Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
II
(Cartea este disponibilă aici:
https://pravoslavia.wordpress.com/crestinismul-apostolesc-din-tara-
gotilor-si-iudaizarea-fortata-din-secolul-al-iv-lea/ format JPG)
CUVÂNT ÎNAINTE – Falsificarea Noului
și a Vechiului Testament.
Deşi antic şi prezent în scrierile și mărturiilor Sfinţilor Părinţi din
primele 5 secole, Sumero-Creştinismul Apostolic se află într-o stare
incipientă de dezbatere şi cercetare, atât din partea creştinismului-
ortodox, cât şi a lumii ştiinţifice; care, parcă în mod intenţionat
ascund ceva. Pe buzele marilor teologi ai primelor secole, cât şi a
celor din zilele noastre, se nasc numeroase controverse şi
contradicţii biblice nou-testamentare, care multora dintre noi le dă
impresia că ceva nu se leagă.
Pornind de la faptul că unii cercetători şi teologi timpurii, precum
Origene din Alexandria sau Clement Alexandrinul şi-au lăsat
numeroase opere alcătuite după manuscrise ale Sfinţilor Apostoli,
cât şi cei mai din urmă, precum Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul
Ambrozie al Mediolanului, care citează manuscrisele, acestea fiind
păstrate în original, pe când cele ale Apostolilor fiind de negăsit.
Lumea este bulversată din ce în ce mai mult de descoperirile unor
texte Nou-Testamentare de către arheologi, care nu au o datare mai
veche de anii 250-300 d.Hr. Ţinând seama de distanţa prea mare
dintre Apostoli şi redactările târzii ale acestor texte, a născut timp
de 1700 de ani întrebări cu privire la autenticitatea lor, sau dacă
acestea au fost copiate integral după vreun manuscris al unui
Apostol sau Ucenic al Domnului. Dilema păstrării originalelor
alexandrine şi „pierderea” mai mult sau mai puţin intenţionată a
scrierilor apostolice, a dat naştere multor polemici nerezolvate până
în ziua de astăzi. Oare, atât de neînsemnate sunt operele Sfinţilor
Apostoli, încât au fost aşa de mult ignorate, încât să fie pierdute?
Este remarcabil faptul că acestea sunt menţionate de către Origene
sau Clement, mult după trecerea celor mai mari persecuţii
împotriva creştinismului. Cu siguranţă fiind amintite, ele au
supravieţuit până în anii în care creştinismul câştigă libertatea şi
susţinerea împăraţilor bizantini. Totuşi, ajungând până la momentul
libertăţii, fără să fi fost distruse, tocmai în această perioadă dispar
fără de urmă.
În lucrarea de faţă vom descoperi câteva nume celebre de împăraţi
şi episcopi de după anul 300, care au condus câteva lupte terifiante
împotriva manuscriselor, pe care înşişi le citaseră odinioară, urmate
de crime cutremurătoare, de care nu au scăpat nici Sfântul
Alexandru, Patriarhul Alexandriei, ucis prin otrăvire chiar după
Sinodul Ecumenic din Niceea din 325, Sfântul Meletie al Antiohiei,
ucis chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic, Ambrozie al
Mediolanului care a fost şi el asasinat în apropierea unui Sinod
Local din Cartagina la anul 397, cât şi fraţii Vasile cel Mare şi
Grigorie de Nazianz, amândoi murind subit la vârsta de 49 de ani şi
alte personalităţi.
Misterele creştinismului sunt atât de complexe, încât necesită
studiu raţional, răbdare şi încredere. Din păcate, foarte mulţi teologi
au adoptat poziţia că „nu putem afla adevărul”; însă, ne-am aştepta
ca adevărul să se afle chiar în faţa noastră; dar, printr-o manipulare
psihologică, să fim convinşi că el nu există, înainte de a face măcar
câţiva paşi pentru a-l descoperi? Va fi şocant pentru teologii zilelor
noastre, să descopere cele mai palpabile indicii şi mărturii istorice,
tocmai în cărţile Sfinţilor Părinţi. Aceeaşi întrebare mi-am adresat-
o, încă de la intrarea în contact cu primele contradicţii biblice.
