PLEDOARIE

PENTRU
CREATOR
un jurnalist investigheazã
dovezile ºtiinþifice
care demonstreazã
existenþa lui Dumnezeu

LEE STROBEL

Editura Cartea Creºtinã

Oradea, 2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

STROBELL, LEE
Pledoarie pentru creator / Lee Strobel ; trad.: Claudiu Vereº,
Ariana Roºiu. - Oradea : Cartea Creºtinã, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-1990-15-6

I. Vereº, Claudiu (trad.)

II. Roºiu, Ariana (trad.)

THE CASE FOR A CREATOR

Lee Strobel

Originally published in the U.S.A. under the title:

THE CASE FOR A CREATOR
Copyright © 2004 by Lee Strobel
Published by permission of Zondervan, Grand Rapids, Michigan

Ediþia în limba românã publicatã sub titlul:

Pledoarie pentru Creator
Lee Strobel

© 2010 Editura Cartea Creºtinã

str. Cuza-Vodã nr. 85
410097 Oradea-Bihor, România
Tel.: 0259-436.738, 0359-432.616; Fax: 0259-436.152
E-mail: smr@ecc.ro; Pagina web: WWW.ECC.RO

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediþii în limba românã.

Orice reproducere sau selecþie de texte din aceastã carte

este permisã doar cu aprobarea în scris a Editurii Cartea Creºtinã.

Consilier editorial: Agnes Dragomir

Traducerea: Cornel Vereº, Ariana Roºiu
Editarea: Daniel Fãrcaº
Tehnoredactarea: Marcel Eugen Budea
Coperta: Adrian Abrudan

ISBN 978-973-1990-15-6
 CUPRINS

Capitolul 1
Oameni de ºtiinþã în halate albe
ºi predicatori în sutane negre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7
Capitolul 2
Imaginile evoluþionismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19
Capitolul 3
Îndoieli în privinþa darwinismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .35
Un interviu cu Jonathan Wells
Capitolul 4
Unde ºtiinþa întâlneºte credinþa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .81
Un interviu cu Stephen C. Meyer
Capitolul 5
Mãrturia cosmologiei: Explozia iniþialã . . . . . . . . . . . . . . . . . .109
Un interviu cu William Lane Craig
Capitolul 6
Mãrturia fizicii: Cosmosul pe muchie de cuþit . . . . . . . . . . . . .145
Un interviu cu Robin Collins
Capitolul 7
Mãrturia astronomiei: Planeta privilegiatã . . . . . . . . . . . . . . .177
Un interviu cu Guillermo Gonzales
ºi Jay Wesley Richards
Capitolul 8
Mãrturia biochimiei:
Complexitatea mecanismelor moleculare . . . . . . . . . . . . . . . . . .223
Un interviu cu Michael J. Behe

5
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

Capitolul 9
Mãrturia informaþiei biologice:
Provocarea ADN-ului ºi originea vieþii . . . . . . . . . . . . . . . . . .253
Un interviu cu Stephen C. Meyer
Capitolul 10
Mãrturia conºtiinþei:
Misterul minþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .285
Un interviu cu J. P. Moreland
Capitolul 11
Pledoarie finalã în favoarea existenþei unui creator . . . . . . . . . .315
Apendice: Un rezumat al cãrþii pledoarie pentru Cristos . . . . .339
Deliberãri: Întrebãri pentru reflecþie ºi studiul de grup . . . . . .347
Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .355
Despre autor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .379

6
 1
OAMENI DE ªTIINÞÃ
ÎN HALATE ALBE
ªI PREDICATORI
ÎN SUTANE NEGRE

S e apropia ora de închidere a ediþiei de dupã-amiazã a ziarului

Chicago Tribune, iar în redacþia fremãtând de activitate domnea o
agitaþie freneticã. Pãcãnitul teleimprimatoarelor rãzbãtea din spatele
paravanelor de plexiglas. Curierii redacþiei se miºcau în vitezã de la
un birou la altul. Reporterii stãteau aplecaþi peste maºinile lor de
scris, într-o stare de concentrare intensã. Redactorii þipau la telefon.
Pe perete, un ceas uriaº numãra minutele rãmase.
Un curier a dat buzna în vasta încãpere ºi a aruncat pe biroul din
redacþia de ºtiri locale trei exemplare, abia scoase de sub tipar, ale
ziarului Chicago Daily News. Redactorii s-au repezit asupra lor ºi au
examinat cu aviditate prima paginã, ca sã vadã dacã nu cumva
concurenþa i-a bãtut la vreun capitol. Unul dintre ei a mormãit ceva
printre dinþi. A rupt dintr-o miºcare un articol ºi, rãsucindu-se pe
cãlcâie, l-a fluturat direct în faþã unui reporter care fãcuse greºeala sã
se apropie prea mult.
— Ocupã-te de povestea asta, a cerut el. Fãrã sã se uite la bucata
de hârtie, reporterul a pus mâna pe ea ºi s-a îndreptat spre masa lui
de lucru ca sã dea rapid câteva telefoane ºi sã realizeze un reportaj
asemãnãtor.
Corespondenþii de presã aflaþi la primãrie, în clãdirea tribunalului,
în clãdirea guvernamentalã a statului Illinois ºi la sediul poliþiei le
telefonau celor din redacþia de ºtiri locale ca sã-ºi „livreze” subiectele.
De îndatã ce corespondenþii furnizau un scurt rezumat al situaþiei,
redactorii acopereau cu mâna telefonul ºi îºi întrebau ºeful, conducã-
torul redacþiei de ºtiri locale, în ce fel sã abordeze articolul.

