CREŞTINISMUL APOSTOLESC DIN

ȚARA GOȚILOR ȘI IUDAIZAREA

FORȚATĂ DIN SECOLUL AL IV-LEA

II
(Cartea este disponibilă aici:
https://pravoslavia.wordpress.com/crestinismul-apostolesc-din-tara-
gotilor-si-iudaizarea-fortata-din-secolul-al-iv-lea/ format JPG)
CUVÂNT ÎNAINTE – Falsificarea Noului
și a Vechiului Testament.
Deşi antic şi prezent în scrierile și mărturiilor Sfinţilor Părinţi din
primele 5 secole, Sumero-Creştinismul Apostolic se află într-o stare
incipientă de dezbatere şi cercetare, atât din partea creştinismului-
ortodox, cât şi a lumii ştiinţifice; care, parcă în mod intenţionat
ascund ceva. Pe buzele marilor teologi ai primelor secole, cât şi a
celor din zilele noastre, se nasc numeroase controverse şi
contradicţii biblice nou-testamentare, care multora dintre noi le dă
impresia că ceva nu se leagă.
Pornind de la faptul că unii cercetători şi teologi timpurii, precum
Origene din Alexandria sau Clement Alexandrinul şi-au lăsat
numeroase opere alcătuite după manuscrise ale Sfinţilor Apostoli,
cât şi cei mai din urmă, precum Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul
Ambrozie al Mediolanului, care citează manuscrisele, acestea fiind
păstrate în original, pe când cele ale Apostolilor fiind de negăsit.
Lumea este bulversată din ce în ce mai mult de descoperirile unor
texte Nou-Testamentare de către arheologi, care nu au o datare mai
veche de anii 250-300 d.Hr. Ţinând seama de distanţa prea mare
dintre Apostoli şi redactările târzii ale acestor texte, a născut timp
de 1700 de ani întrebări cu privire la autenticitatea lor, sau dacă
acestea au fost copiate integral după vreun manuscris al unui
Apostol sau Ucenic al Domnului. Dilema păstrării originalelor
alexandrine şi „pierderea” mai mult sau mai puţin intenţionată a
scrierilor apostolice, a dat naştere multor polemici nerezolvate până
în ziua de astăzi. Oare, atât de neînsemnate sunt operele Sfinţilor
Apostoli, încât au fost aşa de mult ignorate, încât să fie pierdute?
Este remarcabil faptul că acestea sunt menţionate de către Origene
sau Clement, mult după trecerea celor mai mari persecuţii
împotriva creştinismului. Cu siguranţă fiind amintite, ele au
supravieţuit până în anii în care creştinismul câştigă libertatea şi
susţinerea împăraţilor bizantini. Totuşi, ajungând până la momentul
libertăţii, fără să fi fost distruse, tocmai în această perioadă dispar
fără de urmă.
În lucrarea de faţă vom descoperi câteva nume celebre de împăraţi
şi episcopi de după anul 300, care au condus câteva lupte terifiante
împotriva manuscriselor, pe care înşişi le citaseră odinioară, urmate
de crime cutremurătoare, de care nu au scăpat nici Sfântul
Alexandru, Patriarhul Alexandriei, ucis prin otrăvire chiar după
Sinodul Ecumenic din Niceea din 325, Sfântul Meletie al Antiohiei,
ucis chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic, Ambrozie al
Mediolanului care a fost şi el asasinat în apropierea unui Sinod
Local din Cartagina la anul 397, cât şi fraţii Vasile cel Mare şi
Grigorie de Nazianz, amândoi murind subit la vârsta de 49 de ani şi
alte personalităţi.
Misterele creştinismului sunt atât de complexe, încât necesită
studiu raţional, răbdare şi încredere. Din păcate, foarte mulţi teologi
au adoptat poziţia că „nu putem afla adevărul”; însă, ne-am aştepta
ca adevărul să se afle chiar în faţa noastră; dar, printr-o manipulare
psihologică, să fim convinşi că el nu există, înainte de a face măcar
câţiva paşi pentru a-l descoperi? Va fi şocant pentru teologii zilelor
noastre, să descopere cele mai palpabile indicii şi mărturii istorice,
tocmai în cărţile Sfinţilor Părinţi. Aceeaşi întrebare mi-am adresat-
o, încă de la intrarea în contact cu primele contradicţii biblice.
Oare, o carte revelată, poate să se contrazică? Nicidecum! Atunci,
cine şi de ce a lăsat aceste contradicţii intenţionate? Controversele
prezente în vieţile unor Sfinţi din secolele III-V, sau crimele de
după conferirea libertăţii creştinismului, chiar au fost reale? De ce a
fost nevoie ca împăraţii, aparent creştini, să recurgă la uciderea a
10.000 de Sfinţi? Ce ziceau aceşti Sfinţi şi nu trebuia să afle
poporul şi ce au luat cu ei în mormânt şi n-au mai apucat să scrie?
Toate aceste întrebări îşi găsesc răspunsurile exact acolo unde nu ne
aşteptam şi poate că prea puţini teologi şi-au dat seama de acest
lucru, că rezolvarea se află exact în faţa noastră; dar, necesită timp
să descoperim toate ascunzişurile, pentru aflarea un adevăr pur şi
argumentat.
21 august 2017 – începerea cărţii.
INTRODUCEREA PRIMEI PĂRŢI
VECHIUL TESTAMENT, DE LA
REVELAŢIE LA IRELEVANŢĂ
Creştinismul are două Cărţi fundamentale după care se călăuzeşte:
Vechiul şi Noul Testament. Acesta, într-un întreg, alcătuieşte
„Biblia” sau „Sfânta Scriptură”. Epopeea în sine nu este una
exclusiv religioasă, ci, porneşte de la evenimente religioase
timpurii, precum „facerea lumi” şi devine pe parcursul perioadelor
seculare, în care a fost scrisă, o carte religioasă, politică, istorică,
astrală şi ştiinţifică. Caracterul său multicultural o face temelia mai
multor confesiuni religioasă, atât pre, cât şi post Creştine.
Biserica Creştin Ortodoxă este singura instituţie de cult care nu-şi
are Biblia ca singur cod fundamental. Aceasta invocă şi alte două
repere: Sfânta Tradiţie şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice.
Ortodoxia, la modul general, are o serie de „tâlcuiri” stabilite încă
din perioada secolului al III-lea şi până în secolul al VI-lea, care au
fost adoptate ulterior şi de către cultele protestante sau neo-
protestante. „Tâlcuirile” sunt explicaţiile argumentate şi analizate
minuţios de către apologeţi şi hermeneuţi, pentru a prevenirea
interpretării defectuoase a textului polisemantic. Naşterea unor
interpretări dogmatice eronate, a fost definită ca fiind „erezie” şi
fiecare cult în parte încearcă să-şi alcătuiască tiparul propovăduirii,
în acord cu fiecare tâlcuire.
Aproape fiecare verset din Biblie are note de subsol, care indică
similitudinea altor versete, sau a altor subiecte, care-l pot ajuta pe
cititor să înţeleagă mai bine ce a dorit autorul să transmită. Nu de
puţine ori, Biblia găzduieşte şi versete care nu au note de subsol, nu
se regăsesc în alte cărţi din cuprinsul acesteia, sau sunt pe cât se
poate de mult evitate. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament
întâlnim astfel de paragrafe, pe care cercetătorii le identifică a fi
adăugări.
Apariţia Vechiului Testament nu poate fi datată cu exactitate; însă,
primele 5 cărţi mozaice care alcătuiesc „Pentateuhul”, apar cu
aproximaţie între anii 1300-1400 î.Hr. Ansamblul biblic este
atribuit profetului Moise; dar, mărturiile textului ne arată că
parcursul capitolelor vorbesc despre Moise la timpului trecut, ceea
ce ne argumentează faptul că nu-i aparţin sau că au fost scrise mai
târziu, intervenindu-se asupra textului original. Aceste 5 cărţi
cuprind facerea şi apariţia primelor forme de civilizaţie;
identificarea locaţiei unde s-a format prima aşezare umană, sub
conducerea strămoşului Adam, între râurile Tigru şi Eufrat din
Sumerul antic; primele relatări despre omul primitiv, potopul lui
Noe şi în imediata apropiere se sare peste un interval de 4000-4500
de ani, ajungând direct la naşterea lui Moise, apariţia şi formarea
statului Israel. Din acest moment, Moise devine autorul primelor
cărţi biblice, târzii, spre deosebire de crearea lumii şi a lui Adam,
din urmă cu 7500-8000 de ani înaintea noastră şi aproximativ 5500-
6000 de ani înainte de Hristos.
Fiind vorba despre o diferenţă de timp extrem de mare dintre Adam
şi Moise, când apar primele cărţi ale ale Vechiului Testament,
deducem faptul că toate aceste întâmplări, „facerea lumii”,
„crearea omului”, Adam şi vechiul Sumer”, „Potopul lui Noe”,
„apariţia Babilonului” şi alte etape istorice, legendare, au fost
culese cel mai probabil din cultura Sumerului antic, care dispăruse
deja în perioada preotului Ezdra (480-440 î.Hr.), el fiind totodată
primul cărturar evreu căruia i-au stat la îndemână pietrele,
sculpturile şi prima formă de scriere cuneiformă, adamică, pe când
a locuit în Babilon. Această aşezare este situată pe ruinele fostului
Sumer.
Moise nu ar fi putut avea acces la textele sumerienilor, el născându-
se în Egipt şi ulterior ajungând în actualul Israel, care apare ca stat
cu 1400 de ani î.Hr. Mult mai târziu, preotul Ezdra are această
oportunitate culturală şi intervine asupra textelor biblice, oferindu-
le o altă formă mult mai bogată în mărturii din antichitate. Totuşi,
chiar dacă intervine asupra „Pentateuhului”, Vechiul Testament
păstrează caracterul iniţial conceput de Moise, cu excepţia unor
argumente care fac obiectivul unor contradicţii nerezolvate până în
zilele noastre, atât de evrei, cât şi de creştini.
Textul mozaic iniţial, cuprinde o multitudine de erori dogmatice,
care contravin firii divine şi nu corespund cu lucrarea şi puterea
Dumnezeiască. Mai multe crime şi orori sălbatice, care erau
atribuite „poruncii Lui Dumnezeu”, erau rostite doar de către
oamenii politici, neinspiraţi de divinitate. Tendinţa lor era de a-şi
forma poporul să fie brutal şi criminal. Ei urmăreau să înrădăcineze
în conştiinţa populaţiei dorinţa neîncetată de a cuceri alte popoare,
localităţi sau sfere de influenţă. În unele cazuri aceste fapte au
funcţionat după planul conducătorilor politici; însă, de cele mai
multe ori dădeau greşi. În lucrarea de faţă vom descoperi câteva
polemici teologice, unde guvernatorii evrei îl invocau pe
Dumnezeu, îndemnând lumea spre crimă, pretinzând că divinitatea
le va hărăzi victoria. În cele din urmă ei săvârşesc crimele; dar,
victoria făgăduită nu se mai adeverea. Este absurd să credem că
Dumnezeu te îndeamnă să omori, promiţându-ţi ceva anume, ca
după ce desăvârşeşti lucrarea ta, să nu-ţi mai ofere ceea ce ţi-a
promis. Asta se întâmplă în foarte multe cazuri, unde vom
identifica faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea şi promitea,
ci conducătorii politici.
Mergând pe învăţătura Mesianică „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi
că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan, Cap. 5, v. 39), vom descoperi
cu stupoare că pe cât de mult este lăudat textul biblic ca fiind
intransigent şi neînduplecabil, un amalgam de paragrafe sau chiar
capitole întregi întrec limita iraţionalităţii, mediocrităţii, sadismului
şi plagierilor, cât şi dovezi frapante care ne arată clar că în foarte
multe cazuri, nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea. Atunci, cine?
După cum ne învaţă şi Mântuitorul Iisus Hristos, citind Scripturile,
socotim că în ele avem viaţa cea veşnică. Nimic neadevărat; însă,
putem observa cum Evanghelistul Ioan evidenţiază cum „socoţi că
în ele găsiţi viaţa cea veşnică”, ceea ce arată o probabilitate pe care
doar cititorii o socotesc a fi aşa. Care sunt aceste versete probabile,
care îndeamnă la lucruri neplăcute Lui Dumnezeu şi cele care ne
arată calea spre mântuire? În lucrarea de faţă vom evidenţia
convergenţa lor pe un drum total diferit de cel al mântuirii.
Fireşte, din Scripturi putem culege extraordinar de multe învăţături
utile, benefice vieţii paşnice, cât şi mântuirii; însă, mai sunt şi
anumite scăpări care influenţează întunecimea autorului ce a
redactat o carte sau alta. Pornim de la ipoteza Genezei, că:
„Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere, cap. 1,
vers. 2). Spre deosebire de Evanghelia propovăduită de Apostoli,
unde Dumnezeu era lumina, Vechiul Testament începe într-o formă
macabră şi întunecată. Mai mult de atât, continuă cu aceste cuvinte:
„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut
Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de
întuneric” (Facere; cap. 1; vers. 3-4). În primul Verset apare
dominarea întunericului metaforic şi lipsa luminii. În cel de-al
doilea verset constatăm că autorul îi neagă atotştiinţa Lui
Dumnezeu, devreme ce îl descrie neştiutor că lumina era bună şi
abia acum constata acest lucru, ceea ce este cea dintâi erezie a
Vechiului Testament, înaintemergătoare mai multor negări a firii
atotştiutoare Dumnezeieşti.
Este de înţeles de ce se află extrem de multe nereguli majore în
Vechiul Testament! În primul rând pentru că textele erau scrise de
autori politici, care nu aveau foarte multă pricepere teologică şi
dogmatică. Dacă textele le erau revelate de divinitate, pe înţelesul
oamenilor, Dumnezeu ar fi găsit cele mai excelente formule şi
explicaţii logice, care nu ar fi subminat puterea dumnezeiască. În
continuare, vom descoperi aproape toate contradicţiile biblice ale
Vechiului Testament, care au influenţă inclusiv Noul Testament şi
trebuie să le cunoaştem, pentru apartenenţa noastră creştină şi
adevărata identitate eclesiastică. De aceea, Vechiul Testament nu
doar că nu trebuie evitat, ci studiat minuțios, pentru a descoperi
toate indiciile legate de identitatea divinității care era invocată de
profeți și oamenii politici. Oare, mărturiile ne vor descoperi că
această entitate este de fapt Dumnezeu sau diavolul?
Autor P. N.
Durată text: 21 august – 29 septembrie 2017.
PRIMA PARTE – VECHIUL
TESTAMENT. Cap. 1. Cele 7 zile ale
creaţiei, negarea atotştiinţei dumnezeieşti
şi zoofilia.
Fascinanta epopee a creării lumii şi a întregului univers, a stârnit
interes pentru fiecare om în parte. Este poate cel mai citit subiect şi
totodată cel mai controversat, nici sumerienii şi nici alte popoare
preistorice nelăsând prea multe scrieri. Totuşi, minunea „creaţiei”
este relatată aproape identic în cele două culturi monoteiste
sumeriană şi mozaică. În cea dea două, despre care vom discuta în
cele ce urmează, facerea lumii este relatată mai puţin din
perspectiva divină, decât din cea umană. De pildă, conceptul
omului faţă de atotştiinţa Lui Dumnezeu se face prezent încă de la
primele versete şi cuprinde exact 6 negări ale acestei trăsături
divine:
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie
lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună
lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap.
1. Vers. 1-4). Atât în prima zi, cât şi în celelalte 5, întâlnim aceeaşi
lipsă de „vedere înainte” asemănător unui om care face un
experiment, nu ştie ce face şi abia mai apoi conştientizează ceea ce
a făcut, dacă este bine sau nu: „A făcut Dumnezeu tăria şi a
despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a
doua”(Facere; cap. 1; vers. 7-8). În acest verset descoperim cea de-
a doua negare a atotştiinţei divine; însă, mai observăm şi prima
afirmaţie care se pare a fi irelevantă şi ne-revelată de Dumnezeu. În
primele milenii, până prin secolul XVI-lea d.Hr. oamenii de ştiinţă
au crezut că dincolo de pământ şi de „cer” se află apă. De aceea,
Moise explică fără nici o logică revelată, că „a despărţit Dumnezeu
apele cele de deasupra tăriei”, pentru că deasupra tăriei nu este şi
nu a fost apă, iar universul nu este o tărie, nici lichidă şi nici solidă.
„Tăria a numit-o Dumnezeu cer” nu poate fi numită de Dumnezeu
cer, pentru că, spre deosebire de omul primitiv, Dumnezeu cunoaşte
ceea ce a creat dincolo de „cer” şi, într-un mod surprinzător, avem
de a face cu prima dovadă că textul mozaic nu este revelat de
divinitate, pentru că Moise nu știe ce este dincolo de cer și nici
divinitatea pe care o invocă!
În versetul al 10-lea care descrie ziua a III-a a creaţiei, avem de a
face cu prima inspiraţie sumeriană, întrucât acest popor antic ne
explica faptul că, întru început pământul a fost acoperit în
întregime cu apă, care de altfel este şi „simbolul vieţii” de la care
primele sculpturi emblematice pentru cultura sumeriană, au fost
realizate în formă de „peşte”, de „Crucea” cu 4 laturi egale şi
„Steaua Sumeriană”,numită mai apoi de către creştini „steaua
Maicii Domnului”, care se află şi în reprezentările iconografice ale
acesteia.
Lipsa de continuitate dintre evenimentele relatate de Moise şi cele
raţionale, ne este evidenţiată în descrierea celei de-a III-a zi: „Apoi
a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori,
care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost
aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă,
după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă,
după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facere; cap. 1; vers. 11-
13). Deşi ajungem la ziua în care începe să crească verdeaţa pe
pământ, observăm că nu există soarele care are un rol primar în
viaţa şi creşterea plantelor de orice fel.
„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să
lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca
să deosebească anotimpurile, zilele şi anii. Şi să slujească drept
luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai
mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopţii, şi stelele” (Facere; cap. 1; vers. 14-16). Moise ne
arată încă o dată că nu este inspirat de către Dumnezeu în ceea ce
scrie, ci pur şi simplu el copiază teoriile lumii ştiinţifice ale vremii
în care a trăit. De pildă, Luna nu a fost şi nu este o planetă
luminoasă. Soarele „este luminătorul cel mare”. Lumina Soarelui
ajunsă pe Lună, o face vizibilă de pe Pământ; însă, aceasta nu o
poate caracteriza drept un corp luminător. Neavând nici un dialog
cu Dumnezeu, Moise nu putea să anticipeze aceste lucruri,
deoarece el se inspira doar din ce descoperise astrologii până în
anul 1500-1400 Î.Hr. Sunt anumite zile în care Luna este situată în
spatele Pământului şi lumina Soarelui nu ajunge la ea, nefăcându-o
vizibilă de pe planeta noastră.
După ce am explicat faptul că luna nu este un corp luminescent,
continuarea lui Moise nu-şi mai are sensul: „Şi le-a pus Dumnezeu
pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi
noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra”
(Facere; cap. 1; vers. 17-19). Dumnezeu nu putea să vadă bine
această relatare mozaică, întrucât Cerul nu era o tărie acvatică,
Luna nu era un corp luminos şi în concluzie, nu este nici un
luminător al pământului.
În a cincea zi a creaţiei, apare şi mărturisirea sumeriană că viaţa se
naşte prima dată în apă şi apoi pe uscat: „Apoi a zis Dumnezeu:
„Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să
zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care
mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările
înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a
binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi
umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facere; cap. 1; vers.
20-23). Cu excepţia faptului că Dumnezeu nu vorbeşte cu păsările,
peştii şi de regulă nici omul nu vorbeşte cu animalele care nu au
raţiune şi pricepere și nu receptează dialogul. Caracteristica este
întâlnită la vietăţile acvatice şi la păsările cerului, cu excepţia unui
anumit număr redus de animale domestice care sunt înzestrate cu
receptarea dialogului.. Toate animalele au fost înzestrate de
Dumnezeu cu instinctul de a creşte şi a se înmulţi. În concluzie,
singurul adevăr de până acum este mărturisit aici, cu privire la
crearea vieţii acvatice şi apoi a celei terestre, conform teologiei
civilizației sumeriene.
„A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele
domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul
lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Să
facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere; cap. 1; vers. 25-27).
Expresia „după asemănarea noastră” este întâlnită şi în cultura
sumerienilor, unde întâlnim aceeaşi imagine trinitară a Lui
Dumnezeu. În acest capitol bărbatul şi femeia apar concomitent, pe
când, în capitolul al II-lea, acelaşi autor se contrazice: „a luat una
din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din
Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam”
(Facere; cap. 2; vers. 21-22). Din două capitole reies două poveşti
total diferite; însă, înainte de acest fapt, găsim o altă contradicţie
mozaică. Pentru a înţelege acest verset trebuie să continuăm
lecturarea cu următorul subiect: „Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a
făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi,
plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere; cap. 2; vers.
8-9). „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis
Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată
faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 28-29). Dacă porunca
Lui Dumnezeu ar fi fost ca oamenii să mănânce din fructele şi
legumele care creşteau pretutindeni şi de care Edenul era
înfrumuseţat şi îmbogăţit, atunci, să observăm cu luare aminte
următoarele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor
păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu
s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere; cap. 2; vers. 20). Devreme
ce umbla gol, nu mânca vietăţi vii, avea tot ceea ce-i trebuia, nu vă
miră în ce fel vede Moise că „întrebuinţa” Adam animalele, încât
Dumnezeu ar fi zis: Haideţi să-i facem o femeie”? Avem de a face
cu primul caz de zoofilie? Este ciudat că în cultura sumeriană,
Dumnezeu îl creează pe Adam înţelept, intelectual, vrednic de a
purta asemănarea chipului Lui Dumnezeu, iar în cartea lui Moise îl
găsim ca un „încercător de animale”.
Cap. 2. Facerea Lumii şi a omului în
cultura sumeriană. Comparaţii cu textul
biblic.
Sumerul este recunoscut ca fiind cea mai veche aşezare umană de
pe Terra. Acesta era situat între râurile Tigru şi Eufrat, după cum
scrie chiar şi în Pentateuhul biblic: „Numele râului al treilea este
Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este
Eufratul. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-
a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”
(Facere; cap. 2; vers. 14-15). Cu alte cuvinte, Moise relatează
începuturile omenirii în Sumerul antic, aşezare pe care după 4000-
4500 de ani, el o defineşte ca fiind „Edenul pământesc”.
Acest aspect prezent în biblia mozaică ne face cunoscut faptul că
prima legătură a seminţiei noastre omeneşti se trage din Sumer.
Cine erau sumerienii? Ce istorie au şi ce edificii sau urme au lăsat
în urma lor?
Sumerienii au fost primul popor care şi-a format cetatea în jurul lui
Adam. Aceştia aveau o formă complexă de explicare ştiinţifico-
religioasă a creării lumii. Aceştia au avut o credinţă monoteistă –
într-un singur Dumnezeu. Facerea lumii nu are aspectul relatat de
către iudei; Dumnezeu nu-şi neagă atotştiinţa, nu se contrazice şi
nu confundă Luna cu un corp luminos şi nici nu afirmă că în cer
există o apă permanentă. Cultura sumerienilor este cu totul diferită
de cea mozaică şi continuă să fascineze lumea ştiinţifică, pe când
cea mozaică nu aduce absolut nici un aport coerent şi real, decât
ficţiune.
În cultura evreilor scrie că Adam a fost plămădit din lut, adică din
pământ şi apă. Sumerienii însă, mărturisesc acelaşi lucru; dae, nu-l
arată pe Dumnezeu asemenea unui copil de grădiniţă care stă să
facă un omuleţ din lut. Ei dezvoltă, afirmând că divinitatea a creat
Pământul şi celelalte planete cu o distanţă aproape egală între ele,
fără a avea vreo dată ocazia să se lovească una de alta. Pământul
apare prin comasarea a două planete într-una singură: una solidă şi
una lichidă, fiind posibilă existenţa vieţii doar pe această singură
planetă: Terra. Spre deosebire de Moise, sumerienii nu-i atribuie
Lui Dumnezeu munca fizică, ci doar voinţa sa de a face totul,
asemănându-L cu o Inteligenţă divină imposibil de descris în
cuvintele omeneşti. Moise, însă, îl descrie pe Dumnezeu ca un
maniac care porunceşte să fie violate femei, ucişi copii, vrea jertfe
de sânge, vrea morţi şi răutate. Ba dimpotrivă, mai vrea şi răutate şi
ură între un amărât de om şi un şarpe iraţional. Aceste noţiuni nu
apar în cultura sumeriană, decât faptul că Dumnezeu, aici, pe
pământ, i-a creat pe oameni din inerţia voinţei sale şi nu culcându-l
pe unul, rupându-i coastele ca să-i facă femeie, după ce nu mai
aveau chip „de trăit în pace bietele animale” şi era vitală crearea
femeii. Moise poate se inspirase de la ciobanii evrei care năpădeau
oile, după cum bine ştim…
În urma sumerienilor au rămas câteva tăbliţe sculptate, cu vechimi
estimate între 7000 şi 7500 de ani, care descriu mai detaliat Facerea
Universului, creat de Dumnezeu prin raţiunea şi inteligenţa sa, care
nu-i încape în discuţie omului şi în veci nu va putea să priceapă,
cum de stau într-o armonie atât de antică aceste planete, care
străjuiesc bătrânul nostru sistem solar. Tăbliţele sumeriene ne
descoperă cele mai vechi scrieri despre Adam, sau reprezentaţii
iconografice care vorbesc despre acele vremuri de început ale
omenirii.
În această sculptură antică, reprodusă în câteva exemplare, expuse
la mai multe muzee din lume, după un original datat din urmă cu
aproximativ 7500-8000 de ani, sunt închipuiţi primii oameni.
Prima figură fiind asemănătoare lui Cain amintit şi în Vechiul
Testament, despre care sumerienii spuneau că a fost primul om
curajos şi puternic, înţelepţit de Dumnezeu, care a îndepărtat fiarele
sălbatice de lângă aşezarea umană. El se ocupa cu vânătoarea. A
doua figură este pomul Edenului, care are 4 ramuri, ceea ce
simbolizează înţelepciunea, sau cum a numit-o Vechiul Testament
„cunoaşterea binelui şi al răului”. A 4-a figură o reprezintă pe Eva,
care ţine în mână un fruct rupt din acest pom al înţelepciunii, cu
care reuşeşte să învingă răutatea, sau ispita închipuită prin a 4-a
figură de jos. A 5-a reprezentare este „Duhul Lui Dumnezeu, care
umbla peste ape” după cum apare şi în Vechiul Testament. Al 6-lea
este Adam şi al 7-lea este asemănător lui Abel, care se îngrijea de
agricultură şi de pescuit, pentru procurarea hranei.
Piatra de la care se inspiră şi Ezdra, când modifică textul biblic al
lui Moise, este descoperită în vechiul Sumer şi nu poate fi explicată
în adevărata ei simbolistică. Babilonienii venind ulterior în aceste
ţinuturi, nu au cunoscut alfabetul cuneiform şi majoritatea
explicaţiilor originale nu s-au mai aflat niciodată. Este remarcabil
faptul că Dumnezeu îi dă omului înţelepciunea să o fructifice, să se
folosească de ea şi nu îl îngrădeşte la mâna conducătorului politic,
cum a încercat preotul evreu Ezdra, să tâlcuiască acest peisaj după
placul lui de conducător politic: „Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l
zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul
de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în
mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi
răului”(Facere; cap. 2; vers. 8-9.). Cu toate că autorul încearcă să
explice că înţelepciunea nu este destinată oamenilor, ci numai lor,
în calitate de conducători ai poporului, teologii au tot încercat să
interpreteze acest verset ca fiind vorba de o „ispitire” a Lui
Dumnezeu făcută omului, să vadă dacă va încălca porunca Sa; însă,
ce nevoie ar fi avut Atotştiutorul, care ştia dinainte ceea ce zidise,
să ispitească/să încerce un om, câtă vreme însuşi apostolul Iacov
zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu
sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi
nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit
de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.). Deci,
autorul textului din Vechiul Testament a dorit să-i predea poporului
învăţătura ascultării şi a lipsei totale de căutare a înţelepciunii. Şi
atunci, cartea începe cu o mediocră strategie de manipulare? Fireşte
că da!

Foto1. Sf. Treime în iconografia slavă; Foto. 2. Simbol Sumero-

creştin complet, care este format din 8 laturi (∞ este şi simbolul
infinităţii; iar cele 4 ramuri ale pomului înţelepciunii, reprezintă
limita intelectului omenesc); Foto. 3. Dumnezeu Tatăl; pictură din
Catedrala Ortodoxă din Sibiu.
Oamenii distrug pomul cu fructele necunoscute până astăzi, atât în
Vechiul Testament cât şi în cultura sumeriană, care aveau anumite
daruri sau proprietăţi. Deasupra este steaua cu 8 raze. Femeia şi
soţul ei se roagă de sălbaticii veniţi (fără îmbrăcăminte pe ei,
probabil babilonienii), să nu rupă acest copac. Femeia ţine în
mână o lumânare sau o făclie. Sălbaticii îl distrug.

Foto 1. Un înţelept sumerian purtând un pandantiv, care se pare a

fi prima identificare a Crucii în Sumerul antic. Foto 2. Doi oameni
se roagă divinităţii care crease totul, în genunchi, practică
întâlnită inclusiv la creştini. Deşi rugăciunea în genunchi este
contestată de curentele moderniste şi protestante, iată că
sumerienii, urmaşii direcţi ai lui Adam se rugau astfel.
Cap. 3. Abel şi Cain. Prima crimă
macabră cu care începe Pentateuhul.
Ajungând la cei doi fii ai lui Adam, Abel şi Cain, prezentaţi de
Vechiul Testament, îi descoperim de asemenea într-o sculptură
antică sumeriană şi biografia lor nu este nici pe departe cea relatată
mai târziu de Ezdra, prin intervenţia sa şi completarea
Pentateuhului.
Sadismul biblic începe cu o crime şi cu blesteme între cei doi fraţi.
Conform capitolului al 4-lea din cartea Facerii, versetele 1 şi 2, Eva
l-a născut pe Cain şi apoi pe Abel. În relatarea mozaică din acest
capitol începe deja demascarea politicii comerciale. Abel era păstor
de oi, iar Cain era lucrător de pământ – cultiva plante. După care,
„Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a
adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea
lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain
şi spre darurile lui n-a căutat” (Facere; cap. 4; vers. 3-5). Inspirat
din teologia sumeriană, autorul lucrării copiate şi falsificate, caută
să le transmită oamenilor un mesaj clar: creşteţi oi şi le aduceţi
nouă la templu şi nu plante sau legume, pe care să le mâncaţi voi!
Lucrarea Vechiului Testament nu doar că este neclară, furată, chiar
mincinoasă, este extrem de haotică şi prost concepută, aflându-se în
contradicţie într-o proporţie foarte mare. Dacă în capitolul al 4-lea,
Dumnezeu nu doreşte legume şi plante, ci omul să crească oi, să ne
întoarcem la porunca Sa din primul capitol – sau cel puţin i-o
atribuiau cei ce debitau aceste texte: „Iată, vă dau toată iarba ce
face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu
sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers.
29). În principiu, Dumnezeu nu avea cum să greşească spunând
„pomi cu sămânţă” pentru că nu există nici un fel de pom sau
plantă fără de sămânţă! Deci, nici toţi cei ce au fructe cu sămânţă,
nu sunt comestibili.
Mitul mincinos legat de cei doi fraţi, primii născuţi din Adam şi
Eva, relataţi de autorul evreu, se complică imediat după crimă,
când Dumnezeu îi zice lui Cain: „Când vei lucra pământul, acesta
nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe
pământ” (Facere; Cap. 4; vers. 12). După ce i-a murit al doilea
copil, Eva a mai născut un fiu, pe Set[1], cel de-al 3-lea copil.
Discordanţa dintre toate subiectele de până aici, nu se opreşte, ci
continuă. În versetul din urmă Cain devenea un fugar, iar în acelaşi
capitol, se auto-contrazice scriind tot el că nu a mai devenit fugar,
ci s-a căsătorit şi a trăit în pace: „După aceea a cunoscut Cain pe
femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o
cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Facere; cap. 4;
vers. 17). Încâlcirea minciunilor şi lipsa de continuitate este
descoperită în capitolul al 5-lea, când se spune clar că după
naşterea lui Set a avut şi alţi „fii şi fiice”[2] şi bineînţeles, Cain n-
ar fi avut cu cine să se căsătorească în capitolul al 4-lea, când Eva
nu născuse încă nici o femeie. Din descrierile sumerienilor, Primii
oameni nu au fost doar 2. Adam/Adamah/Adapa înseamnă Pământ,
sau om cu piele roşie, pământ roşu, lut, etc.; iar Eva înseamnă „cea
care dă naştere” sau „viaţă”, iar în ebraică, spre necinstea fiinţei
care dă viaţă, i-au dat numele Eva, ce înseamnă „animal” sau
„şarpe”.
Relaţiile incestuoase dintre fii şi fiicele lui Adam şi Eva este, de
fapt, de origine egipteană, unde faraonii se căsătoreau cu surorile
lor. Mai mult de atât, Seti I, cel de-al treilea, nu este nici pe departe
fiul lui Adam şi Eva, ci este vorba de un faraon egiptean care, în
mod ciudat, a trăit mult mai târziu, contemporan cu părinţii lui
Moise.
În teologia sumeriană Cain nu şi-a omorât fratele pentru oi sau
plante, ci a fost un luptător curajos ce a reuşit să alunge leii din
preajma cetăţilor Sumerului, care probabil căutau să facă rău
populaţiei umane din acele zone pustii. Inspirat de curajul lui,
autorul Pentateuhului falsifică povestea în favoarea primei
manipulări pentru aducerea cărnii, care de altfel nu era jertfită în
faţa oamenilor, ci aducătorii doar trebuiau să ştie că le-au dus la
templu. Dacă preoţii le luau acasă sau le comercializau, nu se poate
şti cu exactitate, devreme ce nici măcar nu credeau în Dumnezeu,
ci se foloseau de numele Lui tocmai pentru a înspăimânta „supusul
ascultător”.
[1] Facere; cap. 4; vers. 25.
[2] Facere; cap. 5; vers. 4.
Cap. 4-5. Potopul lui Noe şi Turnul
Babilonului (Babel).