Oare, o carte revelată, poate să se contrazică? Nicidecum! Atunci,
cine şi de ce a lăsat aceste contradicţii intenţionate? Controversele
prezente în vieţile unor Sfinţi din secolele III-V, sau crimele de
după conferirea libertăţii creştinismului, chiar au fost reale? De ce a
fost nevoie ca împăraţii, aparent creştini, să recurgă la uciderea a
10.000 de Sfinţi? Ce ziceau aceşti Sfinţi şi nu trebuia să afle
poporul şi ce au luat cu ei în mormânt şi n-au mai apucat să scrie?
Toate aceste întrebări îşi găsesc răspunsurile exact acolo unde nu ne
aşteptam şi poate că prea puţini teologi şi-au dat seama de acest
lucru, că rezolvarea se află exact în faţa noastră; dar, necesită timp
să descoperim toate ascunzişurile, pentru aflarea un adevăr pur şi
argumentat.
21 august 2017 – începerea cărţii.
INTRODUCEREA PRIMEI PĂRŢI
VECHIUL TESTAMENT, DE LA
REVELAŢIE LA IRELEVANŢĂ
Creştinismul are două Cărţi fundamentale după care se călăuzeşte:
Vechiul şi Noul Testament. Acesta, într-un întreg, alcătuieşte
„Biblia” sau „Sfânta Scriptură”. Epopeea în sine nu este una
exclusiv religioasă, ci, porneşte de la evenimente religioase
timpurii, precum „facerea lumi” şi devine pe parcursul perioadelor
seculare, în care a fost scrisă, o carte religioasă, politică, istorică,
astrală şi ştiinţifică. Caracterul său multicultural o face temelia mai
multor confesiuni religioasă, atât pre, cât şi post Creştine.
Biserica Creştin Ortodoxă este singura instituţie de cult care nu-şi
are Biblia ca singur cod fundamental. Aceasta invocă şi alte două
repere: Sfânta Tradiţie şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice.
Ortodoxia, la modul general, are o serie de „tâlcuiri” stabilite încă
din perioada secolului al III-lea şi până în secolul al VI-lea, care au
fost adoptate ulterior şi de către cultele protestante sau neo-
protestante. „Tâlcuirile” sunt explicaţiile argumentate şi analizate
minuţios de către apologeţi şi hermeneuţi, pentru a prevenirea
interpretării defectuoase a textului polisemantic. Naşterea unor
interpretări dogmatice eronate, a fost definită ca fiind „erezie” şi
fiecare cult în parte încearcă să-şi alcătuiască tiparul propovăduirii,
în acord cu fiecare tâlcuire.
Aproape fiecare verset din Biblie are note de subsol, care indică
similitudinea altor versete, sau a altor subiecte, care-l pot ajuta pe
cititor să înţeleagă mai bine ce a dorit autorul să transmită. Nu de
puţine ori, Biblia găzduieşte şi versete care nu au note de subsol, nu
se regăsesc în alte cărţi din cuprinsul acesteia, sau sunt pe cât se
poate de mult evitate. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament
întâlnim astfel de paragrafe, pe care cercetătorii le identifică a fi
adăugări.
Apariţia Vechiului Testament nu poate fi datată cu exactitate; însă,
primele 5 cărţi mozaice care alcătuiesc „Pentateuhul”, apar cu
aproximaţie între anii 1300-1400 î.Hr. Ansamblul biblic este
atribuit profetului Moise; dar, mărturiile textului ne arată că
parcursul capitolelor vorbesc despre Moise la timpului trecut, ceea
ce ne argumentează faptul că nu-i aparţin sau că au fost scrise mai
târziu, intervenindu-se asupra textului original. Aceste 5 cărţi
cuprind facerea şi apariţia primelor forme de civilizaţie;
identificarea locaţiei unde s-a format prima aşezare umană, sub
conducerea strămoşului Adam, între râurile Tigru şi Eufrat din
Sumerul antic; primele relatări despre omul primitiv, potopul lui
Noe şi în imediata apropiere se sare peste un interval de 4000-4500
de ani, ajungând direct la naşterea lui Moise, apariţia şi formarea
statului Israel. Din acest moment, Moise devine autorul primelor
cărţi biblice, târzii, spre deosebire de crearea lumii şi a lui Adam,
din urmă cu 7500-8000 de ani înaintea noastră şi aproximativ 5500-
6000 de ani înainte de Hristos.
