Sunteți pe pagina 1din 38

TEHNICI ȘI METODE DE DEZVOLTAREA

CALITĂŢILOR MOTRICE

- Suport curs -

Lect.univ.dr. Adriana Mateescu

2017
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

CAPITOLUL I
INCURSIUNE

Omul se naste cu predispozitii de tip intelectual, fizic, motric, afectiv, estetic,


etc., predispozitii pe care le cultiva de-a lungul timpului, in functie de vointa,
interese, motivatii, pentru a întretine sănătatea, a produce bucurie, pentru a produce
surse financiare necesare vietii.
A cunoaste, a intelege ce este de fapt aptitudinea (însusirea) unui om în
miscare, a cunoaste factorii ce determina parametrii miscarii, a cunoaste tipurile de
calitati motrice, a descifra metodologia de educare a calitatilor motrice, constituie o
necesitate, fără de care nu poti pleca pe drumul pregătirii fizice indiferent de
obiectivele vizate (de sănătate, de performanta, de întretinere, de recreere, etc.).
Calitatile, capacitătile reprezintă pentru dezvoltarea umană, suportul pe care
se realizează miscarea. Cresterea potentialului de miscare este un obiectiv important
atât pentru viata de zi cu zi, cât si pentru viata sportivă. Întelegerea si cunoasterea a
cât mai mai multor aspecte privind calitătile motrice este un deziderat indispensabil
procesului de antrenament.
Definirea în mod diferit, fie în mod aproximativ asemănător a termenilor, a
conceptelor, a notiunilor folosite în educatie fizică si sport complică procesul de
întelegere.
Tocmai de aceea, acest fapt mă obligă să încerc să lămuresc, încă de la
început, întelesul conceptelor acceptate aprozimativ unanim, de calitate, aptitudine,
capacitate, ca fiind sau nu sinonime.
Calitatile sunt considerate a fi proprietăti sau însusiri ce privesc activitatea
neuromusculară. În timp, acest sens a promovat concepte printre care: calităti fizice,
calităti motrice si aptitudini psihomotrice.
În domeniul educatie fizică si sport s-a folosit termenul de calităti fizice
printre care Novikov D. Si Matveev L.P. (1959, pag.183) întelegeau ” aptitudini
specifice pentru activitatea motrică” si includeau în acestea ” forta, viteza, rezistenta
2
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

si îndemânarea”. În timp conceptul de calitate fizică s-a schimbat, fiind considerat


restrictiv, deoarece se referea la determinări de ordin biologic, morfologic si
functional si nicidecum determinări privind parametrii actelor si actiunilor motrice.
Conceptul de calitate fizică, astăzi se referă la caracteristica fizică a omului:
înalt, scund, gras etc.
Calitatea motrică, în dictionarul ” Tterminologie a educatieie fizice si
sportului” ( 1974, pag.149) este definită ca fiind ” aptitudinea individuală de a
executa miscări exprimate în indici de viteză, de fortă, de rezistentă, de îndemânare,
de mobilitate”.
Recent în volumul IV, din Enciclopedia educatiei fizice si sportului din
România ( 2002, pag.93) notiunea de calitate motrică este definită ca fiind ”
însusirea psiho-fizică a individului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice si
psihice care asigură executia actiunilor motrice cu indici de viteză, forta, rezistentă,
îndemânare”.
Este o definitie mult mai completă întrucât apare legatura indisolubilă între
însusirile psihice si cele fizice.
În aceeasi ordine de idei Tudor Bompa, în 2001, dar si alti teoreticieni
folosesc conceptul de calitati biometrice în care includ: forta, rezistenta, viteza,
supletea si coordonarea.
T. Bompa, în 2001, pag.2, consideră că ” forta, viteza si rezistenta sunt
denumite calitati dominant motrice sau biomotrice. ”Motric” se referă la miscare,
prefixul ” bio-„ ilustrează importanta biologică a acestor calitati”.
Recent, apar si conceptele de aptitudine motrică si de aptitudine psihomotrică
care definesc în principal aceleasi aspecte.
Cei mai multi autori înteleg prin aptitudinile psihomotrice însusiri foarte
importante ale organimului ce evidentiază capaqcitatea de efectuare a actiunilor de
miscare cu anumiti parametrii de forta si de viteză, rezistentă si de
înde,ânare/coordonare.
Astfel, conceptele de calitate motrică, calitate fizică, aptitudine motrică sau
psihomotrică pot fi considerate sinonime dat fiind faptul că miscarea este rezultanta
actiunii fizicului uman sub controlul psihicului.

3
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Calitatile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act de miscare al


omului. Nicio miscare nu se poate executa fara manifestarea în acelasi timp si într-o
anumită proportie a tutturor calitătilor motrice, dar cu dominanta uneia sau cel mult
două.
Talentul cu care oamenii execută anumite exercitii este variabil. Talentul (
calitatea) este în cea mai mare parte de natură genetică, programat ereditar, dar care
poate fi si perfectionat în procesul instructiv – educativ, atunci când se actionează
cu mijloace subordonate, pe fond motivational.
Notiunea de calitate motrică nu poate fi tratată decât în concordantă cu cea
de capacitate motică, care de asemenea este însotită, în domeniul educatiei fizice si
sportului, de termeni ca motrică, psihică, psihomotrică.
Capacitatea motrică reprezintă „ totalitatea însusirilor de ordin motric,
morfologic si functional înnăscute si dobândite, prin care individul poate efectua
exercitii si eforturi variate ca structură si dozare”, în timp ce capacitatea
psihomotrică ” presupune participarea diferitelor procese si functii psihice care
asigură atât receptia informatiilor, cât si executia actului de răspuns motric”.
Capacitatea psihomotrică este compusă din chinestezie, ideomotircitate, coordonări
senzorio-motrice, reactii ,otrice ca forta, rezistenta pe de altă parte.
Termenul de capacitate motrică, într-o formă mai concretă, constituie
totalitatea posibilitătilor de manifestare a omului în miscare, în care se urmăreste
realizarea unui randament maxim sau optim.
Calitatea motrică este considerată componentă a capacitătii motrice.
Capacitatea unui individ de a efectua un exercitiu este cauza, iar miscarea în
sine este efectul. Ceea ce solicită, deci, omul este capacitatea de a controla cauza
pentru a executa cu succes efectul.
Calitatea motrica se leagă si depinde de sfera ei cantitativă, în cadrul căreia
mărimea nivelurilor de forta, viteză si rezistentă limitează efortul fizic, în conditii
de solicitare calitativă.
Fiecărui exercitiu îi corespunde o calitate dominantă, iar atunci când se
,preste încărcătura, exercitiul este de forta. Când se măreste rapiditatea sau

4
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

frecventa, într-un exercitiu, efortul este de viteză. Când sunt mărite distanta, durata
sau numărul de repetări, se execută un exercitiu de rezistentă. Iar atunci, când un
exercitiu presupune un grad înalt de complexitatem este vorba de un exercitiu de
coordonare.
Totusi, în pregătirea sportivă rar se întâmplă ca o singură calitate să domine
efortul si miscarea este adesea produsul sau combinatia a două calităti. Exemplu:
puterea, atunci când forta si viteza domină in mod egal ( probe de sărituri, aruncări
din ateletism sau lovituri de atac în volei). Combinarea rezistentei cu forta ( înot,
canoe, lupte) produce andurantă musculară. Produsul dintre rezistenta si viteză (
probe de cca 60s) este viteza – rezistenta. Agilitatea este o combinatie de viteză,
putere si coordonare. În fine, când se unesc agilitatea si flexibiliatea, rezultă
mobilitatea sau calitatea de a executa o miscare rapid, cu o bună sincronizare si
coordonare, pe întreaga desfăsurare a unei actiuni de mare amplitudine ca la sărituri
în apă, exercitiile la sol în gimnastică, karate si sporturile de echipă.
Între fortă, vite\ă si rezistebtă există o relatie care are o importanta
metodologică. În primii ani de pregătire sportivă trebuie dezvoltate toate calitătile,
pentru a construi o bază solidă în vederea pregătirii specializate.

