BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL.

XXV, 2016

REPERE FENOMENOLOGICE ÎN ISIHASM

Petru DUNCA
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca
Centrul Universitar Nord din Baia Mare

PHEOMENOLOGICAL LANDMARKS IN HESYCHASM

Abstract
The object of this paper is the field of the phenomenology of the sacred which enters into
the research framework of religious anthropology. This paper attempts a historiographical
opening regarding the inception of hesychasm, the founders of this movement being John
of the Ladder, Saint John Cassian, Gregory Palamas, St. Maximus the Confessor.
Hesychasm involves a praxis: the ascesis, the prayer of the heart, light as epiphanic essence.
Hesychasm has a strong soteriological dimension. The paper analizes the constants of
Romanian hesychasm, its elements of continuity.

Key words: Hesychasm, prayer of the heart, epiphanic light, sacred.

I. Repere fenomenologice în isihasm

Cum definim isihasmul?
Termenul de isihasm derive din limba greacă veche, termenul find
hesychia (isihia) și definește ”liniștea, pacea interioară prin comuniune cu
Dumnezeu, cu energiile Sale necreate din materie”. După cum precizează
profesorul Nicu Gavriluță în lucrarea ”Mentalități și ritualuri magico-
religioase. Studii și eseuri de sociologie a sacrului”:
”Fiind specific creștinismului oriental, isihasmul
reprezintă, pe scurt, un ritual mistic de unire cu energiile
necreate ale Divinității. Beatitudinea ultimă pe care
isihasmul o aduce cu sine numește starea de pură contopire
cu puterea divină și nu cu Ființa acesteia”1.

1
Nicu Gavriluță, Mentalități și ritualuri magico-religioase. Studii și eseuri de sociologie a
sacrului, Editura Polirom, Iași, 1998, p.93.

393
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXV, 2016

Rădăcinile isihasmului se află în practicile mistice ale asceților din

Siria, Palestina, Egipt2. Idei ale gândirii esoterice sunt structurate și la
Pitagora3.
Întemeietorul isihasmului este sfântul Ioan Scărarul (649), autor al
lucrării ”Scara raiului” care fundamentează rugăciunea interioară la un
singur cuvânt: ”Isuse!”
Evagrie Porticul (345 – 399), gânditor ce aparține tradției egiptene,
folosește și termenul de ”anahoret”, care semnifică ”mă retrag” din lume și
care reprezintă o formă extremă de ascetism. Alți termeni similari sunt:
pustnic și eremit din grecescul eremitas și care semnifică izolarea din viața
de obște a mănăstirii.
Termenii de ”isihast” și ”anahoret” sunt folosiți de sfântul Ioan
Sinaitul (523 – 603), în sensul de practicare a ascezei fizice și mentale.
În perioada împăratului Justinian (sec. VI), termenii sunt sinonimi.
Găsim referințe în lucrarea ”Viețile lui Chiril din Scitopolis”, care face
referire la capadochieni.
Monahismul oriental fundamentat în sec. V pornește de la viețile
apostolilor. Sfântul Ioan Cassian (306 – 435) născut în Scitia Minor
(Dobrogea de azi) într-una din lucrările sale ”Despre așezămintele
cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate
principale”sintetiza faptul că:
”aceia în care fervoarea apostolică era încă vie și care
păstrau în amintire acea perfecțiune inițială, au abandonat orașele
și compania celor ce considerau pentru sine și pentru Biserica
Domnului nepăsarea unei vieți morale relaxate și s-au stabilit în
suburbie și în locuri mai izolate, începând a practica în particular,
pe cont propriu, regulile pe care își aminteau că apostolii le
stabiliseră pentru întreg corpul Bisericii (…) Acesta a fost singurul
și cel mai vechi gen de călugări, având întâietatea nu doar în timp,
ci și în ale harului”4.
Această deschidere istoriografică lansează idea că monahismul este
calea spre creștinismul autentic, avansarea obștilor mănăstirești se face după
un set de reguli, depășind formele de inițiative ascetic individuale, reguli
care prescriu obediența și disciplina. Mănăstirea devine ”un centru de
rugăciune și cultură”. Regula magistri prevedea obligația călugărilor de a
învăța să citească având astfel acces la lecturile spirituale și la lecturile
filosofice antice. În cadrul mănăstirilor apar bibliotecile, școlile și scriptorul,
locul unde se copiau textele. Mănăstirea apărea ca un centru cultural.