Fiind vorba despre o diferenţă de timp extrem de mare dintre Adam
şi Moise, când apar primele cărţi ale ale Vechiului Testament,
deducem faptul că toate aceste întâmplări, „facerea lumii”,
„crearea omului”, Adam şi vechiul Sumer”, „Potopul lui Noe”,
„apariţia Babilonului” şi alte etape istorice, legendare, au fost
culese cel mai probabil din cultura Sumerului antic, care dispăruse
deja în perioada preotului Ezdra (480-440 î.Hr.), el fiind totodată
primul cărturar evreu căruia i-au stat la îndemână pietrele,
sculpturile şi prima formă de scriere cuneiformă, adamică, pe când
a locuit în Babilon. Această aşezare este situată pe ruinele fostului
Sumer.
Moise nu ar fi putut avea acces la textele sumerienilor, el născându-
se în Egipt şi ulterior ajungând în actualul Israel, care apare ca stat
cu 1400 de ani î.Hr. Mult mai târziu, preotul Ezdra are această
oportunitate culturală şi intervine asupra textelor biblice, oferindu-
le o altă formă mult mai bogată în mărturii din antichitate. Totuşi,
chiar dacă intervine asupra „Pentateuhului”, Vechiul Testament
păstrează caracterul iniţial conceput de Moise, cu excepţia unor
argumente care fac obiectivul unor contradicţii nerezolvate până în
zilele noastre, atât de evrei, cât şi de creştini.
Textul mozaic iniţial, cuprinde o multitudine de erori dogmatice,
care contravin firii divine şi nu corespund cu lucrarea şi puterea
Dumnezeiască. Mai multe crime şi orori sălbatice, care erau
atribuite „poruncii Lui Dumnezeu”, erau rostite doar de către
oamenii politici, neinspiraţi de divinitate. Tendinţa lor era de a-şi
forma poporul să fie brutal şi criminal. Ei urmăreau să înrădăcineze
în conştiinţa populaţiei dorinţa neîncetată de a cuceri alte popoare,
localităţi sau sfere de influenţă. În unele cazuri aceste fapte au
funcţionat după planul conducătorilor politici; însă, de cele mai
multe ori dădeau greşi. În lucrarea de faţă vom descoperi câteva
polemici teologice, unde guvernatorii evrei îl invocau pe
Dumnezeu, îndemnând lumea spre crimă, pretinzând că divinitatea
le va hărăzi victoria. În cele din urmă ei săvârşesc crimele; dar,
victoria făgăduită nu se mai adeverea. Este absurd să credem că
Dumnezeu te îndeamnă să omori, promiţându-ţi ceva anume, ca
după ce desăvârşeşti lucrarea ta, să nu-ţi mai ofere ceea ce ţi-a
promis. Asta se întâmplă în foarte multe cazuri, unde vom
identifica faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea şi promitea,
ci conducătorii politici.
Mergând pe învăţătura Mesianică „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi
că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan, Cap. 5, v. 39), vom descoperi
cu stupoare că pe cât de mult este lăudat textul biblic ca fiind
intransigent şi neînduplecabil, un amalgam de paragrafe sau chiar
capitole întregi întrec limita iraţionalităţii, mediocrităţii, sadismului
şi plagierilor, cât şi dovezi frapante care ne arată clar că în foarte
multe cazuri, nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea. Atunci, cine?
După cum ne învaţă şi Mântuitorul Iisus Hristos, citind Scripturile,
socotim că în ele avem viaţa cea veşnică. Nimic neadevărat; însă,
putem observa cum Evanghelistul Ioan evidenţiază cum „socoţi că
în ele găsiţi viaţa cea veşnică”, ceea ce arată o probabilitate pe care
doar cititorii o socotesc a fi aşa. Care sunt aceste versete probabile,
care îndeamnă la lucruri neplăcute Lui Dumnezeu şi cele care ne
arată calea spre mântuire? În lucrarea de faţă vom evidenţia
convergenţa lor pe un drum total diferit de cel al mântuirii.