5
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

CAPITOLUL II
CALITATEA MOTRICĂ- FORŢA

1.FORŢA -DEFINIŢII
Forţa este considerată ca fiind o manifestare combinată a acţiunii forţelor
interne corpului (voinţa, influxul nervos, contracţia musculară) cu cele externe (
gravitaţia, frecarea, rezistenţa adversarului, a apei si a aerului etc.), idee evidenţiată
şi de Dietrich Harre, 1976. conceptul de forţă ca „mărime fizică” trebuie diferenţiat
de conceptul de forţă ce exprimă „indicele de producere a mişcării sportive”, idee
subliniată şi de Novicov,A.D., 1980, (pag 184) care defineşte forţa ca fiind
„aptitudinea de a învinge o rezistenţă externă sau de a i se împotrivi cu ajutorul
eforturilor musculare”1.
Weineck vede forţa (musculară) ca şi capacitatea de a realiza eforturi de
învingere, menţinere sau cedare a unei rezistenţe externe sau interne, prin contracţia
uneia sau a mai multor grupe musculare2.
Utilizând definiţii caracteristice metodologiei antrenamentului sportiv, forţa
musculară, considerată calitate motrică (N.V.Zimkin,1968; I.Şiclovan, 1972;
E.Firea, 1984; A.Dragnea, 1993; Gh. Cârstea, 2000),calitate fizică
(V.M.Zaţiorski,1975; A.Demeter, 1981), capacitate motrică (V.Tudor,1999),
aptitudine psihomotrică (G.Raţă, B.C.Raţă, 2006) sau aptitudine motrică (literatura
franceză),este definită de R. Manno, în 1996, pag.85, ca fiind „aptitudinea ce
permite omului să învingă o rezistenţă sau să se opună acesteia printr-un efort
muscular intens”3, în timp ce Erwin Hahn, în 1996, pag. 105, determină forţa ca
fiind „capacitatea umană care, pe baza proceselor de inervaţie şi de schimburi
metabolice, este în măsură să învingă o rezistenţă sau cel puţin să o reţină”4.
A.Dragnea precizează, şi el în 1996, pag 201 că „în esenţă forţa organismului

1
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag 33.
2
Weineck Jurgen - “Manuel d’entraînement”, Editions Vigot, 4 -eme edition , Paris, 2003.
3
Mano,R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, traducere C.C.P.S.Bucureşti, 1996, pag.85
4
Hahn,E.,Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S., Bucureşti, 1996, pag.105
6
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

uman constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare


în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor
grupe musculare”5.
Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, 2002, pag.176, denumeşte această
componentă a procesului instructiv-educativ „calitatea motrică prin care se poate
schimba inerţia de repaus sau de mişcare a unor segmente ale corpului sau a
acestuia în întregime”6
Tudor Bompa în 2002, pag.273 subliniază importanţa acestei calităţi în
realizarea mişcării definind-o drept „capacitatea neuromusculară de a depăşii o
rezistenţă externă sau internă” sau în termeni simplii, forţa este capacitatea de a
aplica forţă7.
Literatura de specialitate prezintă o serie de definiţii care nu se deosebesc
esenţial una de cealaltă însă în sinteză aceştia pun accent pe acţiunea depusă de
muşchi pentru a învinge o rezistenţă.

2.FORMELE DE MANIFESTARE A FORŢEI


În funcţie de caracteristicile mişcării şi posibilităţile musculare ale persoanei
forţa se manifestă variat. Autorii care au abordat această aptitudine motrică, în
funcţie de formaţia profesională – fizicieni, fiziologi, specialişti în metodica
educaţiei fizice şi sportului, biochimişti, biomecanici etc, tratează şi prezintă o serie
de forme de manifestare a forţei.
În funcţie de gradul de generalitate şi de activitatea prestată vorbim de forţa
generală şi forţa specifică.
forţa generală după Raţă G., Raţă BC., 2006, pag. 49, reprezintă capacitatea
de ansamblu a organismului de a învinge diferite rezistenţe pa baza
contracţiei principalelor grupe musculare. Ea se referă la capacitatea de forţă
totală realizată prin participarea principalelor grupe musculare.
forţa specifică exprimă capacitatea de învingere a unor rezistenţediferenţiate

5
Dragnea,A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag.201
6
***, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, Bucure;ti,2002,pag.176
7
T.O.Bompa, Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului, Ex Ponto, C.N.F.P.A.,
Bucureşti,2002,pag.272
7
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

având la bază contracţia anumitor grupe de muşchi. Ea este rezultanta


procesului de dezvoltare diferenţiată a forţei, în concordanţă cu cerinţele
specifice ale efectuării optime a diferitelor exerciţii fizice şi a elementelor
tehnice a ramurilor sportive8.

Frey, în 1979, citat de Raţă G., 2006,pag.49, în funcţie de capacitatea de efort,


prezintă alte trei forme de manifestare a forţei:
forţa limită este înţeleasă ca forţa maximă voluntară la care se mai adaugă
un surplus de forţă mobilizată prin componenta pshică şi eventual prin
droguri. Această forţă se manifestă în principal în situaţii limită, de frică,
disperare, de apărare şi autoapărare etc.
forţa absolută concretizată în întregul potenţial de contracţie a unui muşchi.
Aprecierea progresului pe baza creşterii indicatorilor forţei absolute nu este
concludentă mai ales în sporturile de tip exploziv. Aşa cum specifică
Dragnea A., 1996, pag. 211 „forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea
greutăţii corpului, scăzând, desigur forţa relativă, prin faptul că greutatea
corpului se măreşte mai rapid ca forţa musculară. Deci se impune în primul
rând mărirea forţei absolute pentru unele ramuri sportive (cum este la
haltere)”.
forţa relativă este percepută ca forţa maximă produsă, raportată la greutatea
corpului. Exemplu, pentru o persoană cu o greutate de 60 kg, forţa maximă
pentru performanţa realizată la genuflexiunea cu haltera pe umeri este de
120 kg, ceea ce corespunde unui indice de forţă relativă egal cu 2. Între
forţa dezvoltată şi greutatea corporală este un raport care se manifestă prin
rapiditatea de execuţie a mişcărilor. Forţa relativă reprezintă un indicator de
apreciere a progresului şi forţei rapide. Valoarea pozitivă este atunci când
creşte de la 0 spre 2.. Nicu Alexe, 1993, pag 317 notează că o „calculare a
forţei relative este utilă pentru compararea forţei sportivilor cu greutatea lor
corporală, premisă obiectivă în planificarea ridicării greutăţilor de
antrenament în funcţie de posibilităţile individuale”.

8
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag 49
8
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

În mod tradiţional bazându-se pe practica antrenamentului şi pe o serie de


analize descriptive, s-a impus o clasificare cu trei forme fundamentale de forţă
musculară9.
forţa maximală = cea mai mare forţă pe care sistemul neuromuscular poate
să o dezvolte printr-o contracţie musculară voluntară. Mai simplu spus, este
greutatea cea mai mare pe care o anumită persoana o poate ridica o singură
dată = 1RM (o repetare maximală), şi va exprima 100% din forţa sa pentru
mişcarea respectivă.10
forţa-viteză = capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţe
printr-o contracţie foarte rapidă.
În literatura de specialitate se regăseşte sub diferite denumiri:forţă explozivă,
detentă, forţă elastică, forţă în regim de viteză şi forţă rapidă. De asemenea produsul
dintre forţa musculară (F) înmulţită cu viteza mişcării (V) este echivalent cu puterea
(P).
P=FxV
Puterea este capacitatea sistemului neuromuscular de a produce cea mai mare forţă
posibilă în timpul cel mai scurt cu putinţă.11
forţa - rezistenţă = capacitatea care permite organismului să se opună oboselii în
care este necesară depunerea unui efort de durată.
Letzelter, în 1972, Hare, în 1976, Martin, în 1977, Weineck, în 1983 susţin aceeaşi
idee, că forţa se manifestă sub trei forme principale:

FORŢA

Forţa maximă Forţa - viteză Forţa - rezistenţă

9
Niculescu,M., Mateescu, A., Creţu, M., Trăilă,H., Bazele ştiinţifice şi aplicative ale pregătirii musculare,
Ed. Universitaria Craiova, 2007, pag.21
10
Bompa T., Di Pasquale M., Cornacchia L. - “Serious Strength Training”, Human Kinetics, 2nd edition ,
Champaign, IL – USA, 2003.
11
Bompa,T.O., Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului, Ex Ponto, C.N.F.P.A.,
Bucureşti,2002,pag 316
9
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Fig. xxx. Forme de manifestare a forţei după Weineck 1983


În cadrul antrenamentului de forţă-viteză mai distingem două forme: forţa de
demaraj şi forţa explozivă ( Weineck, J., 2003).
forţa de demaraj – este o categorie a forţei explozive în care dezvoltarea
forţei maximale se realizează la începutul contracţiei musculare. Forţa de
demaraj condiţionează performanţa în disciplinele care presupun o mare
viteză iniţială, ea determină prin capacitatea de angajare un număr maximal
de unităţi motrice la începutul contracţiei şi degajează o forţă iniţială
importantă.
forţa explozivă – este capacitatea de a realiza cel mai mare câştig de forţă în
timpul cel mai scurt posibil. Elementul dominant este acumularea de forţă pe
unitatea de timp. Forţa explozivă depinde de viteza de contracţie a unităţilor
de contracţie constituite de fibre FT, de numărul şi forţa de contracţie a
fibrelor implicate.

O altă clasificare des folosită, în funcţie de modificările care apar la nivelul fibrelor
musculare în timpul contracţiei, este cea propusă de Kuzneţov, care împarte forţa în:
Forţa dinamică, caracterizată printr-un lucru mecanic efectuat, o scurtare
sau alungire a muşchiului, corespunzând contracţiilor isotonice (concentrice
sau excentrice) şi isokinetice (viteza se menţine constantă pe toată durata
contracţiei), şi pe care, funcţie de viteza contracţiei o subîmparte în:
- forţa explozivă implicând o accelerare maximă;
- forţa rapidă implicând o accelerare submaximă pentru învingerea unor
rezistenţe de acelaşi tip;
- forţa lentă, atunci când trebuie învinse rezistenţe ridicate, cu o viteză
practic uniformă (contracţie isokinetică).
Forţa statică, corespunzând contracţiilor izometrice, când nu se modifică
dimensiunea muşchiului.
După cum au arătat deja mai mulţi autori de-a lungul timpului, viteza,
(aciclică şi ciclică) este în strânsă legătură cu forţa maximală, forţa – viteză şi viteza

10
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

pură depinzând într-o mare măsură de forţele existente12.