Cel mai cunoscut eveniment biblic relatat în Vechiul Testament, are
denumirea de „Potopul lui Noe”. Acesta prezintă o părere de rău a
Lui Dumnezeu asupra creaţiei, despre care mai înainte zisese: „I-a
părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis
Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am
făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările
cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facere;
cap. 6; vers. 6). Relatarea mozaică nu avea cum să fie o insuflare
dumnezeiască, întrucât Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârile sale.
Oamenii greşesc extrem de mult şi în ziua de astăzi; dar, nu a ajuns
încă, Dumnezeu, să se pocăiască, pentru că nu are către cine să se
pocăiască! Nu are cum să-i pară rău, pentru că răul este doar o
trăsătură umană; nu are cum să pedepsească păsările cerului, pentru
că nu este un răutăcios şi un mânios, încât să omoare păsări şi
animale pentru neghiobia oamenilor.
Contradicţiile potopului lui Noe sunt evidente în Vechiul
Testament, încă de la numărul perechilor de animale descrise de
autorul cărţii: „Să intre în corabie din toate animalele, din toate
târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte
bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă”
(Facere; cap. 6; vers. 19). În continuare, va trebui să observăm şi
numerele capitolelor şi ale versetelor pentru a constata cât de
repede autorul se contrazice singur: „Au intrat la Noe în corabie
perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum
poruncise Dumnezeu lui Noe” (Facere; cap. 7; vers. 9). În
următorul verset spune că: „Să iei cu tine din toate animalele
curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască”
(Facere; cap. 7; vers. 2.) Iniţial scrie că ia câte o pereche, apoi şapte
perechi şi dacă mai adăugăm şi câte o pereche curată, se răstoarnă
barca!?
Potopul, după descrierile sumerienilor antici, a fost o inundaţie
locală, din care au reuşit să scape doar câteva persoane, împreună
cu câteva animale. Însă, spiritul înspăimântător alevreului care a
scris cartea „Facerii”, a căutat pe cât se poate de mult să-l falsifice
şi să fie cât mai bun de folosit în manipularea populaţiei prin frică.
În intenţia lui de a fi atent la subiectul manipulării, să inspiră teama
poporului „pios şi supus”, autorul face câteva greşeli fatale, care
sunt păstrate până astăzi şi nu li se poate da de cap: „Potopul a
ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a
înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra
pământului” (Facere; cap. 7; vers. 17). Acest verset ne detaliază
foarte precis că potopul a ţinut 40 de zile. Autorul care povesteşte
după 3000 sau 4000 de ani, ştie precis… deşi cam total
problematic! Iată ce scrie chiar la finalul aceluiaşi capitol: „Şi aşa
s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om
până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului,
toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el
în corabie. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de
zile” (Facere; cap. 7; vers. 23-24). „Dar şi-a adus aminte
Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate
păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în
corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a
mai creşte. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile
cerului şi a încetat ploaia din cer. După o sută cincizeci de zile, a
început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina” (Facere;
cap. 8; vers. 1-3). Cu alte cuvinte, întâia oară ploaia s-a terminat la
40 de zile şi ulterior a încetat la 150 de zile, la o distanţă de doar
câteva propoziţii. Relatarea, mai puţin revelată, cuprinde pe lângă
„un potop de greşeli” şi o sursă de unde a fost inspirată această
fantasmagorie, a unui Dumnezeu atât de rău şi crud. Realitatea
descrisă de sumerieni nu a fost atât de exagerată.
Foto. 1-2. Sculpturi sumeriene, care nu se ştie cu exactitate ce
reprezintă, vorbeşte de o călătorie pe apă, probabil în urma unei
inundaţii de proporţii, sau a unui Tsunami devastator, ceea ce nu
ar fi specific regiunii sumeriene şi nici israeliene. Aspectul poate
înfăţişa şi o luptă condusă de Noe, sau uciderea vreunui şarpe
uriaş din apă (astăzi existând astfel de exemple acvatice). Foto 3.
Oamenii se urcă pe un turn pentru a observa astrele sau pentru a
prăznui o sărbătoare, nu pentru a amesteca limbile pământului, a
căror complexitate NU se realizează aşa: „hocus-pocus”.
Vechiul Testament relatează despre binecunoscuta poveste a
„Turnului Babel” în care „s-au amestecat limbile” că: „În vremea
aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi”
(Facere; cap. 11; vers. 1.). Întrebarea care-i frământă pe mulţi
cercetători teologi este: înainte de Potop şi de apariţia „Turnului”
babilonian, au existat alte limbi? Mai sus am citit versetul pe care
ni-l arată Vechiul Testament. Oare, exista doar limba sumeriană,
sau mai existau şi alte limbi? La aceeaşi dilemă ne răspunde tot
acelaşi „Deuteronom” cu câteva propoziţii mai înainte, unde se
contrazice, zicând: „Sălaşurile lor se întindeau de la Meşa spre
Sefar, până la Muntele Răsăritului. Aceştia sunt fiii lui Sem după
familii, după limbă, după ţări şi după naţii” ( Facere; cap. 10; vers.
30-31). Din acest verset remarcăm că înainte de Turnul Babel
existau deja alte limbi.
NOTĂ: 7 perechi din toate speciile, ar reprezenta circa 300.000.000
de animale și vietăți. Noe, din perspectiva mincinoasă a iudeilor,
plutea peste apă cu tot globul pământesc.
Cap. 6. Apariţia poporului lui Avraam şi
falsificarea unor mărturii antice. Arătarea
Sfintei Treimi este copiată de la sumerieni.
Interpretarea biblică are un rol aparte. Sunt foarte multe pericope
care au mai multe înțelesuri, sau sunt pur și simplu pilde care
necesită tâlcuiri. Când vine vorba de scrierile Vechiului Testament
și mai ales atunci când îl menționează pe Terah, tatăl lui Avraam,
nici matematica nu seamănă în textul extrem de sigur neinsuflat de
divinitate. Din acesta reiese că „Terah a trăit şaptezeci de ani şi
atunci i s-au născut Avram, Nahor şi Haran” (Facere; cap. 11; vers.
26). iar la sfârşitul capitolului al 10-lea, scrie că „toate zilele vieţii
lui Terah în pământul Haran au fost două sute cinci ani. Şi a murit
Terah în Haran (Facere; cap. 11; vers. 32). Matematic vorbind, din
205 ani, cât a trăit, scăzând cei 70 pe care-i avea când i s-a născut
Avraam, reiese că fiul avea 135 de ani când a plecat din Haran.
După moartea tatălui, Moise relatează în continuare, că Avraam a
hotărât să plece din Sumerul antic pentru a-şi înfiinţa propriul său
oraş. Moise continuă astfel: „a plecat Avram, cum îi zisese
Domnul, şi s-a dus şi Lot cu el. Avram însă era de şaptezeci şi cinci
de ani, când a ieşit din Haran” (Facere; cap. 12; vers. 4). La o
distanţă de doar 4 propoziţii de unde reieşea că Avraam avea 135 de
ani, acum avea doar 75.
Lucrurile se precipită şi mai mult în capitolul 16, când, Avraam la
86 de ani, face un copil cu sluga nevestei sale, care era de neam
străin, egiptean (Facere; cap. 16; vers. 1). „A luat deci Sarai,
femeia lui Avram, pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după
venirea lui Avram în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui
Avram, bărbatul său”(Facere; cap. 16; vers. 3.). După 9 luni de la
împerecherea cu ex-sclava: „Avram însă era de optzeci şi şase de
ani când i-a născut Agar pe Ismael” (Facere; cap. 16; vers. 16).
Din acest verset, autorul iarăşi se contrazice; căci, dacă Avraam
avea 135 de ani când plecase din Haran spre Canaan şi apoi spre
ţara Filistenilor, nu avea cum să facă un copil la 86 de ani în
Canaan, când el avea să plece spre acest loc abia peste încă 49 de
ani.
După cum spuneam, foarte multe versete biblice sunt provenite din
cultura teologică a sumerienilor, probabil cea moştenită direct de la
Adam, prezentat în teologia sumeriană cu numele de Adapa. Prin
urmare, sculpturile vechi de peste 7500 de ani descoperite în fostul
oraş sumerian Uruk, seamănă izbitor cu descrierea biblică relatată
extrem de târziu de evrei.
Ezdra a cules din cultura sumeriană anumite informaţii, pe care le-a
modificat în aşa fel încât să fie prezentate într-un context nou,
cititorilor sau ascultătorilor, la întoarcerea lui din Babilon. Chiar de
la primele capitole biblice se observă clar o totală lipsă de insuflare
divină, mai cu seamă inspiraţii din alte cărţi din antichitate.
În cele ce urmează, va trebui să observăm detaliile dogmatice
menţionate extrem de mult în Vechiul Testament şi răspândite
inclusiv în Noul Testament, ale arătării Sfintei Treimi lui Avraam.
Acest aspect face obiectul unei alte erezii care-şi are originea în
tendinţa evreiască de a prelua învăţături din cultura sumeriană, pe
care să şi le atribuie în mod meschin.
„Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri,
într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci
ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea
lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în
întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ(… )Şi voi aduce
pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât
treceţi pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă, precum ai zis!”
După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis:
„Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi
Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat
slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul
cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el
alături de Ei sub copac” (Facere; cap. 18; vers. 8). Din această
relatare înţelegem că Dumnezeu a mers la Avraam să facă un ospăţ,
atât de buni prieteni erau, încât petreceau împreună, se întâlneau
din când în când şi toate aceste relatări prindeau foarte bine la
poporul ascultător şi supus: Avraam, liderul nostru, este prieten cu
Dumnezeu! Mănâncă vaci şi azime împreună! Câtă inspiraţie poţi
avea să scrii aşa ceva?
În urma întâlnirii dintre Avraam şi Cei Trei, are loc această
promisiune: „Şi l-au întrebat Oamenii aceia: -Unde este Sarra,
femeia ta?” Iar el, răspunzând, a zis: „Iată, în cort!” Zis-a Unul:
„Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra,
femeia ta, va avea un fiu”. ( Facere; cap. 18; vers. 9-10).
În capitolul din urmă, aflam că: „Iar când era Avram de nouăzeci
şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul
cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea. Şi voi încheia
legământ cu tine şi te voi înmulţi foarte, foarte tare” (Facere; cap.
17; vers. 1-2). Practic, apare prima promisiune care nu se va
adeveri niciodată, până în ziua de astăzi; dar, autorul continuă:
„Numaidecât să fie tăiat împrejur cel născut în casa ta sau cel
cumpărat cu argintul tău şi legământul Meu va fi însemnat pe
trupul vostru, ca legământ veşnic” (Facere; cap. 17; vers. 13).
Oare, Dumnezeu este mincinos, sau Avraam? Devreme ce vorbeşte
despre „legământ veşnic”; însă, Mântuitorul Iisus Hristos îl
anulează şi îi sfârşeşte „veşnicia”. Cine a minţit, Dumnezeu dându-
i legământul şi numindu-l „veşnic”, adică pentru totdeauna, sau
Avraam a făcut această tăiere doar pentru că îşi dorea foarte mult să
facă mulţi copii să poată să-şi înmulţească slugile, cu dorinţa de a
cuceri toate popoarele? Să mai observăm că el abia împlinise 99 de
ani şi în concluzie, nici măcar nu plecase din Haran, să poată face
acest legământ în Canaan. Mai mult de atât, divinitatea îi promite
ţinutul Canaanului, care niciodată nu se adevereşte! Deci,
Dumnezeu nu minte în promisiunile lui, pe când divinitatea lui
Avraam minte şi pe deasupra este şi oscilantă, neagră şi întunecată.
Din acest capitol înţelegem că Dumnezeu se duce la Avraam,
mănâncă azime, fac un banchet cu carne de vacă, un chef în cinstea
unui nou fiu făcut cu o amantă şi a tăierii împrejur a organului
bărbătesc. La ce-i trebuia Lui Dumnezeu pielea lui Avraam şi de ce
îl numeşte „Legământ veşnic”? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea,
oscilând încă o dată? Nici vorbă de aşa ceva! Dumnezeu – Sfânta
Treime – nu s-a arătat niciodată lui Avraam şi nu i-a cerut să-şi taie
nimic. Arătarea Sfintei Treimi, în realitate, a avut loc conform
scrierilor antice sumeriene; şi i se arătase strămoşului Adam în
Sumer.

FOTO 1: Dumnezeu Tatăl din Ceruri, trimite înţelepciunea la

Adam, în chipul unor „Trei Oameni” (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). În
această sculptură ni se spune că limita lui Adam era de a cunoaşte
doar cele 3 planete: Luna (1), Pământul (2) şi Soarele (3),
reprezentate deasupra capului său. Prin masă este închipuită
înţelepciunea şi pedagogia. Pe masă este închipuită o sferă perfectă
cu o Cruce care simbolizează: perfecţiunea înţelepciunii de a
cunoaşte tainele Cerului (1), Pământului (2), Apei (3) şi Aerului
(4). Sub Adam sunt simbolizaţi doi oameni care stau închişi într-o
ladă, ca în necunoştinţă, neînţelepţi. Cei Trei Oameni sunt
închipuiţi mai mici de statură, pentru a arăta că s-au coborât la
nivelul intelectului uman, pentru a-l ridica pe om la înălţime.
FOTO 2. După arătarea Sfintei Treimi lui Adam, acesta îi cheamă
pe fii săi la el să-i înveţe tainele pe care le-a învăţat de la
Dumnezeu. Într-un mod impresionant şi totodată inexplicabil
pentru toată lumea ştiinţifică, deasupra celor doi fii, este
reprezentat Soarele în mijloc (de la care mai târziu David a copiat
simbolul numit „steaua lui David”) şi alte 13 planete. La acea
vreme sculptura nu putea avea prea mare însemnătate, pentru că
Moise credea sus şi tare că sunt doar 3 planete; însă, iată că fără
ajutorul telescoapelor moderne, fără să creadă că în cer este apă şi
luna este un soare mai mic, Adam cu adevărat a vorbit cu
Dumnezeu şi nu a îndrugat asemenea erori mozaice.

Soare, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn si Luna – au stat la

stabilirea celor 7 zile ale săptămânii, sumerienii formând primul
calendar în lume. Ţinând cont că nu exista nici o posibilitate de a
vizualiza spaţiul, era suficient ca aceste 7 planete descoperite să fie
considerată o minune venită din cer, imposibil de conceput pentru
un popor preistoric! Dar, ceea ce uimeşte şi mai mult, este o
adâncire şi mai profundă în misterul creaţiei Lui Dumnezeu şi
prezenţa în sculptura antică a unor planete pitice, descoperite foarte
târziu!
8. Ceres – planetă pitică – descoperită în anul 1801;
9. Pluto – planetă pitică – descoperită în anul 1930,
10.Eris – planetă pitică – descoperită în anul 2003;
11.Haumea – planetă pitică – descoperită în anul 2004;
12.Makemake – planetă pitică – descoperită în anul 2005.
În anul 2017 sunt cunoscute doar 12 planete în afară de Pământ.
Dacă abia în anul 2005 a fost descoperită cea de-a 12-a planetă a
sistemului solar, cine le-a descoperit lui Adam şi sumerienilor,
existenţa a 14 planete cu tot cu Soare? De remarcat este faptul că a
14-a planetă, numită Nibiru mai târziu de către babilonieni, nu a
fost descoperită nici până astăzi. Totuşi, revenim la întrebarea
retorică: Cine le-a descoperit sumerienilor aceste taine imposibile
de ştiut la acea vreme?
Căruia i s-a arătat Sfânta Treime? Lui Adam să-i descopere teoriile
care nici astăzi nu pot fi explicate, despre universul de dincolo de
Cer, despre felul cum să-şi înveţe oamenii să construiască cetăţi,
edificii, construcţii inexplicabile nici până astăzi? Sau lui Avraam,
unde îi este atribuită Lui Dumnezeu expresia de „legământ
veşnic”,care mai apoi nu mai este veşnic; să mănânce o vacă,
azime, să doarmă şi să bea? Oare, ce nălucă a avut autorul textului
când şi-a bătut joc de Sfânta Treime? Probabil „întunericul” cu
care a şi început cartea sa! Puţini ne dăm seama cât satanism va
urma să descoperim în această carte, abia de acum înainte!
Cap. 7. Apariţia religiei mozaice şi a
Vechiului Testament. Moise, între ateism
şi înşelăciune diavolească.
Un factor politic care joacă cel mai important rol în înmulțirea
iudeilor, în Egipt, a fost exemplul faraonilor care se căsătoreau
frate cu soră. La intrarea în Egipt iudeii numărau doar 75 de
persoane, conform datelor din cărțile Facerii[1] și Ieșirii[2] şi
nicidecum un popor mare şi puternic cum se lăudau prin ale cărţi
ale Vechiului Testament. Iudeii migrează de bunăvoie în Egipt din
cauza sărăciei.
Religia mozaică apare cu aproximație în anul 1400 î.Hr. autorul ei
este profetul Moise. În cartea Facerii, Cahat[3] este tatăl lui
Amraam[4] care se căsătoreşte cu verişoara sa, Iochebed[5] şi din
relaţie/incest (între verișori) se nasc 3 fii: Aaron; Mariam şi Moise,
autorul religiei mozaice. Trebuie să remarcăm şi faptul că Moise se
naşte cu câteva mii de ani după ce Dumnezeu a condamnat incestul
în Vechiul Testament, după cum argumentează autorii. Moise se
naște cu aproximativ 4000 de ani după Facerea Lumii – folosind
calculul de timp iudaic; deci, într-o familie nelegiuită!
În diferite pasaje se exagerează privind „cuceririle” frecvente pe
care le tot făcea poporul evreu asupra ţărilor şi a imperiilor din
jurul lor; însă, numărul evreilor era extrem de mic pentru a trezi
măcar vreun interes Faraonului, sau altor regi ai unor popoare
imense. Erau foarte mari să se războiască cu 75-100 de persoane
care nu-şi găseau locul nicăieri și aveau un stil de viață nomad. Mai
mult de atât, egiptenii nu au avut niciodată o formă de sclavie în
dezvoltarea statului, acesta fiind la apogeul progreselor încă de la
începuturile sale. În perioada când evreii și-au căutat refugiul aici
din cauza sărăciei, Egiptul antic dezvoltase deja o vastă cultură în
domenii precum astrologia, fizica, matematica, arhitectura, aveau
un vocabular foarte bogat, un stil de viață modern și bazat pe
respectarea drepturilor individuale ale fiecărui cetățean. Civilizația
ajunsese pe culmi înalte și omenirea întreagă nu mai era de mult o
colonie de băștinași aborigeni care trăiau în construcții rupestre,
cum încearcă teologii ortodocși sau catolici să ne explice că înainte
de apariția Noului Testament totul era un haos și lumea era incultă.
Incultă nu era; dar, aștepta să le aducă Dumnezeu libertatea
cuvântului și învierea din păgânătatea fără de sens și lipsită de
mântuire. Chiar și binecunoscutul teolog dac, Zamolxis, a prevestit
venirea Lui Hristos pe pământ, în momentul în care-l condamna pe
Solomon care încă domina poporul evreu cu „frica”, definindu-o
ca fiind „începutul înţelepciunii”[6] pe când frica, nu este
începutul înţelepciunii, ci factorul principal care-l determină pe om
să accepte orice teorie a puterii politice şi aşa-l face mai vulnerabil
în faţa manipulărilor de orice fel. Hristos a îndemnat omul la
discernământ şi stăpânirea de sine în privinţa păcatelor care nu sunt
benefice trupului şi nici sufletului. Dar, pe cine să intereseze
proorociile raţionale ale altor teologi din vechime, legate de
Hristos, câtă vreme tot creştinismul a fost tras spre venerarea
iudaismului şi determinat să nu aibă ochi şi nici urechi?
Ajunşi în Egipt, condiţiile de trai bune i-au ajutat pe evrei să se
înmulţească. De fapt, „creşteţi şi vă înmulţiţi” este şi a fost un
concept mozaic în urma frustrărilor conducătorilor lor, care nu
vedeau cu ochi buni faptul că există popoare mult mai mari ca ale
lor. Aici profită din plin de posibilitatea de a trece de la oi şi capre
la cunoaşterea strategiilor de luptă, descoperirea culturii şi încep să
prindă contur în viziunile lor de a se constitui ca şi popor.
Indiferent de cultura culeasă din această ţară, evreii niciodată nu au
conştientizat faptul că în privinţa culturii, ei nu au ieşit cu absolut
nimic în evidenţă, nu au descoperit nimic, nu au adus nimic nou şi
nu au inventat nimic. Ei, dimpotrivă, ajung să se folosească de
puţinele descoperiri ale altor popoare şi să susţină că Dumnezeu le-
a revelat Pentateuhul, că sunt 3 planete mari, dincolo de cer este „o
tărie infinită de apă” şi că totul se învârte în jurul evreilor. Din
păcate, inclusiv creştinismul a fost determinat să mărturisească
acest neadevăr şi nicidecum nu l-au învăţat de la Hristos sau de la
Apostolii Săi, ci li s-a impus de către puterea politică, ajunsă după
secolul al III-lea d.Hr. pe mâinile unor evrei tainici.
Tendinţa de manipulare a lui Moise avea să se observe mult mai
târziu. Doar câteva exemple ne-ar fi de ajuns să vedem cât de
limitat gândea acesta. De pildă, am amintit că el şi fratele său
Aaron (şi sora) sunt proveniţi din relaţie de incest între doi verişori.
Mai târziu tocmai Moise se preface că acest caz al lui trebuie trecut
cu vederea, el are dreptul să încalce legea pe care tocmai o
inventase şi doar poporul de rând are obligaţia de a o respecta:
„Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul să-i
descopere goliciunea; Eu sunt Domnul” (Leviticul; cap. 18; vers.
6). Practic, Moise la orice vorbă, îl invoca pe Dumnezeu; dar, când
era vorba de faptele familiei sale, Dumnezeu nu mai avea nici o
importanţă; se puteau împreuna şi între ei, indiferent de gradul de
rudenie. Nici Avraam nu a avut o purtare mai bună înaintea Lui
Dumnezeu, şi el căsătorindu-se cu sora sa primară[7], deşi incestul
este considerat fărădelege tocmai din vremea lui Noe. Avraam nu a
lăsat nimic scris; abia mult mai târziu Moise îi scrie biografia, cum
a vrut el şi nu cum a fost ea în realitate. Ulterior, Ezdra
completează ceea ce a îndrugat Moise, cu ceea ce i s-a părut lui că
este bine de furat din cultura sumerienilor lui Adam.
Conotaţie cu tentă eronată de „revelaţie”, o au foarte multe fapte
biblice, care pun la îndoială adevărata Credinţă falsificată,
batjocorită şi târâtă în mocirla manipulării de conducătorii atei ai
unor popoare, care-l invocau pe Dumnezeu doar pentru spaima
supuşilor. Să urmărim cu atenţia unul dintre cele mai groaznice
exemple: „Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus
între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii
obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului
adunării…” (Acest om simplu, muritor de rând, venise la Moise să-
l roage să nu-l ucidă că era căsătorit cu o femeie de alt neam).
Finees, fiul lui Eliazar, a luat o suliţă „A intrat după israelit în
sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în
pântece” (Numeri; cap. 25; vers. 6-9). Purtarea satanică a
conducătorului pentru omorârea acestor doi tineri care veneau să se
pocăiască, ne arată că NU Dumnezeu îl insufla, deşi el pretinde
aceasta. Iată ce mărturisesc fratele şi sora lui: „Mariam şi Aaron
vorbeau însă împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă, pe care
o luase Moise, căci Moise era căsătorit cu o etiopiană” (Numeri;
cap. 12; vers. 1). Deci, Moise era căsătorit cu o femeie de alt neam
şi îi omora pe alţii pentru că făceau ceea ce a făcut şi el. Aici poate
fi vorba de o boală psihică cu devieri de comportament, violente și
chiar sadice, psihopatice și în cazul lui, crime și torturi
îngrozitoare, atât în decursul domniei sale, cât și cu repercusiuni pe
durata multor secole după aceea. Studiind textul mozaic redactat de
Moise, stările pe care le manifestă din punct de vedere medical, dau
indicii de netăgăduit că suferea de paranoia şi grandomanie, iar mai
târziu vom vedea că avea şi deficienţe de vorbire. Cum să nu fie
născut bolnav, când părinţii lui erau rudenii de sânge? Logic!
Dacă până acum puteau fi suspiciuni de interpretare, în cele ce
urmează vom vedea o erezie de proporţii, care adevereşte şi faptul
că NU Dumnezeu insufla ceea ce „prooroceau” conducătorii
politici: „Cu tine am lovit bărbat şi femeie, cu tine am bătut tânăr
şi bătrân şi cu tine am lovit fecior şi fecioară. Cu tine am lovit
păstor şi turmă, cu tine am bătut pe plugar şi boii lui şi cu tine am
lovit pe mai-marii ţinuturilor şi pe căpeteniile cetăţilor. Şi voi
răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate
relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voştri”, zice Domnul”
(Ieremia; cap. 51; vers. 22-24). Nu cunoaştem ce rele ar fi făcut
aceste popoare uriaşe unui trib băştinaş care îi atribuiau Lui
Dumnezeu toate ereziile, crimele şi faptele lor. Divinitatea este
prezentată ca fiind promotoare a urgiilor, crimelor de orice fel, care
în mare parte nu trebuiau să aibă vreo justificare. La un moment
dat, evreii încep să se omoare ei între ei, gândind că Dumnezeu
vrea moarte şi tortură, ceea ce se întâmplă astăzi cu curentul
islamic. În versetul de mai sus vorbeşte despre interesul evreilor
conducători de a cuceri Babilonul. Ei le promit oamenilor că dacă
vor ucide bătrânii şi copiii, Dumnezeu le va da sub stăpânire tot
Babilonul.
Dovada clară că nu Dumnezeu le vorbeşte, ci satana, o găsim în
continuarea cărţii, unde scrie foarte clar că: „Şi a alergat oştirea
Caldeilor după rege şi a ajuns pe Sedechia în şesurile Ierihonului.
Atunci toată oştirea lui a fugit de la el. Deci au luat pe rege şi l-au
dus la regele Babilonului în Ribla, în ţinutul Hamat, unde acesta l-
a judecat. Regele Babilonului a junghiat pe fiii lui Sedechia
înaintea ochilor acestuia; a junghiat de asemenea în Ribla şi pe
toţi cei mari din Iuda. Iar lui Sedechia i-a scos ochii şi a poruncit
să-l încătuşeze cu cătuşe de aramă; şi l-a dus regele Babilonului la
Babilon şi l-a pus în casa cea de pază, unde l-a ţinut până în ziua
morţii lui” (Ieremia; cap. 52; vers. 8-11).
În aceeaşi carte, promisiunea de mai-nainte este doar o minciună,
care nu se adevereşte. Evreii în frunte cu regele lor, omoară acei
copii şi bătrâni nevinovaţi, cu gândul că vor câştiga tot Babilonul,
cum le promisese gura mincinoasă care le vorba din cine ştie ce
ascunziş. Într-un cuvânt, ei nu cuceresc nimic, ci sunt prinşi şi
condamnaţi ca şi criminali, de către cei pe care doreau să-i
cucerească. Mult mai târziu, în cartea Psalmilor, David continuă
istoria aceasta, zicând: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este
cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este
cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136; vers.
8-9). Astfel, frustrarea lor că nu au câştigat şi nu s-a adeverit
promisiunea „divină”, persistă până la David, care reaminteşte cât
de minunată este uciderea unor copii nevinovaţi şi îi blestemă pe
cei ce i-au oprit. Nici David nu a fost străin de astfel de crime. În
acest context, el îi consideră nişte egoişti pe acei care nu i-au lăsat
pe evrei să omoare fără de milă nişte bătrâni şi copii nevinovaţi. La
urma urmei, având un popor de 75-100 de nomazi sălbatici, cu cine
te poţi război? Cu nimeni! Dar, în dorinţa ta de a mânji pereţii
templului păgâno-îndrăcit cu sânge nevinovat, neputând să te
războieşti cu o armată mai mare, căsăpeşti şi torturezi oameni
lipsiţi de apărare sau inocenţi nevinovaţi.
Revenind la textul care relatează crima în sine, practic,
conducătorul evreu, prin gura lui Ieremia, joacă un teatru de-a „ne
vorbeşte Dumnezeu” şi trimite poporul de rând, uşor de manipulat,
să omoare copiii şi bătrânii unor cetăţi de la periferia Babilonului.
Ieremia le promite în chip fals în numele Lui Dumnezeu, că vor
cuceri tot imperiul acela; numai că, aflând de isprava evreilor,
caldeenii şi babilonienii vin cu oştirea şi îi întemniţează. Deci,
Ieremia vorbeşte inspirat de „un dumnezeu” care i-a minţit că dacă
vor ucide copii, femei şi bătrâni nevinovaţi, vor câştiga teritoriul.
Astfel, promisiunea nu se mai realizează şi ei criminalii, sunt prinşi
şi judecaţi pentru crimele murdare pe care le făcuse acelor oameni
nevinovaţi. Ce şi-o fi închipuit Eremia în strategia lui? Haideţi să
punem tribul nostru să omoare copiii, să creadă babilonienii şi
caldeenii că noi suntem neînfricaţi şi nemiloşi şi vor fugi mâncând
pământul, de frica acestora? Ba bine că nu s-a întâmplat aşa, cum îi
delira mintea sa plină de întuneric, mândrie şi devieri
comportamentale cu tentă sadică.
O istorisire cutremurătoare o face alt profet din Vechiul Testament,
anume Iezechiel, care relatează tot ca şi cum Dumnezeu ar fi zis:
„”Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi
ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni,
tineri, fecioare, copii, femei” (Iezechiel; cap. cap. 9; vers. 5-6).
Războaiele au constituit într-o mare parte formarea imperiilor; însă,
celelalte popoare nu ucideau tot ce prindeau, ci căutau pe cât se
poate să unească cele două regiuni, încât acel popor să trăiască în
continuare pe vechea aşezare. Numai că, evreii erau de părere că
rasa lor este net superioară, nimeni nu are dreptul să existe. Practic,
în secolul din urmă omenirea a cunoscut un psihopat, pe nume
Adolf Hitler, care a crezut că poporul german este superior
celorlalte ţări, toţi trebuie anihilaţi şi lichidaţi, încât numai rasa lui
să existe pe pământ. Observaţi asemănarea dintre cele două
exemple de psihopaţi şi paranoici? Până acum de ce nu aţi putut-o
observa? Din cauza manipulării sataniste, care a căutat să-l ţină pe
om legat cu propriile lui lanţuri.
Contradicţia Noului Testament cu a celui Vechi este frecventă.
Sfântului Apostol Iacov, zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este
ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este
ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este
ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov;
cap. 1; vers. 13-14). Iată ce spune în Vechiul Testament: „După
acestea, Dumnezeu l-a ispitit/încercat pe Avraam” (Facere; cap. 22;
vers. 1). Iată şi alte locuri unde Dumnezeu este numit, de fapt,
satana întunericului şi ispititorul, ca de exemplu: „Zis-a Moise
către popor: Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la
încercare(să vă ispitească) pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să
nu greşiţi. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea
şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De
aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. Şi a stat
tot poporul departe, iar Moise s-a apropiat de întunericul unde era
Dumnezeu” (Ieşirea; cap. 20; vers. 20-21). Şi alt text: „Atunci v-aţi
apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi
era negură, nor şi întuneric. Iar Domnul v-a grăit de pe munte din
mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-
aţi văzut-o” (Deuteronom; cap. 4; vers. 11 – 12). În aceste versete
sumbre, întunecate, bazate pe întuneric, frică, manipulare şi ispite,
ni se prezintă exact satana din adâncul întunericului, demascând
încă o dată caracterul satanist al acestei cărţi. Dumnezeu nu are de
ce să-l ispitească pe om, pentru că nu este ispititor! Dumnezeu nu
are de ce să-l încerce pe om, pentru că este atotştiutor! Dumnezeu
nu are de ce să se odihnească sâmbăta, pentru că Adam nu le-a
predat sumerienilor această zi, ci Duminica, iar ziua sâmbetei este
adoptată de Moise extrem de târziu, de la egipteni. Deci, sâmbăta
babiloniană şi egipteană, este instalată ca zi de odihnă şi de Moise,
să încarce cu ceva lipsurile teologiei sale.
Sfântul Apostol Iacov, minte când spune că Dumnezeu NU ispiteşte
pe nimeni, ci numai satana? Nu minte deloc! Noi, mai mult de 1500
de ani, am rostit o rugăciune către un ispititor? „Şi nu ne duce pe
noi în ispită” (din rugăciunea „Tatăl nostru”). Dacă şi Rugăciunea
de căpătâi a fiecărui creştin a fost semnată cu pecetea fiarei
satanice, falsificată în văzul tuturor şi totuşi, puţini au observat
abaterea dogmatică! Doar că, în momentul în care începi să
descoperi adevărurile, TOCMAI din Scriptură, vei fi considerat
eretic! Dar, preferă să fii considerat eretic de ereticii care au
falsificat rânduiala şi aşezământul Domnului, decât să fii eretic
înaintea Lui Dumnezeu şi drept în faţa unor manipulatori străini de
divinitate! Corect din punct de vedere dogmatic ar fi „Nu ne lăsa
pe noi în ispită”, pentru că noi cădem în ispitele propriilor pofte şi
nu Dumnezeu ne trimite sau ne duce în ele; însă, putem să-i cerem
să nu ne lase în acele căderi personale, ci să ne ridice.
Naşterea lui Moise este relatată cu mai multe detalii în primul
capitol al cărţii „Ieşirea”. Faraonul (Seti) ordonase uciderea tuturor
pruncilor evrei. De aici, naraţiunea nu este altceva decât o epopee
fictivă, specifică comportamentului iudaic din acele vremuri, care
obişnuia să discrediteze cu orice preţ locurile pe unde trecuse.
Acest adevăr ne este relatat de mulţi scriitori antici şi mai ales de
dovezile palpabile, care ne atestă faptul că în Egiptul antic nu se
făceau abuzuri asupra populaţiei, chiar construcţia piramidelor şi a
altor edificii egiptene, constituiau un mod prin care ofereau o
muncă oamenilor, bineînţeles remunerată. Este ştiut faptul că
egiptenii nu construiau numai piramide, ei având numeroase porturi
prin care exportau diverse produse comerciale, fructificau munca şi
prosperau economia. Ei nu erau pasionaţi de crime şi torturi ca şi
evreii, pentru că aceste orori nu aduceau nici un beneficiu. Ca drept
urmare, evreii au trăit cu această teorie şi apoi ajung la limita
sărăciei şi pleacă să muncească în Egipt din cauza foametei.