2
Petru Dunca, Introducere în filosofia Orientului antic, Editura Fundației Axis, Iași, 2005,
p.34-42.
3
Daniela Dunca, Lecturi hermeneutice, Editura Fundației Axis, Iași, 2008, cap.III, Pitagora
și protofilosofia Orientului antic.
4
Jacques Le Goff, Omul medieval, Editura Polirom, Iași, 1999, p.40.

394
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXV, 2016

Aceste transformări vor duce la o extraordinară dezvoltare monastică

în secolul al XI-lea și al XII-lea. În această perioadă mișcarea isihastă se
organizează și se dezvoltă la muntele Athos, mai ales în secolul XIII-lea și
al XIV-lea și se extinde în întreg arealul oriental prin contribuțiile lui
Grigorie Palamas (care este fondatorul), cuviosul Macarie Egipteanul,
cuviosul Marcu Ascetul, sfântul Maxim Mărturisitorul, cuviosul Ioan
Sinaitul, Sfântul Paisie etc.
Fenomenologia isihasmului:
Isihasmul presupune un praxis și o dimensiune soteriologică.
Praxisul ascetic - Termenul derive din greacă: askeo, askenis,
asketes, care presupune un antrenament conștient și sistematic. Există două
forme de asceză isihastă:
- asceza corporală, care presupune disciplinarea trupului prin post
și priveghere. ”Să simți durerea postului și a privegherii” spune
sf. Grigorie Palamas;
- asceza spirituală, „iar gândul să-ți fie mai tare la mișcările reale
ale patimilor” scrie același Grigorie Palamas5.
Simeon Noul Teolog consideră că actul claustrării este esențial:
„șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colt, fă ce-ți spun: închide ușa și
ridică-ți mintea de la tot ce-i desert și trecător”6. Grigorie Palamas ”trupul
va fi părtaș, laolaltă cu sufletul, la binecuvântări inefabile” iar sf. Ioan
Scărarul va spune: !Sunt legat de el pentru totdeauna …” Grigorie Palamas
afirmă că „este necesar să liniștim acele simțuri care sunt mișcate din cele
de afară, când ne întoarcem spre cele dinlăuntru”7.

II. O hermeneutică. Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii

În cartea întâi către Tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel scrie:
„Neîncetat să vă rugați!” Rugăciunea este extrem de sintetică: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că oricât de păcătoși am fi, această
rugăciune ne purifică. Sfântul apostol Pavel, în Cartea către Corinteni scrie:
„Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decât zece mii de cuvinte cu
limba!” Asceții afirmă că, prin rostirea numelui lui Isus se cuprinde puterea
prezenței lui Dumnezeu prin această invocare. Sfântul Cassian al Marsilliei
(sec. IV) cerea rostirea interiorizată a versetului 2, Psalmul 69 care îl
reprezintă această invocare supremă care este Rugăciunea inimii.
Inima (Kordia) subliniază în răsăritul creștin unitatea ființei umane:
sufletul și trupul este sensul ascuns al eului. Sfântul apostol Pavel:

5
Ibidem, Nicu Gavriluță, p.100.
6
Simeon Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni, în Filocalia … 1977, vol. III,
p.536, apud. Nicu Gavriluță, p.101.
7
Grigorie Palamas, Despre rugăciune, în Filocalia … 1977, vol. VIII, p.227.