Fireşte, din Scripturi putem culege extraordinar de multe învăţături
utile, benefice vieţii paşnice, cât şi mântuirii; însă, mai sunt şi
anumite scăpări care influenţează întunecimea autorului ce a
redactat o carte sau alta. Pornim de la ipoteza Genezei, că:
„Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere, cap. 1,
vers. 2). Spre deosebire de Evanghelia propovăduită de Apostoli,
unde Dumnezeu era lumina, Vechiul Testament începe într-o formă
macabră şi întunecată. Mai mult de atât, continuă cu aceste cuvinte:
„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut
Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de
întuneric” (Facere; cap. 1; vers. 3-4). În primul Verset apare
dominarea întunericului metaforic şi lipsa luminii. În cel de-al
doilea verset constatăm că autorul îi neagă atotştiinţa Lui
Dumnezeu, devreme ce îl descrie neştiutor că lumina era bună şi
abia acum constata acest lucru, ceea ce este cea dintâi erezie a
Vechiului Testament, înaintemergătoare mai multor negări a firii
atotştiutoare Dumnezeieşti.
Este de înţeles de ce se află extrem de multe nereguli majore în
Vechiul Testament! În primul rând pentru că textele erau scrise de
autori politici, care nu aveau foarte multă pricepere teologică şi
dogmatică. Dacă textele le erau revelate de divinitate, pe înţelesul
oamenilor, Dumnezeu ar fi găsit cele mai excelente formule şi
explicaţii logice, care nu ar fi subminat puterea dumnezeiască. În
continuare, vom descoperi aproape toate contradicţiile biblice ale
Vechiului Testament, care au influenţă inclusiv Noul Testament şi
trebuie să le cunoaştem, pentru apartenenţa noastră creştină şi
adevărata identitate eclesiastică. De aceea, Vechiul Testament nu
doar că nu trebuie evitat, ci studiat minuțios, pentru a descoperi
toate indiciile legate de identitatea divinității care era invocată de
profeți și oamenii politici. Oare, mărturiile ne vor descoperi că
această entitate este de fapt Dumnezeu sau diavolul?
Autor P. N.
Durată text: 21 august – 29 septembrie 2017.
PRIMA PARTE – VECHIUL
TESTAMENT. Cap. 1. Cele 7 zile ale
creaţiei, negarea atotştiinţei dumnezeieşti
şi zoofilia.
Fascinanta epopee a creării lumii şi a întregului univers, a stârnit
interes pentru fiecare om în parte. Este poate cel mai citit subiect şi
totodată cel mai controversat, nici sumerienii şi nici alte popoare
preistorice nelăsând prea multe scrieri. Totuşi, minunea „creaţiei”
este relatată aproape identic în cele două culturi monoteiste
sumeriană şi mozaică. În cea dea două, despre care vom discuta în
cele ce urmează, facerea lumii este relatată mai puţin din
perspectiva divină, decât din cea umană. De pildă, conceptul
omului faţă de atotştiinţa Lui Dumnezeu se face prezent încă de la
primele versete şi cuprinde exact 6 negări ale acestei trăsături
divine:
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie
lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună
lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap.
1. Vers. 1-4). Atât în prima zi, cât şi în celelalte 5, întâlnim aceeaşi
lipsă de „vedere înainte” asemănător unui om care face un
experiment, nu ştie ce face şi abia mai apoi conştientizează ceea ce
a făcut, dacă este bine sau nu: „A făcut Dumnezeu tăria şi a
despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a
doua”(Facere; cap. 1; vers. 7-8). În acest verset descoperim cea de-
a doua negare a atotştiinţei divine; însă, mai observăm şi prima
afirmaţie care se pare a fi irelevantă şi ne-revelată de Dumnezeu. În
primele milenii, până prin secolul XVI-lea d.Hr. oamenii de ştiinţă
au crezut că dincolo de pământ şi de „cer” se află apă. De aceea,
Moise explică fără nici o logică revelată, că „a despărţit Dumnezeu
apele cele de deasupra tăriei”, pentru că deasupra tăriei nu este şi
nu a fost apă, iar universul nu este o tărie, nici lichidă şi nici solidă.