Forţa este rezultatul relaţiei mio-fiziologice a procesului de contracţie,
elementele contractile stabilind între ele punţi (de actină şi miozină) ce le permit să
culiseze telescopic unele în celelalte şi, în consecinţă, să scurteze muşchiul.

Relaţia forţei cu mobilitatea, capacitatea de coordonare şi anduranţă13.


Mobilitatea în teorie nu este afectată într-un fel sau altul de creşterea forţei
musculare. În realitate însă, o creştere considerabilă şi singulară a masei musculare (de
ex. la halterofili), la care de obicei se neglijează în paralel exerciţiile de compensare,
poate duce la o sensibilă limitare mecanică a mişcărilor. Este logic dacă ne aducem
aminte că pentru anumite articulaţii, stabilitatea articulară este dată de către chinga
musculară a muşchilor periarticulari. Deci în condiţiile creşterii forţei acestor muşchi
(de ex., în gimnastica pe aparate), creşterea sau păstrarea concomitentă a mobilităţii
necesită o mare cantitate de exerciţii de întindere şi de supleţe.
Capacitatea de coordonare nu este nici ea în principiu, influenţată negativ
de creşterea forţei. În urma creşterii tonusului muscular imediat după un
antrenament de forţă însă, se constată o reducere a comandei musculare de detaliu.
Ca o regulă, e bine să se evite, de altfel, orice antrenament exclusiv de forţă, fără a
învăţa şi coordonarea specifică disciplinei respective14.
Anduranţa este cea mai afectată de creşterea forţei, ea fiind invers
proporţională cu secţiunea transversală a muşchiului, care atunci când creşte, duce
la perturbări metabolice locale, cu încetinirea schimburilor de substraturi energetice
şi de oxigen precum şi a eliminării deşeurilor (acumulare acid lactic), cu scăderea
capacităţii de efort de lungă durată. Practic, forţa-viteză şi anduranţa nu pot
cunoaşte simultan o dezvoltare maximală.
Ca o excepţie, forţa - anduranţă, atunci când este vorba despre capacitatea de
a furniza un lucru repetitiv împotriva unor rezistenţe puternice (50% şi mai mult din

12
Bührle M , Schmidtbleicher D. – “Komponenten der Maximal und Schnellkraft”, Sportwissenschaft,
1981 ,citat de Weineck J.
13
Niculescu,M., Mateescu, A., Creţu, M., Trăilă,H., Bazele ştiinţifice şi aplicative ale pregătirii
musculare, Ed. Universitaria Craiova, 2007, pag.22
14
Weineck Jurgen - “Manuel d’entraînement”, Editions Vigot, 4 -eme edition , Paris, 2003.
11
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

forţa maximală) nu este diminuată (de ex. la halterofili, sportivul care are cea mai
mare forţă maximală poate efectua cel mai mare număr de repetiţii.)

3.FACTORII CE CONDIŢIONEAZĂ FORŢA


Din punct de vedere fiziologic mecanismele de bază cuprinse în eforturile de
forţă sunt:
v „diametrul transversal al muşchiului;
v frecvenţa impulsurilor transmise la muşchi de către neuronii motori;
v gradul de sincronizare al unităţilor motorii”15
„Calitatea motrică forţă este condiţionată de mai mulţi factori, care pot fi grupaţi
în următoarele categorii:
v factori centrali: capacitatea de concentrare a proceselor nervoase
fundamentale; capacitatea de coordonare a muşchilor (coordonarea
intramusculară, coordonarea intermusculară); nivelul tonusului muscular;
v factori periferici: diametrul muşchiului implicat în contracţie (grosimea
<secţiunea transversală> fibrei musculare este direct proporţională cu
valoarea forţei); lungimea muşchiului şi unghiul dintre segmente; volumul
muşchiului (produsul dintre diametrul şi lungimea muşchiului); structura
muşchiului (prezenţa fibrelor rapide - fazice) favorizează dezvoltare forţei;
rezervele energetice (cantitatea de ATP şi CF);
v factori psihici: motivaţia, stările emoţionale, concentrarea atenţiei, în unele
situaţii voinţa cu componentele sale dârzenia şi perseverenţa;
v factori metodici: intensitatea contracţiei musculare; durata sau amplitudinea
contracţiei musculare, frecvenţa antrenamentelor;
v factori de mediu: radiaţiile ultraviolete favorizează acţiunea glandelor
suprarenale, care mobilizează hormonii sexuali masculini;
v alţi factori: vârsta şi genul”16

15
Manno.R, - Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Ed. Revue E.P.S., 1992, Roma, traducere
C.C.P.S., 1996,pag 85.
16
Dragnea A.,Bota,A., Teodorescu,S., Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie fizică şi sport –
teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006, pag.126-127
12
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

MECANISMELE DE FORŢĂ

După Gilles Cometti posibilităţile unui sportiv să-şi dezvolte o forţă


importantă depind de diferiţi factori :
A.FACTORUL STRUCTURAL:
- hipertrofia
- fibrele musculare
- creşterea sarcomerilor în serie
B.FACTORUL NERVOS:
- recrutarea fibrelor
- sincronizarea unităţilor motorii
- coordonarea musculară
C.FACTORUL ÎN RAPORT CU CONTRACŢIA:
- importanţa contracţiei
- reflexul miotatic
- elasticitatea musculară

4.METODICA DEZVOLTĂRII FORŢEI


În procesul de dezvoltare a acestei calităţi motrice se vor avea în vedere
particularităţile de creştere şi dezvoltare a organismului uman. Studiile de
specialitate au scos în evidenţă următoarele aspecte care trebuie urmate în procesul
de instruire:
v J.Weineck 1992, susţine că la vârsta preşcolară se vor evita exerciţiile
de forţă pură;
v Între 6-7 şi 10 ani, se pot folosi exerciţii dinamice pentru dezvoltarea
forţei, evitându-se însă cele statice; L.Baroga, în 1980, consideră că se
pot folosi greutăţi cuprinse între 1,250 şi 2,5kg. pentru influenţarea
analitică a grupelor musculare;
v Atât la fete, cât şi la băieţi, până în jurul vârstei de 11-12 ani,se
înregistrează o evoluţie asemănătoare a indicilor de forţă; la vârsta de
18-20 de ani, pentru băieţi, şi 16-17 ani pentru fete, se înregistrează

13
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

cele mai mari valori ale forţei. După aceste vârste se vorbeşte despre o
stagnare sau o uşoară regresie (Hettinger, 1980, citat de C.Bota,
B.Predescu, în 1997);
v Între 10 şi 14-15 ani se pot folosi exerciţii în care încărcătura este
propriului trup sau greutate de 1-2kg;
v L.Baroga, în 1980 subliniază că între 11 şi 13 ani, încărcăturile
utilizate sunt de maxim 30% din greutatea corpului, peste 14 ani, se
pot efectua exerciţii cu greutăţi ce depăşesc greutatea corporală a
subiecţilor;

14
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA CALITĂŢII MOTRICE - VITEZA

1.VITEZA.Definiţii
G.Raţă şi B.C.Raţă, în 2006, prezintă viteza ca făcând parte din categoria
aptitudinilor mai puţin perfectibile şi o consideră ca fiind „capacitatea de a exersa o
mişcare sau o uită de mişcări într-un timp cât mai scurt”17
Specialiştii definesc viteza într-o manieră diferită:
A.Dragnea şi colab., în 2006, consideră că noţiunea de viteză poate fi
înţeleasă din două perspective:
„- prima este cea de calitate a actelor şi acţiunilor motrice de a fi executate cu
rapiditate;
- a doua se referă la acea capacitate a organismului uman de a executa acte şi
acţiuni motrice, cu respectarea anumitor cerinţe de rapiditate, impuse în
anumite condiţii”.18
V.M.Zaţiorski, în 1968,”capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-
un timp minim pentru condiţiile respective”.
N.Ozolin , în 1972, „capacitatea de a efectua rapid mişcarea” .
A. Demeter, în 1981, „capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi
frecvenţă mare”.
T.Ardeleanu în 1981, punctează faptul că „din punct de vedere cinetic, viteza
este o dimensiune a relaţiilor spaţio-temporale ( V=s⁄t )”.
Viteza poate fi definită drept „capacitatea organismului de a executa acte sau
acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-
un timp cât mai scurt, deci cu rapiditatea maximă, în funcţie de condiţiile existente”.