395
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXV, 2016

„Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său” (Galateni, 4,6). Sfântul
Ioan Damaschin în „De fide orthodoxa” III, 24 afirmă că există două direcții
ale rugăciunii: o înălțare a spiritului către Dumnezeu iar cealaltă, o cerere
adresată lui Dumnezeu. Rugăciunea este un act soteriologic, o antropofanie.

III. Lumina ca esență epifanică

Motivul luminii din textele isihaste trimite la universal Ființialităților.
Dumitru Stăniloaie afirma că Lumina ”este ființială, dar nu este însăși Ființa
lui Dumnezeu”. Lumina isihastă este una și aceeași cu lumina Schimbării la
Față de pe Muntele Taborului pe care au văzut-o apostolii lui Isus.
”Fiind fără început și fără sfârșit, ea nu poate fi expusă în
categoriile gândirii analitice, logice, discursive. Ea își face simțită
prezența în cuprinsul timpului”.
Constante în isihasmul românesc
Curentul isihast a pătruns încă din secolul XIV-lea datorită legăturilor
strânse ale Țărilor Române cu Muntele Athos, dar și datorită înfloririi fără
precedent a sistemului monastic autohton.
Mănăstirea Peri și Mănăstirea din Ieud din Maramureșul Voievodal
reprezintă exemple referențiale privind dezvoltarea și importanța sistemului
monastic care se internaționaliza. Închinarea Mănăstirii din Peri Patriarhiei
din Constantinopol și ridicarea ei, prin Diploma din 1391 la rangul de
stavropighie. Episcopul Pohanie a fost declarat episcop al românilor din
jumătatea nordică a Transilvaniei și nord estul Ungariei catolice.
Mănăstirile de pe cuprinsul Țărilor Române sunt citadele ale rugăciunii
dar în care se practică drumul regal al mântuirii. Opțiunea monastic este și o
opțiune de cultură și de cunoaștere, de instruire.
Elocventă este dimensiunea culturală a mănăstirii Peri unde au fost
elaborate ”textele rotacizante” și activitatea spiritual din jurul mănăstirii din
Ieud unde a fost elaborat ”Sbornicul de la Ieud”, primul manuscris în limba
română (1394). Aici, ca și în numeroase alte localități sunt menționate
mănăstiri ortodoxe încă din sec. IX.
Cu siguranță experiențele isihaste au fost cultivate cu sârguință și pe
lângă centrele monahale de pe cuprinsul Țărilor Române.
Moldova se prezenta în întregul Ev Mediu ca o înfloritoare spiritualitate
ortodoxă. Salba de mănăstiri construite în renascentismul românesc: Putna,
Voroneț, Sucevița, Neamț, aveau în jur mici schituri cu călugări isihaști.
Chilia săpată în stâncă a lui Daniil Sihastrul, constituie o mărturie
edificatoare în acest sens.
Mănăstirile din zona Bistriței, Sibiu și Brașov sunt menționate în
scrierile austriece unde se precizează existența a sute de schituri, care apoi
vor fi distruse de generalul Bucov.