Nu există nicăieri alte argumente mai halucinante, similare celor
relatate de evrei, privitor la brutalitatea stăpânirilor pe unde
treceau. Vom înţelege mai târziu cu alte exemple şi date concrete.
Aş dori să nu se înţeleagă faptul că poporul egiptean era drept
înaintea Lui Dumnezeu în credinţa sa în diferite zeităţi şi cu
imoralităţi (care nu lipseau nici de la evrei…). De pildă, „uciderea
pruncilor” este un mod prin care preoţii de după Moise, sau chiar şi
în timpul lui, sensibilizau la culme orice om, orice ascultător. Cum
să nu te sensibilizezi când este vorba de copilaşi nevinovaţi? Dar,
această persecuţie nu a existat, ei nefiind slugi în Egipt, ci angajaţi.
Moise, de fapt, nu vorbea de cruzimea unui stat compact şi
dezvoltat ca cel egiptean, ci exact despre propriile fapte criminale
ale lor, ale evreilor.
Trecând peste uciderea pruncilor din vremea „naşterii lui Moise”,
Fiica faraonului, prezentată în scrierile relevante ca fiind o
„prinţesă”, de data aceasta ajunsese să coboare din înălţimea
împărăţiei tatălui ei şi se scaldă într-un râu. Binecunoscut este
faptul că evreii nu locuiau nicidecum la poalele curţii regale, ci
tocmai în partea opusă a ţării; deci, vorbim despre o lungă călătorie
a fiicei lui Faraon să se scalde într-un râu murdar de la periferia
împărăţiei. Aşa se naşte povestea că fata îl creşte pe copil la casa
faraonului. Poate fi exclusă total ipoteza ca Moise să fie tocmai un
fiu al faraonului, predestinat pentru a crea mai târziu religia
mozaică? Este de discutat pentru că multe dintre relatările sale sunt
problematice şi incerte.
[1] Facere; cap. 46; vers. 27;
[2] Ieșire; cap. 1; vers. 5.
[3] Facere; cap. 26; vers. 11.
[4] Ieşire; cap. 6; vers. 18.
[5] Ieşire; cap. 6; vers. 20.
[6] Solomon; cap. 1; vers. 7.
[7] Facere; cap. 20; vers. 12.
Cap. 8. Cele zece porunci. Revelate, sau
copiate? Crimele lui Moise.
Plagiatul mozaic din cultura teologică sumeriană nu este nici pe
departe unul excelent, ci erorile se ţin lanţ în tot cuprinsul
scripturii. Şi bineînţeles cum ştim cu toţii că Dumnezeu nu face
greşeli, erorile Vechiului Testament ar trebui să ne argumenteze şi
faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le insufla. Chiar şi celebrul
„Decalog”, o lege a conduitei morale, o normalitate a omului plăcut
Lui Dumnezeu, nu-şi are originea în „insuflarea” făcută lui Moise,
cum caută autorul cărţii vechi-testamentare să se auto-
preamărească, ci şi acesta este copiată din cultura antică egipteană,
cultură pe care inclusiv Moise o studiase cât timp a stat în Egipt.
Cartea celor 10 porunci este de fapt „Cartea Muritorilor”. Această
carte era un îndreptar de făgăduinţe pe care omul le face divinităţii,
cu aspectul original: „Nu-i fac rău aproapelui” (făgăduinţa a 5-a);
„nu ucid” (făgăduinţa a 6-a), „nu preacurvesc” (făgăduinţa a 7-a),
„nu fur” (făgăduinţa a 8-a), „nu spun minciuni în locul
adevărului” (făgăduinţa a 9-a), „nu-i nedreptăţesc şi nici nu-i înşel
pe alţii” (făgăduinţa a 10). Nu doar aceste 5 făgăduinţe coincid, ci
toate, primele cinci nefiind semnificative pentru credinţa
monoteistă, ci doar pentru cele politeiste; dar, conţinutul este
similar. Aceste făgăduinţe le făceau egiptenii la funeraliile oricărei
persoane şi o astfel de piatră cu inscripţia decalogului era aşezată în
groapa răposatului, sau care erau mai înstăriţi, le sculptau pe pereţii
mormintelor.
În ce priveşte Decalogul lui Moise – plagiat de la egipteni – replica
este transformată dintr-o făgăduinţă, sau promisiune, într-o
poruncă. Dumnezeu nu ne porunceşte, pentru că ne iubeşte,
cunoaşte îndărătniciile, cât şi neputinţele noastre! Dumnezeu lasă
libertatea omului de a-L urma. Ceea ce constituia Moise în acei ani,
se definea ca „o nouă religie” şi în această problemă, impunerea,
porunca şi invocarea Lui Dumnezeu, erau singurele mijloace prin
care putea ajunge la destinaţie: manipularea oamenilor în direcţia
dorită de către conducătorul lor. Acest Decalog este vital pentru
mântuirea oamenilor; însă, nu-i aparţine lui Moise! Este un cod de
făgăduinţe fireşti, pline de adevăr, dragoste şi bunătate, care sunt
rânduielile firii umane, bineînţeles date de Dumnezeu; însă, nu lui
Moise!
Dacă este să interpretăm asemănarea ca fiind o revelaţie, înseamnă
că Dumnezeu le vorbea şi egiptenilor, de le-a revelat acest Decalog
cu mult timp înainte de Moise?
Oare, fără porunca „să nu ucizi” sau fără textul original „nu
ucid!”, omul nu ar fi ştiut ce înseamnă bunătatea, să nu facă rău
semenilor, după cum spune şi proverbul „ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face”? Ba bine că nu! Copierea acestor texte, falsificarea sau
invocarea lor, era un mod prin care conducătorii şi puterile politice
încercau să-şi ocupe timpul liber. Adeseori nu aveau altceva mai
bun de făcut, ei fiind hrăniţi din produsul celor ce munceau din zi
până în noapte. Era absurd ca într-o societate dezvoltată, cu cultură,
parfumuri, invenţii, astrologie, matematică, ştiinţă medicală, etc., să
ajungi să crezi că era ceva incredibil ce copiase Moise: „să nu
ucizi”… Nici Jertfele aduse nu erau arse în faţa oamenilor, ci într-o
cameră ascunsă, unde probabil ajungeau la casele preoţilor şi
urmau să fie valorificate. Oamenii mâncau iarbă şi verdeaţă, iar
pastorii se hrăneau cu bunătăţi.
Fiecare conducător al poporului evreu avea obişnuinţa să invoce
dumnezeirea ca fiind responsabilă pentru reforme politice sau
legislative, care de cele mai multe ori erau împrumutate de la alte
popoare şi prezentate ca fiind „proaspăt insuflate de sus”. Iată alte
câteva exemple de satanism prezent în Vechiului Testament:
„ucideţi toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au
cunoscut bărbat, ucideţi-le; iar pe fetele care n-au cunoscut
bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri; Cap. 31; vers.
17-18.) Religia mozaică o argumentează ca fiind „revelaţie a lui
Dumnezeu”. A cărui dumnezeu?! De când Dumnezeu are apucători
de violator de virgine? Această poftă o avea doar obsedatul sexual
care conducea poporul, nicidecum revelat de Dumnezeu, ci insuflat
de cultura satanistă pe care o înrădăcinase în obiceiurile oamenilor.
Iată încă un exemplu de satanism: „De va fi vreo fată tânără,
logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu
dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi sa-i
ucideţi cu pietre: pe fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat
pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti
răul din mijlocul tău” (Deuteronom; cap. 22; vers. 23). În viziunea
călăului-autor, Moise, care nu are ce căuta în Calendarul Ortodox,
ce vină ar fi avut acea femeie violată? De cele mai multe ori
violatorii îşi iau măsurile de precauţie, ca nimeni din jur să nu audă
nici un zgomot, strigăt, sau alt indiciu care să le trădeze prezenţa.
Dumnezeu nu ar fi revelat o asemenea nedreptate şi aberaţie,
scornită doar în mintea sadică a unui om, care vedea libertatea doar
pentru el; în rest, moarte şi crimă, torturi şi chinuri întunecate –
revelate de stăpânul întunericului, diavolul.
Cap. 9. Victorii închipuite şi cuceriri
mincinoase. Alte crime psihopatice şi
promisiuni „divine” neadeverite
niciodată. Evreii au plecat de bunăvoie în
Egipt şi nu au fost luaţi în robie.
Poporul evreu nu prea pare să fi existat înainte de Moise. De pildă,
mulă lume se duce la „muntele căpăţânii”, unde evreii spun că este
îngropat capul lui Adam; însă, el a trăit între Tigru şi Eufrat, cum
zice şi Vechiul Testament, nicidecum în Israel. Nici războaiele
măreţe din care ieşeau victorioşi cam tot timpul, nu erau decât
relatări lăudăroase, după câteva sute de ani de când s-ar fi întâmplat
acea victorie. Acest detaliu îl descoperim la Iosua: „Apoi a lovit
Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe
regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea,
cum poruncise Domnul Dumnezeul lui Israel” (Iosua; cap. 10; vers.
40). Aici iarăşi avem un exemplu în care Iosua nu face altceva
decât să-şi arate lipsa de credinţă în Dumnezeu, scopul lui fiind să
le spună oamenilor orice, să-l invoce pe oricine, doar ca ei să fie
determinaţi să omoare într-una! După ce poporul îşi dă seama că el
încearcă să-i mintă cu relatările atât de victorioase, la 5 capitole
după ce a scris prima afirmaţie lăudăroasă, bineînţeles, Iosua se
schimbă radical şi uită şi de victorie şi de faptul că-i „omorâse pe
toţi”, revenind cu altă explicaţie mai plauzibilă: „Dar pe Iebusei,
locuitorii Ierusalimului, nu i-au putut alunga fiii lui Iuda şi de
aceea Iebuseii trăiesc cu fiii lui Iuda în Ierusalim până în ziua de
astăzi” (Iosua; cap. 15; vers. 63). Acum n-a mai existat
„exemplara” ucidere a tuturor şi până la urmă iudeii au şezut şi ei
pe lângă vechii locuitori ai Ierusalimului, iebuseii, care i-au primit
la ei în cetate şi nu mai umblă pribegi cu oile şi caprele. Deci,
victoria lăudată nu prea a fost reală.
Făgăduinţele cu care conducătorii evrei îşi ţineau în frâu poporul,
erau minciunile „picate din cer”. Iată încă un exemplu de „joaca de-
a profetul”. Aici este discutabilă verticalitatea divină, din
perspectiva textului biblic: „Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis:
Să nu te duci în Egipt, ci să locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu.
Locuieşte în ţara aceasta şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta,
că ţie şi urmaşilor tăi voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi
împlini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi
înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi
toate ţinuturile acestea” (Facere; cap. 26; vers. 2-4). Subînţelesul
prin care Isaac le spunea oamenilor ce i-a zis lui, personal,
Dumnezeu, într-un colţ, fără să vadă şi să audă nimeni, ne
descoperă un mare adevăr pe care mai devreme probabil l-aţi fi
contestat: Evreii NU erau luaţi în robie de gigantul popor Egiptean,
pentru că erau prea puţini! Aici se vede clar cum conducătorul
încearcă să le spună oamenilor: NU plecaţi în Egipt – deci, de
bunăvoie – ci staţi aici că vom deveni un popor mare. Când vreo
dată a cucerit sau a stăpânit evreul Egiptul, Mesopotamia, ţara
Filistenilor şi alte ţări din acea zonă? Niciodată! Deci, conducătorul
politic le promite oamenilor şi nicidecum Dumnezeu! El apelează
la această şarlatanie pentru că oamenii, istoviţi de atâta slugărnicie
şi sărăcie, tindeau să nu-l mai urmeze pe şeful tribului evreiesc şi
doreau să plece în lumea largă. El le promite: staţi cu mine că eu
voi pune la cale cucerirea tuturor; însă, nu cucereşte nimic; dar, are
slugi garantate la oi şi capre, deci, mână de lucru gratuită, doar pe
promisiunea viitorului.
Trecuse câteva generaţii de la Avraam şi lumea deja nu-i mai
credea pe conducători şi opta să se ducă la muncă în Egipt, pentru a
avea ce mânca. Pe de cealaltă parte, conducătorii apelau la tot felul
de strategii pentru a nu-şi pierde slugile şi muncitorii şi pentru a nu
rămâne şi ei săraci, să fie nevoiţi să muncească, în loc să trăiască
din munca altora. Până acum Dumnezeu nu-şi împlinise
promisiunea[1] făcută lui Avraam. Oare, Dumnezeu este un
mincinos notoriu? Nicidecum! Dumnezeul evreilor era o entitate
inexistentă; însă, Dumnezeul cel adevărat, necinstit de evrei, nu le
vorbeşte niciodată şi nici nu le promite nimic, decât mincinoşii
politicieni din fruntea tribului nomad.
Chiar şi Avraam apela la aceleaşi strategii de a le promite ceva
oamenilor, dar tot ca şi cum i-ar fi făgăduit Dumnezeu, pentru a fi
cât mai credibil în faţa lor: „Din Avraam cu adevărat se va ridica
un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate
neamurile pământului, Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa
după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi
dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte
i-a făgăduit” (Facere; cap. 18; vers. 18-19). Care era voia acelui
dumnezeu? Crimă, întuneric, torturi, violuri, urgii, nenorociri?
Acela nu era Dumnezeu! Este vădit că evreii le promiteau marea cu
sarea; dar, în momentul în care ajungeau la ananghie, conducătorii
schimbau felul lucrurilor, în unul mai realist: „Atunci Iacov a zis
către Simeon şi către Levi: Mare tulburare mi-aţi adus, făcându-
mă urât înaintea tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea
Canaaneilor şi a Ferezeilor. Eu am oameni puţini la număr; se vor
ridica asupra mea şi mă vor ucide şi voi pieri şi eu şi casa mea”
( Facere; cap. 34; vers. 30); iar mai departe, găsim o altă
completare a vitejiei: „Iar Israeliţii, văzându-se în primejdie,
pentru că poporul era strâmtorat, s-au ascuns prin peşteri, prin
stufişuri, printre stânci, prin turnuri şi prin şanţuri” (I Regi; cap.
13; vers. 6). Iată că se sfârşeşte epoca lui Avraam şi diavolul minţii
lor i-a minţit şi au rămas un popor mic de atunci şi până în zilele
noastre. Mai mult de atât, din bravi cuceritori, permanent protejaţi
de divinitatea de negăsit, ajung să fugă mâncând pământul,
ascunzându-se prin peşteri sau grote, doar să scape cu viaţă.
Un preot teolog din Arhiepiscopia Tomisului încerca să explice în
ziarul „Adevărul” că: „Biblia nu ne prezintă un Dumnezeu nedrept,
ci doar faptul că ochiul rău poate vedea rău chiar şi pe cele bune
sau drepte”. Dar, ne va fi greu, oare, să argumentăm că nu există
nici o divinitate care să le vorbească şi că Dumnezeul bunătăţii, nu
le-a vorbit niciodată acestor criminali? Preotul încearcă să mai
explice că: „În timp ce Noul Testament este o lume a dragostei,
iertării şi îndreptării, Vechiul Testament pare o lume a răzbunării,
crimei şi imoralităţii. Ar fi greu să evaluăm lumea dinainte de
Hristos prin prisma principiilor Noului Testament”[2]. Observăm
aici cum încearcă din răsputeri să ne prezinte ca şi cum lumea era
brutală, nu exista cultură, nu exista lume ştiinţifică, nu exista
moralitate şi discernământ. Preotul Tănăsescu încearcă să ne facă
să credem că nu există nici un fel de disciplină şi conduită, iar
oamenii nu au de unde să cunoască. Drept să vorbim, noi nu
discutăm de un popor din era Mezozoică sau Cenozoică, când
omul ar fi putut fi sălbatic. Noi discutăm despre un popor care
apare în jurul anilor 1400 înainte de Hristos, când cultura era deja
definită, marile popoare erau preocupate de ştiinţă, descoperire,
intelectualitate şi nicidecum doar de bătăi, crime, torturi, etc. Va
trece timpul şi din islamul fanatic de astăzi se va naşte vreo altă
confesiune. Aceea cu siguranţă va vorbi supuşilor labili că în
perioada anilor 2000-2050, adică în perioada noastră, erau numai
fapte de cruzime peste tot şi nu exista civilizaţie de nici un fel, de
asta omorau ei şi erau mai problematici societăţii decât
preistoricii… Aşa se va naşte încă vreun popor cu un tipar „Vechi
Testamentar” islamic, bazat pe crime, torturi şi schingiuiri, mizând
pe impresia că aşa era lumea în acea vreme. Iudaismul stă de altfel
la baza islamismului de astăzi, care s-a remarcat în toată lumea prin
câtă cultură au alte popoare şi cum văd islamiştii să trăiască
împreună cu popoarele culte: să le omoare şi să le oblige să adere la
cultul lor! Totuşi, când vechii-testamentari şi-au creat acea lege
plină de crime şi morţi, au venit cumva sumerienii peste ei, să-i
omoare de ce s-au îndepărtat de Credinţa Părintelui Adam? Nu!
Hristos, venind în lume, nu a dus mai departe iudaismul, formând
un creştinism pe rădăcini eretico-satanice şi criminale! Hristos este
numit şi „Adam cel nou” şi de aici trebuie să vedem că Acest
Adam Cel nou, Dumnezeu şi Omul, ne-a lăsat prin Apostoli exact
aceleaşi simboluri ale lui Adam cel vechi şi ale Sumerului de
demult dispărut: Crucea; Steaua Dumnezeirii şi Peştele. Hristos ne-
a adus sumero-creştinism şi nu iudeo-creştinism. În cea de-a doua
parte vom vedea care Sfinţi Părinţi au ripostat împotriva iudaizării
textului Noului Testament, din timpul unor Sinoade ecumenice şi
locale, unii fiind chiar ucişi în timpul acestor adunări episcopale, de
către aşa-zişii împăraţi creştini, precum: Sfântul Alexandru al
Alexandriei, ucis prin otrăvire la Sinodul I Ecumenic, pentru că l-a
depistat pe Constantin cel mare ca fiind autor al diversiunii
arianiste, care nu apare cu scopul pe care-l ştim noi, ci de a camufla
altceva, mai grav; Sfântul Meletie al Antiohiei, ucis chiar în timpul
Sinodului; Sfântul Ambrozie de Mediolan – otrăvit în timp cu trufe,
pentru că l-a certat pe împăratul Teodosie, care a revizuit mai mult
decât trebuia textul biblic; Sfântul Vasile cel Mare şi fratele său
Grigorie sunt asasinaţi amândoi la 49 de ani; Sfântul Ioan Gură de
Aur este ucis după ce hirotoneşte un episcop sumero-creştin, despre
care câteva cărţi bisericeşti ne vorbeşte în detaliu, dar extrem de
puţin. Patriarhul Teofil al Antiohiei omoară 10.000 de părinţi care
se revoltase împotriva Sinodului care revizuise textul biblic în
totalitate şi-l iudaizase în cele mai cutremurătoare proporţii şi alte
crime sadice, barbare şi maniace, pornite chiar din perioada lui
Constantin cel mare, al cărui tată, Chlorus, fusese evreu şi
conducător al Palestinei; dar, să revenim la textul Vechiului
Testament!
O altă promisiune neîmplinită, dar deși este prezentă în Vechiul
Testament, rămâne neobservată de mulți cititori îndoctrinați.
Subiectul este legat de soarta lui Iacov. Acesta, ajuns la limita
sărăciei, hotărăște să plece în Egipt, lăsându-se convins de popor.
Versetele demontează încă o dată falsa ipoteză că ei au fost luaţi în
vreo robie de egipteni, devreme ce nu reprezentau nici măcar o
ţară, ci un grup de nomazi care se plimbau cu căruţele de colo colo:
„Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, nu
te teme a te duce în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare. Am
să merg cu tine în Egipt Eu Însumi şi tot Eu am să te scot de acolo,
iar Iosif îţi va închide ochii cu mâna sa!” După aceasta s-a ridicat
Iacov de la Beer-Şeba, iar fiii lui Israel au luat pe Iacov, tatăl lor,
şi pe copiii lor şi pe femeile lor în căruţele pe care le trimisese
Iosif, ca să-l aducă.” (Facere; cap. 46; vers. 3-5). Încă o dată
Vechiul Testament ne arată faptul că ei au plecat în Egipt şi nu a
venit cineva să-i ia în robie; dar, ceea ce este foarte important şi
neobservat de nimeni, este faptul că acea voce, pentru
impresionarea poporului, îi promite că-l va scoate din Egipt şi-l va
hărăzi tot aşa, un popor mare cât toate zilele din an. Iacov probabil
şi-a dat seama că în Egipt are condiţii bune de trai, fapt ce-i va
determina pe evrei să se înmulţească atât de mult, încât vor cuceri
Egiptul, atacând din interior.
Oprindu-ne la promisiunea că-l va scoate din Egipt, este clar că nu
Dumnezeu vorbea cu el, pentru că, mai apoi, Moise relatează chiar
în capitolul următor că „Iacov a mai trăit în ţara Egiptului
şaptesprezece ani. Zilele vieţii lui Iacov au fost deci o sută
patruzeci şi şapte de ani” (Facere; cap. 47; vers. 28); „Sfârşind
Iacov poruncile sale, pe care le-a dat feciorilor săi, şi întinzându-şi
picioarele sale în pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul
său” (Facere; cap: 49; vers. 33). Deci, făgăduinţa lui nu a fost o
promisiune de la Dumnezeu, ci, modul prin care şi-a minţit şi
manipulat slugile credule, pentru că el nu a mai ieşit din Egipt, ci
acolo a murit. Deci, nu l-a mai scos viu şi cu nici un popor gigant
de acolo. Încă o dată constatăm că Dumnezeu nu minte; iar
divinitatea invocată în Vechiul Testament nu este Dumnezeu şi nu
le vorbeşte, nu le promite, nu îi minte!
Această profeţie „te voi face un popor mare” sau „vei avea un
popor cât numără stelele cerului”, sau „prin tine se vor
binecuvânta toate neamurile”, teologii contemporani cu noi,
iudaizaţi până în adâncul conştiinţei, încearcă să ne explice că din
Avraam se va naşte Hristos şi el va binecuvânta toate neamurile. V-
aţi întrebat vreo dată, ca însuşi Noul Testament să ne explice de ce
Hristos nu se trage din Avraam, Isaac, David, Iuda etc.? În partea a
doua a cărţii vom vedea despre ce taine este vorba şi ce avem în
faţa ochilor şi suntem manipulaţi să nu vedem. Să nu uităm că nici
această profeţie „du-te în Egipt, căci acolo am să te fac neam
mare” nu se referă la nici un Iisus Hristos şi nu prevesteşte nimic!
Pentru că el spune: „mi-a zis Dumnezeu să mergem în Egipt la
lucru. Ne înmulţim şi ne facem un popor mare, atacăm Egiptul şi-l
cucerim! Numai că, profeţia nu se adevereşte nici unde şi nici cum,
pentru că în Egipt ei nu au devenit deloc un popor mare, ci relativ
tot la fel de lipsit de cultură, în ciuda faptului că au stat în cel mai
civilizat şi dezvoltat imperiu al lumii de atunci. Asta a fost o altă
minciună a conducătorului: „haide-ţi după mine! Nu mă lăsaţi
slugilor, sclavilor! Eu am nevoie de sclavi la oi şi capre! Este foarte
simplu de ce nu se adeverea cam nimic: Nu le vorbea Dumnezeu!
[1] Facere; cap. 12; vers. 3.
[2] Preotul Tănăsescu; ziarul „Adevărul” din 10 iulie 2015.
Cap. 10. Poruncă divină: să fie omorâţi
cei ce vor să vadă ce fac profeţii cu banii
donaţi la templu.
Dacă teatrul pe care-l juca Moise şi apropiaţii săi, chiar şi urmaşii
sau înaintaşii, era unul foarte bine crezut de popor, v-aţi întrebat
vreo dată cum se cereau bani în numele Domnului? Iată: „Apoi a
grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Când vei face numărătoarea
fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului
răscumpărare ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul
număratului. Cel ce intră la numărătoare să dea jumătate de siclu,
după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere; deci darul Domnului
va fi o jumătate de siclu. Tot cel ce intră la numărătoare, de la
douăzeci de ani în sus, să aducă această dare Domnului. Să nu dea
bogatul mai mult, nici săracul mai puţin de jumătate de siclu dar
Domnului, pentru răscumpărarea sufletului” (Ieşirea; cap: 30; vers.
11-15).
Era şi ceva evident… Lui Dumnezeu nu-i trebuiau banii oamenilor
la acest recensământ, care mai degrabă era o strângere de fonduri.
Banii colectaţi mergeau „la templu” după cum poruncise „domnul”.
Doar că la templu nu era Domnul, ci fratele lui Moise, Aaron. Nu
ne-ar trebui prea multă minte să ne întrebăm despre ce este vorba.
De obicei banii se strângeau în „cortul sfânt”. Aici, de asemenea, se
întâmplau cele mai frecvente minuni, precum ar fi: „Şi a grăit
Domnul cu Moise şi a zis: „Vezi ca seminţia lui Levi să n-o bagi la
numărătoare şi să nu-i numeri pe fiii lui Levi cu fiii lui Israel; Ci
rânduieşte pe leviţi la cortul adunării şi le încredinţează toate
lucrurile lui şi toate câte sunt în el. Ei să poarte cortul şi toate
lucrurile lui, să slujească în el şi să îşi aşeze tabăra împrejurul lui.
Când va fi să plece cortul, leviţii să-l strângă, şi când va fi să se
oprească, leviţii să-l aşeze; iar de se va apropia unul străin, să fie
omorât”(Numeri; cap. 1; vers. 48-51). Nimeni nu vedea nici cine
vorbea cu ecou, devreme ce în cort era doar fratele lui Moise şi nici
nu aveau voie să vadă cine numără banii, că altfel erau ucişi. Deci,
afacerea de familie a lui Moise mergea cu roatele ca şi unse.
Recensământul şi strângerea banilor nu trebuia să se facă de faţă cu
cei număraţi, adică de faţă cu slugile simple, oamenii de rând, iar
leviţii să fie cei ce numărau banii şi numărul de locuitori, să ştie cât
au câştigat din această înşelăciune şi câtă prostime există pe faţa
pământului. La sfârşit, de asemenea, fratele lui Moise ascuns după
cort, vorbeşte cu ecou să-l audă lumea şi să creadă că este
Dumnezeu, spunându-le cu subînţeles: „supuşilor, voi să credeţi ce
vă zicem noi, că de nu, domnul ne-a pus să vă omorâm dacă vă
uitaţi în interiorul cortului. Noi suntem cinstiţi şi banii nu-i vom
folosi pentru bunul nostru trai… Vă primitem!” Aşa s-au dezvoltat
afaceri fructuoase în rândul familiilor de conducători evrei, iar
poporul a rămas tot la stadiul de colibe din paie, oi şi capre. Pe de
cealaltă parte, aspectul recensământului „secret” are şi o strânsă
legătură cu practicile lui Avraam care-şi minţea poporul că este
unul extrem de mare şi care nu credea în aceste basme, era
condamnat la moarte.
Nu exista alternativă pentru omul de rând. Erai obligat să crezi în
minciunile lui Moise că vorbea Dumnezeu cu el, de fapt după
principiul „nu l-aţi văzut şi nu l-aţi auzit, dar l-am auzit eu când
eram singur. Dacă nu credeţi şi nu vă spuneţi vă voi ucide la
porunca domnului”. Pe semne că se mai iveau şi persoane care
tăgăduiau parşivitatea diavolului; dar, aceştia trebuiau cu orice preţ
omorâţi. Altfel, afacerea biblico-evreiască avea să cadă mult prea
devreme: „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu
asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului
Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea,
unul ca acela să moară” (Deuteronom; cap. 17; vers. 12). Scurt şi
cuprinzător: acceptă să fii manipulat ca să nu fii ucis! Dacă nu
accepţi, altă alternativă nu ai! Islam!
Crimele în masă se făceau acolo unde reuşeau să găsească câte un
trib nomad fără apărare, pe care-l puteau cuceri. Era şi normal să
ajungă într-un trib străin şi să descopere că acolo nu credeau în
Moise, nu ştiau cine este Moise, nu aveau internet să caute şi nici
relaţii de dialog cu evreii sălbatici, să ştie sau să practice ritualurile
lor. În aceste condiţii, conducătorul dornic să mai capete o parcelă
de pământ, aplica aceeaşi strategie a vârâtului după cortul sfânt, de
unde i se auzea vocea şi zicea: „Să loveşti pe locuitorii acelei
cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în
ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei
să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi
toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie
ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească”
(Deuteronom; cap. 13; vers. 15-16). Dumnezeu nu vorbea cu Moise
şi nici cu vreun criminal obscur, ci setea lui satanică de a ucide
oameni nevinovaţi, chiar şi de alte credinţe de ar fi fost. Era ceva
firesc să descoperi oameni care se închină chiar şi la vreo vacă,
piatră sau orice altceva, întrucât vorbim totuşi de o perioadă destul
de îndepărtată în timp. Nu toate popoarele evoluase, cum nici astăzi
nu au dispărut triburile criminale şi mediocre. Devreme ce toate
lucrurile din cetate erau spurcate de idolatrie, nu ar trebui să ne
punem un semn de întrebare: cum le-ar fi cerut Dumnezeu ca jertfă
Lui? Este ca și cum ai spune că vei săvârși Sfânta Liturghie dintr-
un vin stricat, cu miros rău și o pâine mucegăită, care, nu sunt deloc
bine primite înaintea Lui Dumnezeu, decât atunci când nu
divinitatea i-a cerut şi revelat evreului o aşa blasfemie.
Un alt aspect stânjenitor pentru imaginea proorocilor şi a modului
în care născoceau doar crime şi violenţe, fără să lase măcar ceva
frumos şi bun în urma lor, este conturat în alte două versete din
cartea a III-a a Regilor. Aici este prezentat cu lux de amănunte o
boală psihică a unui om, considerat prooroc. Nu este exclus nici
faptul ca oamenii cu boli psihice, ieşiţi din comun, să fi fost chiar
cooptaţi în această postură de către conducătorii triburilor,
dinadinsul pentru a asculta fără şovăire şi să fie folosiţi în
manipularea populaţia: „Atunci un om din fiii proorocilor a zis
către un prieten al său, după cuvântul Domnului: „Bate-mă!” Dar
acesta nu s-a învoit să-l bată. Atunci i-a zis: „Pentru că nu asculţi
de glasul Domnului, iată, când vei pleca de lângă mine, te va ucide
un leu”. Şi plecând omul acela de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a
ucis pe dânsul” (III Regi; cap. 20; vers. 35-36). Nici nu-i de mirare
că astăzi unii au început să argumenteze prezenţa „extratereştrilor
verzi” sau a zânelor şi a sirenelor. Se regenerează vădit înalta
capacitate intelectuală a omului… Doamne fereşte de atâta prostie
şi retard de rang înalt!
Unii teologi ar încerca să găsească tot felul de explicaţii banale, cu
aspect de „tâlcuire”. De cele mai multe ori, tâlcuirea înseamnă
abaterea de la subiect, doar pentru a nu mai da nici o explicaţie
teologică şi coerentă acelei situaţii. În situaţia crimelor împotriva
unor fiinţe fără raţiune, a unor copii, chiar şi a unor adulţi, nu poate
fi răstălmăcită la infinit, doar pentru ca noi să dăm slavă unei cărţi
evreieşti inutile, sau chiar foarte dăunătoare!
Este lesne de înţeles de ce ţi se reproşează dacă încerci să o
„tâlcuieşti” altcumva decât acele note de subsol, date tocmai de
oamenii evreilor, ca tâlcuirea ta să se învârtă tot în perimetrul
necunoştinţei tale, dorit de ei. Diferenţa dintre aceste versete,
îndemnuri la crime sau relatările unor omoruri grosolane, sadice şi
satanice, este acela că o parabolă, o metaforă, nu se îndreaptă spre
sfatul „mergi şi ucide”, ca tu din tâlcuire să interpretezi că trebuie
să mergi să-ţi prăşeşti ogorul. Ele pur şi simplu nu sunt chiar deloc
metafore, ci îndemnuri criminale, după tradiţiile vechilor arabi
(care apr de nenumărate ori în Vechiul Testament şi nu este exclus
ca şi legea lui Moise să fie chiar o inspiraţie arabică, cel puţin la
capitolul sadism, satanism, crime şi torturi.
Trecând mai departe, va trebui să vedem şi „sfinţenia” din cartea
Proorocului Isaia, în care din patru sfaturi bune, două sunt
criminale, orgolioase şi întunecate. Iată ce fel relatează acesta o
profeţie de-a lui, despre care bineînţeles că spunea că-i revelată de
Dumnezeu: „Oricine va fi aflat va fi străpuns şi oricare va fi prins
va cădea de sabie. Copiii lor vor fi zdrobiţi înaintea ochilor lor,
casele lor vor fi jefuite şi femeile lor necinstite” (Isaia; cap. 13;
vers. 15-16). Din textul său reiese că acel dumnezeu sadic, care-i
revela lui, adică diavolul, era pasionat nu numai de uciderea unor
copii, în faţa unor părinţi cu inimile frânte! Vă daţi seama ce
înseamnă să-ţi ucidă copilul în faţa ochilor tăi? Mai mult de atât,
acest zeu-satanic este fascinat deopotrivă şi de tortură, dar şi de
violuri şi nu în ultimul rând de jefuirea caselor, de parcă Lui
Dumnezeu îi trebuia bucuria goliciunii unor evrei sălbatici, de a
batjocori nişte femei şi mai ales lucruşoarele care se găseau prin
acele case sărăcăcioase şi cu pereţii pătaţi de sânge, după ce treceau
pe acolo „oştile domnului” – ale domnului întunericului, ale
satanei!
Cap. 11. Nu mai găseau ce să omoare? Au
început să omoare animale! De ce? De
virtute!