7
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

— Poliþia a pornit în urmãrirea unei maºini, iar maºina a intrat

într-un autobuz, i-a comunicat unul dintre ei redactorului-ºef. Cinci
rãniþi, niciunul grav.
— Autobuz ºcolar?
— Nu, obiºnuit.
Redactorul ºef ºi-a încruntat sprâncenele.
— Pregãteºte unu’ cu patru capete, a venit ordinul lui – codul
pentru un reportaj de trei paragrafe.
— Patru capete, a repetat redactorul în telefon. A apãsat un buton
ca sã-l punã pe corespondent în legãturã cu un redactor de ºtiri care
avea sã noteze detaliile cu ajutorul maºinii de scris, iar apoi, în câteva
minute, sã dea o formã materialului.
Era anul 1974. Eu eram boboc în branºã, ieºit abia de trei luni de
pe bãncile ºcolii de jurnalism a Universitãþii din Missouri. Lucrasem
de la paisprezece ani la gazete mai mici, însã de data asta activam în
prima ligã. Ajunsesem deja dependent de adrenalina din noul mediu
de lucru.
Totuºi, în ziua aceea m-am simþit mai mult spectator decât parti-
cipant activ. M-am apropiat agale de biroul din redacþia de ºtiri locale
ºi, cu un gest neprotocolar, am lãsat articolul sã-mi cadã din mânã
direct în coºul de reportaje. Era vorba de o contribuþie modestã – un
paragraf „informativ” despre explozia a douã conducte în suburbiile
din partea de sud a oraºului. Materialul urma sã aparã în secþiunea a
treia de pe pagina a zecea, într-un maldãr de fleacuri jurnalistice pur-
tând titlul de „ªtiri metropolitane”. Însã destinul meu era pe cale sã
se schimbe.
Atenþia mi-a fost atrasã de redactorul-ºef adjunct, care ieºise din
biroul sãu cu pereþi de sticlã.
— Vino pânã la mine, m-a chemat el.
M-am îndreptat spre el.
— Ce s-a întâmplat?
— Uitã-te aici, mi-a zis întinzându-mi un text telegrafiat. Fãrã sã
aºtepte sã-l citesc, a început sã mã punã la curent.
— Nebunie mare prin West Virginia, a fãcut el. Se împuºcã
oameni, se pun bombe în ºcoli – ºi toate astea din cauzã cã pe niºte
þãrãnoi i-au înfuriat manualele aflate în uzul ºcolar.
— Glumiþi, am spus eu. E un subiect bun.
Am aruncat o privire asupra scurtei ºtiri date publicitãþii de
agenþia Associated Press. Am observat rapid cã era vorba de pastori