„Tăria a numit-o Dumnezeu cer” nu poate fi numită de Dumnezeu
cer, pentru că, spre deosebire de omul primitiv, Dumnezeu cunoaşte
ceea ce a creat dincolo de „cer” şi, într-un mod surprinzător, avem
de a face cu prima dovadă că textul mozaic nu este revelat de
divinitate, pentru că Moise nu știe ce este dincolo de cer și nici
divinitatea pe care o invocă!
În versetul al 10-lea care descrie ziua a III-a a creaţiei, avem de a
face cu prima inspiraţie sumeriană, întrucât acest popor antic ne
explica faptul că, întru început pământul a fost acoperit în
întregime cu apă, care de altfel este şi „simbolul vieţii” de la care
primele sculpturi emblematice pentru cultura sumeriană, au fost
realizate în formă de „peşte”, de „Crucea” cu 4 laturi egale şi
„Steaua Sumeriană”,numită mai apoi de către creştini „steaua
Maicii Domnului”, care se află şi în reprezentările iconografice ale
acesteia.
Lipsa de continuitate dintre evenimentele relatate de Moise şi cele
raţionale, ne este evidenţiată în descrierea celei de-a III-a zi: „Apoi
a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori,
care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost
aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă,
după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă,
după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facere; cap. 1; vers. 11-
13). Deşi ajungem la ziua în care începe să crească verdeaţa pe
pământ, observăm că nu există soarele care are un rol primar în
viaţa şi creşterea plantelor de orice fel.
„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să
lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca
să deosebească anotimpurile, zilele şi anii. Şi să slujească drept
luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai
mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopţii, şi stelele” (Facere; cap. 1; vers. 14-16). Moise ne
arată încă o dată că nu este inspirat de către Dumnezeu în ceea ce
scrie, ci pur şi simplu el copiază teoriile lumii ştiinţifice ale vremii
în care a trăit. De pildă, Luna nu a fost şi nu este o planetă
luminoasă. Soarele „este luminătorul cel mare”. Lumina Soarelui
ajunsă pe Lună, o face vizibilă de pe Pământ; însă, aceasta nu o
poate caracteriza drept un corp luminător. Neavând nici un dialog
cu Dumnezeu, Moise nu putea să anticipeze aceste lucruri,
deoarece el se inspira doar din ce descoperise astrologii până în
anul 1500-1400 Î.Hr. Sunt anumite zile în care Luna este situată în
spatele Pământului şi lumina Soarelui nu ajunge la ea, nefăcându-o
vizibilă de pe planeta noastră.
După ce am explicat faptul că luna nu este un corp luminescent,
continuarea lui Moise nu-şi mai are sensul: „Şi le-a pus Dumnezeu
pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi
noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra”
(Facere; cap. 1; vers. 17-19). Dumnezeu nu putea să vadă bine
această relatare mozaică, întrucât Cerul nu era o tărie acvatică,
Luna nu era un corp luminos şi în concluzie, nu este nici un
luminător al pământului.
În a cincea zi a creaţiei, apare şi mărturisirea sumeriană că viaţa se
naşte prima dată în apă şi apoi pe uscat: „Apoi a zis Dumnezeu:
„Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să
zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care
mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările
înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a
binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi
umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facere; cap. 1; vers.
20-23). Cu excepţia faptului că Dumnezeu nu vorbeşte cu păsările,
peştii şi de regulă nici omul nu vorbeşte cu animalele care nu au
raţiune şi pricepere și nu receptează dialogul. Caracteristica este
întâlnită la vietăţile acvatice şi la păsările cerului, cu excepţia unui
anumit număr redus de animale domestice care sunt înzestrate cu
receptarea dialogului.. Toate animalele au fost înzestrate de
Dumnezeu cu instinctul de a creşte şi a se înmulţi. În concluzie,
singurul adevăr de până acum este mărturisit aici, cu privire la
crearea vieţii acvatice şi apoi a celei terestre, conform teologiei
civilizației sumeriene.
„A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele
domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul
lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Să
facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere; cap. 1; vers. 25-27).