Dacă celelalte popoare ale lumii aduceau tot felul de aporturi
culturii, care era în plină dezvoltare în vremea apariției Israelului ca
stat și religie mozaică, aceștia din urmă aveau o diversitate de
mediocrități sadice ridicate la nivel de „bunătate”. Nu este exclus
ca noi acum să vorbim despre nişte psihopaţi, pe care, din păcate, îi
avem în Calendare ca şi „Sfinţi”, introduşi intenţionat de evreii
infiltraţi la conducerea Bisericii Creştine, după secolul al IV-lea. De
pildă, mediocritatea acestei „legi” nu are absolut nimic sfinţitor sau
mântuitor în ea. Dacă în culturile altor popoare paşnice şi pline de
bunătate, cum au fost sumerienii, Dumnezeu lăsa urme fascinante
de prezenţă şi chiar implicare absolută; în problema iudaică
lucrurile sunt desprinse din cele mai groaznice poveşti ale omenirii.
Este esențial de explicat de ce legea lui Avraam şi a lui Moise nu
este Sfântă şi nu sfinţeşte, ambii fiind necesari în afara
Calendarului şi total excluşi din menţiunile Bisericii Lui Hristos şi
nu numai aceştia!
Iertarea păcatelor vine de la Dumnezeu prin pocăinţă şi îndreptare,
cum au învățat și Sfinții Apostoli ai Lui Hristos. Degeaba se
străduiesc unii aşa-zişi oameni ai Bisericii să ne prezinte faţa sadică
a poporului evreu, ca fiind argumentată şi temeinică, devreme ce
pocăinţa, bunătatea şi cererea iertării înaintea Lui Dumnezeu exista
și în vechime; însă, oamenii – mai exact conducătorii – fiind atât de
sadici şi îndepărtaţi de Dumnezeu, nu doreau nici în ruptul capului
să facă acest lucru. Iată un exemplu de „lege nouă” a Vechiului
Testament, care încalcă orice principiu de bunătate şi pocăinţă:
„dacă va greşi o căpetenie şi din neştiinţă va face, împotriva uneia
din toate poruncile Domnului Dumnezeului său, ceva ce nu trebuia
să facă şi vrednic de osândă. Când va afla el păcatul său, pe care
l-a săvârşit, să aducă jertfă pentru păcat un ţap fără meteahnă. Să-
şi pună mâna sa pe capul ţapului şi să-l junghie, unde se junghie
arderile de tot, înaintea Domnului; aceasta este jertfă pentru
păcat. Iar preotul să ia cu degetul său sânge de la jertfa pentru
păcat şi să-l pună pe coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar
celălalt sânge să-l toarne la temelia jertfelnicului arderii de tot.
Toată grăsimea ei s-o ardă pe jertfelnic, ca grăsimea jertfei de
izbăvire, şi aşa îl va curăţi preotul de păcatul lui şi i se va ierta”
(Levitic; cap. 4; vers. 22-26). În aceste paragrafe de lege pe care şi-
o constituia chiar căpetenia, adică Moise, autor al cărţii, nu vrea
nici în ruptul capului să lepede de la el crima, sângele, durerea
altora pentru moftul lui, sau chiar şi pentru iertarea păcatelor lui.
Cât de bolnav mintal să fii, să asculţi urletele unei animale
nevinovate, pentru mocirla păcatelor tale, în loc să urli tu pentru
ele, să se audă până în înaltul cerului că-ți pare rău pentru ele?
Dumnezeu nu avea nevoie de jertfe criminale, după cum zice
Ieremia: „La ce Îmi este bună tămâia care vine din Şeba şi
scorţişoara din ţară depărtată? Arderile de tot ale voastre nu le
voiesc şi jertfele voastre Îmi sunt neplăcute”[1]. „Ce-mi foloseşte
mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile
de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau
sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine
vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!”[2] „Că
milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult
decât arderile de tot”[3].
Cel mai cunoscut Psalm, în toată lumea Ortodoxă, este Psalmul 50,
citit şi cântat în diferite momente din slujbele Bisericii, începe bine
şi se termină total criminal, după cum urmează: „Miluieşte-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta. Şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea
mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmul 50; vers. 1-3).
Evident, este un exemplu de rugăciune, în contextul în care
Dumnezeu nu are nevoie de pielea tăiată a lui Avraam şi nici de
vacile, ţapii şi animalele chinuite de adepţii lui Moise. Dumnezeu
are nevoie de duh umilit, înfrânt şi smerit, dezarmat de răutate şi
înarmat cu bunătate şi cu dragoste. „Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi
dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul
umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”
(Psalmul 50; vers. 17-18). Cât de frumoase sunt aceste cuvinte! Şi
iată cât de păgâneşti sunt cele din urmă: „Fă bine, Doamne, întru
bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci
vor pune pe altarul Tău viţei” (Psalmul 50; vers. 19-20). Cât de
subtil este formulată această rugăciune şi cât de greu ne putem da
seama, decât doar dacă o privim cu mare atenţie. Iniţial, regele
David începe cu un text linguşitor, el fiind un alt personaj biblic
care şi-a ucis ruda pentru că-i plăcea de soţia aceluia, ca după
uciderea lui să se culce cu femeia sa; dar, fiind împărat, îndată
ştergerea crimelor veneau „ca din cer”, în chip fals şi mincinos.
Această rugăciune începe atât de frumos, cu un parfum de pocăinţă
precreştină, bună şi de apreciat. Continuă cu pocăinţă, inimă
înfrântă de tipul „Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule,
Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea
Ta”[4] şi dacă este să-i primească Dumnezeu pocăinţa aceasta, care
într-adevăr este frumoasă, bună şi de apreciat, iar zidurile
Ierusalimului vor fi construite „din senin” şi toate vor fi bune,
atunci va trece de la pocăinţa frumoasă la aceea de a tortura nişte
viţeluşi nevinovaţi, doar să vadă poporul că ei „jertfesc” Domnului.
Această jertfă este o aberaţie diavolească, născocită în doctrinele
păgânilor, când aduceau jertfe chinuite înaintea zeilor. Să mai
spunem că pe data de 25 martie romanii tăiau câinii la templu şi-i
aduceau jertfă cu tămâie, iar iudeo-creştinii au pus ca dată de
prăznuire a Bunei Vestiri, în această zi a câinilor?
Sadismul împrumutat de poporul nomad de la popoarele păgâne,
formează o foarte mare parte din legea Vechiului Testament. Pentru
a înţelege şi mai mult de ce această lege este satanică, trebuie să
privim falsitatea celor ce o apără, adică teologii de astăzi. Ni se
spune intens şi cu precizie că „nu exista pocăinţă” în Vechiul
Testament. Cel mai la vedere argument biblic, Psalmul 50, ne arată
contrariul şi că avea pocăinţă frumoasă, dar era acoperită de aceşti
„sfinţi” Prooroci care o abrogau şi o înlocuiau cu crime oribile. Ei
argumentează ca şi cum „nu s-a arătat încă Hristos să le vorbească
despre bunătate”. Însă, să nu uităm că Decalogul, furat de Moise
din cultura egipteană antică, era un cod de făgăduinţe, pline de
bunătate. Până la începutul propovăduirii Domnului, oamenii aveau
cunoaştere despre bunătate şi puteau face fapte bune câte doreau,
nu era un haos total pe pământ şi toată lumea omora tot ce-i ieşea în
cale. Aceste apucături sadice au fost evidenţiate doar la câteva
popoare păgâne, printre care şi la cel evreu.
Jertfele nu constituiau numai vaci, ţapi, oi sau alte animale mari. În
aceeaşi carte, Leviticul, autorul stă liniştit în camera lui şi concepe
cum să fie omorâtă de vie o biată pasăre, un pui mititel, care abia
deschide şi el ochişorii şi vede splendoarea soarelui şi a celor din
jurul lui. Se apropie de el un neisprăvit, care nu vrea să se roage
pentru iertarea păcatelor lui şi îl să-l omoare de viu: „Dacă aduce
el din păsări ardere de tot Domnului, să aducă jertfa sa din
turturele sau din pui de porumbel. Preotul să o aducă la jertfelnic,
să-i frângă gâtul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă
pe peretele jertfelnicului. Guşa şi penele să le scoată şi să le
arunce lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, la locul cenuşii.
Apoi să-i frângă aripile, fără a le desprinde de trup, Şi să o ardă
preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc, ca ardere de tot,
jertfă, mireasmă plăcută Domnului” (Leviticul; cap. 1; vers. 14-
17). Acesta era un ritual satanist de a mânji pereţii acelui templu cu
sânge nevinovat, cu suferinţele unor fiinţe inocente! Cât de creştini
suntem, oameni buni, încât să ne închinăm istoriei unor criminali
sadici, să-i avem ca „sfinţi” în calendar, în timp ce nici măcar toţi
Sfinţii Apostoli ai Lui Hristos nu-şi găsesc loc de sărbătoare? Ce
creştini suntem să ne închinăm unui dumnezeu satanic, sadic şi
unor prooroci cu templele mânjite de sânge, cum fac sataniştii din
ziua de astăzi? La ce vă închinaţi?
Poporul evreu nu avea nevoie de un motiv anume să omoare. Dacă
era vorba de un păcat, ei trebuiau să omoare; dacă era vorba de
oameni care se căsătoreau, asemenea conducătorilor lor, cu
persoane de alt neam (după exemplul lui Moise), trebuiau omorâți.
În privinţa capului poporului, el era lăsat în viaţă şi era considerată
virtute fapta sa, oricare ar fi fost. Când oamenii apropiaţi ai
conducătorului săvârşeau un păcat de moarte, ei nu erau omorâţi ca
oamenii de rând, ci „spălarea” se făcea tot prin moarte, terorizând
şi masacrând animale sau păsări nevinovate. Moartea, sadismul,
întunecimea şi minciuna revelată, erau cele patru laturi principale
ale acestui popor. Acesta nu numai că nu este „poporul Lui
Dumnezeu”, ci legea lor, proorocii care o debitau şi o promovau,
constituie o erezie şi o bătaie de joc la adresa Lui Dumnezeu!
[1] Ieremia; cap. 6; vers. 20.
[2] Isaia; cap. 1; vers. 11.
[3] Osea; cap. 6; vers. 6.
[4] Psalmul 50; vers. 15.
Cap. 12. Legea Veche – o blasfemie
criminală la adresa Lui Dumnezeu.
În unele locuri biblice, evreii scriu că Dumnezeu nu pedepseşte
pentru păcatele altora: „Şi a mai zis Avraam: „Să nu se mânie
Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo
numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi
pierde” (Facere; cap. 18; vers. 32).
De aici să facem câteva comparaţii între înţelesurile următoarelor
versete. Teologii încearcă să dea o explicaţie fermă, dar, tot cu
intenţia că poate vor găsi o modalitate de a se abate de la subiect,
prin vreo tâlcuire strategică. Este clar că nu ai cum să impui cuiva:
„du-te şi omoară-l pe cutare om” şi când eşti întrebat dacă l-ai
trimis să-l omoare, tu să argumentezi că l-ai trimis să-i dăruiască o
cană de apă. Sensul cuvântului crimă este unul singur, oricât s-ar
strădui să transformăm din „da” în „nu”.
Comparaţia întâi:
„Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând
fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci
pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al
patrulea neam” (Numeri; cap. 14; vers. 18). Fără îndoială în
această carte, Moise trimite un mesaj cât se poate de clar şi nu are
nevoie de nici o tălmăcire şi răstălmăcire de tipul „mai există o
explicaţie”. Este foarte concret în text şi în duhul literei că acel
dumnezeu este atât de bun, încât nu lasă nimic neiertat, ci
pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor. Schizofrenia
autorului continuă şi în următoarea carte, unde iar se contrazice
singur: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina
copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina
părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul
său” (Deuteronom; cap. 24; vers. 16). Practic, nu asistăm la o
revelaţie divină, ci la aberaţiile unui om născut dintr-o relaţie de
incest, care de regulă are repercusiuni psihice destul de grave. El îşi
bate joc de Dumnezeu, cu care nu vorbea şi care nu-i revela absolut
nimic. El scrie doar ce-i debitează mintea, stăpânit de un duh
întunecat şi de boli psihice paranoice destul de grave. Să ajungi să
crezi că divinitatea se contrazice atât de des şi a ajuns la un grad
sever de retard psihic, doar ca tu să nu ai curajul să recunoşti că
Moise era stăpânit de satana, este o erezie de nedescris şi o dovadă
de prostie umană, care le dă apă la moară să continue să
manipuleze lumea şi să o stoarcă de bani.
Comparaţia a doua:
„Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor
lor, ca nu cumva să se ridice şi să cucerească pământul”[1]; „Tu
arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile părinţilor în sânul
copiilor lor după ei; Tu eşti Dumnezeu cel mare şi puternic, al
Cărui nume este Domnul Savaot” (Ieremia; cap. 32; vers. 18). Cele
două versete scrise de Isaia şi Ieremia nu sunt evitate de alte
controverse biblice, cum ar fi: „fiecare va muri pentru fărădelegea
sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi
dinţii”(Ieremia; cap. 31; vers. 30). Ieremia nici nu observă că îşi
schimbă părerea într-acelaşi mod bolnăvicios precum Moise.
Totuşi, el are pretenţia să-i fie considerată aberaţia scrisă, ca o
luminare făcută de Dumnezeu. Câtă lumină şi înţelepciune! Asta
este singura concluzie pe care o putem trage. În cazul în care ne
vom ambiţiona să afirmăm că „Dumnezeu le-a dictat” atunci,
inevitabil, suntem eretici şi păgâni! Nu-l poţi numi oscilant pe
Dumnezeu, pentru câţiva oameni plini de mândrie, cărora nu le
vorbea nimeni, fie ori vre-o boală a închipuirii şi a impresiei bune
faţă de ei înşişi, fie vreo răutate demonică, oscilantă şi auto-
contradictorie.
Vechiul Testament nu-şi găseşte locul nicidecum înaintea Lui
Dumnezeu, nici ca popor şi nici ca doctrină, aceasta prezentând un
dumnezeu al întunericului, instabil, labil, mincinos, nu-şi ţine
promisiunile şi pe deasupra îl definesc şi ca fiind neştiutor,
nicidecum atoateştiutor; răzbunător, nedrept, omorându-i pe unii
pentru faptele altora, sau omorând femei şi copii nevinovaţi. În
realitate, acest dumnezeu, sau mai bine zis această zeitate
păgânească concepută de Moise, nu-şi are locul în Noul Testament
şi în prezenţa Lui Hristos, Care a fost şi este Domnul păcii şi al
dragostei, în conglăsuire cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, nu spre
batjocorirea omului; nu spre înfricoşarea lui, nici spre profeţii sau
viziuni ale unor oameni labili, ci spre păstrarea Credinţei şi a
dragostei necondiţionate. Savaotul satanic al evreilor, sadic,
oscilant şi criminal nu se identifică nicidecum cu Dumnezeu Tatăl!
Asta este una dintre erorile grave pe care le facem toţi. Evreii nu
aveau credinţă în Dumnezeu, ci într-un singur zeu. Este corect spus
că iudaismul este o credinţă monoteistă; însă, nu este vorba de
Dumnezeu Tatăl, cum facem erezia de a-L confunda!
[1] Isaia; cap. 14; vers. 21.
Cap. 13. Apostolii Lui Hristos declară
Vechiul Testament „un văl întunecat”.
Vechiul Testament este negat chiar de Sfinții Apostoli, în cărțile lor,
sau scrise ulterior de către ucenicii acestora. De pildă, antipatia față
de Moise a fost ștearsă din multe locuri unde ar fi putut să se facă
vizibilă. Este cunoscut de lumea teologică faptul că la Sinodul al
VI-lea Ecumenic, au fost scoase foarte multe indicii biblice care ar
fi fost incomode împăratului păgâno-iudeu Iustinian. Totuși,
anumite indicii au scăpat de distrugere până astăzi. Iată ce spune
Sfântul Apostol Pavel: „Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm
cu multă îndrăzneală, Şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa
sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător.
Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea
Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se
desfiinţează prin Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă
un văl pe inima lor; iar când se vor întoarce către Domnul, vălul
se va ridica” (II Corinteni; cap. 3; vers. 12-16). Prin acest cuvinte
care au scăpat de cenzuri, ştergere sau modificare, Sfântul Apostol
ne învaţă foarte clar că „citirea lui Moise” – nicidecum numindu-l
vreun Sfânt – este o citire întunecată, fără pic de Harul şi Darul Lui
Dumnezeu, care NU este prezent în aceste scrieri; iar, dacă suntem
mai atenţi asupra textului, vom vedea cât de cuprinzătoare este
afirmaţia sa că „până în ziua de azi rămâne acelaşi văl asupra
lor”. Observăm că Apostolul Lui Hristos ne explică faptul că nici
înainte şi nici după, Vechiul Testament nu a fost nimic altceva decât
un văl întunecat, neinsuflat de Dumnezeu! Minte Apostolul, sau
evreul?
Teologii şi scriitorii care au luptat din greu să iudaizeze Sfânta
Scriptură, încât 3 sferturi din aceasta să fie ocupată de Vechiul
Testament. Nu vă miraţi că în aproape nici o Biserică Ortodoxă din
lume, nu este săvârşită nici una dintre Sfintele Liturghii ale
Sfinţilor Apostoli? Profesorii de teologie învaţă elevii verbal că:
Apostolii făceau Liturghia citind Psalmi, invocând Sfântul Duh şi
săvârşind Împărtăşirea. Aceasta este o idee răspândită în chip
mincinos, tacit, în toată creştinătatea! În realitate, până în ziua de
astăzi există Sfânta Liturghie a Sfântului Apostol Petru; care, deşi
foarte scurtă, nu cuprinde nici măcar un psalm sau un verset din
Vechiul Testament! Oare, de ce profesorii, ştiind acest adevăr,
formează mentalităţile elevilor lor, să tindă spre o iudaizare
progresivă a creştinismului? În perioada primară, orice psalm, orice
text din Vechiul Testament, era socotită o erezie în Biserică. De
asemenea, nici un proroc nu era menţionat ca Sfânt sau exemplu de
urmat. Toţi proorocii din legea Mozaică erau ridicaţi la rangul
acesta, în momentul în care deveneau foarte mari criminali – fiind
vorba despre o lege bazată în mare parte pe manipularea poporului,
minciună, ironizarea Lui Dumnezeu, cu scopul creării unui popor
brutal şi cotropitor.
Cap. 14. Dumnezeul Om – Iisus Hristos,
nu este condiţionat de profeţii criminali!
Profeţii care nu se referă la Iisus Hristos.
Evreii pleacă în ţara filistenilor din cauza
foametei.
O altă erezie este aceea de a face legătura dintre Mântuitorul şi una
dintre metaforele Vechiului Testament. Nu de puţine ori teologii de
astăzi menţionează „proorociri” împlinite. Totuşi, să privim şi acest
detaliu arhicunoscut în creştinism: Hristos „se va naşte din
Nazaret”. În realitate, profeţia nu se referă la un nazarinean, ci la un
nazireu: „Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va
atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din
pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu şi va începe să
izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor” (Judecători; cap. 13;
vers. 5). Conjunctura profetică era aceea că evreii au căzut în
mâinile filistenilor pentru o perioadă de 40 de ani[1]. Cum au ajuns
în lagărele Filistenilor?
„Şi a mai trăit Avraam în ţara Filistenilor zile multe, ca străin”
(Facere; cap. 21; vers. 34).
Evreii s-au dus să locuiască acolo pentru că nu aveau teritoriu
propriu. Iniţiativa lui Avraam de a-şi construi propria ţară eşuase
încă de la început. Aici vom afla că au mers de bunăvoie, constrânşi
de sărăcie. Iată ce scrie Moise: „Şi a fost o foamete în ţară, afară
de foametea cea dintâi, care se întâmplase în zilele lui Avraam.
Atunci s-a dus Isaac în Gherara, la Abimelec, regele Filistenilor.
Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Să nu te duci în Egipt, ci să
locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu. Locuieşte în ţara aceasta şi
Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi voi da
toate ţinuturile acestea şi-Mi voi împlini jurământul cu care M-am
jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele
cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea; şi se vor
binecuvânta întru urmaşii tăi toate popoarele pământului”[2].
Isaac folosea şi el trucul care vorbea în numele Lui Dumnezeu, iar
poporul nu avea voie să caute să vadă dacă nu este vreun escroc.
Dacă încerca măcar să cârtească, era ucis, pentru o mai
pătrunzătoare manipulare. Astfel, oamenii erau constrânşi prin
frică.
Ajunşi în ţara Filistenilor, se aşează aici o vreme. Oamenii sătui de
promisiunile mincinoase ale lui Avraam care niciodată nu se
adevereau, Isaac încearcă să-i convingă „să-i mai dea o şansă” şi să
nu-l păsărească, după cum intenţionau să meargă în Egipt să
trăiască mai bine. Întrebarea este: mai devreme am vorbit despre
faptul invocat de Isaac că Dumnezeu i-a impus să nu se teamă şi să
plece în Egipt. Acum observăm că divinitatea iar are probleme de
memorie, se contrazice şi nu-l mai trimite în Egipt, ci îl îndeamnă
să rămână în ţara Filistenilor.
Văzând Isaac că ţara Filistenilor este destul de bogată, s-a gândit
să-i convingă pe oameni să rămână, să se înmulţească acolo, iar
când vor fi suficienţi de mulţi, să atace poporul, să-l omoare şi săîi
ia teritoriul. El apelează la tehnica arhicunoscută de „promisiune
profetică”, cum că Dumnezeu le-ar fi promis că vor fi şi ei un
popor mare, „cât numără stelele cerului”, ceea ce nu s-a mai
întâmplat nici până în zilele noastre. Şi-au urmărit scopul o
perioadă de timp, doar că, în momentul în care au considerat că
sunt suficient de puternici şi mulţi, încât să-şi omoare gazda şi să-i
ia teritoriul, evreii au trecut la arme. Încă o dată instinctul i-a
înşelat. Astfel, au ajuns în închisorile Filistenilor, care-i primise cu
bună credinţă să nu moară de foame prin deşert.
Psihologia conducătorilor politici era simplă, dar, oscilând cu
repeziciune, reuşea să-şi capteze încrederea şi atenţia poporului, în
mare parte formaţi din păstori şi agricultori. Iniţial liderul se
prefăcea că este Dumnezeu acolo şi le vorbeşte. Îi îndemna să
treacă la luptă, cu promisiunea că vor cuceri ţara Filistenilor, care-i
primise în gazdă. Doar că nu reuşeau să-şi desăvârşească planul şi
lucrurile se schimbau brusc: „Şi fiii lui Israel au făcut iarăşi rele
înaintea ochilor Domnului şi i-a dat Domnul în mâinile Filistenilor
pentru patruzeci de ani” (Judecători; cap. 13; vers. 1). Simplu:
dacă nu au reuşit să-i învingă pe cetăţenii care-i primise în ţara lor,
conducătorul politic le explica şi de ce au pierdut bătălia: pentru că
au făcut păcate înaintea Lui Dumnezeu. De parcă era o virtute să
găzduieşti la cineva, să-l omori şi să-i iei casa?!
Ajunşi în temniţele din ţara Filistenilor pentru 40 de ani, pentru a-şi
recăpăta libertatea mai apoi, conducătorul frustrat, le profeţeşte să
nu se lepede de el, ci să-i fie slugi supuse căci vor fi un popor mare
şi că el a vorbit asta cu Dumnezeu.
Revenind la profeţia desprinsă din context şi vârâtă în Noul
Testament, în Evanghelia de la Matei, teologii au căutat să
determine oamenii să vadă doar versetul, nicidecum să citească tot
acel capitol în care sunt prezente multiple crime, interese meschine
de cucerire a unei ţări după ce cerşiseră cazare, mâncare şi trai bun!
Dar, să vedem concret, încă o dată, pentru a înţelege cât ne-a minţit
teologia iudaizată despre subiectul profeţiei că „se va naşte din
Nazaret” şi totuşi, Hristos s-a născut în Betleem şi nu pentru a-i
elibera de Filisteni!
Nici măcar ideea în sine nu se îndreaptă către Hristos, pentru că
poporul evreu a căutat cumva să-şi tortureze gazda, ceea ce
Dumnezeu nu ar fi tolerat, cum s-a întâmplat cu „dumnezeul ascuns
care le vorbea” şi care le-a impus să meargă să ucidă bătrânii şi
copiii, că le va da tot Babilonul, iar după ce au omorât acei oameni
nevinovaţi, nu au mai cucerit nimic, ci au căzut în temniţele
caldeilor[3]. Deci, Dumnezeu nu avea cum să-i mintă sau să facă
glume proaste, ei căzând atât de repede şi cu repetabilitate prin
temniţele tuturor popoarelor pe care încercau să le bată. Ce
divinitate făcea aceste glume ciudate cu ei? Divinitatea satanică!
Profeţia nu şi-a mai avut logica după ce au trecut cei 40 de ani şi au
ieşit din lagărul filistenilor fără să-i mai elibereze nici un nou profet
nazireu cum îi minţise din nou Isaac.
Ulterior evreii au plecat de la Filisteni, au mers în Egipt, unde au
stat o perioadă de timp, incertă, pentru că Vechiul Testament are
două perioada diferite: „Atunci a zis Domnul către Avram: „Să ştii
bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi
şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi
robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu
avere multă” (Facere; cap. 15; vers. 13-14). Şi un alt verset unde
zice că: „Timpul însă, cât fiii lui Israel şi părinţii lor au trăit în
Egipt şi în ţara Canaan, a fost de patru sute treizeci de ani”
(Ieşirea; cap. 12; vers. 40). Este remarcabil faptul că aceste texte
sunt scrise de acelaşi autor care însuşi se contrazice, nemaifiind loc
de „insuflare divină”. Dacă privim mai cu atenţie primul verset,
vedem o altă promisiune neîmplinită: „după aceea ei vor ieşi să
vină aici, cu avere multă”. Evreul tot evreu rămâne! Scopul
conducătorului politic era încă de la bun început stabilit: mergem la
egipteni, mâncăm şi bem la casa lor, trăim bine şi ne înmulţim, apoi
le luăm toată averea şi o rupem la fugă. Lucrurile nu s-au mai
adeverit, profeţia nu s-a mai împlinit şi evreii pleacă din Egipt spre
o ţărişoară mai mică, poate-poate o vor cuceri pe aceea. În
concluzie, au plecat cu traista goală din Egipt şi n-au mai reuşit să
fure „avere multă”. Altceva decât crime, violuri, lipsă de
Dumnezeu şi furtişag, cu ce se evidenţiază acest popor nomad? Cu
minuni fascinante… că doar altfel, cum ar fi avut credibilitate dacă
nu era vreo zână, sirenă sau vreun om care zboară ca un elicopter
sau se transformă în staţie de pompare a apei?
[1] Judecători; cap. 13; vers. 1.
[2] Facere; cap. 26; vers. 1-4.
[3] Ieremia; cap. 52; vers. 8-11.
Cap. 15. Despărţirea mării roşii şi fuga de
40 de ani, minciuna care este demontată
tocmai din textele Vechiul Testament.
Trecând peste această perioadă, în care evreii au avut condiţii bune
de trai şi s-au înmulţit, au încercat din nou să facă război cu
egiptenii, lucru amintit în mai multe cărţi ale Vechiului Testament,
cât şi de către istorici, şi cum nu au reuşit, a urmat „despărţirea
Mării Roşii” un subiect care iarăşi a prins amploare în teologia
creştinilor, falsificată de evreii de mai apoi.
Despărţirea în două a apelor este poate cel mai cunoscut subiect
vechi-testamentar, care nu a fost remarcat de nici un istoric din
acele vremuri, decât de urmaşii lui Moise. Când au scris povestea,
erau deja morţi toţi cei care au plecat din Egipt. În versetul următor,
autorul dă de gol falsitatea acestei poveşti. Mitul a fost inspirat de
la un peşte ce trăieşte în Marea Roşie şi care are solzi doar pe o
parte a corpului. „…dincolo de Iordan, în valea din faţa Bet-
Peorului, în pământul lui Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în
Heşbon, pe care l-a bătut Moise cu fiii lui Israel, după ieşirea lor
din Egipt” (Deuteronom; cap. 4; vers. 45-46).. În acest verset ni se
vorbeşte ceva care dărâmă perioada celor 40 de ani, cum eram
minţiţi de teologi, că Moise a fugit de armata lui Faraon, cu carele,
cu poporul grămadă după el, timp de 40 de ani. La urma urmei,
fugind cu carele şi cu poporul, de le scăpărau călcâiele să nu-i
prindă armata, nu le trebuia 40 de ani să ajungă în Israelul de
astăzi, care se află la o distanţă de aproximativ 800 de km; dar,
exagerările atrag cea mai mare atenţie când vine vorba de fabulaţii
cu miracole şi ciudăţenii pe care nimeni, dar absolut nimeni nu le
vede, doar că i le citesc alţii şi apoi zice că le-a şi văzut în instinctul
său cleptoman. Versetul de mai sus ne demontează minciuna şi ne
explică de ce Moise şi poporul evreu au zăbovit 40 de ani şi
nicidecum pentru a despărţi în două o apă! Ei au profitat de
condiţiile bune din Egipt, s-au înmulţit şi cum nu au reuşit să
devină conducători, s-au mutat în ţinutul Amorilor, unde au dus un
război de 40 de ani pentru a ucide locuitorii şi a le lua teritoriul,
unde se află astăzi Israelul.
Una dintre cărţile menţionate chiar din primele secole de
creştinism, de autori precum Hipolit, între anii 223 şi 225 după
Hristos, Origen din Alexandria în anul 233 şi Eusebiu de Cezareea
în anul 323, se numeşte „Evanghelia Sfântului Apostol Toma”.
Aceasta a fost scoasă din Sfânta Scriptură tocmai pentru că era
drastică în privinţa evreilor. Totuşi, ce a deranjat atât de mult
conducerea politică a Bisericii de după anii 323, încât să o scoată în
afara cărţilor Vechiului Testament? Tocmai un citat care cuprinde
acelaşi lucru, pe care-l zice Sfântul Apostol Pavel mai sus. Iată ce
spune Sfântul Apostol Toma: „52. Ucenicii i-au spus: Douăzeci şi
patru de profeţi au grăit în Israel şi toţi au vorbit despre tine48.
[Iisus] le-a spus: Aţi lăsat la o parte pe Cel viu dinaintea voastră şi
aţi grăit despre cei morţi”. Într-un cuvânt, textul relatează exact
aceeaşi idee principală, ca şi a Apostolului Pavel, cum că tot ce ţine
de Vechiul Testament, prooroci, poveşti, profeţii, sunt erezii
neinsuflate de Dumnezeu; iar, Apostolul Pavel, Toma şi alţi
Apostoli, le consideră moarte şi pe adepţii lor morţi, învăluiţi în
întuneric! Iar noi… suntem obligaţi să-i avem ca Sfinţi în
Calendarul bisericesc şi unii chiar însemnaţi ca fiind sărbători
importante, cum ar fi faptul că proorocul Ilie Tesviteanul ajunge un
om important şi demn de a fi considerat proroc, după ce reuşeşte să
pună la cale o strategie nouă din urma căreia ucide aproape 1000 de
oameni. Cum am mai dat exemple şi în alte situaţii, criminalii
ajung sfinţi nu pentru că s-ar fi pocăit sau că le-ar fi părut rău de
crime, cruzime, sau pentru că ar fi adus bunătate şi blândeţe pe
pământ, ci pentru faptul că puterea politică diviniza criminalii în
faţa poporului de jos. Astfel, poporul era manipulat să devină
criminal şi barbar, pentru satisfacţia împăraţilor lor de a cuceri
întreaga lume, tendinţă care nu le este străină nici în ziua de astăzi.
În cuprinsul acestei cărţi vom descoperi că Ilie Tesviteanul nu a
existat niciodată, povestea lui fiind copiată de la un zeu indian care
trăise cu un mileniu înaintea metaforicului Ilie Tesviteanul.
În versetele următoare deducem câteva lucruri esenţiale; dar, nu
sunt spuse decât pe ocolite, tot cu aspectul de a ascunde indiciile în
spatele „evlaviei” faţă de Dumnezeu a unui criminal notoriu: „eu
nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt
gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri”[1] şi mai apoi continuă:
„Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron levitul? Ştiu că el poate să
vorbească în locul tău”[2]. Era foarte clar lucru că nu Dumnezeu
vorbea unor sadice, care invocau promisiuni divine doar pentru a-şi
asigura supunerea necondiţionată a poporului. Aaron juca rolul de
„vocea lui dumnezeu” şi de asta cine nu credea că aceea chiar este
vocea lui Dumnezeu, era condamnat la moarte. De ce? Pentru că ei
nu aveau nevoie de sclavi care să deschidă ochii, să se deştepte, ei
aveau nevoie de cei mai slabi indivizi şi cei mai uşor de manipulat.
În concluzie, cu această dare de gol a celor doi escroci, cu
demascarea tuturor minciunilor şi a contradicţiilor vechiului
testament, aceasta nu este o carte creştină, ci una satanistă şi nu are
ce căuta în rânduiala Bisericii Creştine. Este evident, chiar şi
sataniştii sunt liberi prin constituţii să creadă în ceea ce doresc ei;
însă, dacă iudeii vor să creadă în acest testament, să creadă; numai
că, aici am argumentat foarte clar şi precis că sute de versete şi
capitole sunt de-a dreptul sataniste şi nu au nevoie de nici un avocat
prefăcut şi bine plătit, să le transforme din erezii în credinţe şi din
omoruri în virtuţi.
Fără exagerare şi cu fundament destul de complex, cartea este de-a
dreptul mincinoasă şi să i-o atribuim Domnului, de parcă El este un
mincinos, iar Moise şi evreii sunt sfinţi verticali, este cea mai mare
erezie a tuturor timpurilor şi din păcate, manipularea a durat mai
bine de 1000 de ani, cât timp creştinilor le-a fost ţinut ascuns acest
adevăr, tocmai în cel mai sigur loc: în cărţile la care aveau acces şi
nu în cărţi secrete sau ascunse. O biblie o are oricine în casă; dar,
citindu-o fără nici o logică, doar de dragul de a o citi, omul de rând
nu va observa niciodată adevărul. Dacă se mai şi duce la vreun
teolog iudaizat, care sigur vine cu afirmaţia „mai există o
explicaţie” şi-l îndepărtează pe om şi mai mult de subiect, atunci
nu mai avem de ce să ne întrebăm de ce am fost manipulaţi atâtea
secole şi trataţi ca nişte slugi ale unor confesiuni afaceriste,
nelăsate de Domnul Hristos, care nu au nici cea mai vagă legătură
cu Creştinismul Apostolic şi cu ultimii Sfinţi Părinţi din perioada
apostolică.