17
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag 119
18
Dragnea A.,Bota,A., Teodorescu,S., Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie fizică şi sport –
teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006, pag.122
15
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

2. FORME DE MANIFESTARE A VITEZEI


Viteza este o calitate psihomotrică complexă care se manifestă diferit, în
cadrul diverselor discipline sportive.
Mai mulţi autori (Frey, G., 1977, Grosser, M., 1991, Benedek, E., şi Palfai,
J., 1980) precizează intervenţia nu numai a elementelor de pregătire fizică şi
coordonare, dar de asemenea şi a componentelor psihice.
Se consideră că viteza are la bază procesele cognitive, de voinţă şi de
funcţionare a sistemelor neuro-musculare.
Este o capacitatea foarte diversă, ce implică nu numai capacitatea de a acţiona şi
reacţiona rapid, rapiditatea de start, de mânuire a balonului, de sprint şi de oprire,
dar de asemenea şi rapiditatea de analiză şi de exploatare a situaţiilor de moment.
Weineck, J., (1992), în domeniul jocurilor sportive, defineşte viteza, ca o
capacitate complexă psihofizică, cu mai multe componente:
Viteza de percepţie -capacitatea de a analiza situaţiile de joc şi de a acţiona
în timpul cel mai scurt;
Viteza de anticipare- capacitatea de a observa evoluţia jocului şi în mod
particular, comportamentului adversarului direct;
Viteza de decizie-capacitatea de a opta în timpul cel mai scurt, pentru o
acţiune pozitivă;
Viteza de reacţie -capacitatea de a reacţiona rapid la evoluţia imprevizibilă a
jocului;
Viteza de execuţie- capacitatea e a executa rapid opţiuni specifice cu mingea
sub presiunea adversarului.
Din cele prezentate, observăm că viteza la sportivi se prezintă sub diverse
forme. Schiffer, J., (1993), aminteşte de viteza motrică care are două componente:
viteza pură:
o viteză de reacţie = capacitatea de reacţiona la un stimul în timpul cel mai
scurt;
o viteza de acţiune = capacitate aciclică, ceea ce înseamnă o mişcare unică –
execuţie cu o rapiditate maximă, o mişcare unică contra unei rezistenţe
uşoare;

16
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

o viteză de frecvenţă = capacitate ciclică privind o mişcare repetată identică –


execuţie cu o rapiditate maximă de mişcări repetate contra unei rezistenţe
uşoare;
o aceste forme de viteză pură depind exclusiv de sistemul nervos central şi de
factorii genetici.
viteza combinată:
o forţă-viteză = capacitatea de a respinge rezistenţa cu o viteză maximă într-un
timp dat;
o viteză-anduranţă = capacitatea de a rezista la pierderea de viteză duce la
oboseală pentru viteza de contracţie maximală în execuţia mişcărilor aciclice
cu rezistenţă puternică;
o viteză-anduranţă maximală = capacitatea de a rezista la o pierdere de
rezistenţă care duce la oboseală pentru viteza de contracţie maximală în
execuţia mişcărilor ciclice.
Viteza motrică este deci o capacitate psiho-cognitivă, o capacitate de
coordonare şi o capacitate de condiţie fizică care depinde de factorii genetici, de
învăţare şi de dezvoltare, de factori senzoriali, cognitivi şi psihici, în consecinţă
numai de factori nervoşi, tendoanele şi muşchii.
Viteza nu se dezvoltă în toată complexitatea sa decât în condiţia dezvoltării
optimale a tuturor componentelor sale parţiale. Viteza psihică, cognitivă a
jucătorului permite a analiza capacitatea de anticipaţie rapidă a unei situaţii de joc,
de a face conexiunii sau pentru a opta rapid pentru o acţiune eficace viteza de
decizie. La reacţiile instinctive rapide, la situaţiile jocului imprevizibile, apare mai
ales calitatea distinctă (fler) – capacitatea de anticipare .Capacitatea de intervenţie
care depinde de forţă prezentă câta o dată ca o sub categorie a vitezei motrice a
jucătorului se numeşte capacitatea de accelerare, care permite să transforme
informaţiile sau să prevină pe planul acţiunii demarcajul de adversar. În fine,
câteodată, mânuirea balonului sub presiunea timpului, adversarului şi al spaţiului
solicită o intervenţie maximală.
Dezvoltarea maximală a tuturor componentelor parţiale fac din viteza de
acţiune calitatea decisivă pentru toţi componenţii echipelor din jocurile sportive.

17
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Sub forma sa cea mai completă – viteza se manifestă prin viteza de acţiune,
(Konzag, G.,1993) ea depinde de procesele de recepţie şi de asimilare, de informaţia
şi de execuţia acţiunii motrice adaptată la situaţia de moment.
Capacităţile parţiale menţionate (viteza de percepţie, anticipaţie şi de decizie)
joacă un rol esenţial în tratarea informaţiei. Pentru executarea acţiunii motrice
adaptate la situaţia de moment intervine viteza de reacţie (rezultatul proceselor de
percepţie şi de analiză a situaţiei şi a proceselor de decizie) şi viteza de mişcare şi
de intervenţie (expresia vitezei motrice). Deci vitezei de acţiune putem să o
definim: ca o formă specifică de viteze sportivă complexă, este o calitate de
execuţie psihofizică rezultată din viteza proceselor cognitive şi motorii comandate
de maniere diferite individuale în funcţie de afectivitatea şi motivaţia lor (Weineck,
J., 2003).
Dezvoltarea vitezei de alergare nu presupune numai factori de viteză ci
printre altele şi capacitate fizică, capacitate psihică şi capacitate de coordonare.

Performanţa Performanţa de sprint (75-100 m)

Factorii Viteza de reacţie Acceleraţia Viteza Viteză -


elementari ai (creşterea vitezei) maximală rezistenţă
performanţei

Manifestările Schimbarea Viteza de Amplitudinea


biomecanice punctului de extensie a mişcării
proprii sprintului sprijin şoldului
Factorii
elementari ai Durata pasului Viteza de flexie
performanţei următor a şoldului
(impulsia piciorului)

Viteza Viteza Forţa Elasticitatea Viteza de Mobilitatea


ciclică aciclică absolută muşchiului contracţie articulaţiilor
a
muşchgiul
Factori antropometrici ui

Fig.xxx Structura şi analiza vitezei de sprint pe distanţă scurtă


(după Lehmann, F., 1993)

18
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Antrenamentul de sprint nu se compune unic, printr-un conţinut propriu de


dezvoltare a vitezei, în cadrul său fiind necesare ameliorarea forţei, tehnicii,
economiei de alergare şi întărirea voinţei.
Factorii complecşi conţin:
• capacitate de accelerare;
• viteză de acţiune (viteză de alergare maximală);
• anduranţă-viteză.
Viteza de reacţie este capacitatea de a reacţiona la un semnal dat cât mai
repede posibil.
Timpul de reacţie şi timpul de latenţă intrinsecă sunt prezentate de
Zatiorscki, V., M., (1992) prin 5 componente:
• excitaţia unui receptor (semnal);
• transmiterea excitaţiei la SNC;
• pasajul stimulului în drumul nervos şi constituţia semnalului efectua;
• sosirea în muşchi a semnalului emis de SNC;
• excitarea muşchiului şi declanşarea unei activităţi mecanice.
Timpul de reacţie la stimuli acustici se situează între 0,13 – 0,16 pentru
bărbaţi şi 0,14 – 0,17 la femei. Reacţia acustică şi reacţia optică (vizuală) diferă de
la unii la alţii pentru că transformarea energiei luminoase în impuls nervos,
transmiterea după aceea de la retină la ochii şi creier durează mai puţin de 30 msec,
decât transformarea energiei sonore în impulsie nervoasă produsă prin sistem
auditiv.
Noi înţelegem prin reacţii simple mişcării care se caracterizează prin
deplasări ale unei singure părţii a corpului. Prin reacţii complexe înţelegem mişcării
ale întregului corp în particular, alergării de sprint până la 5 m, mişcările scurte de
plecare din diferite poziţii şi mişcări rapide de intervenţie care se conjugă cu
exigenţele coordonării extrem de rapide (Vilkner, J., 1987, citat de Weineck, J.,
2003). Reacţiile simple sunt determinate mai ale de procese dominant ereditare ,
reacţiile complexe şi reacţiile opţionale mai ales de factori de condiţionare sociali
(antrenament).