8
 Capitolul 1: Oameni de ºtiinþã în halate albe ºi predicatori în sutane negre

care denunþau caracterul „ateu” al manualelor ºcolare ºi de întruniri

care se þineau în biserici. Întregul meu bagaj de cliºee ºi de preju-
decãþi s-a activat într-o clipã.
— Creºtini, care va sã zicã, am comentat eu. S-a cam terminat cu
iubirea aproapelui. ªi cu abþinerea de la criticarea aproapelui.
Mi-a fãcut semn sã-l urmez pânã în dreptul unui seif. A rãsucit
maneta seifului, l-a deschis, dupã care a întins mâna ca sã ia douã
teancuri cu bancnote de douãzeci de dolari.
— Du-te în West Virginia ºi vezi ce se întâmplã, mi-a spus înmâ-
nându-mi ºase sute de dolari bani de cheltuialã. Adu-mi o poveste
pentru buldog.
Se referea la ediþia de dimineaþã a numãrului din duminica urmã-
toare. Asta însemna cã nu-mi rãmânea mult timp. Era deja luni la
amiazã.
Mã pregãteam sã ies, când redactorul-ºef adjunct m-a apucat de
braþ.
— Încã ceva: fii prudent, mi-a zis.
Nu înþelegeam.
— Ce vreþi sã spuneþi?
A fãcut un gest în direcþia comunicatului de la Associated Press pe
care-l þineam în mânã.
— Þãrãnoii ãºtia nu-i suferã pe jurnaliºti, a explicat. Au bãtut deja
vreo doi. Situaþia poate scãpa oricând de sub control. Fii deºtept.
N-aº putea spune dacã valul de emoþie care m-a cuprins venea
din teamã sau din euforie. În definitiv, nici nu conta. ªtiam cã trebuia
sã fiu gata sã fac absolut orice va fi necesar ca sã pun mâna pe po-
vestea asta. Dar nu-mi ieºea din minte ironia situaþiei: oamenii aceºtia
erau ucenicii ãluia care a spus: „Ferice de cei împãciuitori”, ºi totuºi
am fost avertizat sã fiu cu ochii-n patru ca sã evit neplãcerile.
— Creºtinii…, am murmurat în ºoaptã. Nu auziserã ei cã, vorba
unui sceptic celebru, creºtinismul s-a dizolvat deja în baia acidã a
ºtiinþei moderne?1

DARWIN SÃ FIE DE VINÃ?

A doua zi, când am ajuns la faþa locului ºi am început sã „scormo-
nesc” în dreapta ºi-n stânga ca sã gãsesc o poveste, mi-am dat seama
cã, de la strãlucitoarele clãdiri de birouri din centrul oraºului
Charleston pânã la cãtunele izolate ºi mohorâte din împrejurimile

9
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

districtului Kanawha, domnea o stare de încordare. Mulþi pãrinþi nu-ºi

mai lãsau copiii la ºcoalã; minerii îºi abandonaserã locul de muncã,
intrând în greve spontane, ceea ce ameninþa sã paralizeze economia
localã; se trãgea în autobuzele ºcolare rãmase goale; în unele sãli de
clasã neocupate fuseserã aruncate bombe incendiare; grupuri de
demonstranþi mãrºãluiau cu pancarte pe care stãtea scris: „Pânã ºi
þãrãnoii au drepturi constituþionale.” Violenþele provocaserã rãnirea
gravã a douã persoane. Intimidãrile ºi ameninþãrile erau la ordinea zilei.
Agenþiile de ºtiri relatau pe larg evoluþia zilnicã a crizei; eu, în
schimb, intenþionam sã scriu un articol care sã explice dinamica
disputei în ansamblul ei. Din camera de hotel, mi-am stabilit prin
telefon întâlniri cu figurile cheie ale conflictului; apoi, la volanul
maºinii pe care o închiriasem, m-am deplasat la casele lor, la
restaurante, la ºcoli sau la birouri ca sã le intervievez. Am constatat
curând cã simpla pronunþare a termenului „manual ºcolar” era de
naturã sã stârneascã pe loc, în orice persoanã din pãrþile acelea, o
vehemenþã la fel de puternicã precum vegetaþia luxuriantã care aco-
perea coastele Apalaºilor.
— Manualele pe care le cumpãrãm pentru copiii noºtri îi învaþã
sã-ºi piardã dragostea de Dumnezeu, sã preþuiascã tot soiul de
revoluþionari ºi de inºi ce refuzã sã-ºi slujeascã þara cu arma-n mânã
ºi sã nu-ºi mai respecte pãrinþii, susþinea soþia unui pastor baptist, în
interviul pe care i l-am luat pe veranda casei sale. Întrucât fusese
aleasã de curând în consiliul director al ºcolii, ea conducea ofensiva
împotriva manualelor ºcolare.
La polul opus, opiniile unei activiste comunitare erau la fel de
categorice.
— Pentru prima datã, mi-a zis ea, manualele acestea oglindesc cu
adevãrat spiritul american, iar asta mi se pare formidabil. America-
nismul, pentru mine, înseamnã sã pleci urechea la toate vocile, nu
doar la vocea albilor anglo-saxoni de religie protestantã.
Directorul ºcolii, care demisionase din funcþie în momentul în care
disputa ajunsese la culme, s-a mulþumit sã dea din cap cu dispreþ
când l-am întrebat ce pãrere are despre situaþia în discuþie.
— Oamenii de-aici o iau razna, a oftat el. Ambele tabere greºesc.
Între timp, nouãzeci ºi ºase de mii de volume, reprezentând trei
sute de titluri de manuale ºi cãrþi, fuseserã retrase provizoriu din uzul
ºcolar ºi depozitate în cutii de carton într-o magazie din vestul
oraºului Charleston. Printre ele se numãrau colecþia Galaxy, publicatã