396
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXV, 2016

O trăsătură specific a isihasmului românesc este legătura sihaștrilor cu

viața liturgică a mănăstirii și introducerea de către părintele Paisie
Veliciovski a Rugăciunii lui Iisus și în obștea mănăstirilor alături de
practicarea strictă a ascezei. Starețul Vasile de la Poiana Mărului spune că
rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru sihaștri ci și pentru întreaga obște
a mănăstirilor (sec. XVIII-lea).
El a fost cel care a organizat viața duhovnicească din zona Buzăului
după principiile vieții isihastre. Poiana Mărului a fost stavropighie și cel mai
important centru isihast din Țara Românească, având puternice legături
Muntele Athos.
La Mănăstirea Dragomirna, Paisie organizează o puternică școală de
isihasm. El a fundamentat o adevărată Filocalie românească (626 pagini).
În cele șase capitole asupra rugăciunii inimii, Sfântul Paisie expune în
mod sistematic bazele biblice și patristice ale Rugăciunii lui Iisus.
Nicolae Iorga enumeră multe mănăstiri și schituri din Moldova care s-au
aflat sub influența Sfântului Paisie. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea,
aproape toate mănăstirile românești urmau regulile sfântului Paisie. Un
reprezentant elocvent este Sfântul Iosif de la Văratec (1828). Pentru
începători indică cinci momente din zi, câte 15 minute să se practice
Rugăciunea lui Isus.
În Țara Românească un reprezentant a fost starețul Gheorghe de la
Cernica și Căldărușani. La mănăstirea Cernica s-a format Sfântul Calinic,
cel mai venerat sfânt roman. El este întemeietorul mănăstirii Frăsânei.
Părintele Dumitru Stăniloaie vede în viața Sfântului Calinic o ”spiritualitate
integrală”. După unirea Moldovei cu Țara Românească, reformele privind
viața monahală au slăbit monahismul românesc. Numeroși călugări au ajuns
la o profundă viață isihastă.
În perioada interbelică, spiritual monahal și cel isihast va renaște.
Nichifor Crainic și cei din jurul revistei ”Gândirea” au fundamentat
spiritualitatea isihastă. Părintele Dumitru Stăniloaie prin întreaga sa
activitate a contribuit la renașterea spiritului isihast, în mod special prin
publicarea Filocaliei, o Filocalie comentată, aspect unic în Ortodoxie.
Un moment de aprofundare a mișcării isihaste românești îl constituie
mișcarea intelectualilor din jurul Cercului de gândire ”Rugul aprins”
susținut de părinții: Benedict Ghiuș, Ioan cel Străin, Daniel Turcea, Sofian
Bioghin, Roman Broga, Dumitru Stăniloaie, poetul Vasile Voiculescu, prof.
Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Tit Simedrea, Sandu Tudor, Anghel
Popacioc. Acest grup de gândire isihastă s-a structurat în jurul mănăstirii
Antim. În plină prigoană stalinistă, membrii grupului ”Rugul aprins” au fost
arestați în august 1958. Au fost 16 inculpați și 16 condamnați. Pedepsele
sunt până la 25 de ani de detenție.
Un caz special de convertire la ortodoxism și la valorile sale
fundamentale âl reprezintă Nicolae Steinhardt. Mistica era pentru el o culme

397
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXV, 2016

religioasă. Este momentul de unificare numit theosis. Este asceză, este

iluminare. Acest theosis trimite la mântuirea persoanei umane. Este
eschatologie. Este întâlnirea cu Logosul.
Pe această linie a spiritualității isihasmului românesc îl reprezintă un
model viu, model prin excelență exemplar, viețuitor al mănăstirii Rohia,
dincolo de lume, dincolo de lumesc: Preasfinția Sa Justinian Chira, alături
de mari piscuri ale isihhasmului românesc, părintele Cleopa, Adrian
Fânățeanu, Iustin Pârvu, Dionisie Ignat, Iulian Lazăr și nu în ultimul rând,
Arsenie Boca.
În esență Isishasmul reprezintă o deschidere multiplă asupra sacrului.
Kali Isihia – ”Bună liniștire!”

BIBLIOGRAFIE

Daniela Dunca, Lecturi hermeneutice, Editura Fundației Axis, Iași, 2008, cap. III,
Pitagora și protofilosofia Orientului antic.
Dunca Petru, Introducere în filosofia Orientului antic, Editura Fundației Axis, Iași,
2005.
Gavriluță Nicu, Mentalități și ritualuri magico-religioase. Studii și eseuri de
sociologie a sacrului, Editura Polirom, Iași, 1998.
Le Goff Jacques, Omul medieval, Editura Polirom, Iași, 1999.
Palama Grigorie, Despre rugăciune, în Filocalia … 1977, vol. VIII.
Simeon Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni, în Filocalia … 1977,
vol. III. apud. Nicu Gavriluță, p.101.

398