19
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Reacţiile complexe tipic jocurilor sportive se caracterizează de asemenea


prin viteza de asimilare la semnal şi viteza de transmitere nervoasă, numai prin cele
mai puternice exigenţe de programare, pentru diferite sisteme musculare. Timpul de
reacţie se angrenează devenind mai puternic atunci când reacţiile opţionale sunt
reacţii simple. Un sportiv care reacţionează repede la un semnal acustic poate fi
foarte lent când reacţionează la un stimul optic sau viceversa. Nu este nici o legătură
între viteza de reacţie şi performanţa de sprint. Un sportiv poate avea un lung timp
de reacţie, un sportiv lent un timp de reacţie rapid (Weineck, J., 2003)..
Un antrenament adecvat – antrenament intensiv necesită o concentrare mare
până la ultimul moment, Asigură o ameliorare a capacităţii de concentrare şi a
timpului de reacţie în a IV-a săptămână. Un antrenament intensiv produce în timp
scurt o concentraţie puternică şi încărcătura cerebrală care rezultă este o bază a
performanţei, dar este necesar o lungă perioadă de ameliorare a timpului de reacţie
şi de concentrare.
3.FACTORII CE CONDIŢIONEAZĂ VITEZA
Valoarea calităţii motrice viteza este influenţată de o serie de factori
funcţionali, morfologici, biochimici, metabolici şi psihologici.
Unii dintre aceşti factori sunt perfectibili, iar alţii mai puţin perfectibili,
raportat la acest lucru, viteza poate depinde de:
v Funcţionalitatea analizatorilor (vizual, auditiv şi mai ales cutanat) în sens de
nivel al acuităţii, fineţei şi preciziei acestora
v Mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitaţia şi inhibiţia,
care condiţionează alternanţa contracţiei şi relaxării muşchilor;
v Capacitatea de analiză şi sinteză la nivelul scoarţei cerebrale
v Timpul de latenţă şi de reacţie
v Viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente
v Capacitatea de atenţie şi de concentrare a voinţei individului, care depinde de
analizatorii implicaţi în “senzaţia de înaintare şi perceperea reală a vitezei
mişcărilor, respectiv aprecierea corectă a vitezei de deplasare”19

19
Ardelean,T.,Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării calităţilor motrice în atletism(I),
Revista Educaţie Fizică şi Sport,nr.12,Bucureşti,1981
20
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

v Viteza de contracţie a muşchilor inervaţi


v Tipul fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe sunt favorabile unei
viteze bune, sunt fibre “rapide”)
v Echilibrul afectiv
v Capacitatea de coordonare neuromusculară
v Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară ce influenţează viteza prin
lungime, prin amplitudinea mişcărilor, dar şi prin capacitatea de întindere
musculară
v Valoarea surselor şi proceselor energetice, mai ales conţinutul în A.T.P.
(Adenozin – trifosfat) şi fosfocreatină a muşchilor
v Lungimea segmentelor ce participă la activitate
v Nivelul de pregătire, şi anume tehnica de execuţie a mişcărilor
v Vârsta şi genul (feminin, masculin) subiecţilor
v Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
FACTORII DETERMINANŢI AI VITEZEI
Factori constituţionali Factori senzoriali, Factori neurologici Factori musculari
de antrenament cognitivi, psihici

Vârsta Concentraţia (atenţia Solicitarea capacităţii Repartiţia tipurilor


selectivă) motrice (coordonarea de fibre nervoase
Sexul intramusculară
Recepţia şi transmiterea Creşterea secţiunii
informaţiei, comanda şi Alternarea proceselor de fibre musculare
Tipul antropologic de excitaţie cu cele de
reglarea
inhibiţie (coordonare Viteza contracţiei
Constituţia Motivaţia, voinţa, intramusculară) musculare
dispoziţia pentru efort
Viteza de transmitere a
Tehnica sportivă Elasticitatea
Experienţa, capacitatea stimulului
muşchiului şi a
de anticipaţie tendoanelor
Talent Pre-inervaţia
Forţa mentală Lungimea
Factori sociali Inervaţia reflexă muşchiului în
Capacitatea de raport cu lungimea
antrenament Schema inervaţiei extremităţilor
neuro-musculare trunchiului
(programarea
cronologică)
Producerea de
energie
Biochimia nervoasă
Temperatura
muşchiului

Fig.xx Factorii vitezei (după Grosser, M., 1991)


21
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

4.METODICA DEZVOLTĂRII VITEZEI


Concepţiile privitoare la vârsta de începere şi de educare a vitezei sunt
împărţite.
A.Dragnea şi colab., în 2006, arată că în conformitate cu materialelor din
literatura de specialitate (J.Weineck, 1994, citat de C.Bota, B.Predescu, 1997, şi
V.Tudor, în 1999) se constată:
v între 5 şi 7 ani creşte frecvenţa mişcărilor, şi de asemenea, se înregistrează
progrese la nivelul vitezei de reacţie ( Kohler, 1977, Temmle, 1977, Koinzer,
1978, citaţi de J.Weineck, în 1994);
v între 7 şi 10 ani, procesele de creştere şi dezvoltare favorizează manifestarea unei
viteze de reacţie şi execuţie crescute;
v între 10 şi 14-15 ani se pot atinge, prin antrenamente corespunzătoare, indicii
vitezei de reacţie aceiaşi cu cei ai adulţilor; se poate interveni şi asupra
dezvoltării vitezei de deplasare, precum şi a vitezei în regim de forţă;
v în perioada adolescenţei pot fi abordate toate formele de manifestare ale vitezei.
V.Tudor, în 1999, consideră că în vederea dezvoltării vitezei trebuie să se
respecte o serie de cerinţe în procesul instruirii:20
v durata exerciţiilor de viteză trebuie să fie de circa 5-6 s până la maximum 40-
43 s.
v pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite
revenirea funcţiilor vegetative, dar nu şi reducerea stării de excitabilitate
optimă obţinută la nivelul scoarţei cerebrale ca urmare a lucrului cu viteză
maximă;
v subiecţii trebuie să aibă structura exerciţiilor bine însuşită;
v exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei se vor planifica la începutul lecţiilor.
G.Raţă, B.C.Raţă, în 2006, concluzionează că pe „timpul şcolarităţii mici şi mijlocii
(8-14 ani), antrenamentul vitezei trebuie orientat spre dezvoltarea vitezei de reacţie,
spre dezvoltarea capacităţii de accelerare şi spre îmbunătăţirea capacităţii de
coordonare.”21

20
Tudor,V., Capacităţile condiţionale şi coordinative – componente ale capacităţii motrice, Editura Rai
Coresi, Bucureşti, 1999
21
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag 151
22
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

CAPITOLUL IV

CAPACITATEA DE COORDONARE

1. CAPACITATEA DE COORDONARE - Definiţii


G.Raţă în 2006, pag.243, sesizează că în literatura de specialitate
înţelesul termenului de coordonare este sinonim cu cel de: îndemânare, abilitate,
iscusinţă, precizie, acurateţe, fineţe, graţie, echilibru, stabilitate, măiestrie şi că
toate acestea reprezintă aptitudinea unui individ de a învăţa şi a combina rapid
mişcări noi, de a efectua mişcări armonioase şi eficiente într-un timp dat cu un
consum mic de energie.
În majoritatea lucrărilor autohtone ( I.Şiclovan, 1972; E.Firea,1984;
Gh.Cârstea, 1993,1999,2000; A.Dragnea,1991), această componentă a capacităţii
motrice este prezentată sub numele de îndemânare, fiind definită „formă complexă
de exprimare a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform
specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază
aplicative”.22
În ultimii ani, a fost promovat termenul de coordonare ( R.Manno,
Epstein, T.Bompa etc.) sau cel de abilitate, deoarece are o semnificaţie mai amplă şi
mai cuprinzătoare, tinzând să înlocuiască termenul de „îndemânare”, ce nu mai
poate suplini întreaga semnificaţie şi complexitate a acestei aptitudini.
J.Epstein defineşte coordonarea ca „învăţarea unei capacităţi motrice
fundamentale ce permite asocierea la maximum a mişcărilor celor patru membre”.
R.Manno în 1996, pag.136, consemnează că o coordonare bună constituie „condiţia
necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a modelului motric, ea depinzând la
rândul ei, de precizia informaţiilor provenite de la analizatori, a căror integritate şi
nivel de antrenament joacă aici un rol determinant”23

22
Dragnea,A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice <compendiu>, Bucureşti, ICEF,
1991,pag.126
23
Manno,R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, C.C.P.S. Bucureşti,1996,pag.136
23
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Termenul de coordonare, în dicţionarul descriptiv şi explicativ de


noţiuni şi termeni, în 2002, este prezentat ca „activitate a sistemului nervos central
datorită căreia fiecare muşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu
intensitatea adecvată şi numai când este necesar pentru a se asigura execuţia exactă
a mişcării respective. Are la bază procese nervoase complexe care se perfecţionează
prin repetare”.24
Capacitatea de coordonare se află la baza învăţării tuturor actelor şi
acţiunilor motrice, iar în situaţia dezvoltării ei, îmbunătăţeşte performanţele viitoare
în orice sport, disciplină, ramură sau probă sportivă.
Concluzionând, capacitatea de coordonare este „ capacitatea
conştientă de organizare şi reglare a mişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi
execuţie a acţiunilor motrice cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat,
cu viteza şi forţa potrivită, în concordanţă cu situaţiile care apar pe parcursul
efectuării acţiunilor, având la bază un consum energetic minim”.