10
 Capitolul 1: Oameni de ºtiinþã în halate albe ºi predicatori în sutane negre

de Scott Foresman Co.; colecþia Man, apãrutã la McDougal, Littel Co.;

colecþia Breakthrough, publicatã de Allyn & Bacon Inc.; ºi lucrãri
clasice precum Împãratul muºtelor, Despre sclavia umanã, Moby Dick,
Bãtrânul ºi marea, Ferma animalelor ºi Republica lui Platon.
Ce îi supãra atât de tare pe aceºti oameni? Mulþi se declarau
indignaþi de ideea „eticii conjuncturale” propusã în unele cãrþi. Într-un
manual apãrea povestea unui copil care înºalã un negustor cu un
bãnuþ ºi elevii erau întrebaþi: „Majoritatea oamenilor considerã cã
înºelãciunea este un lucru rãu. Credeþi cã existã vreo împrejurare
când înºelãciunea ar putea fi un lucru bun? În ce condiþii? Cum
credeþi cã s-ar putea ea justifica?” Pãrinþii s-au agãþat de acest pretext
pentru a susþine cã un asemenea învãþãmânt submina valorile
creºtine pe care ei se strãduiau sã le insufle copiilor lor.
— Noi încercãm sã-i convingem pe copiii noºtri sã se poarte
cinstit, mi-a spus vãdit nemulþumit pãrintele unui ºcolar din clasele
primare. Dar apar pe urmã cãrþile astea ºi susþin cã uneori rãul se
confundã cu binele. Noi nu credem aºa ceva! Pentru noi cele zece
porunci rãmân în picioare.
Dar mai exista ceva, un sentiment ascuns, o teamã difuzã de viitor,
de schimbare, de idei noi, de transformare culturalã. Se putea simþi
frustrarea ce clocotea în inima oamenilor din cauza modului în care
modernitatea eroda temelia credinþei lor. „Numeroºi protestatari,
scria Charleston Gazette, manifesteazã contra schimbãrii lumii”.
Aceastã îngrijorare fundamentalã mi-a devenit clarã în cursul unei
conversaþii pe care am purtat-o cu un om de afaceri din zonã, în timp
ce mâncam hamburgeri la un restaurant din Charleston. Când l-am
întrebat de ce este atât de pornit împotriva manualelor ºcolare, ºi-a
vârât mâna în buzunar ºi a scos de acolo o tãieturã dintr-un ziar unde
se vorbea despre întreaga tevaturã provocatã de manuale.
— Ascultaþi ce li se spune copiilor noºtri în manualul de Dinamica
limbajului, a zis el citând un fragment din manual: „Citiþi teoria
originii divine a lumii ºi povestea turnului Babel, aºa cum sunt ele
istorisite în cartea Genezei. Prezentaþi una sau mai multe interpretãri
care se pot da acestor povestiri.”
A aruncat scârbit pe masã bucata de hârtie mototolitã.
— Auzi, teoria originii divine! a exclamat el. Cuvântul lui
Dumnezeu nu este o teorie. Scoateþi-L pe Dumnezeu din creaþie, ºi ce
mai rãmâne? Evoluþionismul? Oamenii de ºtiinþã vor sã-i înveþe pe
copiii noºtri cã originea divinã a lumii este numai o teorie crezutã de

11
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

proºti, pe când evoluþionismul este un fapt ºtiinþific. Ei bine, nu este.