[1] Ieşirea; cap. 4; vers. 10.
[2] Ieşirea; cap 4; vers. 14.
PARTEA A II-A. FALSIFICAREA
TIMPURIE A NOULUI TESTAMENT.
CUVÂNT ÎNAINTE.
Dezbaterea şi studierea Noului Testament este fascinantă; dar, din
perspectiva aceea în care autorii evrei au mascat detaliile
importante, în anumite versete, semnându-şi lucrul lor. Dacă, însă,
un teolog ar fi liber de „tâlcuiri” de-a gata stabilite, ar vedea o
asemănare izbitoare între două versete din Evangheliile apocrife[1]
ale Noului Testament, care au o continuitate fantomatică a ceea ce
înseamnă răutatea Vechiului Testament, cum ar fi indiciul din
Evanghelia apocrifă atribuită Sfântului Apostol Luca: „Iar pe acei
vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici
şi tăiaţi-i în faţa mea”[2]. Ce tâlcuire poate avea următorul verset,
într-o armonie criminală cu cel dintâi?: „Nu socotiţi că am venit să
aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am
venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de
soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”[3]. Deşi al
doilea verset pare tâlcuitor, căci la partea cu „staţi că vă explic” nu
este greu să creezi o importanţă şi o semnificaţie aparte oricărui
cuvânt, primul verset începe un şir lung de falsuri adăugate în Noul
Testament tocmai de către cei ce au falsificat textele originale.
Unii teologi au căutat să ascundă ruşinea textului, prin faptul că cei
ce l-au urmat pe Hristos, au fost urâţi de rude şi de prieteni, sau
cum s-a întâmplat în multe cazuri istorice, creştinii să fie ucişi chiar
de către părinţi sau rude, pentru că au primit Botezul. Totuşi, ideea
că „n-am venit să aduc pacea, ci sabia” este exact indiciul care se
opune cu vehemenţă oricărei tâlcuiri teologice de acest fel, pentru
că, Hristos le-a predat învăţătura păcii şi nu cea iudaică, a săbiilor,
bătăilor şi crimelor; iar, când le spune Ucenicilor prematuri şi abia
învăţăcei, că le oferă sabia, se deduce clar că El le-a dat sabia într-o
mână, să-i taie pe cei ce nu vor să vină la credinţă, precum şi
învăţătura păcii celor ce o acceptă. Este un adaos iudaic, pe care
teologii s-au chinuit să-l tâlcuiască, nu pentru că ar fi benefic, ci
mai degrabă ca poporul de rând să nu-şi dea seama că Noul
Testament este falsificat. În cuprinsul acestei părţi vom descoperi
lucruri cruciale, mult mai şocante pentru noi, ca şi creştini şi cum s-
a falsificat textul autentic mult mai târziu, de către teologi iudei
plătiţi de puterea politică şi infiltraţi în Biserica Creştină. Sfinţii
care s-au opus, au fost otrăviţi sau omorâţi chiar de lupii care erau
îmbrăcaţi în chip înşelător în episcopi, doar pentru a pune mâinile
pe cârma Bisericii şi pe conducerea poporului.
Primul citat de mai sus este atât de rar pronunţat în Biserică, încât
nici preoţii nu cunosc versetul despre aducerea de faţă a celor ce
nu-l vor accepta ca şi conducător şi să-i omoare în faţa lui. Fireşte,
textul este o aberaţie criminală, nerostită niciodată de Hristos,
Dumnezeul păcii şi al iubirii, care i-a trimis pe Apostoli la toate
neamurile, nu să-i omoare, ci să le vestească dragostea şi bunătatea
evanghelică, a acelor Evanghelii care nu s-au mai găsit niciodată,
până în zilele noastre. Nu numai acest verset este ţinut în ignoranţă,
tocmai pentru faptul că exemplul dat este unul care îndeamnă la
crimă şi nu la altceva. Dacă ar fi posibilă tâlcuirea lui, atunci
Hristos nu ar fi sfătuit pe nimeni: mergeţi şi omorâţi tot ce prindeţi!
Ca noi să spunem: stai, poate se referă la vreo vânătoare, când nu
aveau ce să mănânce. Aici pur şi simplu este vorba scurtă: ucideţi
pe cei ce nu se supun!
Iată un alt adaos iudaic, de data aceasta, este întărită şi îndreptăţită
auto-castrarea, ceea ce iarăşi nu ar fi spus Hristos niciodată; dar,
versetul stă neclintit la locul unde a fost adăugat ulterior: „sunt
fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni
pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut
fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege
să înţeleagă.”[4] Finalul „cine poate înţelege, să înţeleagă”
forţează ideea că aici ar fi vorba de un detaliu neştiut de toţi şi,
dacă urmărim nota de subsol de la acest verset, în cazul de faţă
reperul nostru fiind cel lăsat tocmai de Sinoadele Ecumenice, ne va
duce către Epistola atribuită Sfântului Apostol Pavel, care zice:
„Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare
are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”[5] şi nu
întâmplător versetul este al 7-lea, aşezat la capitolul al 7-lea.
În versetul din Evanghelie scrie clar că „sunt fameni care s-au
făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” iar în subsolul
indicat de „Sfinţii Părinţi” începe „voiesc ca toţi oamenii să fie
cum sunt eu” ca şi cum ar afirma subtil că Apostolul Pavel se
castrase singur, iar mai sus, Hristos îndemna ca, pentru împărăţia
cerului, cine poate să se castreze! Care nu, să stea aşa! Este o
aberaţie pe care nici un teolog, aproape, nu a observat-o. Dar, ce
impresie poate lăsa cel din urmă cuvânt: „unul aşa, altul într-alt
fel”? Ce era aşa de ruşinos să spună cineva că s-a castrat sau nu? Şi
care ar fi acel ruşinos „alt fel”? Tot în cuprinsul acestei cărţi vom
descoperi şi cum apare homosexualitatea în ierarhie, cum este
distrus horepiscopatul (căsătoriţi) în favoarea homosexualilor
deghizaţi în călugări.
Castrarea nu era un obicei practicat de evrei în nici o etapă a
istoriei lor. În ceea ce privește creştinismul şi propovăduirea
Sfinţilor Apostoli, aceştia nu au admis niciodată castrarea. Era şi
normal; dacă omului îi era de folos această tăiere, s-ar fi născut de-
a gata tăiat; însă, să nu credem că acest verset, aşezat în mod
intenţionat aici, nu are legătură cu o perioadă mult mai târzie. De
aceea, să ne întoarcem în istorie, în preajma anilor 200-250 D.Hr,
pentru a descoperi câteva temeiuri interesante, care au contribuit la
falsificarea Scripturii. Aceste detalii sunt păstrate la locuri de cinste
în cărţi precum colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” şi altele,
unde se vorbeşte subtil despre modificările făcute la preferinţa
puterii politice. Vorbim despre un creştinism fantomă, care începe
să se vâre sub mantia puterii politice, spre deosebire de primii
creştini care stăteau doar la umbra Mântuitorului Iisus Hristos şi nu
îndrăzneau să schimbe un cuvânt din ceea ce primise spre
învăţătură de la Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici.
+ Ps. Nicolae.
[1] Nu aparţin autorilor numiţi. În cazul de faţă, nu aparţin cu probe
concrete nici Apostolilor şi nici Ucenicilor.
[2] Ev. Luca; cap. 19; vers. 27.
[3] Ev. Matei; cap. 10; vers. 24-26.
[4] Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12.
[5] I Corinteni; cap. 7; vers. 7.
Cap. 1. Apariţia primei cărţi biblice a
Noului Testament şi denaturarea textului
original.
La anul 185 d.Hr. s-a născut scriitorul şi teologul Origen (Origene)
din Alexandria egipteană. Acesta a fost fiul Sfântului mucenic
Leonid. El devine ucenicul unui profesor de filozofie, căruia i-a
fost elev şi cunoscutul Platon. După ce se deprinde cu filozofia,
puterea politică de la acea vreme îl impune cadru didactic într-o
şcoală din Alexandria. La vârsta de 25 de ani începe să studieze
ebraica, pentru a putea avea o implicare în „traducerea” sau mai
degrabă zis în modificarea textelor biblice. El este chemat la
Ierusalim unde are câteva dialoguri cu persoane din clerul de aici,
fapt care l-a nemulţumit pe episcopul său, Demetrios. După
revenirea în Alexandria, cunoscătorul limbii ebraice, Origen, este
chemat în Antiohia de împărăteasa Iulia Avita Mamaea, mama
împăratului Alexandru Sever, un mare luptător împotriva
creştinilor; dar în mod total dubios, pe Origen nu-l contesta! Deci,
după întâlnirea secretă cu mama împăratului, Origen este susţinut
să scrie primele sale 3 lucrări teologice, care au fost răspândite cu
repeziciune, la contribuţia puterii politice. De ce atâta interes din
acelor împăraţi şi împărătese, care oricum era împotriva creştinilor?
Episcopul Demetrios nu l-a susţinut în ideile sale teologice căzute
în filozofie şi erezie; totuşi, era obligat de puterea politică să-l
accepte. Acesta a refuzat să-l hirotonească preot şi Origen a fost
trimis vicleneşte la episcopii Teoctist din Alexandria, care împreună
cu Alexandru din Israel l-au hirotonit preot, spre sfidarea
episcopului Demetrios. De ce se opunea episcopul ca Origen să fie
preot? Pentru că era un om politic, susţinut de puterile statului,
bănuit şi de homosexualitate. În preajma vârstei de 30 de ani acesta
se castrase.
Origen a avut un rol foarte important în falsificarea Bibliei. De
pildă, el a fost contemporan cu Clement Alexandrinul. Aceştia fac
parte dintr-o elită a vremii, favorizată intens de puterea politică
pentru stabilirea textelor Noului Testament. De pildă, când a fost
descoperit manuscrisul Sfântului Evanghelist Ioan, scris de
ucenicul său, tot cu numele de Ioan, Clement Alexandrinul a fost
întrebat de ce textul nu este acceptat de Biserică şi de ce sunt ar
preconiza ei că este eretic? El le-a răspuns sfidător şi impunător:
„Sunt necanonice pentru că nu le recunoaştem noi”. Ulterior, cele
două lucrări au fost adăugate în Biblie; dar, originalele fusese
distruse deja.
Legătura dintre Origen şi falsificarea textului biblic privind
castrarea, se regăseşte în indiciile operelor sale, cum ar fi:
„Hexapla” care cuprinde textele Vechiului Testament în limba
ebraică şi greacă, fiecare având câte două versiuni; „Septuaginta”
şi multe alte scrieri Vechi şi Nou Testamentare. Origen a fost
singurul care s-a castrat în istoria creştinismului şi totuşi, până la el,
Noul Testament nu era redactat în întregime, ci în această perioadă
s-a recurs la înfăptuirea textelor şi distrugerea unor manuscrise
originale. După mult timp de la decesul său, Origen a fost
considerat eretic de mai mulţi Episcopi ortodocşi, care erau
marginalizaţi şi persecutaţi.
Unul dintre adepţii teoriilor origeniste ar fi fost Sfântul Ioan Gură
de Aur, care, de asemenea, nu a fost de acord cu textul Evangheliei
Sfântului Apostol Ioan, Apocalipsa şi nici cu Epistola
sobornicească a acestuia, afirmând că cele două sunt apocrife şi
aparţin unor alţi autori. În aceeaşi perioadă este exclusă Evanghelia
Sfântului Apostol Toma, menţionată de Clement Alexandrinul, cât
şi de Origen, care după ce a fost falsificată intenţionat, a fost
exclusă, cum de altfel s-au întâmplat şi cu alte texte biblice.
Problema nu era aceea că sunt originale sau nu, la urma urmei, cele
patru Evanghelii incluse în Noul Testament de către aceşti teologi,
au cele mai mari indicii asupra faptului că sunt falsificate într-o
proporţie extrem de mare.
Caracterul lucrărilor origeniste nu este neapărat unul creştin, pentru
că se insistă pe ideea eretică de venerare a persoanelor politice din
perioada vechiului testament, care nu au avut nimic în comun cu
Dumnezeu, decât cu crearea unei forme de manipulare în masă.
Nici nu era nevoie să aibă vreun comun cu divinitatea, mai ales
pentru puterea politică din anii 200-300 d.Hr. care, ateistă fiind,
exact asta urmăreau, să se formeze o doctrină palpabilă prin care
numărul mare de creştini „rebeli” să fie ţinuţi în frâu.
Cap. 2. Falsificarea Evangheliilor şi a
Epistolelor.
Pe lângă crime şi castrări, Noul Testament mai ascunde şi alte
episoade care nu s-au întâmplat niciodată. De pildă, „era acolo un
ucenic cu numele Timotei, fiul unei femei evreice, credincioase, şi
al unui tată elin, care avea bune mărturii de la fraţii din Listra şi
din Iconiu. Pavel a voit ca acesta să vină împreună cu el şi,
luându-l, l-a tăiat împrejur”[1]. Realitatea din Epistolei către
Romani este alta: „Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind
aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea
Duhului, iar nu după slova cea veche”[2] şi iarăşi zice: „Căci
sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede”
(Romani; cap. 10; vers. 4). Apostolul Pavel nu ar fi tăiat pe nimeni
împrejur, din pricina nici unui iudeu care cerea circumcizia pentru
Timotei! Singura motivaţie pentru care Pavel era Apostol, era aceea
că Hristos le-a impus să nu taie împrejur pe nimeni; motivul
creştinării Apostolului Pavel era aceea că mergea după Învăţătura
Lui Hristos şi nu se închina la idoli „dacă aşa îi cereau cei din jur”
cum apare în versetul de mai sus, privind tăierea împrejur a unui
creştin, de dragul iudeilor şi spre batjocura Lui Hristos. Cu
siguranţă Pavel nu este vinovat de această relatare, iar fapta nu s-a
întâmplat.
Pentru a vedea încă o dată cât de mult s-a intervenit asupra textului
nou-testamentar, în special Evanghelia atribuită Sfântului Apostol
Matei, care nu întâmplător este aşezată chiar prima carte cu care
începe Noul Testament. Să ne amintim de nulitatea Vechiului
Testament despre care există un singur verset rămas neşters, din
Epistola Sfântului Apostol Pavel: „„Dar minţile lor s-au
învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament,
rămâne acelaşi văl, ne ridicându-se, căci el se desfiinţează prin
Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima
lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica”[3].
Hristos a anulat legea, tăierea împrejur, sâmbăta, legea crimelor,
legea abuzurilor, violurilor şi a instituit legea bunătăţii, a păcii şi a
dragostei. Totuşi, iară încă un indiciu care vădeşte intervenţia
asupra textului primei Evanghelii, tot pentru slăvirea evreilor: „Să
nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să
stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece
cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce
se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci,
foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în
împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se
va chema în împărăţia cerurilor”[4]. Cu alte cuvinte, în unele părţi
scrie clar că legea Vechiului Testament era nulă, un văl întunecat,
sumbru, o lege nedreaptă, iar în alte părţi este încurajată păstrarea
ei, tăierea împrejur, castrarea şi alte lucruri necuviincioase înaintea
Lui Dumnezeu.
Dacă vechiul testament s-a sfârşit, atunci ce caută paremiile la
Vecernie? Ce caută textele vechiului testament în Evanghelii, ce
caută numele profeţilor mincinoşi şi care-şi băteau joc de
Dumnezeu, precum Avraam, Moise şi alţii în diferite slujbe din
Biserica de astăzi: Utrenie, Ceasuri şi altele? Până şi slujba
Aghesmei cuprinde o mulţime de subiecte eretice ale vechiului
testament păgânesc; dar, nici măcar o mică parte a Martirologului
secolului întâi şi nici vorbă să fie pomeniţi cei 70 de Ucenici şi cei
12 Apostoli ai Lui Hristos.
Ce facem noi acum, decât să venerăm iudaismul şi să uităm Sfinţii
Lui Hristos? Aparent, doctrina spune că-i cinsteşte; dar, cum am
exemplificat mai devreme, aceasta este doar o vorbă în vânt,
devreme ce la Utrenie, Vecernie, în anumite ectenii, nu sunt
pomeniţi de nici un fel Sfinţii Ucenici ai Lui Hristos, comparativ cu
sutele de pomeniri, zilnice, a morţilor evreilor. De pildă, Sfinţii
Apostoli sunt trecuţi în Calendarul Ortodox ca simple personaje,
fără a fi sărbătoare, cu excepţia Sfinţilor Petru, Pavel şi doar pe la
câteva Biserici locale, fiind cinstit şi Sfântul Andrei. Restul de ce
sunt necinstiţi? Să mai explicăm faptul că Apostolii Lui Hristos
sunt trecuţi cu negru, ca o zi obişnuită, iar sărbătoarea proorocului
evreu Ilie, este trecută ca dată foarte importantă şi însemnată pentru
creştini? De ce atâta iudaism? Ceva s-a întâmplat între timp!
Încă o dată Sfântul Apostol Pavel ne explică scurt şi cuprinzător
faptul că între Hristos şi Vechiul Testament nu este absolut nici o
legătură: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui
Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să
aducem roade lui Dumnezeu”[5] şi iarăşi zice: „Dar acum ne-am
desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să
slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”[6] şi
mai evidenţiat, în capitolul 10, spune: „Căci sfârşitul Legii este
Hristos, spre dreptate tot celui ce crede”[7]. Aţi remarcat faptul că
aceste versete fac parte din Epistola către romani? În Roma nu
existau evrei, nu le vorbea exclusiv evreilor, ci celor ce se
converteau la creştinism de la diferite credinţe specifice Romei,
toate fiind politeiste şi păgâneşti, nicidecum iudaice! Deci,
cuprinsul textului „către romani” din concepere este cam „către
evrei” şi nicidecum către latini. Când vreo dată se tăiau romanii
împrejur să le vorbească lor de un subiect de care poate nici nu
auzise? Prin cuvântul „ne-am făcut fii ai altuia” şi „murind aceluia
în care eram ţinuţi robi” se subînţelege foarte clar diferenţa dintre
cele două persoane: Un Dumnezeu adevărat şi unul fals, care ţinea
poporul în robia conducătorilor acestei lumi. Dacă, însă, textul
acesta este autentic, atunci Apostolul ne spune clar inclusiv nouă,
că între păgânism şi iudaism nu este nici o diferenţă şi nici nu a
fost. Deci, încă o dată descoperim intervenţii iudaice asupra
textului, devreme ce romanii nu ştiau de legile evreilor și nici nu le
practicau.
Am adus foarte multe argumente pentru a adeveri faptul că acel
„dumnezeu” din Vechiul Testament nu era un Dumnezeu curat, ci o
născocire, bazată în special pe modul în care Avraam, Isaac, Moise,
Ieremia, Isaia, Ezechiel, Ezdra, Aaron şi toţi ceilalţi evrei, puneau
oamenii să se omoare între ei, doar să-i vadă cât de slabi la minte şi
uşori de manipulat sunt. S-a reuşit să se falsifice şi adevărul Noului
Testament? Să nu mai comparăm dimensiunea Vechiului
Testament, care numără în Biblia Ortodoxă aproximativ 1340 de
pagini, pline ochi de crime şi minciună, iar Noul Testament, ocupă
cu aproximaţie doar 300 de pagini. Cât de important este să fii
criminal, decât să fii om bun şi util societăţii în care trăieşti?
[1] Faptele Apostolilor; cap. 16; vers. 1-3.
[2] Romani; cap. 7; vers. 6.
[3] II Corinteni; cap. 3; vers. 14-16.
[4] Ev. Matei; cap. 5; vers. 17-19.
[5] Romani; cap. 7; vers. 4.
[6] Romani; cap. 7; vers. 6.
[7] Romani; cap. 10; vers. 4.
Cap. 3. Naşterea Lui Hristos. Alte aspecte
introduse în textul biblic.
Naşterea Lui Hristos este şi începutul Noului Testament, începătura
mântuirii. Pentru a face o legătură între Hristos şi Vechiul
Testament, teologii ascunşi, idei ascunşi, au căutat toate locurile din
Vechiul Testament unde apare numele Nazaret, cum era și evident.
Mai mult de atât, pornind de la premiza că „va fi nazireu”,
involuntar în 1300 de pagini găseşti de zeci de ori acest cuvânt.
Oricine cuvânt de acest gen, deja ajungea subiect de profeţie,
pentru obsesia teologilor iudeo-creştini de a face orice doar să lege
Noul Testament de cel vechi, chiar dacă nici una dintre profeţii nu
are legătură cu Hristos, cum am amintit şi în cazul nazireului
promis că-i va scoate din lagărul Filistenilor. Totuşi, dacă în mintea
acelui iudeu profet, stătea fix bătută ideea că el vrea să-şi ţină în
frâu poporul, să-l mintă cu promisiuni, pentru ce să facem
asemănări sau legături cu Naşterea Lui Hristos? Simplu: pentru a
iudaiza creştinismul! Hristos nu trebuie coborât la nivelul acela
încât să-l identificăm în textele profeţilor mincinoşi şi care nu prea
credeau în nimeni.
Asemănarea Lui Hristos cu acel rege pe care-l aşteptau iudeii, nu
poate fi făcută în nici un sens! Avraam vorbea despre o minciună
născocită de el care mai apoi a prins la public şi fiecare conducător
de trib, de după el şi până la Moise, au extins promisiunile fiecare
în felul său. Practic, promiteau o minciună, prin care să-şi ţină
oamenii şi poate aşa se vor înmulţi şi vor avea slujitori şi mai mulţi
la oi, vaci şi capre. Această legătură forţată făcută de teologi
pseudo-creştini, între Mântuitorul şi iudeii vechiului testament, vor
să-i descrie pe „profeţi” ca fiind vorbitori cu Dumnezeu.
Primul subiect cu care începe Legea lui Moise este faptul că s-a
născut în sărăcie, în Egipt, când Faraonul dispusese uciderea
tuturor pruncilor evreilor. Nicăieri în istorie nu s-a găsit vreun
document sau relatare că în Egipt se petrecuse vreun genocid; însă,
să nu uităm câtă barbarie, câte genociduri şi câte crime săvârşise
poporul lui Moise? Trecând peste această nulitate de informaţie,
descoperim aceeaşi istorisire tocmai în prima Evanghelie din Noul
Testament, când este descrisă întâlnirea vrăjitorilor persani (magi)
cu Irod: „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe
altă cale s-au dus în tara lor”[1] şi continuă să povestească cum şi
Îngerul Domnului îi zise lui Iosif: „îngerul Domnului se arata în
vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul si pe mama Lui şi fugi în
Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute
Pruncul ca să-L ucidă”[2]. Era clar că Îngerul Lui Dumnezeu nu
avea cum să facă această greşeală istorică, pe care o face autorul
textului scris cu siguranţă după 300 de ani de la eveniment şi
nicidecum de către un Apostol. Totuşi, se ambiţionează să îi pună în
gură Îngerului Lui Dumnezeu o greşeală istorică.
Date despre recensământul populaţiei se găsesc în perioada când
Maica Domnului era încă mică; deci, Hristos nu era născut (cu
aproximativ 15 ani înainte de naşterea Lui). Uciderea pruncilor a
avut loc, tot cu 10-15 ani înainte de naşterea Lui Hristos, când
împăraţii romani au hotărât să stopeze înmulţirea haotică a iudeilor;
iar, în ceea ce priveşte prezenţa lui Irod în carte, este una total falsă,
pentru că Irod moare cu jumătate de deceniu înainte de Hristos, iar
tetrarhul vremii era fiul său, Arhelau. Povestea biblică se sfârşeşte
într-adevăr cu Arhelau[3], unde spune că Irod murise şi era Arhelau
la conducere Fireşte, aici lucrurile sunt puţin mai complexe decât
atât. Irod murise de jumătate de deceniu; ori, dacă textul ar fi
aparţinut unui Apostol, în mare parte cam toţi erau de-o vârstă cu
El, nu aveau cum să confunde doi domnitori din perioade diferite.
Una dintre cele mai mari catastrofe şi erezii aşezate în prima
apocrifă evanghelică, este binecunoscuta „Genealogia lui Iisus
Hristos” , primul capitol din Noul Testament, care începe: „Cartea
neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a
născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi
pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a
născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram…”[4] şi continuă cu un
întreg arbore genealogic cu cine a născut pe cine, până ajunge la:
„Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a
născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din
care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”[5]. De fapt, Iisus
Hristos nu se trage din Iosif, nici din neamul lui Iosif, ci din neamul
Maicii Domnului. Nu întâmplător autorul textului fals, termină
arborele genealogic-biologic cu Iosif, ca mai apoi să lase falsa
impresie că acesta era tatăl Lui Iisus Hristos; altfel, dacă realitatea
este că Hristos nu se trage din Iosif, ce caută în prima Evanghelie
această aberaţie eretică? Evanghelia aduce prima negare subtilă a
Mântuitorului, aşezată strategic chiar la începutul acesteia, ca o
urmă că cineva şi-a lăsat amprenta acolo. Exceptând aceeaşi
genealogie a lui Iosif, prezentată în mod intenţionat şi în
Evanghelia atribuită Apostolului Luca, totuşi, Ioachim, tatăl Maicii
Domnului, bunicul Lui Hristos, provine dintr-un alt neam, care nu
corespunde cu neamul lui Iosif din Arimateea.
Evanghelia apocrifă atribuită Apostolului Matei relatează un lucru
aparent normal, cunoscut de toată lumea creştină: „Iar dacă S-a
născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii
de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele
Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi
am venit să ne închinăm Lui”[6]. Dacă vrăjitoria era combătută,
condamnată şi nu era plăcută înaintea Lui Dumnezeu, trecând peste
faptul că Irod era mort deja, iată că divinitatea creştinilor este
prezentată vorbind unor vrăjitori din imperiul Persan, care credeau
în zeităţi şi nu într-un singur Dumnezeu trinitar. Detaliul nu ar fi
atât de important pentru noi, creştinii, spre deosebire de
contradicţiile şi irealităţile menţionate mai pe urmă în cărţile
falsificate ale Noului Testament. Textul ne arată încă o dată că nu
are o amprentă originală. Necunoaşterea realităţii care se petrecuse
în urmă cu 3 secole, ridicarea la loc de cinste a vrăjitorilor,
apreciaţi în Alexandria, nu ne dă nici un alt indiciu de
autor/falsificator în afară de Origen, care provenea din acea
regiune.
[1] Ev. Matei; cap. 2; vers. 12.
[2] Ev. Matei; cap. 2; vers. 13.
[3] Ev. Matei; cap. 2; vers. 22.
[4] Ev. Matei; cap. 1; vers. 1-3.
[5] Ev. Matei; cap. 1; vers. 15-16.
[6] Ev. Matei; cap. 2; vers. 1-2.
Cap. 4. Noi îndemnuri la crime în Noul
Testament şi venerarea iudaismului. Alte
introduceri iudeo-păgâne.
Dacă am revenit la numele teologului Origen, contestat de unii și
luat drept reper de alții, va trebui să ne întrebăm: Oare, numai un
singur verset a fost falsificat, în favoarea celui ce contribuia la
„traducerea” originalelor? Este vădit faptul că fiecare a tradus ceva,
şi-a lăsat amprenta cu ceea ce i se potrivea lui. Fireşte, Apostolul
Pavel nu s-a castrat, cum îţi indică textul tradus de Origen şi din
păcate, care este şi textul actual al Bibliei Ortodoxă, identică în
totalitate cu alte cărţi ale altor confesiuni religioase, eretice sau
schismatice.
Întrebarea: Numai un verset a fost schimbat schimbat? Ne va da
mari bătăi de cap, ajungând la câteva versete cu tentă povăţuitoare
spre crimă, ceea ce iarăşi ne duce cu gândul la faptele petrecute în
statele islamice de astăzi, religie care nu întâmplător se naşte în
regiunea unde şi-a lăsat scrierile acest alexandrin Origen. Aceste
versete despre care amintesc, sunt foarte populare în lumea
Ortodoxă şi de ce nu, cea creştină la modul general: „Şi L-au
întrebat pe El fariseii şi cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii
Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate? Iar
El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum
este scris: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine”. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături
care sunt porunci omeneşti”[1]. Acelaşi număr: capitolul 7,
versetul 7 şi fără îndoială, textul „Acest popor Mă cinsteşte cu
buzele, dar inima lui este departe de Mine” este foarte cunoscut în
rândul creştinilor. Dar, să nu ne oprim aici. De ce este el atât de
celebru? Pentru că ar fi o pildă, la versetul 7 din capitolul 7?
Nicidecum, ci pentru faptul că acum decriptăm o altă amprentă
iudaică, lăsată acolo special pentru a-şi cunoaşte „lucrarea”. Pentru
a vedea mai concret despre ce este vorba, să continuăm ce relatează
cartea aceasta, cum că ar fi zis Hristos: „Căci lăsând porunca lui
Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a
paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi. Şi le zicea
lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina
voastră! Căci Moise a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”,
şi „cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte
să se sfârşească”. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau
mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui
Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau
pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu
datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe
asemănătoare cu acestea”[2]. Textul relatează o mustrare pe care
se presupune că Hristos ar aduce-o fariseilor, care au călcat „legea
bună a lui Moise” şi nu vor să-şi mai omoare copiii neascultători de
părinţi. La finalul acestei adăugări iudaice, autorul continuă să
sfideze dumnezeirea şi să-şi bată joc de Hristos, zicând că: „astfel
desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri
aţi dat-o”, de parcă Hristos ar fi mustrat pe cineva că de ce nu-şi
ucide copiii mici sau mari, pentru orice faptă ar fi făcut. Ce tâlcuire
poate avea acest verset? Nu este vorba de o pildă, să spunem că
metafora necesită o explicare, aici este vorba de un dialog, care nu
mai are nevoie de interpretare: „Legea voastră este greşită dacă nu
vă omorâţi copiii cum vă învaţă Moise”. Da, ideologia este bună
pentru dumnezeul întunericului şi al crimelor, nicidecum pentru
Dumnezeul iubitor al Lui Hristos, al creştinilor, al ortodocşilor! În
acelaşi capitol, la doar câteva versete distanţă, găsim şi textul
autentic, care cu siguranţă a fost rostit de Hristos: „Căci dinăuntru,
din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile,
uciderile”[3], verset care, fără îndoială, condamnă orice crimă, care
vine doar din interiorul omului rău, diabolic. Deci, contradicţia se
face în acelaşi capitol al 7-lea, ca de altfel o sumedenie de astfel de
capitole cu numere simbolice pentru evrei, sunt semne lăsate
intenţionat de către iudeo-păgânii care se perindau printre Sfinţii
Părinţi, doar pentru a-i mazili, alunga şi pentru a le falsifica
scrierile şi doctrina adevărată, în favoarea celei evreieşti. Din
această lucrare un singur lucru este cert: uciderea vine din inima
omului şi nu de la Dumnezeul cel adevărat! Textul de la începutul
capitolului, deşi pomeneşte numele Lui Dumnezeu, contravine
iubirii dumnezeieşti. Deci, Hristos nu se contrazice, Dumnezeu nu
este oscilant, să-şi schimbe deciziile în acelaşi capitol, în acelaşi
dialog, încât prima dată crimele sunt bune, iar apoi sunt rele.
Fireşte, textul nu este revelat de divinitate, nici de Duhul Sfânt, ci
de mintea iudaică a unui fals „sfânt”, care era mai mult evreu decât
creştin. Să mai spunem că în toate scrierile părinţilor, dintre care,
unii chiar nu ştim cu ce vrednicie se află în calendare, din perioada
anilor 200-300 şi 500, care pomenesc obsesiv de mult nume de
profeţi ai iudeilor, fapte iudaice, jertfe iudaice, iudaism, israelism,
semitism şi aproape nici unul nu aminteşte nimic de Sfântul
Apostol Sosipatru, Lin, Cvartus, sau alţii dintre cei 70 (72).
Profeţiile scrise de oameni, sau adăugate în text, care nu s-au
adeverit, nu sunt prezente numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul
Testament. De pildă, la anii 250-300 când s-a falsificat textul
original, oamenii erau pasionaţi de minuni şi fapte miraculoase;
apăruse de acum fenomenul anahoretic din Egipt cu poveşti despre
mergători pe ape, pe deasupra pământului, oameni care zburau şi
alte fabulaţii exagerate. În textul Evangheliei atribuite în mod fals
Sfântului Apostol Marcu, se fac câteva precizări, care contrazic
radical istoria ce avea să se întâmple: „Şerpi vor lua în mână şi
chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei
bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”[4]. Oare,
textul a fost întâmplător rânduit în ultimul capitol al acestei
Evanghelii? Dar, trecând peste speculaţie, constatăm că aproape
nici unul dintre cei 12 Apostoli şi dintre cei 70 de Ucenici, n-au
murit de moarte bună, ci martirizaţi. Unii au fost răstigniţi, bătuţi
cu pietre, decapitaţi, arşi, schingiuiţi, îndurând torturi şi chiar fiind
otrăviţi.
Cum i-ar fi minţit Dumnezeu, că vor bea din orice şi nu vor fi
otrăviţi, când ei, sărmanii, pe capete au fost nimiciţi, întâi de
păgâni, apoi de iudeo-creştini, cum a fost cazul Sfântului Apostol
Iacob, care a fost târât prin cetate, bătut cu pietre şi pentru că nu
murea, i-au dat cu un par în cap şi apoi l-au omorât. De la subiecte
cu oameni înaripaţi care zboară şi până la morţi fireşti, este o cale
lungă; dar, pietruită cu acelaşi iz de minciună! Pentru că Hristos,
mai devreme, le zisese exact ceea ce avea să se întâmple: „Va da
frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii
împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru
numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va
mântui”[5]. Aşa a şi fost, pentru că, sărmanii, au fost schingiuiţi şi
neprimiţi de lumea plină de răutate şi dorinţă însetată de sânge şi
moarte.