2. FORMELE DE MANIFESTARE ALE CAPACITĂŢII DE


COORDONARE
Conform opiniei lui J.Weineck în 1997, pag.48, există:
1) Capacitatea de coordonare generală ca rezultat al „învăţării motrice
polivalente ce se manifestă în diverse domenii ale vieţii zilnice şi ale
spotivului şi permite îndeplinirea ântr-un mod raţional şi intensiv a arcinilor
motrice de toate felurile”;
2) Capacitatea de coordonare specifică care se caracterizează prin „
posibilitatea de a varia combinaţii gestuale ale tehnicilor disciplinei
sportive”.25
A.Dragnea şi colab. în 2006, pag.124, prezintă formele capacităţilor coordinative
astfel26:

24
*** MTS, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Bucureşti, Editura Aramis, 2002,
pag.121
25
Weineck,J., Manuel d'entraînament, Ed. Aubin Imprameur, 4-eme edition revise et augumente, 1997,
pag.48
26
Dragnea A.,Bota,A., Teodorescu,S., Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie fizică şi sport –
teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006, pag.124-125
24
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

1) Capacităţile coordinative generale: necesare însuşirii şi efectuării tuturor


actelor şi acţiunilor motrice.
2) Capacităţile coordinative specifice: evidenţiate în practicarea diferitelor
ramuri şi probe sportive.
3) Capacităţile coordinative în regimul altor calităţi motrice ( în regim de
viteză, rezistenţă, forţă)

3. FACTORII DE CONDIŢIONARE A CAPACITĂŢII DE COORDONARE


Manifestarea la un nivel superior este condiţionată de o serie de factori:
v Starea de funcţionalitate şi nivelul de dezvoltare al organelor de simţ;
v Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;
v Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona informaţiile;
v Valoarea surselor energetice existente în organism;
v Anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea ( sub
formă de reflex sau de răspuns învăţat – stereotip sau mişcări automatizate);
v Memoria de scurtă şi lungă durată;
v Gândirea rapidă şi creativă;
v Calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
v Capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
v Experienţa motrică anterioară;
v Mobilitatea articulară, elasticitatea musculară;
v Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
v Vârsta şi sexul executanţilor.
4.COMPONENTELE CAPACITĂŢII DE COORDONARE
Capacitatea de coordonare nu poate fi deci îmbunătăţită decât cu condiţia ca
fiecare din componentele individuale sa fie dezvoltate sistematic (Blume, D.,
1978)27.
După Meinel, K., şi Schnabel, G., (1987), componentele capacităţii de
coordonare sunt:

27
Blume D.- Grundsatze und methodische Mabnahmen zur Schulung Koordinativer Fahigkiten. Theorie und
Praxis der Korperjultur 27,1978
25
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

• Capacitatea de combinare - posibilitatea de a corela mişcările diferitelor părţi


ale corpului, parţial şi global, în conformitate cu specificul exerciţiului.
• Capacitatea de analiză - se referă la obţinerea unei mari precizii în execuţia
unei mişcări (dribling, lovitura de atac). Se pune accent pe armonizarea
lucrului muscular, cu exerciţiul propriu-zis.
• Capacitatea de echilibru - modalitatea de a menţine sau restabili o poziţie de
echilibru. Se dezvoltă încă din vârstă timpurie (4-5 ani).
capacitatea de orientare - capacitatea de a stabili şi modifica poziţia şi mişcările
corpului în spaţiu şi timp. În jocurile sportive, balonul trebuie jucat în condiţii de
deplasare, săritură, la momentul oportun.
• Ritmicitatea - capacitatea de a prelua un ritm dat din exterior şi de a-l
reproduce. De mare importanţă, la dans, gimnastică, aruncări. Ritmicitatea
este antrenabilă.
• capacitatea de reacţie - capacitatea de a executa o acţiune motrică, rapid, la
un semnal dat. Important este de a reacţiona la momentul oportun. Forma cea
mai simplă o întâlnim la probele de sprint.
• Capacitatea de readaptare - capacitatea de a transforma o acţiune motrică în
curs de execuţie. Readaptarea este specifică jocurilor sportive. Este strâns
legată de capacitatea de reacţie şi anticipare.
Capacitatea de coordonare este condiţionată de principalele calităţi motrice, dar este
şi indispensabilă în dezvoltarea acestora.
Exemplu: Forţa – este solicitată pentru dezvoltarea dexterităţii;
Mobilitatea – stă la baza capacităţilor de coordonare;
Rezistenţa – lipsa ei diminuează precizia mişcărilor
5. METODICA DEZVOLTĂRII CAPACITĂŢII DE COORDONARE
Coordonarea se educă foarte devreme, procesul continuând până la
maturizarea completă a omului.
După J.Weineck, 1994; V.Tudor, 1999,A.Dragnea, 2006 G.Raţă,2006 în
metodica dezvoltării capacităţii de coordonare,se vor urmării următoarele aspecte:
v În cadrul vârstei de 3-6 ani se va insista asupra unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice simple; E.Hahn, în 1996, consideră că „cel mai înalt grad

26
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

de ameliorare observat în coordonările motrice apare între 4 şi 7 ani”28


perioadă în care prin joacă se descoperă noi forme motrice.
v Între 6 şi 10 ani accentul va cădea pe îmbunătăţirea capacităţii de coordonare
segmentară; A.Dragnea şi A.Bota, în 2000, consideră că „ vârsta optimă la
care se poate acţiona cu şansă mare de progres este intervalul 7-10 ani”29 ca
interval în care „ capacităţile cognitive şi motrice se sprijină reciproc”.
v precizia şi orientarea spaţio-temporală se vor aborda în etapa de vârstă
următoare.
v Perioada 10-14 ani se descrie prin ameliorarea capacităţii de învăţare
motrică, exprimată la nivelul indicilor de stocare a informaţiei şi de
diferenţiere temporală;
v Între 14 şi 18 ani, datorită modificărilor organismului, se înregistrează o
scădere a capacităţii de coordonare segmentară, mai ales în cazul mişcărilor
complexe; V.Tudor, în 2001, consideră vârsta de „15 ani pentru băieţi şi 13-
14 ani pentru fete”30, ca vârsta la care coordonarea motrică poate fi cel mai
bine dezvoltată.La vârsta şcolară, „datorită maturizării sistemului nervos, în
special la nivelul scoarţei şi al operaţiilor acesteia şi datorită numărului mare
de deprinderi motrice însuşite în mod organizat şi dirijat, nivelul coordonării
se îmbunătăţeşte”31.
Cerinţele care trebuie urmate în procesul de dezvoltare a capacităţii de coordonare:
1) Organismul trebuie să fie odihnit, dar încălzit atunci când se aplică exerciţiile
pentru dezvoltarea coordonării;
2) Nu se recomandă abordarea în cadrul aceleiaşi lecţii a capacităţii de
coordonare şi vitezei;
3) Între exerciţii se folosesc pauze optime ca durată, care să permită revenirea
marilor funcţii ale organismului la valori adecvate reluării efortului.

28
Hahn,E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere C.C.P.S., Bucureşti, 1996, pag.96
29
Dragnea,A., Bota,A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2000,
pag.245
30
Tudor,V., Evaluarea în educaţie fizică şcolară, Editura Printech, Bucureşti, 2001, pag.65
31
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag 272
27
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

CAPITOLUL V

CALITATEA MOTRICĂ - SUPLEŢEA⁄MOBILITATEA

1.SUPLEŢE/MOBILITATE. Definiţii
În literatura de specialitate găsim o serie de termeni precum: mobilitate
articulară, supleţe, flexibilitate şi elasticitate.
În funcţie de autor, în literatura de specialitate, prezintă şi definesc
termenul de mobilitate - I.Şiclovan, T. Bompa, A.Dragnea; iar alţii ca V.Zaţiorski,
J.Weineck pe cel de supleţe.
Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România – volumul IV,
pag.253, defineşte mobilitatea ca fiind „o caracteristică a motricităţii exprimată
prin amplitudinea mişcărilor efectuate”32
A.Dragnea şi S.Mate-Teodorescu, în 2002, pag.396, notează că mobilitatea
„determină caracteristicile mişcării”33împreună cu celelalte calităţi.
Conform opiniei lui T.Bompa, în 2001, pag. 249, mobilitatea sau „uneori
flexibilitatea” este „capacitatea de a executa cu uşurinţă o mişcare amplă”.34
J.Weineck,.,în 1992 vede supleţea (flexibilitatea) ca şi „capacitatea şi
proprietatea pe care o are sportivul de a executa, el singur sau cu ajutorul unor forţe
exterioare, mişcări de mare amplitudine care antrenează una sau mai multe
articulaţii„35.
E.Hahn, în 1996, pag.98, susţine că prin „ supleţe (mobilitate,
flexibilitate), înţelegem capacitatea de a obţine un maximum de posibilităţi din
mobilitatea articulară”.36
G. Raţă şi B.C.Raţă, în 2006, pag.283, consideră „corectă folosirea
termenului de supleţe prin care se înţelege capacitatea de a executa acte şi acţiuni