Iar concepþia asta se gãseºte la baza întregii situaþii.
Mi-am ridicat privirea.
— Vreþi sã spuneþi cã Charles Darwin este rãspunzãtor pentru tot
ce se întâmplã aici?
— Iatã ce vreau sã spun, a rãspuns el. Dacã Darwin are dreptate,
atunci noi nu suntem altceva decât niºte maimuþe mai complexe.
Biblia greºeºte. Dumnezeu nu existã. Iar fãrã Dumnezeu, nu existã
bine sau rãu. Atunci putem stabili din mers principiile morale. ªi
temeiul tuturor convingerilor noastre se nãruie. De aceea se stricã
þara asta pe zi ce trece. Este Darwin rãspunzãtor? Eu nu spun decât
atât: oamenii trebuie sã aleagã între ºtiinþã ºi credinþã, între evolu-
þionism ºi Biblie, între Cele zece porunci ºi etica relativã ºi conjunctu-
ralã. Noi am ales – ºi nu ne schimbãm poziþia.
Sorbi lacom din paharul cu bere.
— V-aþi uitat prin manualele ºcolare? a întrebat el. Am dat din cap,
dându-i de înþeles cã n-o fãcusem.
— Într-unul dintre ele li se cere elevilor sã facã o comparaþie între
episodul biblic al aruncãrii lui Daniel în groapa cu lei ºi nu ºtiu ce mit
despre un leu. ªtiþi la ce mit mã refer?
— La „Androcle ºi leul”? l-am întrebat cu gândul la fabula lui Esop
despre un sclav fugar care a scos un ghimpe din laba unui leu întâlnit
în pãdure. Mai târziu, sclavul a fost prins ºi aruncat în arena
Coloseumului din Roma, pentru a fi mâncat de un leu, spre amu-
zamentul mulþimii. Dar leul din arenã s-a dovedit a fi chiar leul pe
care fugarul îl îngrijise. În loc sã-l mãnânce, leul i-a lins uºor mâna,
ceea ce l-a impresionat atât de mult pe împãrat, încât sclavul a fost
eliberat.
— Da, despre ãsta e vorba, a zis omul de afaceri, þinând între
degete un cartof pai îndreptat în direcþia mea. Ce înþeleg copiii noºtri
când trebuie sã compare o asemenea poveste cu textul Bibliei? Cã
Biblia nu este decât o grãmadã de basme? Cã nu e decât un mit? Cã
o putem interpreta dupã cum ne convine, chiar dacã asta înseamnã
sã o golim de adevãratul ei conþinut? A venit momentul sã punem
piciorul în prag. Eu n-am de gând sã las ca o ºleahtã de savanþi atot-
ºtiutori sã distrugã credinþa copiilor mei.
Simþeam cã ajung în sfârºit la rãdãcina disputei. Mi-am notat în
grabã, cum am putut mai bine, cuvintele interlocutorului meu. O
parte din mine dorea totuºi sã polemizeze cu el.

12
 Capitolul 1: Oameni de ºtiinþã în halate albe ºi predicatori în sutane negre

Oare nu ºtia cã evoluþionismul este un fapt demonstrat? Nu-ºi

dãdea seama cã în epoca ºtiinþei ºi a tehnologiei e pur ºi simplu
iraþional sã crezi în vechile mituri despre un Dumnezeu care creeazã
lumea ºi modeleazã fiinþele omeneºti dupã chipul Sãu? Voia el real-
mente sã-ºi vadã copiii agãþându-se cu disperare de niºte bazaconii
religioase care sunt contrazise clar de ºtiinþele moderne ale cosmo-
logiei, astronomiei, zoologiei, anatomiei comparate, geologiei,
paleontologiei, biologiei, geneticii sau antropologiei?
Îmi venea sã-l întreb: „ªi totuºi, în ce constã deosebirea dintre
povestea lui Daniel în groapa cu lei ºi cea despre Androcle ºi leul?
Amândouã sunt basme!” Dar nu mã aflam acolo ca sã intru într-o
discuþie în contradictoriu, ci pentru a relata povestea celor întâmplate
– ºi încã ce poveste bizarã!
La sfârºitul secolului XX, într-o erã în care reuºiserãm sã pro-
ducem fisiunea nuclearã, sã punem piciorul pe Lunã, sã descoperim
fosile care dovedesc mai presus de orice îndoialã realitatea evolu-
þionismului, o mânã de fanatici stârneau panica în toatã þara din
cauzã cã nu erau în stare sã renunþe la folclorul religios. Era dincolo
de puterea mea de înþelegere.
Am rãmas o clipã pe gânduri.
— Încã o întrebare, i-am zis eu. Aveþi vreodatã îndoieli?
A fãcut un gest cu mâna ca ºi cum ar fi cãutat sã-mi atragã atenþia
asupra universului în întregul sãu.
— Priviþi lumea, a zis. Amprentele lui Dumnezeu se gãsesc peste
tot. Sunt absolut convins de asta. Cum altfel vã explicaþi existenþa
naturii ºi a fiinþelor omeneºti? ªi Dumnezeu ne-a spus cum sã trãim.
Dacã alegem sã-L nesocotim, ei bine, atunci lumea întreagã riscã sã
aibã parte de mari necazuri.
Am întins mâna dupã nota de platã.
— Vã mulþumesc pentru opiniile pe care mi le-aþi împãrtãºit, i-am
zis.