Cum ar fi dorit Dumnezeu moartea? Ci numai oameni obsedaţi,
sau, în cazul Apostolului Iacob, care a fost ucis în perioada lui
Agrippa, pe data de 25 iulie a anului 44, de către evrei şi iudeo-
creştini. Urmaşii săi, au fost asimilaţi de un grupul iudeo-creştin,
pătrunşi în creştinism intenţionat pentru a putea pune monopol pe
Biserică. O parte din această fracţiune există şi astăzi în Israel, care
se numeşte „iudeo-creştină” sau în limbaj popular tendenţios
„ultra-ortodocşi”. În cadrul acestei grupări, are loc un Sinod în anii
50-55, din care rezultă o serie de Canoane, aşezate în cartea numită
„Pidalion” chiar la început, cu titlul de „85 de Canoane ale
Sfinţilor Apostoli”. Totuşi, nici un Apostol nu a participat la această
consfătuire iudaică, mulţi dintre ei fiind alungaţi şi iudeii punând
mâna pe frâul Bisericii din Israel şi Palestina. Tot din această
pricină şi Maica Domnului, Sfântul Apostol Ioan şi alţi Apostoli au
fost nevoiţi să fugă din Israel, pentru că Biserica era deja în mâinile
creştinilor iudaizaţi. Interesant este şi faptul că în Noul Testament
apar o mulţime de păgâni prooroci care luptau împotriva Legii
drepte a Lui Dumnezeu; dar, despre Maica Domnului nu se
aminteşte nimic, dar aproape chiar nimic despre Maica Sa, care L-a
iubit enorm, care L-a crescut singurică şi a îndurat să-L vadă ucis
de păgâni – câtă durere – să nu se spună nimic în Evanghelii? Cum
am zis, despre păgânii prooroci se aminteşte extrem de mult; dar,
adevărul a fost ascuns, iudaizat, iar Sfinţii Lui Hristos au fost
marginalizaţi în cea mai vizibilă carte, care impropriu este numită
„temelia creştinătăţii”.
Cei mai mulţi Apostoli ai creştinismului apar în părţile fostului
Sumer, astăzi predominate de islamişti. Trebuie cercetată cu de-
amănuntul această regiune, pornind de la istoria că Maica
Domnului a adormit în Efes, conform relatării făcute de ziarul
„Lumina” al Patriarhiei Române, unde Fecioara Maria şi-a petrecut
ultimii ani din viaţă[6]. Şi totuşi, dacă Maica Domnului a murit în
Efes, regiunea făcând parte azi din Turcia, atunci ce caută
mormântul acesteia la Ierusalim? Este simplu: un prilej de a face
bani de pe urma pelerinajelor. Mai mult de atât, Apostolul Petru a
fondat Biserica din Antiohia, din care oraş se trăgea şi Sfântul
Apostol Luca.
Deci, nu este o neclaritate faptul că o persoană moare la sute de
kilometri de Israel şi după 1000 de ani mormântul ei este catalogat
drept a fi în inima iudaismului israelit? Este o aberaţie să avem
indicii palpabile asupra faptului că creştinismul nu apare în Israel şi
că mai apoi i-a fost falsificată istoria şi cuprinsul, impunându-ni-se
doar ceea ce au vrut evreii şi puterea politică să cunoaştem. Şi
totuşi, un şi mai mare mister al creştinătăţii este răspunsul la
întrebarea: dacă Hristos s-ar fi născut în Israel, de ce majoritatea
Apostolilor, Ucenicilor şi a Episcopilor propovăduiesc în părţile
fostului Sumer, nicidecum a Israelului unde a predicat numai
Sfântul Apostol Iacob şi care de altfel a fost ucis chiar din primii
ani de creştinism, iudeii punând mâinile pe cârma Bisericii Creştine
din Israel? De ce Apostolii şi-au luat ca simboluri sacre exact
simbolurile lui Adam şi ale sumerienilor?
Situaţia mormântului Maicii Domnului care a trăit în Efes nu este
cunoscută persoanelor care frecventează Ierusalimul la diferite
pelerinaje, afacere profitabilă pentru cultele religioase şi mai ales
pentru evreii care conduc economic aceste obiective turistice, care
au şi început să dea explicaţii mai puţin coerente, iraţionale şi
demne de toată ironia: a zburat sicriul până în Israel şi Apostolii la
fel, au plecat pe norii cerului ca şi cu autobuzul, să o îngroape pe
Maica Domnului exact în patria evreiască. Să fim, totuşi, cât de
puţin realişti, pentru că nu degeaba ne-a dat Dumnezeu raţiunea!
Altfel, până în ziua de astăzi ar fi existat transport funerar sau rutier
cu caleaşca de nori. Fireşte, Maica Domnului a adormit în Efes şi
tot acolo se află şi mormântul ei neştiut de nimeni, pentru că asta au
şi vrut evreii: să nu cunoaştem decât ceea ce vor ei şi să falsifice
adevărul creştinismului care nici pe departe nu este legat de
iudaism.
[1] Ev. Marcu; cap. 7; vers: 5-7.
[2] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 8-13.
[3] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 21.
[4] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 18.
[5] Matei; cap. 10; vers. 21-22.
[6] Ziarul „Lumina” Casa Sfintei Fecioare Maria din Efes, 15
august 2014.
Cap. 5. Falsificarea unor Epistole.
De reformă nu scapă nici Evangheliile, dar nici Epistolele Sfinţilor
Apostoli care se află în Noul Testament. Puţini cunosc detaliul că
Evanghelia reală, scrisă de mâna Sfântului Apostol Matei a fost
aruncată în groapă de către păgâni, după ce l-au ucis pe Sfântul
Apostol Barnaba şi l-au pus într-un mormânt necunoscut timp de
câteva secole, în apropierea localităţii Salamina din Cipru.
Mormântul Sfântului a fost descoperit în preajma anilor 488, în
perioada împăratului Zenon. Acesta a coordonat strict deshumarea
Sfântului şi în special a Evangheliei. Moaştele au fost lăsate în
Cipru, dar, Evanghelia a fost dusă în Constantinopol şi originalul
niciodată nu a mai fost găsit. De ce? O altă întrebare retorică!
În cine credeau aceşti „sfinţi” ierarhi, dacă au ajuns să arunce la
gunoi, sau să ascundă Sfânta Evanghelie autentică, pentru a cinsti şi
slăvi o falsă lucrare origenistă, modificată de zeci de ori, pentru a
aduce osanale evreilor? Deci, Evanghelia Sfântului Apostol Matei,
care nu coincidea în nici o proporţie cu textul actualei lucrări
falsificate, din Noul Testament, a fost ascunsă sau distrusă, ca de
altfel şi celelalte.
O altă necunoscută, prezentă în Noul Testament este aceea de nume
atribuite autorilor epistolelor. De pildă, în epistola către Romani,
descoperim un detaliu sufocant pentru lauda Bisericii din Roma
care se mândreşte că Apostolul Pavel le-a întemeiat ierarhia. Iată ce
descoperim în această epistolă, despre care, titlul dat ulterior de
„sfinţii părinţi” asemenea ereticului Origen, au zis sus şi tare că
este Epistola Sfântului Apostol Pavel: „Vă îmbrăţişez în Domnul
eu, Tertius, care am scris epistola”[1]. De ce ar fi fost nevoie să le
scrie epistolă romanilor, Sfântul Apostol Tertius (despre care, aş
spune că mai multe ştiu creştinii despre iudeul Moise, David şi
Avraam, decât despre acest mare Sfânt ucenic al Lui Hristos)? El a
fost Episcop în Licaonia, din Asia Mică, urmaşul Sfântului Apostol
Sosipatru (despre care iarăşi, creştinii mai multe ştiu despre Arsenie
Boca, decât despre un Sfânt Apostol). În concluzie, ori Apostolul
Pavel nu a călcat pe la Roma, devreme ce epistola sa este scrisă în
Fenicia, actuala Turcie, ori epistola nu a fost scrisă către romani, ci
ulterior şi-au atârnat numele în cuprinsul textului şi în titlu. Tertius,
de altfel, nici nu l-a cunoscut niciodată pe Pavel, el fiind ucenic al
Apostolului Sosipatru, la mii de kilometri distanţă. Dar, acum se
conturează ceea ce descopeream la început, că în Epistola către
Romani, le vorbeşte romanilor despre tăierea împrejur, pe când
aceştia nici nu auzise de aşa ceva şi nici de legea lui Moise, ei fiind
de confesiune idolatrică? Este ca şi cum ai vorbi în zadar unor
oameni despre ceva ce ei nu cunosc şi nu practică, în loc să te axezi
doar pe propovăduirea învăţăturii Lui Hristos şi nu a evreilor! De
aici descoperim că nici Tertius nu poate fi autorul cărţii, cu
siguranţă nici Pavel, iar textul în extrem de mare măsură aparţine
lui Origen.
Un alt aspect iudaic din Biserica Ortodoxă din ziua de azi, cu
începătură din secolele III-IV, este acela de a include proorocii în
registrele Catapetesmei Sfântului Altar. Nu în mod întâmplător ei
sunt aşezaţi deasupra Icoanelor cu Maica Domnului şi Hristos,
deasupra Apostolilor şi a Praznicelor, să ne arate că „sunt aproape
de cer”, ceea ce drept ar fi fost, dacă Biserica s-ar fi construit de sus
în jos, ca ei să fie mai aproape de iadul pe care l-au slujit…
Trecând peste această antipatie antisemită, nu vă întrebaţi: de ce nu
este un rând de Apostoli, precum ar fi Sostene, Evod, Erast,
Olinpan, Iason, sau alţi Apostoli dintre cei 70 de Sfinţi, datorită
cărora noi astăzi suntem creştini? De ce să şadă în susul Sfântului
Altar creştin, un trib evreu-criminal, iar unii dintre aceşti Sfinţişori
drepţi ai Lui Hristos, să fie de-a pururea uitaţi? Alţi Apostoli chiar
nu au nici măcar o Icoană pictată în nici o Biserică sau Mănăstire
din lume.
Suntem urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, sau ai unor evrei, devreme ce
evreilor criminali le ştim biografiile, îi avem în Calendar, iar
Sfinţişorii Lui Hristos stau azvârliţi în anonimat? Oameni buni,
treziţi-vă!
Între teologi s-a format părerea că multe texte biblice au fost
traduse greșit și datorită faptului că Ieronim (347-420 d.Hr.) nu
cunoștea limba ebraică. De pildă, într-o scriere a sa despre părinții
Maicii Domnului, Ioachim și Ana, susține ipoteza că versetele
biblice care fac referire la „fraţii Lui Iisus” ar fi vorba despre
verişorii acestuia, proveniţi de la o soră mai mare a Maicii
Domnului. Atunci de ce mai există povestea despre faptul că
bătrânii Ioachim şi Ana nu aveau copii şi s-au rugat să aibă şi ei
unul? Nu par două teze care se contrazic una cu cealaltă? Totuşi, cu
aproximativ 200 de ani înainte de a scrie ceva Ieronim, un alt
scriitor pe nume Tertulian (150-230 d.Hr) a făcut prima menţiune
istorică legată de familia lui Iosif din Arimatee, enumerând fii
acestuia din prima căsătorie: Iacob, Iose, Simon, Iuda, care mai
apoi toţi au devenit Apostoli.
Cronicarii vremii spuneau despre Ieronim că a folosit cele mai noi
versiuni biblice, pentru a constitui textul Bibliei latineşti. De aici
nici nu ne trebuie multă cercetare, pentru că scrierile vechi pe care
le-a tradus el din limba ebraică şi greacă, erau alcătuite de Origen şi
fireşte, nu a avut nici un contact cu vreun manuscris original, textul
origenist fiind falsificat încă de la început.
Vina dată de teologi, lui Ieronim, este parţial tendenţioasă, pentru
că el a tradus exact ceea ce a scris Origen. Dacă în privinţa
Vechiului Testament putea să folosească Septuaginta veche, care se
păstrează intactă la evrei, şi nu cea origenistă, în privinţa Noului
Testament nu putea avea acces la altă lucrare, Ieronim scriind la
circa 400 de ani după Hristos. Deci, cine a format această idee că
Ieronim este vinovat de traducerea textului biblic al Noului
Testament, a ascuns într-un mod vizibil indiciile şi sursele pe care
le-a folosit acesta, adică ale lui Origen din Alexandria, care le-a
scris cu 200 de ani mai înainte.
[1] Epistola către romani; cap. 16; vers. 22.
Cap. 6. Învierea Domnului şi intervenţia
asupra textului original.
Revenind la dovezile că cele 4 Evanghelii sunt apocrife şi mai mult
de atât, falsificate, Evanghelia după Marcu ne relatează că
trecătorii, arhiereii, bătrânii şi tâlharii îl huleau pe Hristos în
momentul în care se afla răstignit pe Cruce: „S-a încrezut în
Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt
Fiul lui Dumnezeu. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei
împreună-răstigniţi cu El”[1]. Acum să comparăm cu Evanghelia
după Luca: „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea
zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe
noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de
Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?”[2]. Cu alte cuvinte, unul nu
l-a hulit deloc în a doua Evanghelie, decât în prima. Deşi ambii
autori relatează acelaşi subiect cu lux de amănunte, iată că vedem o
diferenţă foarte mare, pe care un martor ocular nu ar fi făcut-o
niciodată, mai cu seamă văzând în ce mod s-a pocăit unul dintre
tâlhari, căruia, „Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu
Mine în rai”[3]. Deci, dacă ar fi scris unul dintre Apostoli, chiar şi
prin formularea rezumată a subiectului, nu ar fi omis ideea
principală, pe când aici este omisă, ceea ce arată că autorul nu a
trăit în perioada aceea, sau cel puţin nu a avut contact cu nici unul
dintre Apostoli sau Ucenici şi a auzit o poveste total diferită.
Ceea ce descoperim, într-un mod necanonic, după învăţătura
teologică a Bisericii Ortodoxe, ne va naşte întrebarea: cum nu am
observat toate acestea până acum? Este simplu, pentru că am fost
formaţi şi educaţi să nu observăm.
Răstignirea Domnului a avut loc vineri la ceasul al 9-lea, adică în
jurul orelor 17-18 după masă. Şi, totuşi, dacă Raiul a fost deschis
abia Duminică, la Înviere, să revizuim textul: „astăzi vei fi cu Mine
în rai” vorbind despre ziua de vineri… Dar, pentru a vedea că
textul biblic nici măcar nu stăpâneşte o limită a matematicii şi
calculului zilelor, răstignirea a avut loc Vineri seara. În cele 4
Evanghelii scrie că Învierea a avut loc Sâmbătă noaptea, spre
Duminică. Şi acum, întrebarea este: Câte zile a durat până la
Înviere? Vineri noaptea; Sâmbătă noaptea, a treia zi ar fi fost
Duminică spre Luni. Calculul simplu şi corect nu corespunde deloc
cu textul Evanghelic privind Învierea cea de a 3-a zi. Din simplul
fapt că Sfinţii Apostoli au păstrat ziua de Duminică, înţelegem forte
clar că Răstignirea a avut loc Joi, şi nu Vineri. Altfel, am vorbi
despre o înviere după nici 2 zile complete, dacă socotim palpabil
textul evanghelic origenist, ceea ce nu este corect. Să mai spunem
că protestanţii sărbătoresc sâmbăta ca fiind ziua învierii şi de vineri
până sâmbătă este doar o singură zi?
De ce una dintre Evanghelii nu coincide cu prima? De pildă, textul
Evangheliei după Marcu, tot o apocrifă a secolului al III şi IV-lea,
cât şi textul Evangheliei după Luca au fost falsificate după teoriile
cultului zeului Mithra, un zeu frecvent întâlnit în imperiul Roman
şi Bizantin, atât înainte de creştinism, cât şi în perioada lui
Constantin cel Mare, care mai târziu vom vedea ce le-a impus
creştinilor să preia din acest cult păgân. De pildă, teologia acestui
cult susţinea că la moartea zeului Mithra, când s-a ridicat la cer,
erau de faţă doi bărbaţi cu torţe în mâini. Unul ţinea torţa în sus să
arate că se va ridica spre cer cu zeul, celălalt o ţinea îndreptată în
partea de jos să arate că de bunăvoie el nu vrea să se „mântuiască”
şi că vrea să meargă în iad, prin intenţii rele. Astfel, povestea
Noului Testament îşi capătă o conotaţie total diferită, faţă de
evenimentul autentic întâmplat în văzul Apostolilor, care nu aveau
cum să descrie anumite detalii negăsite în creştinism, decât în
cultele romane din mitologiile antice. Era absurd ca un Apostol să
preia povestea unor zei „să înfrumuseţeze” sau „să îmbogăţească”
biografia Mântuitorului. Asta ar fi produs mai mult rău, pentru că
după ani şi ani s-ar fi făcut legătura între personaje şi creştinismul
avea să cadă încă de la apariţie. Să nu vă închipuiţi că falsurile au
fost puse în Noul Testament cu intenţii bune, ci tot pentru ca după
ani şi ani, păgânii să conteste creştinătatea, cu probe palpabile,
exact pe baza mărturiile PE CARE CHIAR ÎNAINTAŞII LOR LE-
AU INTRODUS ÎN NOUL TESTAMENT!
Momentul răstignirii conţine extrem de multe detalii care iarăşi
păstrează ideile lui Origen. Iată ce martori oculari sunt menţionaţi
în Evanghelia atribuită Sfântului Ioan: „Şi stăteau, lângă crucea
lui Iisus, mama Lui (Maria) şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa,
şi Maria Magdalena”[4]. Dacă nu aţi observat până acum, şi textul
din Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Ioan contrazice povestea
tradiţională cum că Maica Domnului a fost singură la părinţi… Mai
mult de atât, cum se face că toate erau numai Mării, pe când în alte
Evanghelii găsim şi alte nume? Deci, aici nu este vorba despre o
soră a Maicii Domnului, pentru că părinţii ei se retrag la Wâdî Qilt,
situată în deșert între Ierusalim și Ierihon, bătrâna Ana decedând 7
ani mai târziu. Deci, dilema tradiţională şi cea biblică este: Maica
Domnului a avut surori? Sau aici aveam de a face cu textul preferat
de Ieronim, iar mai sus cel preferat de Origen? Noi, de fapt, nu
descoperim contradicţii între Apostoli, ci între autori precişi, care
şi-au formulat nişte texte proprii, nu aveau nici o legătură cu
manuscrise originale şi au dorit să rămână în istorie cu ceva… Vă
daţi seama: autorii Bibliei?! Pentru a încheia capitolul secundar şi
fără prea mare însemnătate dogmatică, trebuie să evidenţiem şi
faptul că sora Mariei, era de fapt cumnată cu Iosif, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur (347-407). Cu alte cuvinte, autorul nu făcea
diferenţa între cumnată prin alianţă. Încâlcirea subiectului ne arată
câtă certitudine şi revelaţie a avut fiecare autor în parte, încât nici
unul nu corespunde nici cu realitatea, dar nici ei între ei nu se
sincronizează de nici un fel, pentru că până în ziua de astăzi,
versetul despre sora Mariei nu deduce nimic.
[1] Ev. Marcu; cap. 27; vers. 43-47).
[2] Ev. Luca; cap. 23; 39-40)
[3] Ev. Luca; cap. 23; vers. 43).
[4] Ev. Ioan; cap. 19; vers. 25).
Cap. 7. Contradicţiile Noului Testament
despre Învierea Domnului.
„Dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (adică Duminica,
prima zi după sâmbăta de odihnă a iudeilor), pe când răsărea
soarele, au venit la mormânt” (Marcu 16, 2). Facem o comparaţie
cu Evanghelistul Ioan, care zice: „în ziua întâia a săptămânii,
Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă
întuneric (Ioan 20, 1). Ca o ironie îngropată în negura timpului,
astăzi Luni este prima zi a săptămânii… Aici nu poate fi vorba de
un autor precis, mai cu seamă un Apostol, nici la prima Evanghelie,
nici la a doua. Este cunoscut faptul că Apostolii erau ascunşi de
frica iudeilor, doar femeile mergând la mormânt. Dar, şi aşa, chiar
din cele ce le-au spus ele, trebuia să audă acelaşi timp, nu una în
noapte, alta la în zori. Chiar şi un ucenic care ar fi auzit istorisirea
din gura celor ce au asistat, ar fi reţinut timpul precis, mai cu seamă
că aceste Evanghelii datează – după clasicii scriitori – chiar din
primul secol, deci, contemporani cu Hristos, ceea ce vădeşte o
totală lipsă de cunoaştere. Ceea ce mărturisesc amândoi autori este
faptul concret că era între sâmbătă şi duminică, dar, în timp diferit.
Totuşi, rămâne neclară în continuare după ce calcul le-a dat lor, de
vineri până sâmbătă noaptea, un număr de 3 zile?
Acestea trebuie să le analizăm nu pentru a combate Evangheliile, ci
pentru a observa cele mai neobservate detalii, iar printre acestea se
numără şi cele ce urmează: „Şi au găsit piatra răsturnată de pe
mormânt” (Luca 24, 2). „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că
îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi
şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). În prima Evanghelie, când au
ajuns ele, piatra era deja răsturnată, în a doua, nu era răsturnată,
atunci s-a făcut cutremur şi ele au văzut piatra căzând de la uşa
mormântului.
În continuare vom vedea cum este detaliată descoperirea Învierii!
Cum putea cineva să uite într-aşa manieră cea mai mare sărbătoare
a Creştinătăţii, devreme ce asistaseră la eveniment? „Dar când
mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat,
zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele
Lui şi I s-au închinat (Matei 28, 9). Deci, plecase de la Mormânt,
pentru a le vesti Apostolilor cele întâmplate şi li se arată Hristos. Şi
iarăşi facem o altă constatare: „Ziceau între ele: Cine ne va prăvăli
nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au
văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând
în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat
în veşmânt alb, şi s-au spăimântat”. (Luca 24, 4). În această
Evanghelie au văzut un Înger şezând la căpătâiul mormântului. Dar,
iată ce au văzut în relatarea următoare: „Şi au văzut doi îngeri în
veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde
zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). Poziţia îngerului putea să fie
uitată; dar, numărul îngerilor era imposibil de uitat. Israelul nu era
populat de îngeri şi înaripaţi, zâne şi sirene, încât să vină femeile şi
să spună: nu ştim, unul, sau doi, nici nu le-am dat importanţă… În
Evanghelia de la Ioan, spune că: „Ea, crezând că este grădinarul,
I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl
voi ridica” (Ioan; 20; 15). Prea multă lipsă de veridicitate în cele 4
Evanghelii pentru a le atribui unor Apostoli sau Ucenici, sau măcar
contemporan cu vreunul dintre ei. Este cunoscut faptul că Apostolii
erau ascunşi de frica iudeilor şi doar femeile au avut curajul să se
ducă la mormânt. Oare, femeile să fi venit şi una să fi zis: am văzut
un înger, alta să zică: am văzut doi; alta a ajuns dimineaţa, alta
noaptea; alta a găsit mormântul deschis, alta a găsit mormântul
închis? Bineînţeles că nu a fost deloc aşa, textul ne mărturiseşte
încă o dată că nu are nici o legătură cu vreunul dintre Apostoli sau
Ucenici, ci pur şi simplu apare la sute de ani distanţă, când de acum
şi Irod cel mort, era viu… Să ne mai punem vreun semn de
întrebare asupra celuilalt verset? Iată relatarea: „Mormintele s-au
deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind
din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au
arătat multora”[1]. Vă şi închipuiţi în mintea lui Origen, castrat
fiind şi susţinut de puterea politică, să poată adăuga aşa ceva? Ce ar
fi fost să vadă o ţară întreagă că ies morţii din morminte, cimitirele
se golesc, iar ei se duc acasă şi nimeni nu observă absolut nimic, nu
aderă la creştinism, şi susţin că n-au văzut o aşa mare prostie pe
faţa pământului.
Exagerarea textului a împins multă lume să cadă în ateism, datorită
faptului că este o aberaţie, ca şi aceea din Prooloage unde călugării
plini de hormoni încep să zboare, să vadă îngeri, să aibă vedenii, să
plutească prin aer. Cât ar fi căzut în ateism, la constatarea unor
exagerări, omul mai bine ar fi citit Scriptura din scoarţă-n scoarţă şi
s-ar fi întrebat: de ce au avut acest interes să falsifice această carte?
Ce se afla în ea şi cu ce necăjea puterea politică, care ajunsese să
stăpânească chiar şi Biserica? Este foarte simplu de răspuns:
biserica iudeo-creştină predică acest text falsificat NU pentru că nu
ar avea indicii despre cum a sunat textul original, ci pentru că
puterea politică a pregătit de mult timp ca din acest pseudo-
creştinism să nască o altă eră, o altă religie şi să o ţină tot aşa. La
urma urmei, dacă bisericile îi învaţă pe oameni că textul este
coerent, iar ei descoperă că textul coerent se minte singur, cum să
nu cadă în ateism? Asta şi urmăresc puterile ascunse, dominate de
întunericul satanic, să falsifice ca din aceste falsuri să-şi constituie
mai apoi probe credibile.
[1] Ev. Matei; cap. 27; vers. 52-53
Cap. 8. Mărturii mai târzii despre
falsificarea scrierilor Apostolilor.
Un alt cărturar cunoscut în Biserică este Sfântul Grigorie de
Nazianz (330 – 390) care atacă Apocalipsa Sfântului Ioan şi o
exclude din Noul Testament, spunându-le celor ce ascultau:
„Acestea sunt toate cărţile insuflate; dacă există vreuna în afară
de acestea, atunci acelea nu sunt cele adevărate” de parcă în
acestea, menţionate până acum, a fost o coerenţă perfectă şi
falsitatea a lipsit cu desăvârşire. Despre Sfântul Grigorie vom mai
vorbi la finalul lucrării.
Voi alege un mare Sfânt, considerat de Sinoade, un mare scriitor şi
canonist al secolului al VI-lea, anume Sfântul Ioan Ajunătorul.
Teologii care au auzit numele, deja şi-au dat seama despre ce este
vorba, pentru că Ioan Postnicul, cum este numit în popor, a dat
unele dintre cele mai nejustificate şi nefireşti Canoane bisericeşti,
care iată-le „bune” şi aşezate în cartea „sfintelor” canoane. Acesta,
în Canonul 19, vorbeşte despre păcatul sodomiei. El consideră că:
„Copilul de se va strica de oarecine, nu vine la preoţie. Că deşi
acela pentru nevârstnicie nu a păcătuit, dar vasul său s-a rupt, şi
spre sfinţita slujbă netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea pe
coapse potrivit canonisindu-se, nu se va opri a se ridica la
preoţie”[1]. Să considerăm că acei copii nevinovaţi, abuzaţi de
pedofili, au o canonisire aparte. Autorul, Ioan Postitorul, Sfânt în
Calendar, pe data de 2 septembrie, avea înclinaţii homosexuale sau
de a favoriza homosexualii? Iată ce descoperiri cutremurătoare
facem în canoanele sale: „Cel ce se turbează asupra părţii
bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi
ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii
făcând”[2]. Să reţinem faptul că un homosexual este pedepsit cu
200 de metanii. Pentru a înţelege subtilitatea cu care lucra
personajul, să citim şi acest canon al său: „Tot monahului sau
mireanului ce a curvit, îi punem timp de doi ani a nu se împărtăşi,
dacă se va sârgui a întrebuinţa mâncare uscată după ceasul al 9-
lea şi a face câte 250 de metanii”[3]. Dintr-o simplă recapitulare,
observăm că cel ce se împreunează cu o femeie primeşte 250 de
metanii, iar cel ce se împerechează cu homosexualul primeşte doar
200 de metanii. Unii ar observa că perioada de pocăință pentru
homosexual este de 3 ani, iar pentru cel ce săvârșește fapte firești,
de 2 ani. Însă, în canonul următor favorizează din nou
homosexualii, egalizând faptele: „Pe preacurvarul după trei ani îl
învrednicim a se cumineca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va
împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi
câte 250 de metanii în fiecare zi”[4] Textele acestui Patriarh sunt
extrem de interesante, dar nu numai pentru faptul că privilegiază
homosexualii, ci şi pentru faptul că avea o obsesie legată de tot ce
înseamnă împreunare, vorbind în mare parte numai despre aşa
ceva. Numai din aceste canoane deduci că pentru el era mai virtuos
faptul făcut cu un bărbat, decât cu o femeie, excluzând că „este
păcat şi dacă stai degeaba şi dacă dormi, şi dacă mănânci, dacă nu
mănânci” şi alte asemenea, cum s-au gândit aceşti sfinţişori să facă
din orice câte un păcat demn de pedeapsă. Practic, de ce era
homosexualitatea mai puţin gravă? Este simplu şi tocmai ce am
vorbit despre Moise care-şi făcea legile după placul lui. La fel şi
aceşti călugări, vorbeau mai domol despre faptele lor, pentru că
altfel, fire bună în aşa ceva nu ai putea afla în veci!
În cărţile noului testament se găsesc mai multe orori şi crime,
cunoscute de teologii ortodocşi, care se tot chinuiesc să le dea
explicaţii prin care să manipuleze ascultătorii spre un înţeles diferit.
În versetele următoare, nu ne întâlnim cu o pildă, o metaforă, ci cu
o relatare a unor fapte, care probabil nu s-au întâmplat niciodată:
„„Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut
ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a
pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a
umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti
din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută
nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta?
N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste
cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au
auzit. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l
afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi
femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea:
Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât.
Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul
Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău
sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la
picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă
şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei”[5]. Acest stil
de convieţuire nu a fost posibil în perioada Apostolică, ci doar după
prima jumătate a secolului al IV-lea. Apostolii nu s-ar fi ocupat de
formarea unor comunităţi, din mai multe motive. Nici nu le era
prielnic mediul politic, care-i căuta să-i ucidă, ceea ce le-ar fi fost
imposibil să închege cartiere sau comunităţi. Obiceiul a fost scris în
Noul Testament mult după anii 250 d.Hr. pentru a stabili o şi mai
mare ascultare şi frică a omului de tot ce-i ordonă Biserica
împărătească să facă. Aici nu trebuie să ne referim la Biserica
primară, ci la perioada de după acapararea ierarhiei de către puterea
politică, prin aşa-zisul edict de la Milano. Acest document este unul
extrem de mincinos, pentru că după elaborarea sa, au avut libertate
subjugată de către împăratului arianist.
„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată
făptura”[6]. De asemenea, Mântuitorul le-a dat o sfat cum să
meargă la propovăduire: „Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe
drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi
câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de
acolo să plecaţi”[7]. Hristos nu i-a iniţiat să meargă să construiască
oraşe şi sate, nici să moară oameni când nu era nimeni de faţă, ca
apoi când vin ceilalţi, fără să fi văzut cum are loc crima, să le spună
că un înger i-a ucis. Îngerii nu se ocupă cu crearea unui scut în jurul
unui primar de comună sau sat, nici în jurul unui dictator. Ei au o
cu totul altă rânduială, misiune şi n-au timp de crime; decât
oamenii, cum mai devreme ne învăţa Hristos că uciderile vin din
inima omului plin de răutate şi nicidecum a Lui Dumnezeu, care n-
a zidit pe nimeni să-l omoare, ci să-l lase viu, ca în timp, când va
trebui, să-şi dea seama singur de faptele sale şi că Tatăl îl iubeşte.
Dumnezeu nu este dictator şi nici criminal şi nici un moşneag tot
timpul ranchiunos! Acela este satana! Nu confunda!
Dacă am văzut întâmplarea cu uciderea a doi oameni pentru că n-au
dorit să dea toată averea lor capului comunităţii – care nu era un
Apostol – legăturile Noului Testament cu manipularea obscură,
născocită în anii 250-350, ne va argumenta încă o dată cât de mult
sunt falsificate relatările.
Ne este cunoscută tuturor metoda manipulării când vine vorba de
„ascultare”. Arhiereii, între timp, au devenit boierii de odinioară,
stăpânii sclavilor, care le ordonă să muncească chiar şi gratuit
pentru ei. Nu li se dă nimic, sau aproape nimic; însă, li se promite
„împărăţia cerurilor” şi răsplata după ce trece viaţa. Dar, de ce nu
muncesc la ocnă aceşti arhierei şi preoţi falşi creştini, să aştepte ei
răsplata la sfârşitul vieţii? Aici răspunsul este cu două tăişuri şi
anume: prostimea care este manipulată şi inteligentul care
manipulează. Împărăţia Lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu
sclavia, cu manipularea prin frică, aceste strategii de ameninţare
fiind pure invenţii omeneşti, ale celor „mai deştepţi”, care îi
folosesc pe cei creduli, naivi şi cu încredere orbească.
Cât de mult s-a falsificat Noul Testament după Origen şi mai ales
după perioada de domnie a lui Constantin cel mare asupra Bisericii,
vom descoperi în următoarele indicii biblice, practicate în vremea
aceea şi nicidecum în perioada Apostolică, unde era dragoste,
dreptate şi iubire de Hristos, fără frică, fără „cultul sclavilor”,
pentru că nici Dumnezeu şi nici Apostolii nu au robit pe nimeni!
Ideea de „robul Lui Dumnezeu” apare exact în această perioadă a
secolului al 4-lea, când creştinii cad într-o capcană: li se oferă un
edict şi li se ia toată libertatea, devenind sclavii puterii politice, de
regulă îmbrăcată în veşminte Arhiereşti.
[1] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 19
[2] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 18
[3] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 12
[4] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 13
[5] Faptele Apostolilor; cap. 5; vers. 1-10
[6] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 15.
[7] Ev. Luca; cap. 9; vers. 3
Cap. 9. Bătaia, tortura şi sclavia,
învăţături introduse în Epistole. Cum
apare cultul „robii Lui Dumnezeu”
neînrobiţi niciodată de către Hristos.
Iată alte mărturii clare că Noul Testament este falsificat de
Sinoadele Ecumenice, care nu numai că erau adunate la poalele
puterilor împărăteşti; dar, scopul lor era şi acela de a vorbi
oamenilor că „nu trebuie schimbată o literă, măcar, din Sfânta
Lege” şi prin aceasta omul pleca acasă împăcat cu gândul că
indivizii nu vor schimba Învăţătura. Nu numai o dată s-a vorbit la
Sinoadele Ecumenice că „noi păstrăm întru toate hotărârile
Sinoadelor de mai-nainte de noi” şi în realitate ei le anulau cu
desăvârşire şi le modificau radical. Contestarea sfinţeniei acestor
ierarhi care, deşi zac prin calendare ca Sfinţi, şi-au permis să
mânjească Noul Testament cu obiceiuri omeneşti, meschine şi
turbate după puterea, asupra unor atei. „Slugilor, ascultaţi de
stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia
inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii
pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos,
făcând din suflet voia lui Dumnezeu. Slujind cu bunăvoinţă, ca şi
Domnului şi nu ca oamenilor”[1]. Tâlcuirea arată ateismul
păgânilor ierarhi care au modificat textul. Ei încearcă să-i convingă
pe oameni să o vadă pe persoana care îi ţine în sclavie, în lanţuri, ca
și cum este „un dumnezeu” pentru ei şi dacă nu se supun, îl mânie
pe Dumnezeu. Cât de păgâni au fost aceşti sfinţi ierarhi, subjugaţi
de împăraţi, încât să batjocorească şi numele Lui Dumnezeu,
comparându-l cu un boier care slugăreşte nişte oameni lipsiți de
apărare? Dar, de la Epistola către Efeseni, să mergem la epistola
către Coloseni, unde găsim acest text, parcă identic cu primul:
„Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu
slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă
oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul. Orice aţi
face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru
oameni. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii;
căci Domnului Hristos slujiţi”[2]. În acest verset, asemenea celui
de mai sus, oamenii sunt îndemnaţi să slujească boierului ca şi Lui
Hristos, ca şi cum boierul să le fie un dumnezeu pământesc, de care
să asculte orbeşte. Oricât de eretic ai fi, nu-l vei asemăna pe
Dumnezeu cu nici un om şi nici slujirea Lui Dumnezeu nu o vei
asemăna cu slugărnicia unui om bogat, care se foloseşte de
neputinţele, necazurile şi sărăcia unor oameni. Cum ar fi putut
îndemna Sfinţii Apostoli la aşa obiceiuri păgâneşti? Nici nu au
îndemnat vreodată la slujirea unui om, ca la un Dumnezeu, pentru
că este o totală erezie totalitaristă, de la care nu vine nici o
mântuire, ci doar o manipulare.
