De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,

Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ

Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere…

Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta

Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,

Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,

Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,

Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,

Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare

Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,

Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,

Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,

Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,

Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă

Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,

Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.

RITM

Ritm trohaic

Deșteaptă-te, române!
de Andrei Mureșan
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Fulg
de Nicolae Labiș
Desfrunzit şi prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut şi-ntâii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,

Floarea mică şi rotundă
S-a topit şi a murit –
O minune de-o secundă.
M-am întors înduioşat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu şi nu mai este.

-Pentru ce n-ai mai rămas

În înaltul bolţii tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniştit,

Răsucindu-te cu ură,
Ţi-a mânat către pământ
Prea gingaşa ta făptură?

Şi de vreme ce sosişi,
Pentru ce-ai dat mortii vama?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?

Dar în vreme ce scriam

Întrebarea mea nebună,
N-am vazut cum lânga geam
Ninge-ntruna şi întruna.

Iar când ochii mi-am-nălţat,

Am vazut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

La mijloc de codru
de Mihai Eminescu

La mijloc de codru des

Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș
La voiosul luminiș,
Luminiș de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.
Ritm iambic

Copilărie
de Victor Eftimiu

Când văd pe maidane copiii zvârlind

Cu grele buhoaie în rontul de bile,
Sau alţii, ochind în arşice cu ichiuri de plumb,
Sau alţii, cercându-şi norocul la groapa cu nuci;

Când văd pe maidane copiii zburdând,

Sărind şi ţipând sau râzând ca nebunii,
Mă prinde-o tristeţe adâncă şi-o milă
De cel care-am fost altădată - copilul.

https://Versuri.ro/w/r897
Mă văd printre dânşii sfios, visător,
Cercându-mi zadarnic norocul la bile,
Ochind, totdeauna, arşicile-alături.
Fugind după zmeul uşor, dintr-o coadă,
Furat de Culae cu zmeul din patru.

Când văd pe maidane copiii jucând

În soarele vesel al zilei de vară,
Zăresc strecurându-se pală-ntre dânşii
Fantoma pierdutei copilării...

Lacustră
de George Bacovia

De-atâtea nopți aud plouând,

Aud materia plângând...
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val --
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.
De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Ritm amfibrahic

Mai am un singur dor

de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.

Și nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Ritm dactilic

Stele-n cer
de Mihai Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Ritm anapestic

De vorbiți mă fac că n-aud

de Mihai Eminescu

De vorbiţi mă fac că n-aud,

Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă iau dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

VERS

Monostih
Poeme într-un vers
de Ion Pilat

Un singur nai, dar câte ecouri în paduri

Distih
Motoșel și Botoșel
de Ana Blandiana

Erau doi pisoi la fel.

Nu-i recunoşteai decât

După-o dungă de pe gât,

Iar alteori, mai degrabă,

După-o pată de pe-o labă.

Botoşel avea în plus

Pata jos, şi dunga sus.

Când voia să se prezinte,

Scotea laba înainte,

Iar când ieşea la raport,

Dădea laba paşaport.

Numai când făcea vreun rău

Era leit frate-său.

Când vreo boacănă făcea,

Nimeni nu-l deosebea:

Cu labă şi gât pitite,

Torcea fără să ezite

Şi suav, cu glas înalt,

Se jura că-i celălalt,

Pe când bietul Motoşel

Lua bătaie pentru el.

Tertina

Terține
de Mihai Eminescu
Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,
Mișcai zâmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.

Urechea mea pândea să le auză

Abia-nțelese, pline de-nțeles
Cum ascultau poeții vechi de muză.

Și-n ochii tăi citeam atât eres,

Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.

A vorbei tale lamură de miere,

Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ș-a ta tăcere

Și chipul tău în voluptos repaos.

Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.

Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi

Și-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.

Catren
Ninge
de Otilia Cazimir

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,

Bate-n poarta cerului

Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!

Vântul rău le-a scuturat

Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Şi coboară-ncetişor…

– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,

Drumuri albe peste văi,

Râs curat în ochii tăi,

Sănioare,

Zurgălăi…
Cvinarie

Scut și armă
de Goerge Coșbuc
Domnul sfânt să ne iubească,
Şi-al său Duh ocrotitor
Plin de pace să plutească
Peste ţara Româneasca
Şi-al românilor popor!

Noi prin vremi ce ne-ncercară

Altă armă n-am avut
Numai dragostea de ţară
Ce strămoşii ne-o lăsară,
Şi pe Sfântul Domn de scut.

Dar ne-a fost destul atâta!

Fruntea sus, voi fraţi ai mei!
Astfel Cerul hotărât-a
Să se nalţe amărâta
Ţară, prin puterea ei!

Mai făţiş, mai fără veste

Ne-aţi lovit, duşmani de voi!
Dar ce-a fost, a fost poveste!
Dragostea de ţară este
Şi mai tare-acum în noi.

Şi de cine ne-o fi teamă?

Mult a fost, să vă răbdăm,
Nebăgaţi de voi în seamă
Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă,
Dacă nu, să vă-nvăţăm!

Numai Domnul ne iubească

Şi-al său Duh ocrotitor
Plin de pace să plutească
Peste ţara Românească
Şi-al românilor popor!
Sextină

Vestitorii primăverii
de George Coșbuc

Dintr-alte ţări, de soare pline,

Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră

Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte

Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!

Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie

Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

Polimorfe
Vara
de George Coșbuc

Priveam fără de ţintă-n sus

Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete

Mi le-am întors către pământ
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,

Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!