Expresia „după asemănarea noastră” este întâlnită şi în cultura
sumerienilor, unde întâlnim aceeaşi imagine trinitară a Lui
Dumnezeu. În acest capitol bărbatul şi femeia apar concomitent, pe
când, în capitolul al II-lea, acelaşi autor se contrazice: „a luat una
din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din
Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam”
(Facere; cap. 2; vers. 21-22). Din două capitole reies două poveşti
total diferite; însă, înainte de acest fapt, găsim o altă contradicţie
mozaică. Pentru a înţelege acest verset trebuie să continuăm
lecturarea cu următorul subiect: „Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a
făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi,
plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere; cap. 2; vers.
8-9). „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis
Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată
faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 28-29). Dacă porunca
Lui Dumnezeu ar fi fost ca oamenii să mănânce din fructele şi
legumele care creşteau pretutindeni şi de care Edenul era
înfrumuseţat şi îmbogăţit, atunci, să observăm cu luare aminte
următoarele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor
păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu
s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere; cap. 2; vers. 20). Devreme
ce umbla gol, nu mânca vietăţi vii, avea tot ceea ce-i trebuia, nu vă
miră în ce fel vede Moise că „întrebuinţa” Adam animalele, încât
Dumnezeu ar fi zis: Haideţi să-i facem o femeie”? Avem de a face
cu primul caz de zoofilie? Este ciudat că în cultura sumeriană,
Dumnezeu îl creează pe Adam înţelept, intelectual, vrednic de a
purta asemănarea chipului Lui Dumnezeu, iar în cartea lui Moise îl
găsim ca un „încercător de animale”.
Cap. 2. Facerea Lumii şi a omului în
cultura sumeriană. Comparaţii cu textul
biblic.
Sumerul este recunoscut ca fiind cea mai veche aşezare umană de
pe Terra. Acesta era situat între râurile Tigru şi Eufrat, după cum
scrie chiar şi în Pentateuhul biblic: „Numele râului al treilea este
Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este
Eufratul. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-
a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”
(Facere; cap. 2; vers. 14-15). Cu alte cuvinte, Moise relatează
începuturile omenirii în Sumerul antic, aşezare pe care după 4000-
4500 de ani, el o defineşte ca fiind „Edenul pământesc”.
Acest aspect prezent în biblia mozaică ne face cunoscut faptul că
prima legătură a seminţiei noastre omeneşti se trage din Sumer.
Cine erau sumerienii? Ce istorie au şi ce edificii sau urme au lăsat
în urma lor?
Sumerienii au fost primul popor care şi-a format cetatea în jurul lui
Adam. Aceştia aveau o formă complexă de explicare ştiinţifico-
religioasă a creării lumii. Aceştia au avut o credinţă monoteistă –
într-un singur Dumnezeu. Facerea lumii nu are aspectul relatat de
către iudei; Dumnezeu nu-şi neagă atotştiinţa, nu se contrazice şi
nu confundă Luna cu un corp luminos şi nici nu afirmă că în cer
există o apă permanentă. Cultura sumerienilor este cu totul diferită
de cea mozaică şi continuă să fascineze lumea ştiinţifică, pe când
cea mozaică nu aduce absolut nici un aport coerent şi real, decât
ficţiune.