Fără prea multă osteneală, fiind ascultători şi noi, acelor „sfinţi”
care au străjuit în marile Sinoade, la scrierea Noului Testament
după bunul lor plac, vom urma trimiterile notelor de subsol şi ne
vor coordona către epistola întâi către Timotei, unde iarăşi găsim
adaos al episcopilor cu dorinţă de a stăpâni lumea, de a avea slugi
şi sclavi din rândul oamenilor simpli, văzuţi vrednici de robie, nu
aşa importanţi ca ei, „sfinţii” de sus. Iată ce găsim în această
epistolă falsificată: „Cei ce se găsesc sub jugul robiei să
socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie
hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu”[3]. O observaţie este şi
aceea a numerelor capitolelor, când nu întâmplător versetele au fost
falsificate în capitolul 6 din Efeseni, iar acum vorbim de capitolul 6
din Coloseni.
Încă o dată „sfinţii” falsificatori ne arată că cinstirea boierului care
vorbeşte poporului robit, sclav şi fără libertăţi, ci doar cu obligaţii
şi ascultări, este ca şi cinstirea Lui Dumnezeu. Aceste slavoslovii
aduse boierilor, spre asuprirea şi batjocura poporului simplu,
continuă în foarte multe cărţi ale Noului Testament, cum ar fi şi în
scurta epistolă către Tit, atribuită Sfântului Apostol Pavel, care în
doar 3 capitole pe care le are, în al 2-lea vorbeşte despre boieri şi
cum să li se supună slugoii de oameni simpli, fără de drepturi şi
fără de cârtire şi neascultare: „Slugile să se supună stăpânilor lor,
întru toate, ca să fie bine-plăcute, ne întorcându-le vorba, să nu
dosească ceva, ci să le arate toată buna credinţă, ca să facă de
cinste întru toate învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu”[4].
Versetele sunt aşezate la loc de cinste, exact în mijlocul acestei
epistole. Aici oamenii sunt învăţaţi să muncească orbeşte, să nu
ceară nimic, să se arate ascultători şi folositori la progresele
financiare ale boierului. Ce treabă ar fi avut Hristos Dumnezeu, cu
hambarele şi vistieriile băneşti ale unui boier care biciuieşte
oamenii creați de Dumnezeu liberi şi înrobiți de boierimea plină de
mândrie și nedreptate? Nici una! Dacă un om care manipulează,
vine şi-ţi cere tot ce ai, tu trebuie să-i dai orbeşte? De ce? Pentru a
arăta că tu ai încredere în Dumnezeu şi nu te temi că-ţi va muri
copilul de foame. Dar, de ce nu-ţi pui întrebarea: acel preot, ierarh
sau manipulator, de ce nu-şi pune nădejdea în Dumnezeu şi nu mai
cere de la oameni nimic, ci doar să aştepte să-i cadă de sus? Crede
în minuni, sau nu? Sau doar omul simplu, de rând este dator să
creadă în „picarea din cer”, în timp ce episcopii trec la fapte?
De ce se cere de la omul simplu, de ce-i cere până şi imposibilul?
Este clar, pentru că el nu crede în Dumnezeu şi pentru că
Dumnezeu este singurul mod prin care el te poate determina să fii
sluga lui, naivul şi prostul lui, cum de altfel un alt verset crucial
îndeamnă la aşa ceva, de data aceasta în prima epistolă
sobornicească atribuită Sfântului Apostol Petru: „Slugilor,
supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi
blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu,
să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El”[5].
Întrebarea firească este: episcopul care pune lumea să-i fie ca şi un
trib din paleolitic, pentru a-i fi slugi, de ce nu se face el sluga lor, să
se mântuiască? De ce să fie slugile unui călugăr, care vorbeşte
despre cum trebuie să trăiască omul în familia sa, cum să fie sclav
plăcut Domnului? Dacă Domnul iubeşte sclavagismul, atunci de ce
nu vedeţi episcopi să fie sclavi poporului, să descalece de pe
mândrie şi să se coboare la munca în fabrică, uzină, la câmp sau la
capre? Este simplu: pentru că aceşti vicleni mint lumea că asta este
plăcut Lui Dumnezeu; dar, dacă ar fi atât de plăcut, ar fi şi ei nişte
sclavi.
Să nu mai amintim de multele omilii ale unor călugări din secolele
4-5 care dau o sumedenie de sfaturi cum să se constituie o familie,
pe când ei erau călugări şi stăteau degeaba, în timp ce mâncau din
munca mirenilor săraci, lipsiţi de drepturi, ajunşi sclavii unor
călugăraşi de 30-40 de ani, cu obiceiuri homosexuale de iată că nici
până astăzi nu s-au descotorosit. Ce a ajuns Biserica, oameni buni?
Modalitatea de slugărnicie a unor episcopi şi călugări plini de
ascunzişuri şi înjosirea familiei!
[1] Efeseni; cap. 6; vers. 5-7
[2] Coloseni; cap. 3; vers. 22-24.
[3] I Timotei; cap. 6; vers. 1.
[4] Tit; cap. 2; vers. 9-10.
[5] I Petru; cap. 2; vers. 18-19.
Cap. 10. Manipulaţii şi manipulatorii sunt
prezenţi în calendar, ca şi „Sfinţi”, dar nu
şi în Rai!
„Sfântul” care a modificat textul Epistolei Sfântului Apostol Petru,
a mai adăugat, spre priceperea robilor boierimii din secolele IV-V,
abia tocmai atunci episcopii ajungând la concluzia că lumea multă
este bună de slugărit ca o herghelie de cai: „Căci, ce laudă este
dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă,
pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui
Dumnezeu”[1]. Atât de interesaţi erau de felul cum să-i manipuleze
pe sclavi, acei falsificatori ai textului biblic, „tradus” la iniţiativa
marilor împăraţi care-şi află locul prin Calendare, cu date deosebit
de impresionante, în timp ce aproape toţi Sfinţii Apostoli stau în
anonimat, lăsaţi uitării şi nepomeniţi aproape niciodată.
Textul încearcă să le spună mai devreme să nu ceară nimic, să fie
slugi şi atât, iar dacă li se mai dă şi câte o bătaie degeaba, să se
bucure şi să fie slugi foarte bine supuse, pentru a se „mântui”. Din
păcate, mediocritatea nu s-a terminat în secolul IV, dar nici în ziua
de astăzi, iar noii boieri, cu veşminte şi adeseori şi mitre pe cap,
trăiesc regeşte din munca slabilor de minte. Este drept, înaintea Lui
Dumnezeu acei slabi de minte vor avea plată; însă, versetul de mai
sus dă dreptate celor ce slugăresc, celor ce bat, încât îi compară cu
„dumnezeul sclavilor”; sclavii se mântuiesc pentru că muncesc
pentru nimic, asta e promisiunea lor; însă, cei ce fac nedreptate,
sunt mai mult ca mântuiţi, sunt „asemenea lui Dumnezeu”. Fără
ezitare, sinoadele care au contribuit făţiş la falsificarea Sfintei
Scripturi, sunt, au fost şi vor rămâne eretice; dar, cu efecte de
durată asupra manipulării mulţimilor de oameni care, pe lângă
faptul că NU SE MÂNTUIESC, închinându-se unor episcopi-boieri
care îşi bat joc de Biserica Lui Hristos!
Acum vă întrebaţi de ce oamenii care fac fapte fireşti, sunt
pedepsiţi de către „sfinţii călugări” mai dur decât homosexualii? De
ce oamenilor simpli nu le este dat să modifice învăţăturile, sau să le
falsifice, iar boierilor, împăraţilor şi *călugărilor* le este permis
acest lucru, spre batjocura Sfinţilor Apostoli şi a învăţăturilor lăsate
de ei? Dar, până la acest capitol, va trebui să mai vedem cum şi-au
lăsat ideile şi semnele în Scripturi, acei „sfinţi” şi până unde au
putut ei să meargă.
Poate că mă arat uşor indignat de prezenţa iudeilor cât şi a
călugărilor. Poate că şi modul meu de a-i defini este foarte dură;
însă, să privim cu ochi maleabili, cu interesul de a acorda libertate
fiecăruia de a face ceea ce doreşte. Ce mod de întâmpinare, sau de
descriere, ai putea adopta când descoperi cât de mult a fost
falsificată Scriptura şi cum au fost distruse învăţăturile Sfinţilor
Apostoli şi ale Sfinţilor Ucenici? Ar fi de adăugat vreun cuvânt de
laudă?
Cartea intitulată „Faptele Apostolilor” este considerată „canonică”
şi adăugată în cuprinsul Noului Testament abia în secolul al IV-lea;
dar, obiceiurile coincid cu tradiţii obşteşti apărute în acest secol,
practicate în sânul comunităţilor/obştilor anahoreţilor (mai apoi
călugări). Nu poate contesta nimeni ca această „răutate” şi
brutalitate „apostolică”, nejustificată ce-i drept, care nu s-a regăsit
în practicile niciunui Apostol, să fie tocmai invenţii ale frustrărilor
hormonale, ale înfierbântărilor vreunor călugări „cărturari” care au
strecurat versete, după cum li s-a părut lor că le insufla Dumnezeu.
În realitate, aceştia mai mult au denaturat unele cărţi şi pe altele le-
au distrus, pentru a da naştere unor obiceiuri, totalitariste, care mai
apoi au degenerat în „imperialismul ierarhic”. Astfel, modestia
exemplară şi sfinţenia Sfinţilor Apostoli a fost minimizată cu fapte
politico-boiereşti şi Învăţătura completă a fost dezrădăcinată şi
înlocuită cu acest labirint de strategii, de manipulare a maselor de
oameni naivi şi nimic mai mult.
[1] I Petru; cap. 2; vers. 20.
Cap. 11. De ce folosesc sectele Biblia?
Pentru că este falsificată spre manipulări.
Omenirea „mai puţin credincioasă” este sufocată de tot felul de
persoane, mădulare ale unor confesiuni religioase protestante sau
neoprotestante, care învaţă Biblia pe de rost şi merg, practic, din
uşă în uşă să racoleze creştini slab documentaţi, cărora le arată 2, 3,
sau 10 versete biblice şi deja i-a convins. Nu veţi vedea vreo astfel
de confesiune să folosească altă carte. Este drept că nici nu ar fi
primiţi la uşile oamenilor; însă, veţi vedea pe vreunul să dorească
cu ardoare să descopere adevărul, să aducă oamenilor argumente că
Biblia este falsificată din scoarţă-n scoarţă? Nici unul! Din ce
cauză? Pentru că pastorii lor, sau episcopii, ca şi în cazul celor
Ortodocşi, consideră cartea ca fiind un principal ghid de a manipula
poporul. În ambele cazuri, strategia funcţionează perfect, unii
percepând zeciuială bănească, iar alţii oferind „promisiunea
minunilor, a vindecărilor şi mântuirii” în urma unor slujbe
considerabil plătite.
Dacă observăm bine, oamenii din secolele I-III erau foarte
primitori, călduroşi, îl iubeau pe Dumnezeu atât de mult, încât nu
vroiau să se lepede de El nici cu preţul suprem al vieţii. Faptele lor
nu aveau cum să fie murdare, sclavagiste, de tortură, amestecând
un caracter „bun dar răutăcios”. Altfel, aceştia nu s-ar fi răspândit
cu atâta repeziciune în doar două sute de ani. Lumea a primit
Apostolii şi Ucenicii pentru că le aducea ceva nou, le aducea ceva
ce nimeni nu dăruia, nici un alt cult religios: le aducea bunătate,
dragoste şi pace! Asta le-a alimentat dragostea lor de Hristos, încât
politicienii se chinuiau să-i manipuleze să meargă la templele
statelor, împăraţilor, să creadă în zeii lor şi să „le aducă jertfe”
băneşti sau materiale, într-un cuvânt, să fie în rând cu lumea.
În Apostoli au văzut lumina faptică, bunătatea şi dragostea născută
din interiorul lor. Se simţea prezenţa unor Sfinţi! Cu siguranţă nici
unul dintre Apostoli nu a instaurat o dictatură a boierimii, să lase
boieri pe ici-colo; iar oamenilor, de fapt, aceştia în predici să le
vorbească despre cum să fie supuşi conducătorilor economici.
Hristos a eliberat omul! Apostolii l-au lăsat liber! Acum se
adevereşte încă o dată de ce nu există manuscris Apostolic, de ce au
fost toate distruse, pentru că episcopia imperialistă NU a avut nici o
legătură cu apostolatul şi nici nu are! Biserica lor, pretins-creştină,
este sursa de venit pentru toţi episcopii care stau prin camere
împodobite cu belşug, beau, mănâncă şi se petrec ruşinos între ei,
iar prostimea munceşte de dimineaţă până seară, să se mântuiască.
De ce nu muncesc şi aceste specimene, dacă slugărnicia aduce
mântuirea? La muncă!
Dumnezeu L-a făcut liber pe om, nu manipulat! I-a dat
înţelepciune, raţiune, nu îndobitocire şi „ascultare” de boieri.
Hristos nu a întemeiat un imperiu, iar Biserica Sa, niciodată până în
secolul IV nu a fost imperialistă. Iată, în realitate, ce a făcut
perioada „libertăţii” bizantine din învăţătura creştinătăţii. Totul a
devenit o industrie care fabrică continuu, de aproape 1700 de ani,
sclavi pentru nişte călugări care trăiesc în palate episcopale,
îmbuibaţi de lux şi avuţie, cu multiple orientări şi apucături, iar
Sfântul lui Hristos, Spiridon al Trimitundei, trăia într-o simplitate
ieşită din comun, iar în loc de mitră scumpă, avea un coş de nuiele
pe cap, sau Sfântul Haralambie, sau, de ce să nu le dăm exemplele
Sfinţilor Lui Hristos Apostoli şi Ucenici, datorită cărora suntem
creştini?
Confesiunile protestante vin să-şi propovăduiască ideile lor
teologice bazate pe o carte falsificată, special pentru a fi o cheie
psihologică de a încuia minţile unor oameni şi de a-i deposeda de
darul Lui Dumnezeu: raţiunea şi libertatea, pe care omul din
născare le are! De pildă, propaganda „zilei sâmbetei” este cea mai
cunoscută învăţătură argumentată a acestora; însă, prin cât de
falsificată este Scriptura, parcă mai sunt şi rămăşiţe de informaţii
bune, care ne spun anumite lucruri. Iată acest detaliu surprinzător:
„Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihna poporului lui
Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a
odihnit şi el de lucrurile lui”[1]. Bineînţeles că nu se vorbeşte
despre ziua de luni, dar nici despre ziua de sâmbătă, pentru că
aceasta era ţinută deja de evrei, de 1200-1300 de ani şi spune clar
că s-a lăsat altă sărbătoare de odihna poporului lui Dumnezeu,
aceasta din tradiţia de 2000 de ani, fiind o zi de Duminică. La urma
urmei, nu are cum să aibă loc Învierea Lui Hristos sâmbăta, pentru
că ar fi avut loc răstignirea sa printr-o Miercuri şi nicidecum într-o
Vineri.
[1] Epistola către Evrei; cap. 4; vers. 9-10.
Cap. 12. De ce nu se găsesc manuscrise
mai vechi de anii 300 după Hristos?
Astăzi, în fiecare Biserică sau mănăstire se află o Evanghelie, în
fiecare țară și aproape în fiecare limbă. Același lucru se întâmpla și
în secolele IV-V, exceptând perioada apostolică și până în secolul
al III-lea, când apar primele lucrări biblice nou-testamentare, în
versiunile lui Origen (în două limbi: greacă și ebraică). Până la
vremea aceea, timp de aproape 3 secole, Învăţătura Mântuitorului a
fost transmisă verbal. Preoţii şi Arhiereii, de la Apostoli şi până la
cuvioşii cărturari ai secolului al III-lea, se străduiau să înveţe lumea
ce trebuie să facă, în ce mod trebuie să-l urmeze pe Hristos şi cum
să ducă o viaţă plină de bunătate şi de dragoste. Abia după secolele
al III-lea şi al IV-lea apar versiuni ale Noului Testament care au fost
scrise mai mult din auzite. Şi dacă tot erau „din auzite” şi nu era
ceva palpabil, falsificarea nici nu avea cum să aibă o rivalitate sau
o demascare.
În prezent se păstrează sute de variante biblice nou-testamentare,
din acele perioade, fiecare având câte o nouă formă. Nu se ştie cu
exactitate dacă Origen a avut de unde să preia şi texte originale, sau
colegii săi, teologii vremii care lucrau la înfăptuirea cărţilor. Totuşi,
este remarcabil că Noul Testament aminteşte de foarte multe ori
cum ar zice Apostolii „să nu modificaţi această carte” în diferite
forme şi cu diferite făgăduinţe sau ameninţări cu pierderea
mântuirii. Şi totuşi, istoricii şi teologii Bisericii ne învaţă încă din
secolele III şi până astăzi, că învăţătura era propovăduită verbal şi
nu prea existau manuscrise. Dacă este o tragedie falsificarea
textului, cum şi-au permis aceşti călugări şi episcopi castraţi şi cu
apucături nefireşti, să îşi bată joc de Învăţătura Lui Hristos şi să
schimbe predania Apostolilor?
Oare, chiar toţi Apostolii au fost inculţi, pescari, ciobani sau de
meserii neînsemnate pentru cultură, încât să nu fie capabili să scrie
o carte? Unii erau medici, alţii erau pictori, alţii aveau pricepere şi
ştiau să scrie; altfel, fiecare ar fi învăţat ce l-ar fi tăiat capul, după
ce au decedat Apostolii şi Ucenicii lor. Dacă au existat
manuscrisele originale, atunci, cât de mult au crezut în ele şi în
Dumnezeul revelat în ele, acei „sfinţi” care au îndrăznit să
minimizeze cuvântul Lui Dumnezeu şi să-l adauge pe al lor ca fiind
„de neschimbat”?
Un alt exemplu că în secolele III-V nu s-a recurs la traducerea
textelor – pentru că erau verbale; deci, nu prea erau texte – ci într-o
foarte mare măsură s-a apelat la scrierea şi modificarea unor
învăţături verbale, pe alocuri însemnate pe papirusuri din piei de
animale, lemn sau hârtie, de către preoţii sau arhiereii apostolici
care ştiau să scrie. Este foarte interesant că scrierile originale ale
cărturarilor aceia care „traduceau” textele, se păstrează până în
zilele noastre; însă, sursele care le aveau în mână, când scriau, au
fost pierdute! Sau au fost distruse îndată ce apărea noua variantă
preferată şi susţinută de puterile politice evreieşti, bizantine sau
latineşti?
Dacă Învăţătura Sfintei Evanghelii a trebuit să rămână intactă şi tot
ce au transmis Sfinţii Apostoli, în virtutea faptului în care însuşi
Mântuitorul nu a scris, ci a vorbit, este foarte clar că toate trebuiau
să rămână în forma iniţială, sau dacă nu, măcar în acord cu ideile
principale. Văzând cât de mult s-a intervenit asupra textului biblic,
încât autorii nu numai că erau lipsiţi total de o lumină a Sfântului
Duh, devreme ce la 2-3 capitole deja se contraziceau, deja scriau
câte o erezie sau nedreptate specifică secolelor târzii, să vedem cât
de inspiraţi au fost şi restul Sfinţilor, în ce priveşte păstrarea
tradiţiilor Apostolice.
Cap. 13. Anularea episcopilor căsătoriţi,
în favoarea cuceritorilor Sodomei.
Să nu se mire cineva că introducerea apei în vinul Liturgic a fost un
semn înaintemergător a ceea ce va urma şi a ceea ce se va instaura
la cârma Bisericii de atunci şi, din nefericire, până în ziua de astăzi!
Această inovaţie a avut ca „argument” versetul „Deci au venit
ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era
răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja
murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a
împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”[1]. Este de înţeles
că organismul are sânge, apă; dar, are şi săruri, zaharuri, proteine,
vitamine, etc. În principiu, dacă Apostolii nu au introdus apa în vin,
nu ar fi fost suficient să păstrăm rânduiala după cum au lăsat-o ei,
şi nu după cum au dorit călugării să adauge? Dacă era necesar
adaosul, îl făceau chiar Apostolii. Este peste limita smereniei să
corectezi Apostolii şi să le distrugi operele, după cum ţi se pare ţie
că ar fi mai bine. Dacă eşti creştin, mergi după Hristos şi după
Apostoli şi nu după cum născocesc episcopii plini de bunăstare.
Totuşi, suspectaţi de multă implicare în falsificarea creştinismului,
distrugerea Evangheliilor şi a Epistolelor, inovatorii apei în vin au
ales acest verset de mai sus, car, spre deosebire de alte etape din
viaţa Mântuitorului, acesta conţine şi o suspiciune de semnătură
evreiască la modificarea sau completarea sa. Să fim atenţi la ceea
ce spune evreul sau falsul creştin care a completat textul
Evangheliei: „Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui
dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind
la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele”.
Aici se lasă un mare loc de interpretare, pentru că fluierele
picioarelor le zdrobeau evreii acelora care erau răstigniţi tocmai
pentru a nu fugi, indiferent dacă erau vii sau morţi; însă, Lui nu i
le-au mai zdrobit. Adică l-au torturat în fel şi chip în ultimele Sale
zile, l-au adus în faţa oamenilor să-l tortureze cu toţii, iar la final i-
au lăsat „posibilitatea” de a fugi. Însăşi expresia lasă loc de
interpretare ateilor care nu cred nici în Hristos, nici în Dumnezeu,
în Învierea Sa! Doar, doar, pentru discreditarea învăţăturii
adevărate. Deci, dacă Sfinţii Apostoli nu au introdus apa în potir, ea
nu are ce căuta acolo!
Pentru a înţelege în detaliu toată falsificarea, să revenim la Noul
Testament, de unde vom descoperi că, după Botezul Său de către
Sfântul Ioan, „a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi
mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la
nuntă”[2]. Nu ştiu câţi au observat sau au dat importanţă acestei
controverse, pentru că aici se vorbeşte despre a 3-a zi după Botezul
Său; însă, iată ce descoperim în Evanghelia atribuită Sfântului
Apostol Marcu: „Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel
iubit, întru Tine am binevoit. Şi îndată Duhul L-a mânat în pustie.
Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana”[3]. Pe
lângă faptul că versetul este al 11-lea din capitolul 1 (o aliniere
numerică), îndată după Botez, duhul l-a dus în pustie să-l ispitească
satana… Deci, abia după 40 de zile s-a întors din Pustie. Atunci, ori
textul Evangheliei atribuite lui Marcu minte şi nu a existat ispitirea,
ori Evanghelia de la Ioan minte şi nu a existat nunta din Cana
Galileei, devreme ce a 3-a zi după Botez, El ar fi fost dus în pustie.
Pentru a desluşi această încâlcire, va trebui să analizăm un detaliu
din Epistola atribuită Sfântului Iacov: „Nimeni să nu zică, atunci
când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu
nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare
este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa”[4]. Deci,
Duhul Sfânt nu avea cum să ducă pe nimeni în ispita satanei şi mai
mult de atât, din ceea ce spune şi apostolul Iacov, omul se ispiteşte
din ceea ce doreşte el! Oare, ispitirea din decursul celor 40 de zile,
era o dorinţă a Fiului Lui Dumnezeu? Logica ispitei este aceea de a
dărâma pe cineva dintr-o poziţie, dintr-o funcţie, dintr-o demnitate.
Aici, din ce-l dărâma pe Hristos, având asupra sa Firea
Dumnezeiască? Dacă am ajuns să fim atât de îndobitociţi încât să-l
vedem şi pe Dumnezeu ispitit de diavol… este clar în ce direcţie
„bună” ne-au dus învăţăturile cărturarilor trecuţi în calendar ca şi
„sfinţi”. Întrebarea dogmatică ar fi: amintind ispitirea, din început
sunt două alternative: a învinge sau a cădea. V-aţi întrebat ce logică
are această ispitire, dacă ar cade firea omenească a Dumnezeului
Om? Ar fi însemnat că nu mai aveam Sfântă Treime, ci „sfântă
doime”? Să fim serioşi! Ispitirea nu îşi avea nici o logică teologică,
nici un rost şi nici un exemplu! Cum ar fi să auzi despre căderea
Lui Dumnezeu? Doamne, Dumnezeule! Aceia care au pus mâinile
să falsifice textul nici măcar creştini nu erau!
Întrucât din două Evanghelii, nu există o completare făcută de una,
celeilalte, este vădit că nu necesită nici o explicaţie, ci pur şi simplu
nunta din Cana Galileei a existat, pentru că Hristos a blagoslovit
nunta şi nu homosexualismul călugăresc, iar ispitirea satanei nu a
existat, pentru că pe Dumnezeu nici un drac nu-l poate ispiti,
dărâma, îngenunchea, decât vreun cărturar homosexual castrat, care
în a doua Evanghelie a strecurat această satanică revelaţie şi a
minimalizat importanţa Sfintei Cununii, tăgăduind şi Sfânta Treime
şi punându-o într-o filozofie bolnavă.
Primul argument neplăcut „sfinţilor călugări neînsuraţi” a fost
chiar Nunta din Cana. Al doilea argument vine chiar de la întâia
Epistolă către Timotei: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de
prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept,
cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic,
neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii
ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi
rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?”[5]. Astăzi, episcopii nu sunt ai unei singure femei;
sau, dacă sunt… ori trăiesc în curvie cu câte o amantă, ori cu câte
vreun prieten…şi la capitolul agonisire, nici un mirean trăitor şi
doritor de mântuire nu-i ajunge din urmă! Dar, mare atenţie! Nu-i
judecaţi „căci veţi fi judecaţi”. În timp ce ei au monopolizat
Biserica întreagă, toţi trebuie să asiste la dărâmarea creştinismului
şi să nu cârtească, nu judece, pentru că ei sunt nişte boieri, iar
poporul este format din sclavi şi slugi vrednice de la ascultare, până
la bătaie.
Nu se ştie cu exactitate când apare în Epistolă, următorul verset;
însă, prezenţa lui în scrisoarea trimisă corintenilor are o legătură
esenţială cu subiectul pe care-l discutăm: „N-avem, oare, dreptul
să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii
Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul
de a nu lucra?”[6]. Din acest text reiese că toţi Apostolii erau
căsătoriţi, cu excepţia lui Pavel şi Barnaba. În condiţiile în care el
deja era arhiereu, ce rost avea să mai întrebe de femeie, dacă el era
deja Episcop? Era permisă căsătoria după hirotonie? Dacă nu,
atunci de ce mai întreba? Spre fală, spre laudă, să se mândrească
lumii că el stă aşa? Mai devreme când am adus în discuţie adaosul
castraţilor făcut în Evanghelia după Matei; Cap. 19; vers. 12,
ducându-ne la notele de subsol am fost trimişi spre un verset din
care reieşea că Pavel era castrat. În cazul acesta, s-ar fi înţeles de ce
nu-şi lua şi el femeie; însă, din versetul epistolei către corinteni,
reiese că tânjeşte să-şi ia; deci, nu că era castrat.
Este vital să amintim încă o dată că Evanghelia Sfântului Apostol
Matei a fost îngropată în mormântul Sfântului Apostol Barnaba şi
descoperită după anii 400. După descoperirea ei, moaştele s-au
păstrat iar manuscrisul a fost distrus. De ce nu s-a păstrat acest
original, decât în copii falsificate? Pentru că, altfel, nu şi-ar fi mai
identificat puterile ascunse semnele adăugate prin mâna lui
Origene!
Dincolo de orice interpretare, este cert că Apostolii, Ucenicii lor,
Arhierei şi preoţi, erau căsătoriţi. Sfântul Ierarh Spiridon a fost
căsătorit şi a avut o fiică Sfântul Grigorie de Nyssa de asemenea şi
mulţi alţii. De pildă, Teodor al Mopsuestiei s-a călugărit într-o
mănăstire condusă de Ioan Gură de Aur. Fiind tânăr, s-a grăbit în
alegerea făcută şi ulterior s-a căsătorit, în preajma vârstei de 20-21
de ani. Fiind criticat de călugării vremii, i se ia apărarea de către
Ioan Gură de Aur care, printr-o scrisoare, le spune: „mai degrabă
ne-am lăsa arşi decât să-l judecăm pe Teodor”. Acesta este un
aspect secundar în istoria Bisericii, pentru că deşi în această
perioadă lui Teodor i s-a permis să rămână preot, chiar şi căsătorit
după călugărie şi hirotonie, după vârsta de 35 de ani a fost hirotonit
în treapta episcopală. Totuşi, după un secol de la această
întâmplare, călugării l-au declarat necanonic pe Teodor; dar,
Biserica l-a recunoscut în permanenţă ca fiind cel mai mare
hermeneut (expert în texte antice) din toate timpurile. Cât timp a
trăit Sfântul Ioan Gură de Aur, ei au fost tare buni prieteni şi chiar
în perioada cât a fost Patriarh al Constantinopolului, nu a fost
discriminat horepiscopatul, care era firesc şi normal pentru acea
vreme. Abia după Sinodul al IV-lea au început reformarea
eparhiilor şi destinarea lor unor episcopi necăsătoriţi, favorizaţi de
puterea romană (după cum le şi era placul ascuns).
[1] Ev. Ioan; cap. 19; vers. 32-34.
[2] Ev. Ioan; cap. 2; vers. 1-2.
[3] Ev. Marcu; cap. 1; vers. 11-13.
[4] Ep. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.
[5] I Timotei; cap. 3; vers. 2-5.
[6] I Corinteni; cap. 9; vers. 5-6.
Cap. 14. Cu cât mai străini de adevăratul
Creştinism, cu atât mai departe de însuşi
Mântuitorul Hristos. Uciderea
Horepiscopatului Apostolic.
Horepiscocopul (sau Episcopul căsătorit) îl regăsim şi în Canoanele
Sinoadelor Ecumenice, după cum urmează: Canonul 8 al Sinodului
Întâi Ecumenic. În tâlcuirea acestui Canon aflăm următoarele:
„Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul
cetăţii aceleia, la care este supus şi satul lui. Zice dar canonul
acesta, că unul ca acesta să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi
(eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va
îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi
prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop.”
Deci, Horepiscopul putea să hirotonească Preoţi şi Diaconi, dar să
şi participe la hirotonii de Episcopi, însă nu fără binecuvântarea
Chiriarhului Eparhiei unde se afla. Aici se vede destul de clar cum
el, deşi era Episcop, trebuia să fie inferior unui episcop cu
apucături de „singurel” şi „călugăr”. Până la apariţia
călugărismului şi virusarea ierarhiei de către sodomiteni,
hirepiscopii erau pur şi simplu episcopi. După ce au pus mâna „cei
singuri” pe ierarhie, au început să se hirotonească unii pe alţii, pe
grad de prietenie şi împerechere nefirească, discriminând şi
marginalizând episcopii căsătoriţi din vechime.
Dacă până aici Horepiscopatul Apostolic era înjosit ca un rang
episcopal demn de izolat, de la Sinodul al IV-lea şi până la al VII-
lea, deja horepiscopilor li se luase şi dreptul de a mai hirotoni
preoţi, decât cântăreţi şi ipodiaconi, ceea ce poate să facă orice
arhimandrit sau protoiereu. Asta pentru întâietatea „singureilor”,
care începeau să apuce pe deplin frâiele Bisericii. Argumentul
„burlacilor” a fost acela că episcopii îşi lăsau urmaşi şi aşa se
moşteneau scaunele episcopale; însă, constatând după aproape
1000 de ani ce fel au degenerat lucrurile, mai bine era ca Biserica
să aibă fii şi nepoţi, cum şi Apostolii erau unii altora fii, nepoţi,
fraţi, cumnaţi, decât să fie homosexuali camuflaţi în călugări şi care
să adune în ierarhie numai indivizi cu apucături identice.
Puterea politică avea un interes major în implementarea cu orice
preţ a homosexualităţii romane în Biserica Ortodoxă. S-a încercat
prin marginalizarea episcopilor căsătoriţi încă de la Sinodul întâi şi
până la al VII-lea; dar, nu s-a putut scăpa de ei sub nici un chip. Ei
sunt menţionaţi, cum am spus, chiar şi la Sinodul al VII-lea
Ecumenic; dar, strâmtoraţi şi trataţi ca nişte ţărani. De fapt, chiar şi
astăzi ierarhii dubioşi şi bănuiţi de fapte imorale şi nefireşti,
discriminează preoţii căsătoriţi şi-i înjosesc, pe când „cei singuri şi
fără femeie” sunt puşi în lumină de sfinţenie aleasă, deşi aceasta nu
există în nici un caz în tagma lor bolnăvicioasă.