LA JUDECATÃ, ÎN WEST VIRGINIA

Tot ce aflasem era de mare folos pentru articolul meu, însã mai aveam
nevoie de ceva. Persoanele din fruntea miºcãrii pe care le inter-
vievasem condamnaserã în bloc acþiunile violente, în care vedeau
manifestarea regretabilã a câtorva spirite înfierbântate. Dar ca sã pot
înfãþiºa întreaga poveste, trebuia sã-mi dau seama de dedesubturile

13
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

disputei. Voiam sã înþeleg de unde venea furia celor care au ales

violenþa în locul dialogului. Prilejul mi s-a oferit rapid.
Am auzit cã pentru seara zilei de vineri era planificatã o întrunire
în comunitatea din Campbell’s Creek, un cãtun izolat din mijlocul
pãdurilor dese. Se aºtepta participarea mai multor pãrinþi nemul-
þumiþi, care urmau sã decidã prin vot dacã îºi vor lãsa copiii sã
meargã din nou la ºcoalã. Oamenii erau cu nervii întinºi la maximum
ºi se zvonea cã jurnaliºtii nu sunt bineveniþi. Pe localnici îi înfuriase
maniera în care fuseserã caricaturizaþi – ca þãrãnoi ignoranþi – în
câteva ziare de mare tiraj, aºa cã întrunirea urma sã fie o reuniune
privatã a unor credincioºi, în cadrul cãreia aceºtia sã-ºi poatã exprima
opiniile în mod deschis.
Asta era ºansa mea. Am hotãrât sã mã strecor la reuniune ca sã vãd
cu ochii mei ce se petrece cu adevãrat. În momentul acela, mi s-a
pãrut o idee bunã.
Mi-am dat întâlnire cu Charlie, un fotojurnalist de primã mânã
trimis de Tribune sã surprindã pe peliculã rãzboiul manualelor
ºcolare. Am stabilit cã ne vom furiºa în sala de sport a ºcolii locale, ale
cãrei locuri urmau sã fie ocupate de sute de protestatari agitaþi. Eu
aveam sã iau notiþe pe ascuns; Charlie urma sã vadã dacã poate face
discret câteva fotografii. Ne închipuiam cã, dacã vom reuºi sã ne
amestecãm în mulþime, vom trece neobservaþi.
Numai cã ne-am fãcut prost socotelile.
Maºina pe care o închiriaserãm, nouã ºi lucioasã, contrasta izbitor
cu camionetele prãfuite ºi cu maºinile vechi lãsate în pripã ºi la
întâmplare în parcarea acoperitã cu pietriº. Încercam sã atragem cât
mai puþin atenþia asupra noastrã, pãºind cu dezinvolturã alãturi de
mulþimea care se revãrsa în dezordine spre sala de sport. Charlie îºi
þinea ascunse sub jachetã aparatele de fotografiat, însã nu avea cum
sã-ºi ascundã pãrul lung ºi negru.
La început am crezut cã nu ne remarcase nimeni. Am pãtruns
odatã cu puhoiul de oameni printr-o uºã lateralã care dãdea în sala
de sport. Înãuntru era un zgomot asurzitor. Rândurile de scaune erau
înþesate de oameni agitaþi care dãdeau impresia cã vorbesc toþi
deodatã. Cineva instala un mic difuzor pe podeaua sãlii. Eu ºi Charlie
ne miºcam dintr-o parte în alta împreunã cu oamenii care stãteau
lângã uºã, incapabili sã gãsim un loc liber. Nimeni nu pãrea sã ne dea
atenþie.
Un individ vânjos, îmbrãcat într-o cãmaºã albã cu mâneci scurte ºi