În cultura evreilor scrie că Adam a fost plămădit din lut, adică din
pământ şi apă. Sumerienii însă, mărturisesc acelaşi lucru; dae, nu-l
arată pe Dumnezeu asemenea unui copil de grădiniţă care stă să
facă un omuleţ din lut. Ei dezvoltă, afirmând că divinitatea a creat
Pământul şi celelalte planete cu o distanţă aproape egală între ele,
fără a avea vreo dată ocazia să se lovească una de alta. Pământul
apare prin comasarea a două planete într-una singură: una solidă şi
una lichidă, fiind posibilă existenţa vieţii doar pe această singură
planetă: Terra. Spre deosebire de Moise, sumerienii nu-i atribuie
Lui Dumnezeu munca fizică, ci doar voinţa sa de a face totul,
asemănându-L cu o Inteligenţă divină imposibil de descris în
cuvintele omeneşti. Moise, însă, îl descrie pe Dumnezeu ca un
maniac care porunceşte să fie violate femei, ucişi copii, vrea jertfe
de sânge, vrea morţi şi răutate. Ba dimpotrivă, mai vrea şi răutate şi
ură între un amărât de om şi un şarpe iraţional. Aceste noţiuni nu
apar în cultura sumeriană, decât faptul că Dumnezeu, aici, pe
pământ, i-a creat pe oameni din inerţia voinţei sale şi nu culcându-l
pe unul, rupându-i coastele ca să-i facă femeie, după ce nu mai
aveau chip „de trăit în pace bietele animale” şi era vitală crearea
femeii. Moise poate se inspirase de la ciobanii evrei care năpădeau
oile, după cum bine ştim…
În urma sumerienilor au rămas câteva tăbliţe sculptate, cu vechimi
estimate între 7000 şi 7500 de ani, care descriu mai detaliat Facerea
Universului, creat de Dumnezeu prin raţiunea şi inteligenţa sa, care
nu-i încape în discuţie omului şi în veci nu va putea să priceapă,
cum de stau într-o armonie atât de antică aceste planete, care
străjuiesc bătrânul nostru sistem solar. Tăbliţele sumeriene ne
descoperă cele mai vechi scrieri despre Adam, sau reprezentaţii
iconografice care vorbesc despre acele vremuri de început ale
omenirii.
În această sculptură antică, reprodusă în câteva exemplare, expuse
la mai multe muzee din lume, după un original datat din urmă cu
aproximativ 7500-8000 de ani, sunt închipuiţi primii oameni.
Prima figură fiind asemănătoare lui Cain amintit şi în Vechiul
Testament, despre care sumerienii spuneau că a fost primul om
curajos şi puternic, înţelepţit de Dumnezeu, care a îndepărtat fiarele
sălbatice de lângă aşezarea umană. El se ocupa cu vânătoarea. A
doua figură este pomul Edenului, care are 4 ramuri, ceea ce
simbolizează înţelepciunea, sau cum a numit-o Vechiul Testament
„cunoaşterea binelui şi al răului”. A 4-a figură o reprezintă pe Eva,
care ţine în mână un fruct rupt din acest pom al înţelepciunii, cu
care reuşeşte să învingă răutatea, sau ispita închipuită prin a 4-a
figură de jos. A 5-a reprezentare este „Duhul Lui Dumnezeu, care
umbla peste ape” după cum apare şi în Vechiul Testament. Al 6-lea
este Adam şi al 7-lea este asemănător lui Abel, care se îngrijea de
agricultură şi de pescuit, pentru procurarea hranei.
Piatra de la care se inspiră şi Ezdra, când modifică textul biblic al
lui Moise, este descoperită în vechiul Sumer şi nu poate fi explicată
în adevărata ei simbolistică. Babilonienii venind ulterior în aceste
ţinuturi, nu au cunoscut alfabetul cuneiform şi majoritatea
explicaţiilor originale nu s-au mai aflat niciodată. Este remarcabil
faptul că Dumnezeu îi dă omului înţelepciunea să o fructifice, să se
folosească de ea şi nu îl îngrădeşte la mâna conducătorului politic,
cum a încercat preotul evreu Ezdra, să tâlcuiască acest peisaj după
placul lui de conducător politic: „Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l
zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul
de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în
mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi
răului”(Facere; cap. 2; vers. 8-9.). Cu toate că autorul încearcă să
explice că înţelepciunea nu este destinată oamenilor, ci numai lor,
în calitate de conducători ai poporului, teologii au tot încercat să
interpreteze acest verset ca fiind vorba de o „ispitire” a Lui
Dumnezeu făcută omului, să vadă dacă va încălca porunca Sa; însă,
ce nevoie ar fi avut Atotştiutorul, care ştia dinainte ceea ce zidise,
să ispitească/să încerce un om, câtă vreme însuşi apostolul Iacov
zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu
sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi
nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit
de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.). Deci,
autorul textului din Vechiul Testament a dorit să-i predea poporului
învăţătura ascultării şi a lipsei totale de căutare a înţelepciunii. Şi
atunci, cartea începe cu o mediocră strategie de manipulare? Fireşte
că da!