32
*** MTS, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Bucureşti, Editura Aramis, 2002,
pag.253
33
Dragnea,A., Mate-Teodorescu,S., Teoria antrenamentului, Bucureşti, Edit.FEST, 2002, pag.396
34
Bompa,O.T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice-Periodizarea, Editura Ex Ponto,
C.N.F.P.A.,2001,pag.249
35
Weineck,J., Biologia sportului, Ediţia a-II-a, Editura Vigot, Paris, 1992
36
Hahn,E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S, Bucureşti, 1996, pag.98
28
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

motrice cu mare amplitudine, cu uşurinţă şi economicitate, ca rezultat al unei


combinaţii optime între contracţia musculară agonistă cu relaxarea celei
antagoniste”.37
Termenii de mobilitate, supleţe şi flexibilitate pot fi consideraţi sinonimi,
cu toate că conceptul de mobilitate se referă la suprafaţa articulaţiei ca sursă a
amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe la calitatea de elasticitate a fibrelor
musculare, ligamentelor şi tendoanelor.
2. FORMELE DE MANIFESTARE ALE SUPLEŢEI/MOBILITĂŢII
Există păreri diferite pentru prezentarea tipurilor supleţei/mobilităţii:
Potrivit lui R.Manno, în 1996, pag.126, sunt trei tipuri de supleţe:
v „Supleţea activă datorată muşchilor ce destind antagoniştii;
v Supleţea pasivă datorată acţiunii de inserţie sau gravitaţie şi greutăţii
corpului sau acţiunii unui partener ori a unui aparat;
v Supleţea mixtă datorată intervenţiei primelor două sub diferite forme”.38
v Supleţea generală exprimată prin intermediul mobilităţii principalelor
articulaţii ale corpului;
v Supleţea specifică este solicitată în cadrul anumitor ramuri şi probe sportive
– aruncarea suliţei, înot,etc.
Pentru mobilitate există următoarele tipuri:
Mobilitate specifică se raportează la o articulaţie bine determinată.
Mobilitate activă amplitudinea maximală a unei articulaţii care poate fi
obţinută prin contracţia muşchilor agonişti şi întinderea muşchilor
antagonişti (Weineck, J., 2003).
Mobilitate pasivă amplitudinea segmentară maximală pe care sportivul o
poate obţine prin efectul forţelor externe, datorită capacităţii de întindere sau
relaxare a muşchilor anatagonişti (Harre, D., 1976).
Frey, G., (1977), denumeşte diferenţa dintre mobilitatea pasivă şi cea activă
rezervă motrică.

37
Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft, ,2006,pag. 283
38
Manno,R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Traducere C.C.P.S. şi MTS, Bucureşti, 1996,
pag.128
29
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Mobilitate statică menţinerea unei poziţii de întindere pe parcursul unei


durate determinate.
Din punct de vedere al ariei de cuprindere, supleţea sau mobilitatea poate fi
structurată în:

SUPLEŢEA /MOBILITATEA

Din punct de Din punct de Din punct de


vedere al vedere al tipului vedere al ariei
deplasării de mişcare de cuprindere

Statică Dinamică Activă Pasivă Generală Specifică

Fig.xxx: tipuri de manifestare ale supleţei/mobilităţii

3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ SUPLEŢEA/MOBILITATEA


Factorii morfo-funcţionali care condiţionează supleţea/mobilitatea sunt_
v forma, tipul şi structura articulaţiei, precum şi de ligamente şi tendoane, care
cu cât sunt mai elastice, cu atât amplitudinea mişcării este mai mare;
v masa musculară – se consideră că hipertrofia musculară limitează mişcarea;
v tonusul muscular, capacitatea de întindere musculară şi capacitatea de
întindere a aparatului capsulo-ligamentar;
v vârsta şi sexul, în sensul că persoanele mai tinere şi fetele au, în comparaţie
cu băieţii, o mobilitate mai mare. Mobilitatea maximă este atinsă la vârsta de
15-16 ani (Mitra şi Mogoş, 1980)
v starea de încălzire a aparatului locomotor, cât şi temperatura generală
influenţează amplitudinea mişcării;mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară au valori optime într-un mediu cald;

30
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

v momentul zilei (ritmul diurn) influenţează mobilitatea, astfel: „cea mai mare
amplitudine a mişcărilor pare să se înregistreze între orele 10 a.m. şi 11 a.m.
şi între 4 p.m. şi 5 p.m., iar cea mia redusă, dimineaţa mai devreme”.39
4. METODICA DEZVOLTĂRII SUPLEŢII/MOBILITĂŢII
După J.Weineck, 1992, citat de A.Dragnea şi colab, în 2006, pag.130, în procesul de
instruire destinat dezvoltării supleţei/mobilităţii se impun următoarele precizări40:
• la vârsta preşcolară, ca urmare a particularităţilor aparatului musculo-
articular, nu se impun exerciţii speciale destinate dezvoltării ei;
• în timpul stadiului şcolar, între 6 şi 10 ani se recomandă creşterea numărului
de exerciţii destinate mobilităţii articulaţiilor coxo-femurale şi scapulo-
humerale;
• în timpul celui de-al doilea stadiu şcolar, între 10 şi 14 ani mobilitatea se
ameliorează doar în direcţiile în care se intervine asupra ei;
• în perioada pubertăţii, se recomandă să se intervină asupra mobilităţii printr-
un antrenament polivalent general, dar se vor evita exerciţiile care să
suprasolicite aparatul locomotor pasiv;
• pentru perioada adolescenţei şi pentru vârsta adultă mobilitatea se manifestă
şi poate fi dezvoltată la fel.

CAPITOLUL VI

39
Bompa,O.T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice-Periodizarea, Editura Ex Ponto, C.N.F.P.A.,2001,
pag251
40
Dragnea A.,Bota,A., Teodorescu,S., Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie fizică şi sport –
teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006, pag.130
31
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

DEZVOLTAREA CALITĂŢII MOTRICE - REZISTENŢĂ

1.REZISTENŢA. Definiţii

E.Hahn, în 1996, pag.99, a prezentat una din cele mai scurte şi pragmatice
definiţii privind rezistenţa,astfel notează că prin „rezistenţă înţelegem, în sport,
capacitatea de a rezista oboselii provocate de efort”.41
J.Weineck., în 2003 înţelege prin rezistenţă, capacitatea unui sportiv de a
rezista la oboseală .
T.Ardelean, în 1981, pag.36, prezintă rezistenţa ca fiind „capacitatea omului
de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară desfăşurată într-un
efort de o intensitate precizată şi un regim deteminat, fără modificarea intensităţii
prescrise”.42
În opinia lui N.Alexe, 1993, pag.332, rezistenţa este „capacitatea
organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp
îndelungat, fără scăderea eficienţei, în condiţiile reprimării stării de oboseală”.43
Pentru A.Demeter, 1980, rezistenţa reprezintă „capacitatea organismului
uman de a depune o activitate, un timp cât mai îndelungat, fără scăderea
randamentului, în condiţiile funcţionării economice a organismului, învingerii
oboselii şi a unei restabiliri rapide”.
P.J.R. Thompson, în 1996, pag 92, o defineşte ca fiind „capacitatea de a
executa un lucru cu o intensitate dată, într-o perioadă dată de timp”.44
G.Frey.,în 1977, vorbeşte de rezistenţă psihică, ce desemnează capacitatea
unui sportiv de a rezista cât mai mult timp posibil la un stimul care i-ar cere
întreruperea sarcinii, şi rezistenţă fizică ce desemnează capacitatea de rezistenţă a

41
Hahn,E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S, Bucureşti, 1996, pag.99
42
Ardelean, T., Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării calităţilor motrice în atletism
(IV), Rev. EFS, Nr.4, Editura CNEFS, Bucureşti, 1981, pag.36
43
Alexe,N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993, pag.332
44
Thompson,P.J.R., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere, Editura
CCPS,Bucureşti,1993, pag.92
32
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

organismului în ansamblul său sau capacitatea de rezistenţă a diferitelor sale


sisteme.
G.Raţă, în 2006, într-o prezentare succintă defineşte rezistenţa ca fiind
„capacitatea organismului de a învinge oboseala într-un efort cu intensitate ridicată
un timp cât mai lung, cu un consum mic de energie”.
2. Factori care condiţionează rezistenţa
Având în vedere că există mai multe tipuri de rezistenţă, cunoaşterea factorilor ce
condiţionează manifestarea rezistenţei este extrem de importantă:
v tipologia fibrelor musculare;
v capilarizarea şi reglarea periferică
v capacitatea cardiovasculară şi pulmonară;
v coordonarea intra şi intermusculară;
v consumul maxim de oxigen sau volumul maxim de oxigen;
v cantitatea şi calitatea resurselor energetice ;
v nivelul de dezvoltare al unor calităţi de voinţă, motivaţie;
v relaţia dintre efort şi pauză;
v stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
v vârsta
3. Formele de manifestare ale rezistenţei
Clasificarea rezistenţei poate fi realizată din mai multe puncte de vedere:
Al participării musculaturii:
Rezistenţă generală – pune la contribuţie mai mult de 1/7 până la 1/6 din
ansamblul muşchilor scheletici. Ea este limitată de către sistemul cardio-respirator.
Rezistenţă locală – corespunde unei participări musculare inferioare la 1/7 sau 1/6
din masa musculară totală. Ea depinde nu numai de rezistenţa generală dar şi de
forţa specifică, de capacitatea anaerobă şi de variantele de forţă care depind de
aceasta, de calitatea capacităţilor neuro-musculare de coordonare specifice ale
disciplinei în chestiune (Haber,P., şi Pont, J., 1977).
Al disciplinei sportive:
Rezistenţă generală de bază – desemnează o formă de rezistenţă independentă de
sport, numită rezistenţă de bază.