14
 Capitolul 1: Oameni de ºtiinþã în halate albe ºi predicatori în sutane negre

purtând o cravatã îngustã, de culoare închisã, a luat microfonul în

mânã ºi a suflat în el, ca sã se asigure cã funcþioneazã.
— Puþinã atenþie, vã rog, a strigat el peste zarva sãlii. Haideþi sã
începem.
Oamenii au început sã se potoleascã. Numai cã, pe mãsurã ce se
potoleau, simþeam cã tot mai mulþi ochi se aþintesc asupra noastrã.
— Staþi puþin, a zis tipul de la microfon. Avem niºte oaspeþi
nepoftiþi!.
Zicând asta, s-a întors spre mine ºi spre Charlie ºi ne-a fixat cu o
privire plinã de duºmãnie. Cei din jurul nostru s-au întors cu faþa
spre noi ca sã vadã despre cine e vorba. În salã s-a aºternut tãcerea.
— Veniþi aici!, a cerut bãrbatul, fãcându-ne semn sã ieºim amândoi
în faþã. Cine sunteþi? Nu sunteþi bineveniþi aici!.
La auzul acestor cuvinte, mulþimea a izbucnit într-un val de
huiduieli ºi injurii. Neºtiind prea bine ce sã facem, Charlie ºi cu mine
am pornit cu paºi ºovãitori spre bãrbatul de la microfon. Aveam
senzaþia cã toatã furia adunatã în salã s-a îndreptat brusc spre noi doi.
Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acela cã devenim
parte a poveºtii, iar asta nu mã bucura deloc. Apoi mi-am zis cã gloata
aceea ne va da afarã ºi cã nu ne va trata deloc cu mãnuºi. Iar al treilea
meu gând a fost cã nimic din ceea ce învãþasem la ºcoala de jurnalism
nu mã pregãtise pentru o asemenea situaþie.
— Ce sã facem cu bãieþii ãºtia doi? a întrebat bãrbatul, ademenind
mulþimea. Oamenii erau acum întãrâtaþi de-a binelea! Aveam
sentimentul cã sunt adus în faþa unei instanþe de judecatã. De fiecare
datã când am auzit expresia „îmi tremurau genunchii” am crezut cã
este doar o figurã de stil. Însã genunchii mei chiar tremurau!
— Sã scãpãm de ei! s-a pronunþat el.
Intrarea era blocatã. Nu aveam pe unde sã fugim. Însã tocmai pe
când mai mulþi bãrbaþi se repezeau spre primele rânduri ca sã punã
mâna pe noi, un ins – care lucra jumãtate de normã ca ºofer de tir, iar
cealaltã jumãtate ca predicator – a pãºit în faþã ºi a apucat microfonul.
ªi-a ridicat mâna cã sã-i opreascã pe cei ce se apropiau.
— Staþi puþin! a strigat el. O clipã! Liniºtiþi-vã!
Era evident cã omul acela se bucura de respect în ochii mulþimii.
Rumoarea s-a potolit.
— Acum ascultaþi-mã, a continuat el. În ultimele zile l-am vãzut pe
acest reporter prin oraº stând de vorbã cu ambele tabere. Cred cã el
vrea sã prezinte lucrurile aºa cum sunt. Cred cã vrea sã fie imparþial.
Sã-i dãm o ºansã. Sã-l lãsãm aºadar sã asiste la întrunirea noastrã!

15
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

Mulþimea ºovãia. Unii bombãneau, nemulþumiþi. Predicatorul s-a

întors spre mine.
— Veþi fi imparþial, nu-i aºa? m-a întrebat.
Am încuviinþat din cap cu toatã forþa de care eram în stare.
Predicatorul s-a întors cãtre mulþime.
— Cum altfel vom reuºi sã ne facem cunoscut punctul de vedere?
a întrebat el. Haideþi sã le spunem „bun venit” acestor bãieþi ºi sã
avem încredere cã vor face ceea ce trebuie.
Cuvintele sale pãreau sã convingã mulþimea. Starea de spirit s-a
schimbat rapid. Unii au început chiar sã aplaude. În loc sã ne dea
afarã, cineva ne-a fãcut loc în primul rând. Charlie ºi-a scos aparatele
ºi a început sã fotografieze. Eu mi-am scos carnetul de notiþe ºi pixul.

„VOM ÎNVINGE, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL”

Predicatorul a preluat conducerea adunãrii. S-a adresat mulþimii,
þinând în mânã o carte intitulatã Adevãruri despre bolile venerice.
— O sã vi se întoarcã stomacul pe dos, însã cãrþi ca aceasta citesc
copiii voºtri, a strigat el cu puternicul sãu accent þãrãnesc.
S-au auzit câteva oftaturi.
— Scoateþi cãrþile astea din ºcoli, au vociferat unii. Afarã cu ele!
repetarã alþi câþiva, ca ºi cum ar fi rostit „amin” la un serviciu de evan-
ghelizare.
Predicatorul a început sã se plimbe dintr-o parte în alta fluturând
cartea prin aer, lãsând astfel sã se vadã cum cresc petele de transpi-
raþie pe suprafaþa cãmãºii sale albe.
— Nu vã va fi uºor, dar trebuie sã vã strãduiþi sã parcurgeþi aceste
cãrþi ca sã puteþi înþelege de-adevãratelea în ce constã problema, a
declarat el. Sunt cãrþi pe care copiii voºtri s-ar putea sã le citeascã. Nu
aºa trebuie sã-i învãþãm pe copiii noºtri despre sexualitate – detaºat
de moralitate, detaºat de Dumnezeu. Iatã de ce nu trebuie sã ne
lãsãm copiii la ºcoalã nici sãptãmâna urmãtoare, tocmai ca sã boi-
cotãm aceste manuale murdare, antireligioase ºi strãine de spiritul
american.
Discursul lui a stârnit aplauze frenetice în mulþime. Banii curgeau
în gãleþile de Kentucky Fried Chicken care circulau printre rânduri
pentru a colecta donaþiile de susþinere a luptei.
Reuniunea a continuat în aceeaºi notã încã aproximativ o jumã-
tate de orã. La un moment dat, cuvintele predicatorului mi-au

16
 Capitolul 1: Oameni de ºtiinþã în halate albe ºi predicatori în sutane negre

amintit de comentariile omului de afaceri cu care vorbisem în urmã

cu câteva zile.
— Noi n-am apãrut din nu ºtiu ce noroi primordial, clama el
provocator. Noi suntem creaþi dupã chipul Dumnezeului celui
Atotputernic. Iar El ne-a dat cel mai bun manual din lume ca sã ne
înveþe cum sã trãim!
Audienþa îºi exprima cu voce tare aprobarea.
— Singura victorie pe care o vom accepta este victoria totalã, a
anunþat el. Vom învinge, într-un fel sau altul.
Când a ridicat problema sã se prelungeascã boicotul ºcolii în
sãptãmâna ce urma, din toate pãrþile s-a rãspuns cu un „da” hotãrât.
Odatã ce scopul reuniunii a fost atins, vorbitorul a mai rostit grãbit
„Dumnezeu sã vã binecuvânteze” ºi întrunirea a luat sfârºit.
Acum dispuneam de toate opiniile de care aveam nevoie pentru
articolul meu. M-am grãbit sã ajung la hotel, unde am încropit un
material care a apãrut pe prima paginã a ediþiei de duminicã a
ziarului, sub titlul „Bãtãlia manualelor ºcolare s-a dezlãnþuit furibund
în sudul conservator”. În continuarea acestui material, în ziua urmã-
toare am publicat un articol detaliat care a apãrut ºi el pe prima
paginã.2
Instalat în scaunul din avionul care mã ducea înapoi la Chicago,
am reflectat la experienþa trãitã ºi am ajuns la concluzia cã îmi
þinusem promisiunea fãcutã predicatorului: fusesem echidistant faþã
de ambele tabere. Articolele mele erau scrise pe un ton echilibrat ºi
responsabil. Însã, sincer vorbind, nu-mi fusese deloc uºor.
Vineri seara m-am dus la sala de sport, cu senzaþia cã tocmai am
vãzut creºtinismul în forma sa nedisimulatã – o adevãratã relicvã. De
ce nu puteau oamenii aceia sã-ºi scoatã capul din nisip ºi sã
recunoascã un lucru evident: cã ºtiinþa L-a tras pe Dumnezeul lor pe
linie moartã! Oamenii de ºtiinþã moderni, în halatele lor albe, au
câºtigat bãtãlia în faþa preoþilor medievali, înveºmântaþi în sutane
negre. Sensul teoriei evoluþioniste a lui Darwin – mai bine zis, sensul
realitãþii incontestabile a evoluþionismului – este cã nu existã o moralã
universalã, decretatã de o instanþã divinã, ci doar valori determinate
cultural, care variazã în funcþie de loc ºi de situaþie.
ªtiam intuitiv ceea ce eminentul biolog ºi istoric evoluþionist
William Provine de la Cornell University avea sã afirme explicit în
cadrul unei dezbateri, câþiva ani mai târziu. Dacã darwinismul este
adevãrat, a spus el, atunci se impun cinci concluzii inevitabile:

17
 P L E D OA R I E PENTRU C R E AT O R

nu existã nicio dovadã a existenþei lui Dumnezeu

nu existã viaþã dupã moarte
nu existã un fundament absolut pentru a distinge între bine ºi rãu
nu existã un sens ultim al vieþii
oamenii nu au cu adevãrat o voinþã liberã.3

În opinia mea, disputa din West Virginia era o ultimã rãsuflare sim-
bolicã a unui sistem de credinþe arhaic, care cãdea cu repeziciune în
uitare. Pe mãsurã ce tinerilor li se vor prezenta dovezile peremptorii
în favoarea evoluþionismului, pe mãsurã ce aceºtia îºi vor da seama de
imposibilitatea minunilor, pe mãsurã ce vor înþelege cã ºtiinþa este pe
cale sã explice pânã la urmã tot ce existã în univers, credinþa într-un
Dumnezeu nevãzut, în îngeri ºi în demoni, într-un învãþãtor de de-
mult care a pãºit pe ape, a înmulþit peºtii ºi pâinea ºi a înviat din morþi
se va transforma într-o superstiþie marginalã, ce se va restrânge la
nivelul cãtunelor înapoiate ºi plictisitoare, precum Campbell’s Creek
din West Virginia.
Din punctul meu de vedere, cu cât ziua aceea venea mai repede,
cu atât era mai bine.

18