33
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

Rezistenţă specifică – se manifestă într-o disciplină sportivă.


Al producţiei energiei:
Rezistenţă aerobă – cantitatea oxigenului este suficientă pentru combustia
substanţelor energetice necesare contracţiei musculare.
Rezistenţă anaerobă – cantitatea de oxigen este insuficientă, dată fiind intensitatea
mare a sarcinii
Al duratei:
Rezistenţă de scurtă durată (RSD) – are o durată de la 45 secunde la 2 minute,
sarcinile de rezistenţă fiind asigurate de o producţie de energie anaerobă.
Rezistenţă de durată medie(RDM) – are o durată de la 2 la 8 minute iar sarcinile
de rezistenţă sunt asigurate în principal de energia aerobă.
Rezistenţă de lungă durată (RLD)– acoperă toate sarcinile ce depăşesc 8 minute,
asigurate aproape exclusiv de o producţie de energie aerobă (Keul,J.,1975).
Rezistenţa de lungă durată se mai împarte în:
RLD I – acoperă tipul de efort care nu depăşeşte 30 minute;
RLD II – acoperă durata de la 30 la 90 minute;
RLD III – sarcinile care depăşesc 90 minute.
Al formele de solicitare motrică:
Rezistenţă – forţă
Rezistenţă forţă – viteză
Rezistenţă – viteză

4.IMPORTANŢA REZISTENŢEI
Un nivel bun al rezistenţei este o condiţie esenţială în ameliorarea capacităţii
de performanţă sportivă în toate disciplinele sportive. Acest nivel determină
(Weineck, J., 2003):
• îmbunătăţirea capacităţii de performanţă fizică – o bună rezistenţă
generală exercită un efect benefic asupra însăşi performanţei de competiţie.
• dezvoltarea optimală a capacităţii de recuperare;
• reducerea riscurilor de leziuni – sportivii bine antrenaţi se rănesc mai rar
decât cei care obosesc prematur;

34
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

• îmbunătăţirea toleranţei la sarcina fizică – sportivul antrenat are o mai


mare rezistenţă la tensiunea nervoasă şi o mai mare stabilitate psihică. El
trece mai bine peste eşecuri, fără a se ciocni de probleme de motivare şi de
disconfort psihologic;
• o viteză constantă de acţiune şi de reacţie – sportivul rămâne vigilent, atent
şi concentrat până în ultimul minut;
• reducerea defectelor tehnice – sportivul antrenat la rezistenţă rămâne de
asemenea concentrat, atent şi rapid până la capăt, procentul său de greşeli
tehnice rămâne nesemnificativ – ceea este important mai ales în disciplinele
de joc;
• eliminarea erorilor tactice din cauza oboselii;
• o sănătate mai stabilă – antrenamentul de rezistenţă prezintă cea mai mare
importanţă pentru sănătate în cadrul unui sport, datorită efectului său
preventiv împotriva problemelor cardio-vasculare şi afecţiunilor rezultate din
sedentarism.

5.METODICA DEZVOLTĂRII REZISTENŢEI


Îndrumătorul cunoscând factorii care condiţionează dezvoltarea acestei
calităţi motrice, precum şi particularităţile de vârstă ale sportivilor, trebuie să ţină
cont de( J.Weineck, 1992, citat de A.Dragnea şi colab., 2006, pag.128):
• „copiii şi adolescenţii au o capacitate de efort anaerob redusă, de aceea se
vor folosi metode de instruire care să solicite capacitatea de efort aerob;
• copiii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 5 ani pot fi angrenaţi într-un proces de
instruire care să vizeze, printre alte componente, şi dezvoltarea rezistenţei, cu
condiţia ca aceasta să fie condus ştiinţific;
• în perioada de vârstă cuprinsă între 7 şi 10/11 ani, se va viza dezvoltarea
rezistenţei generale, prin eforturi de lungă durată, în tempouri uniforme;
• capacitatea aerobă creşte progresiv până la 10-12 ani;
• se poate interveni asupra acestei calităţi motrice în primul stadiu al
pubertăţii, ca urmare a existenţei unor proporţii optime între dimensiunea şi
greutatea inimii, precum şi cea a plămânilor;
35
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

• rezultatele favorabile în privinţa dezvoltării rezistenţei se obţin şi după vârsta


de 45 de ani, contribuindu-se astfel la ameliorarea stării generale de sănătate
a organismului.”
Antrenamentul de rezistenţă dozat raţional şi practicat metodic nu poate fi
dăunător la nici o vârstă, şi aşa cum susţine şi V.Fărcaş, în 2003, pag.118,
„rezistenţa generală (de bază) poate fi dezvoltată, educată în cadrul tuturor lecţiilor,
având prioritate temele de învăţare şi de dezvoltare a vitezei şi îndemânării în
economia lecţiei”.45
Acelaşi A.Dragnea şi colab., 2006, analizând metodologia de dezvoltare a
rezistenţei arată că „cea mai adecvată metodă de antrenament în timpul copilăriei şi
adolescenţei, este metoda eforturilor continue”, când „se va evita metoda eforturilor
repetate care să includă distanţe care solicită glicoliza anaerobă”.

BIBLIOGRAFIE
1) Abernethy, P., Wilson, G., & Logan, P. . Strength and power assessment. Sports
Medicine,, 1995, 19, 401-417

45
Fărcaş,V., Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului, Târgu-Mureş, Editura Universităţii Petru Maior, 2003,
pag.118
36
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

2) Alexe,N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993,


3) Ardelean,T.,Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării
calităţilor motrice în atletism(I), Revista Educaţie Fizică şi
Sport,nr.12,Bucureşti,1981
4) Blume D.- Grundsatze und methodische Mabnahmen zur Schulung Koordinativer
Fahigkiten. Theorie und Praxis der Korperjultur 27,1978
5) Bompa T., Di Pasquale M., Cornacchia L. - “Serious Strength Training”, Human
Kinetics, 2nd edition , Champaign, IL – USA, 2003.
6) Bompa,O.T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice-Periodizarea, Editura Ex Ponto,
C.N.F.P.A.,2001
7) Bompa,T.O., Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului, Ex Ponto,
C.N.F.P.A., Bucureşti,2002
8) Bührle M , Schmidtbleicher D. – “Komponenten der Maximal und Schnellkraft”,
Sportwissenschaft, 1981 ,citat de Weineck J.
9) DragneaA.,Bota,A.,Teodorescu,S.,Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie
fizică şi sport – teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006
10) Dragnea, A.,Măsurarea şi evaluarea în activităţile motrice, Ed. Universităţii din
Piteşti,2002
11) Dragnea,A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice <compendiu>,
Bucureşti, ICEF, 1991
12) Dragnea,A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
13) Dragnea,A., Bota,A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2000
14) Dragnea,A., Mate-Teodorescu,S., Teoria antrenamentului, Bucureşti, Edit.FEST,
2002
15) Dragnea,A., Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Ed.Sport-
Turism,Bucureşti,1984
16) Epuran M., Metodologia cercetării activităţilor corporale – Exerciţii fizice-Sport-
Fitness, Bucureşti,Ed.2, Editura FEST, 2005
17) Fărcaş,V., Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului, Târgu-Mureş, Editura
Universităţii Petru Maior, 2003
18) Frăsineanu,Ec., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară,
19) Hahn,E.,Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S., Bucureşti, 1996

37
Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice

20) Ionela,Niculescu, Evaluarea motrică şi somato-funcţională - Curs. Editura


Universitaria Craiova, 2006
21) Jinga,I., Petrescu,A., Savotă,M., Ştefănescu,V., Evaluarea performanţelor
şcolare, Bucureşti, Editura Afeliu, 1996
22) Manno,R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Traducere C.C.P.S. şi
MTS, Bucureşti, 1996
23) Mitra, Gh. ,Mogoş, Al., Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1977
24) Niculescu,M., Mateescu, A., Creţu, M., Trăilă,H., Bazele ştiinţifice şi aplicative
ale pregătirii musculare, Ed. Universitaria Craiova, 2007
25) Radu, I.T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
2000
26) Radu, I.T., Teorie şi practică în evaluarea eficienţei învăţământului, Ed. Didactică
şi Pedagogică , Bucureşti,1981
27) Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft,
2006
28) Thompson,P.J.R., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere,
Editura CCPS,Bucureşti,1993
29) Tudor,V., Capacităţile condiţionale şi coordinative – componente ale capacităţii
motrice, Editura Rai Coresi, Bucureşti, 1999
30) Tudor,V., Evaluarea în educaţie fizică şcolară, Editura Printech, Bucureşti, 2001
31) Weineck Jurgen - “Manuel d’entraînement”, Editions Vigot, 4 -eme edition ,
Paris, 2003.
32) Weineck,J., Biologia sportului, Ediţia a-II-a, Editura Vigot, Paris, 1992
33) *** MTS, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Bucureşti,
Editura Aramis, 2002
34) ***, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, Bucure;ti,2002

38