Cum s-a ajuns la anularea Episcopatului familiar în cetăţi şi
izolarea căsătoriţilor, în favoarea „singureilor”? Printr-o hotărâre
dată de guvernul condus de împăratul Iustinian! Acest personaj
(care şi-a canonizat amanta), a avut o implicare foarte mare în
desfăşurarea Sinodului al V-lea ecumenic şi a altora locale. De
pildă, iată ce imoralitate cere Sinodul al VI-lea, continuator al celui
de-al V-lea: „Femeia celui ce se ridică la proşederea episcopiei,
după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de
bărbatul său, după hirotonia episcopiei cea pusă asupra lui, să
intre în monastire, care va fi zidită departe de aşezarea
episcopului, şi purtarea de grijă de la episcop aibă-o. Iar de se va
arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoaria diaconiţei”[1]. Un
Sinod predominat de necăsătoriţi, cere ca cei căsătoriţi să divorţeze,
lucru pe care nu l-a spus nici unul dintre Apostoli şi nici Ucenicii
nu au practicat despărţirea soţilor, pentru ideile homosexualilor. În
mai multe perioade ale istoriei căsătoria a fost interzisă şi la clerici;
însă, datorită abuzurilor pe care aceştia le făceau, a atras
discreditarea clerului şi decăzuse în faţa lumii; aşa că hotărârile au
fost anulate, iarăşi adoptate şi tot aşa, ca până la urmă să se ceară
despărţirea de bunăvoie.
Iată câteva indicii ale vremii tulburi care se revărsa asupra Bisericii
din acel secol. Ioan Postnicul (+595) nu se ştie cu exactitate când s-
a născut; însă, se ştie că era un faimos bijutier, apoi a devenit
diaconul Patriarhului. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit
patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al
II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului
Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582. Ceea ce
minte Sinodul al VI-lea ecumenic, este faptul că „politicienii nu se
implică în viaţa Bisericii”… decât în toate treburile ei! Ioan
Postnicul este autorul controversatelor canoane în care
homosexualii primesc osândă mai puţină, decât cei ce se
împreunează cu femei, pe care le-am amintit mai devreme. Dacă
observăm perioadele vieţilor acestor „sfinţi”, constatăm că Sinodul
al V-lea, convocat de împăratul Iustinian „pentru revizuirea întregii
Biserici” (mai mult fiind vorba de modificare şi falsificare a unor
texte şi istorii, decât revizuitoare), a avut loc în anul 553, aproape
contemporan cu Ioan Postnicul, care a dus mai departe apucăturile
„singuratice” şi de sfidare a rânduielilor fireşti, în favoarea
pedepselor mai blânde pentru homosexuali. Este foarte interesant
că Biserica de până acum nu a făcut nici o referire la Teodor al
Mopsuestiei, care trăise în perioada Sfântului Ioan Gură de Aur,
deci, mult mai înainte. Acesta se căsătoreşte după ce făgăduise
călugăria şi ierarhii de atunci îl lăsase aşa, făcându-l chiar şi
Episcop. La acest prim Sinod „revoluţionar” unde, oficial, se
recunoaşte că s-a recurs la mult mai multe revizuiri, decât se
cunoaşte, s-au gândit ca după 5 Sinoade adunate, tocmai la o
distanţă de aproape 200 de ani, să dezgroape istoria şi să-l declare
necanonic pe Teodor. Întrebarea este: dacă el era mort de aproape
două secole; dacă Biserica nu i-a amputat faptul că s-a căsătorit
după hirotonie, ba la făcut şi Episcop după câţiva ani, canonicitatea
unde era? Să nu mai spunem că Teodor şi Ioan au fost prieteni,
colegi de studii şi mai apoi au făcut un Sinod împreună, în
Constantinopol şi nici nu s-a vorbit vreo dată de „necanonicitatea
lui”. În deosebi, Sfântul Ioan Gură de Aur a avut o prietenie aleasă
cu marele scriitor Teodor. Abia la Sinodul al VI-lea, brusc, fără să fi
existat timp de 2 secole vreo condamnare, apar nişte scrieri
împotriva lui, care cel mai probabil aici au şi fost redactate şi
atribuite Sfântului Ioan. Dacă Sfântul Ioan l-ar fi condamnat, atunci
de ce l-a făcut Episcop după ce se căsătorise? Cine minte?
Revenind la discriminările dubioase ale „sfântului” Ioan Postnicul,
care a fost ales la anul 582 de împăratul Tiberius, în scaunul de
Patriarh (Tiberius neavând nici o legătură cu credinţa Ortodoxă), va
trebui să vedem şi acest aspect: următorul Sinod, al VI-lea, adunat
tot de puterea împărătească, mai exact de Constantin cel nou, la
anul 680, la o distanţă de jumătate de secol după patriarhul Ioan
Postitorul; deci, ideile erau continuatoare. În cadrul acestui Sinod
al VI-lea, episcopii „singuraei” hotărăsc să le impună episcopilor
căsătoriţi să divorţeze de soţiile lor; deci, despărţind familii!
La iniţiativa împăratului Iustinian, în urma unei ordonanţe date de
acesta, călugării şi homosexualii preiau frâul Bisericii şi
episcopatul devine rezervat numai pentru „cei singuri”. De ce s-a
ajuns aici? Pentru că tot puterea politică a făcut un experiment
asupra creştinilor, înfiinţând fenomenul anahoretic, în care s-a
dezvoltat cu repeziciune homosexualitatea. În secolul al VI-lea deja
călugării căpătase o imagine deosebită, prin graţia puterii politice,
care nu făcea altceva decât să distrugă şi să înrobească Biserica
unei anumite orientări! S-au scris cărţi doar despre călugări
„făcători de minuni” care zburau, mergeau pe ape, făceau minuni,
sau când mureau se transformau în păsărele şi începeau să zboare
pe fereastră (a se vedea exagerările Patericului Eg.)! Cu astfel de
laude, călugăroşii „singuri” au început să ia amploare, încât lumea
nu avea altă alternativă decât să-i vadă ca pe nişte Sfinţi.
Calendarul a fost modificat în aşa fel încât toţi călugării apăreau în
prima elită de „Sfinţi” iar numele celor 12 şi celor 70 de Apostoli
fiind din ce în ce mai mult ascunse, lăsate în anonimat sau scoase
de tot din Calendar. De acum era şi firesc, nu se mai mergea după
rânduiala dogmatică a Apostolilor, nici după Liturghia lor – care
este cel mai important ritual, în ceea ce priveşte comuniunea şi
unitatea Bisericii –, nici după Învăţăturile Ucenicilor Apostolilor, ci
după ale călugărilor şi ale „singurilor”.
Dacă urmărim cu atenţie fiecare călugăr care şi-a lăsat Canoanele
în cartea numită „Pidalion”, inevitabil găsim aproape la fiecare
referiri la bărbat şi femeie, trăirea cu femeia, curgerea de sânge la
femeie, sfaturi despre cum să-ţi iubeşti femeia şi când să faci asta.
De unde şi până unde, un călugăr pătrunde aşa de amănunţit
organul femeii să-l vadă el când are probleme, sau când nu are; de
unde pătrunde el atât de mult cu mintea, încât să hotărască când se
culcă soţul cu soţia şi când nu se culcă? Ori este călugăr şi nici
măcar cu gândul nu se duce spre nevoia femeii, ori stă cu nasul
numai în ea şi la 10-15 canoane, iarăşi găsim o parte femeiască,
care ori se culcă cu cineva, ori nu. Obsesiile sexuale (ale
homosexualilor care se prefac a fi moralişti) se găseşte în întregul
Pidalion. De ce? Pentru că, în intenţia lor de a se arăta „împotriva
sexului” ei vorbesc NUMAI DESPRE SEX! Luaţi un Pidalion şi
urmăriţi cuvintele „împreunare”, „culcă”, „femeie” şi găsiţi sute
de canoane. Chiar dacă fiecare obsedat dă cam aceleaşi canoane,
acestea dau bine la public, la sfatul călugărilor trecuţi pe starea de
lucru manual sau de fapte mult sub limita moralităţii! Trebuie să
fim şi conştienţi de faptul că lumea descoperea de acum că
pământul nu este pătrat; descoperă că dincolo de stratul de ozon nu
este apă; că soarele nu este satelitul lunii şi că lumina nu vine de la
lună nici ziua şi nici noaptea şi se făceau descoperiri majore în
medicină, filozofie, etc. Într-un cuvânt, oamenii din acele vremuri
nu erau chiar atât de proşti şi nomazi, coborâţi din copac, încât să le
explice un călugăr cum să se spele femeia, ci aveau deja paşi măreţi
spre aprofundarea multor materii şi multor înţelepciuni. Nu-şi avea
deloc rostul să vină un călugăr (trecut pe lucru manual sau pe dos),
să dea sfaturi despre cum să trăiască un bărbat cu o femeie (dar el,
care numai cu gândul la asta şedea, era fecior… fără să specifice şi
unde era).
Trecând peste subiectul homosexualilor şi cum au ajuns să
predomine Biserica medievală şi chiar cea contemporană cu noi şi
cine ştie câte alte secole vor rămâne în fruntea ei, va trebui să ne
oprim la acest Sinod al VI-lea, care a fost şi ultimul factor vinovat
în falsificarea Sfintei Scripturi şi în reformarea întregii Biserici.
Acesta a durat extrem de mult, din luna noiembrie a anului 680 şi
până în luna septembrie a anului 681. Despre acest Sinod ni se scrie
că a fost condus în decursul a 18 şedinţe personal de împăratul
Constantin al IV-lea. Dacă stăm să ne uităm în hotărârile acestui
Sinod, care a durat atât de mult, vom descoperi cu stupoare că în
urma lui au rămas doar 102 canoane, majoritatea dintre ele fiind
pur şi simplu copiate de la alte Sinoade, subiecte care mai fusese
discutate până în acel moment. Suspectarea acestui Sinod că nu a
urmărit altceva decât camuflarea unei reforme ascunse în Biserica
Ortodoxă, ia amploare mai ales că în acest Sinod sunt alungaţi şi
marginalizaţi Episcopii căsătoriţi, rămânând să discute doar
împăratul şi „cei singuri”. Fireşte că şi la acest Sinod toţi
călugăraşii tineri sau bătrâni, au fost canonizaţi în masă, fără să mai
conteze dacă erau Sfinţi sau nu, toţi au fost introduşi în
calendar( pe 25 iulie cei de la Sinodul al V-lea; pe 23 ianuarie cei
de la Sinodul al VI-lea). Ca şi în Sinodul al V-lea, unde Iustinian şi-
a canonizat amanta şi apoi şi el apare ca sfânt încă din timpul vieţii,
însuşi împăratul Constantin al IV-lea a fost şi el trecut la grămadă
cu călugării de la Sinodul al VI-lea, doar pentru ca lumea să se
rezume la manipularea „ascultătoare” care să se tema de a cârti
împotriva unui „sfânt”.
Problemele controversatului Sinod ecumenic al V-lea au existat
încă de la început, pornind de la faptul că împăratul Iustinian
conducea Biserica şi patriarhii şi episcopii aveau un rol secundar.
În problema semnării anatemelor împotriva lui Teodor al
Mopsuestiei, Teodoret din Cir şi a lui Iba de Edessa, care a
argumentat căsătoria lui Teodor, scrie că împăratul Iustinian a forţat
episcopii prezenţi la acest Sinod să le semneze. Patriarhul Mina al
Constantinopolului s-a opus semnării acestor 3 anateme bazate
strict pe căsătoria lui Teodor şi apărătorii lui, cât şi contra
apărătorilor căsătoriei la modul general. S-au mai opus şi alţii,
despre care scrie astfel: „Zoil, patriarhul Alexandriei, Efrem,
patriarhul Antiohiei şi Petru, patriarhul Ierusalimului au cedat şi
ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au
semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din
scaun sau au trebuit să se ascundă”[2]. După trecerea timpului,
hotărârile acestui Sinod dictatorial, al V-lea ecumenic, condus de
împărat împotriva moralei creştine şi a hotărârilor Sinodului din
Calcedon, au fost şterse din istoria Bisericii şi scoase din
„Pidalion”. În ceea ce priveşte hotărârile Sinodului al VI-lea, care
a durat un an de zile şi a avut ca obiectiv revizuirea întregii
Biserici, a Sfintei Scripturi a Noului Testament şi privilegierea mai
intensă a „celor fără femeie” în tagma ierarhică, au fost tăinuite şi
îngropate mai adânc, încât până în ziua de astăzi să nu mai existe
nici măcar un indiciu despre cum a arătat istoria înainte de acest
Sinod. Practic, istoriile sunt scrise pe placul împăratului, Noul
Testament este revizuit tot pe placul lui, iar căsătoria ierarhilor nu
era văzută atât de necuviincioasă de Patriarhii bătrâni ai Bisericii
sau de unii Episcopii, cât erau privită extrem de negativă de către
Iustinian. De aceea nu au fost acceptate în totalitate la Sinodul al V-
lea, ci abia la al VI-lea, după cum scrie că cei ce nu au dorit să
semneze, au trebuie să fugă să nu fie omorâţi, atât de creştin era
acest împărat şi atât de creştinesc a fost Sinodul. Tocmai cei ce nu
au semnat ereziile împotriva familiei creştine, făcute de acest amant
al Teodorei, sunt lăsaţi uitării şi Sinoadele eretico-iudaico-ortodoxe
de astăzi îi venerează nu pe cei care au luptat să păstreze
moralitatea în Biserică, ci pe cei ce le-au croit lor, celor „dubios de
singuri” drum să se instaleze la conducerea ierarhiei de pe toată
faţa pământului.
Ortodoxia s-a clădit, frumos pe rădăcinile Sfinților Apostoli și s-a
dezvoltat pe umerii Sfinților Ucenici, până la Sfinții Haralambie,
Spiridon, Nicolae și alții, care au slujit Lui Dumnezeu cu dragoste,
bunătate și dăruire. Ca mai apoi să vină călugării, care să aducă
robie, cruzime, răutate, brutalitate, manipulare și fapte împotriva
Sfântului Duh. Azi, despre ce Ortodoxie vorbim, când dihonia și
iudaismul a acoperit fiecare dintre cei 70 de Apostoli și Sfinți,
umbrind de la Liturghie până la Taine și rânduieli, după placul
puterilor politice de ieri și de azi? Mai este ea Ortodoxie, sau nu?
[1] Sinodul VI Ecumenic; canonul 48.
[2] Liberatus din Cartagina, Brev., 24; Facundus de Hermiana, Def.,
II, 3 și Cont. Moc.
Cap. 15. Puterea politică cucereşte
creştinismul.
Creștinismul Apostolic se răspândește cu repeziciune în întreaga
lume datorită celor 12 Apostoli primari şi a celor 70 de Apostoli şi
Ucenici ai Mântuitorului. Aceştia vesteau lumii „Evanghelia
rostită” şi nicidecum scrisă; Evanghelia rostită, născută din trăirea
lor înaltă, aleasă şi exemplară. Oamenii, în ciuda dispoziţiilor
puterii politice din fiecare ţară, făceau tot ce le stătea în putere şi
îmbrăţişau creştinismul. „Religia” acestor Apostoli le aducea ceva
ce nu aveau alte confesiuni, le aducea pace permanentă, dragoste
nesfârşită şi un Dumnezeu iubitor, care se lasă pe El însuşi, pentru
dragostea ce le-o poartă oamenilor. Faptele Ucenicilor dovedeau în
sfârşit căci „cum este turma, aşa le este şi păstorul”. Dacă păstorul
unor oi se îngrijeşte de ele, acelea sunt curate, îngrijite, hrănite;
dacă nu, oricine va putea vedea diferenţa.
Ajuns la apogeul anilor 200-250, creştinismul trece prin cea mai
mare perioadă de înflorire. Deşi au fost mii de creştini martirizaţi
pentru Credinţă, deşi statul nu-i privilegia, ei nu deznădăjduiau „şi
nu le păsa că preoţii creştini nu au salariu de la stat” ca în ziua de
astăzi. Aceşti oameni, îndrăgostiţi de trăirile alese şi pline de
smerenie şi bunătate ale Ucenicilor Sfinţilor Apostoli, îl îmbrăţişau
pe Hristos şi deveneau creştini prin Botez. Puterea politică vede în
creştinism o rivalitate, pentru că lumea nu va mai avea să aducă
animale la temple, care să fie jertfite idolilor, bani în vistieriile mai
marilor clericilor şi astfel, industria „cu venituri din credinţă” avea
să cadă văzând cu ochii. Oricât au încercat ei să stopeze
creştinismul, pe cât de mult îi persecutau pe creştini, pe atât de mult
se înmulţeau.
După anii 200-250, împăraţii ajung la concluzia că acest creştinism
apostolesc nu are cum să fie învins; dar, cumva trebuie găsită o cale
prin care să pătrundă în el. Oamenii care se închinau la temple deja
erau tot mai puţini. Numărul păgânilor rămânând în inferioritate,
deja nu mai stârneau nici un interes pentru împărat sau domnitor.
Ademenirea creştinismului într-o capcană era principala lor
preocupare! Să fie oare edictul de la Milano? Nicidecum! Acela a
fost mult mai târziu. Acela nu a avut nici un fel de efect asupra
libertăţii creştinilor, ei câştigându-o cu mult timp înainte, în
preajma anilor 200-250, prin faptul că s-au înmulţit şi au asimilat
toate culturile păgâne aproape în întregime.
Puterea politică a fost conştientă că acest „fenomen” nu are cum să
fie stopat; dar, nici nu puteau să-şi arate parşivismul dintr-o dată.
Experimentul a continuat prin numeroase execuţii de creştini, care,
era o strategie a lor de nu trezi vreo suspiciune creştinilor, să nu-şi
dea seama nimeni că puterea împărătească urmăreşte să domine
creştinismul. Împărăteasa Iulia Avita Mamaea (180-235) şi fiul ei,
Alexandru Sever (208-235) sunt unele dintre personalităţile politice
ale vremii, care se arată interesate să-l susţină financiar şi politic pe
Origen (185-154), pentru a alcătui textul nou-testamentar, deşi
familia şi guvernul lor nu erau creştini, ci dimpotrivă, tortura şi
ucidea creştini. Aceştia, văzând amploarea pe care o luase
creştinismul în imperiul Roman, au căutat primordial să-şi formeze
un plan eclesiologic. Origen era cel mai potrivit sclav, putând face
diversiunea, fiind teolog.
În perioada cât Alexandru Sever şi împărăteasa Iulia au căutat cu
orice preţ să pună mâna pe cârma Bisericii, creştinii, clerici sau
mireni, care îşi dădeau seama de interesele murdare ale acestora,
erau arestaţi, torturaţi şi ucişi, chiar şi înaintea poporului, pentru a
inspira teama şi ascultarea ne îndoită faţă de împărăţie. Clement
Alexandrinul, care iniţial acceptase compromisurile împărăteşti,
fără pretenţia de exagerări, îşi revocă hotărârea şi este aruncat din
şcoala din Alexandria, pentru a nu le insufla noilor teologi, ideea că
Origen are să schimbe radical toată scriptura Noului Testament. El
este asasinat în ascuns, în anul 215. Numărul istoricilor şi
cercetătorilor creştini, care mor suspect în aceşti ani este foarte
consistent şi orice om poate studia perioadele şi anii din sinaxarele
bisericeşti. În perioada domniei lui Alexandru Sever (222-235), au
fost executaţi foarte mulţi creştini, cum ar fi Sfânta Muceniţă
Tatiana, rudele ei şi tatăl acesteia, în anul 225 pentru că aveau
funcţii publice şi adoptase creştinismul ne-origenist, care era
considerat o înjosire a autorităţii de stat; Sfânta Muceniţă Martina,
fecioara (226); Sfinţii Mucenici Felix, soţia sa Blanda cu toată
familia; senatorul Simplicius şi cei 70 de membri ai familiei sale
(de la cele mai îndepărtate, la cele mai apropiate rude), toţi au fost
executaţi pentru că au trecut la creştinism ocupând funcţie publică);
preotul creştin Asterie de la Ostia, care nu a primit origenismul şi a
fost ucis de gărzile împăratului Sever; Chiriac, Diocleţie, Simfronie
şi Dochim, executaţi în 229 şi mulţi alţi Sfinţi Mucenici.
Dinastia Severilor este una dintre cele mai importante şi totuşi,
ţinute în taină de către Bisericile Ortodoxe. Acest finanţator al lui
Origen pentru întâia iudaizare a creştinismului, falsificare a
învăţăturilor Noului Testament şi subjugarea mozaică asupra
creştinismului, avea să aibă şi un temei familiar. Tatăl lui
Alexandru Sever, Marcus Julius Gessius Marcianus a fost
Promagistrat în Siria, stat care era predominat de evrei şi unde se
perpetuau şi foarte mulţi creştini. Acesta moare în anul 218. Nu se
ştie cu exactitate dacă familia lor era de evrei, întrucât poziţia faţă
de infiltrarea strategică în cadrul creştinismului era atât de mult
râvnă. Ulterior, după moartea lui, prin intermediul lui Origen,
Alexandru Sever şi mama lui Iulia reuşesc să îndeplinească acest
plan parşiv.
Cap. 16. Păgânizarea creştinismului,
falsificarea sărbătorilor şi împrumutarea
unor zei din antichitate, cu nume de
„sfinţi”, la dispoziţiile Sinoadelor. Cine
este Ilie Tesviteanul în realitate?
Origen are foarte multe scrieri contradictorii; însă, cel mai
controversat este textul biblic, pentru că dinaintea acestuia, nu s-a
mai găsit nici un manuscris, toate fiind distruse. Făcând o paranteză
de la subiect, trebuie numaidecât să vedem ceea ce scrie despre
creştinarea dacilor, implicit a românilor: „Ce vom zice însă de
Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii
Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum
cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”[1] Prin acest
cuvânt şi-ar demonta singur ideea că în culegerea sa biblică scrie
clar că Sfântul Apostol Andrei a predicat în aceste locuri şi i-a
creştinat pe daci. Dar, dacă Origen dorea să spună altceva? Dacă el
se referea că dacii încă nu au auzit de învăţăturile pe care el le
propagă şi sunt favorizate de împărăţie?
După ce păgânii s-au împuţinat şi nu au mai prezentat un interes
pentru puterea politică, aceştia devin din călăi, victime şi încep să
fie creştinaţi cu forţa de către împăraţi. Unul dintre împăraţii
bizantini care niciodată nu a înţeles creştinismul ca o religie
pacifistă, a fost împăratul Constantin cel mare. Acesta a trecut la
forţarea tuturor păgânilor, câţi mai rămăsese în imperiul Bizantin,
să treacă la creştinism. Acesta nu doar că era adeptul arianismului;
dar, schimbările care aveau să fie făcute în Biserică, în mod forţat,
aveau să-l arate total dezechilibrat în doctrină. De pildă, el este
iniţiatorul convertirii păgânilor la creştinism cu tot cu obiceiurile şi
doctrinele lor. Pentru adepţii zeului Mithra[2], care îl omagiau pe
25 decembrie ca fiind ziua lui de naştere. Sextus Iulius Africanus
(creștin din secolul III) schimbă data Naşterii Mântuitorului din
primăvară, în iarnă, la anul 221. Astăzi nu se mai ştie cu exactitate
în ce timp serbau creştinii Naşterea Lui Hristos. Adeptul acestei
reforme mithraniene a fost și Constantin cel Mare, care o impune
cu torturi și cruzime tuturor creștinilor, în special donatiștilor care
nu o acceptaseră. De evidenţiat este şi faptul că mitra episcopală
apare tot în perioada împăraţilor bizantini, care aveau evlavie la
acest cult al zeului Mithra. Denumirea „Mitra” în toate limbile
vorbite de creştini se pronunţă la fel. În greacă – Μίτρα, în latină –
Mitre, în limbile slave Митра/Мітра, etc. Denumirea „coroanei
împărăteşti” aşezate pe capul unui Patriarh al acelor epoci închipuia
fără îndoială zeul Mithra, din mai multe puncte de vedere. De pildă,
cultul ierarhilor autocefali, cu dreptul de a schimba credinţa,
dogmele şi toată esenţa scripturii, apare cu acelaşi tip de
administraţie „bisericească” din cultul lui Mithra, care avea o formă
de a se guverna prin luarea de hotărâri dogmatice, de către un
număr redus de iniţiaţi, care constituiau un fel de sinod. Forma
mitrei episcopale, de pildă, provine din cultul sumerian şi era
înfăţişată ca fiind o coroană a unor persoane demonice, a unui
vrăjitor, ghicitor, etc. Aspectul a fost preluat mai apoi şi de iudei
sau de alte culte apărute mult mai târziu.
Constantin cel mare a devenit creștin și pentru faptul că religia era
de ani buni o majoritate în întregul imperiu, iar păgânizarea și
iudaizarea creștinismului nu începe și nu se termină cu data de 25
decembrie. Reformarea creștinismului începe domol în perioada lui
Origen și ia amploare în perioada lui Constantin. Această reformă
nu a adus nici un beneficiu Ortodoxiei, ci dimpotrivă, adevărul
Noului Testament a fost revizuit și în biografia Mântuitorului au
fost introduse alte povești, pe care teologii, așa-ziși sfinți, le
preluau din culturile teologice ale zeităţilor. Iată doar câteva
aspecte ale falsificării:
Zeiţa Isis (1500 î.Hr). Aceasta a fost soţia lui Osiris. Cultul ei
susţinea cu 1500 de ani înainte de Naşterea Lui Hristos că ea l-a
născut pe Horus fără a avea vreo împreunare cu Osiris, pe care de
altfel îl înviase după câteva zile de când acesta a murit. Naşterea lui
Horus a fost vestită, în mod fantastic de „coppy-paste”, de către
steaua Sirius, care a strălucit pe cer încă de dimineaţă până când s-a
născut Horus. Seth încearcă să-l ucidă pe pruncul născut, pentru că
îi era teamă să nu-i cucerească tronul mai apoi. Osiris o îndeamnă
pe Isis să fugă într-o localitate din Egipt să stea acolo până ce va
muri Seth. Nefericirea face că introducerea acestei poveşti în
biografia Mântuitorului, să falsifice cu desăvârşire modul şi
circumstanţele în care s-a născut, devreme ce origenismul introduce
povestea zeiţei Isis în biografia lui Iisus (coincidenţă de nume).
Mai mult de atât, nefericirea face ca în perioada lui Horus să existe
Seth, pe când în capitolul biblic completat în secolul al III-lea,
„pentru a fi mai impresionant”, Irod era deja mort şi Arhelau era la
tetrarh. În cultura vechilor egipteni Horus a fost născut în urma
unui foc nearzător care l-a zămislit în pântecele mamei sale Isis.
Mai târziu, împăraţii preiau ideea şi dezvoltă personalitatea Maicii
Domnului sub aspectul „Rugului nears”. Egiptul antic susţinea că
Horus avea abilităţi extrem de minunate, mergând pe apă, redând
vederea orbilor, scoţând demonii, făcând numeroase fapte bune,
etc. Împăraţii creştini au profitat de ocazia că acest cult nu prea mai
avea adepţi, fapt pentru care le-au adus argumente şi surse aşa-
zişilor sfinţi părinţi, care să introducă aspectul de „vrăjitor
miraculos” în Noul Testament. Chiar dacă poveştile acestea nu au
nici o conotaţie negativă, simpla lor introducere în Noul Testament
înseamnă falsificarea lui.
Alte idei care persistă şi astăzi în teologia fals-ortodoxă, este aceea
că Apostolii botezau doar în perioada Postului Mare, înainte de
Paşti. Ideea a fost însuşită din cultul lui Mithra, perioada de iniţiere
tot prin botez a noilor membri se făcea în perioada Martie-Aprilie.
Mai mult de atât, Pascalia de la Sinodul I Ecumenic nu are nici un
temei din perioada Apostolică şi nu este înfăptuită de Apostoli, ci
provine tot din cultul lui Mithra, care era sărbătoare a fertilităţii, în
anumite regiuni fiind serbată prin jertfirea unor iepuri (simbol al
fertilităţii de origine animală) şi petrecerea ouălor (simbol al
fertilităţii păsărilor). Preoţii acestei confesiuni erau primiţi ca şi
valizi, printr-o formă de ecumenism primitiv, în perioada
Fericitului Augustin, care şi el îi recunoaşte în diferite scrieri ale
sale[3], deşi aveau o cu totul altă divinitate, chiar dacă aveau tot 7
taine. Dacă ei egalizau cu culturile păgâne, nu-i de mirare de ce se
urmărea tratarea sutelor de doctrine noi, nouţe şi iarăşi noi, la
fiecare dintre ele căutând să dezbine din nou Biserica, găsind
soluţia de a da anateme, afurisiri şi caterisiri pline de răutate etc.
Alt adaos în Evangheliile Noului Testament este preluat din cultura
Indiei antice, relatat într-un fel de scriptură intitulată
„Mahabharata” şi a fost practicat cu mult înainte de Hristos. Zeul
Krishna (कृ ष्ण) s-a născut la 3228 î.Hr, în noaptea de 19 spre 20 iulie.
Mama sa, Devaki, s-a căsătorit cu tâmplarul Vasudeva. Amândoi
ascund pruncul să nu fie ucis de regele Kransa, care îşi doborâse
propriul tată şi se temea ca la rândul lui, fiul lui Devaki, sora sa, să
nu-i ia locul. Mama şi tâmplarul ascund pruncul. Acesta este
adoptat de o familie de păstori şi îşi pierde urma într-o localitate
numită Vrindavana. Aici el îndeamnă oamenii să lepede zeitatea
care era divinizată de cultul oficial. Aceştia erau învăţaţi să strângă
cu mare grijă toată recolta, să o depoziteze şi o dată pe an să o
aducă jertfă zeului Indra. Faptul că din munca lor mâncau la limita
existenţei, atât ei cât şi animalele lor, şi nu dădeau tot la preoţii
templului, era considerat un păcat obişnuit şi iertat. Dacă, însă,
aduceau la altar mai puţin decât consumau ei, atunci era o faptă
extrem de gravă. Krişna, înţelept fiind, le spune că acest zeu nu
există şi jertfele nu sunt arse, ci valorificate de către cei ce-i
manipulau. Oamenii văd în el un zeu eliberator pentru că satele
trăiau doar din resturi, de frica zeului din cer, foametea şi sărăcia
făcând ravagii. Krişna aduce bogăţia şi prosperitatea locului,
convingând oamenii să-şi păstreze grânele şi animalele.
Asemănarea izbitoare a biografiei lui Krişna cu a lui Ilie
Tezviteanul îţi demontează un mit pe care chiar şi evreii tot de la
indieni îl preluase, acest proroc fantomă, care nu a existat
niciodată. Mai mult de atât, dacă zeul Krişna se naşte în noaptea de
19 spre 20 iulie, coincidenţa face ca în această zi să fie pomenit,
culmea, Sf. Ilie Tesviteanul în calendarul Ortodox al „sfinţilor
părinţi”, care se închinau la zei budişti, indieni şi egipteni şi îi
camuflau cu diferite nume în calendarul Ortodox. Ilie din Vechiul
Testament omoară proorocii eretici; Krişna din cultura indiană îi
omoară pe mai mulţi demoni care aduceau necazuri. Într-un final,
Krişna moare şi se înalţă la cer. Izbitor de irelevantă sună şi
povestea lui Ilie, care se înalţă la cer cu o căruţă fermecată şi nu
mai coboară de acolo. Acestea erau povestioare care aveau o
atracţie foarte mare pentru oamenii de atunci, între 30 şi 50 de ani;
astăzi fiind total invers, fiind extrem de interesante pentru copiii
între 3 şi 5 ani, epopei care conţin unicorni, cai care zboară, zâne,
sirene, balauri şi altele asemenea. Nu-i de mirare că indienii şi
evreii nu aveau alte preocupaţii decât să fie slugi conducătorilor
politici, indienii cu vacile, iudeii cu oile şi caprele. Krişna s-a
născut în anul 3228, a trăit 126 de ani şi a murit în anul 3102 î.Hr,
adică în urmă cu 5119 de ani. Faptul atestă că Moise, mult mai
târziu, adoptă cultul lui Ilie Tesviteanul, cu doar 1000 de ani înainte
de Hristos, deci, cu 2102 mai târziu decât relatarea indiană.
Imperiul Roman avea un zeu numit Attis, care ar fi înviat pe data de
25 martie. Puterea împărătească bizantină, de origine romană,
introduce sărbătoarea Bunei Vestiri pe data de 25 martie, pentru a
lăsa noi indicii asupra unor culturi păgâneşti din trecut, care aveau
biografii similare cu cea falsificată în Evangheliile Noului
Testament. De amintit este şi faptul că în această zi, romanii tăiau
câinii la temple şi îi ardeau cu parfum de tămâie.
O altă sărbătoare păgână, suprapusă de împăraţii care au acaparat
conducerea Bisericii Creştine, este aceea numită „Epifania” şi
omagia venirea a 3 magi (vrăjitori) la naşterea pruncului nou născut
Mithra pentru a-i aduce diferite daruri. Împăraţii „creştini” au
suprapus Epifania cu sărbătoarea Botezului Domnului.
Evenimentul din Noul Testament are mai multe adaosuri păgâne.
De pildă, de ce a fost aşezată pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul,
în luna ianuarie şi care este explicaţia istorică, vizibilă dar datorită
manipulării, necunoscută? Aici trebuie să remarcăm şi faptul că,
falsa prezenţă a unor 3 magi (vrăjitori) persani la Naşterea Lui
Hristos, a fost o plagiere a lui Origen, vârâtă în biografia
Mântuitorului.
Înainte de a înţelege sărbătoarea Epifaniei de pe 6 ianuarie, va
trebui să ne întoarcem în urmă, la ziua de 25 decembrie. Această zi,
care a fost adoptată ca fiind ziua Naşterii Lui Hristos, era un unic
fel al lui Sextus Iulius Africanus în 221, de a avea impresia că şi
creştinismul este un soi de idolatrie, o religie cu care poţi manipula
lumea şi atât, fără să creadă prea tare în Hristos. El stabileşte data
de 25 decembrie nu pentru că atunci s-ar fi născut. Fericitul
Augustin vorbeşte despre o zi aproximată în luna mai, iar alţi
teologi ai vremii între martie şi aprilie. Constantin îşi arată antipatia
faţă de credinţă şi interesul lui faţă de manipularea creştinilor şi a
păgânilor, deopotrivă şi de alta.
De ce această dată? Pentru că pe data de 25 decembrie se născuse,
culmea, exact 12 zeităţi din antichitate: Horus, Osiris, Attis,
Krishna, Zoroaster, Mithra, Prometheus, Heracles, Dionysus,
Tammuz, Adonis şi Hermes. Astfel, Constantin nu vede altceva în
creştinism decât un ecumenism bun de manipulat oamenii care
credeau în aceste divinităţi.
Sărbătoarea Epifaniei/Epihaniei/Bobotezei este aşezată pe 6
ianuarie din mai multe motive istorice. De pildă, în această zi era
sărbătorit zeul Ianus, un zeu care avea două capete în mitologia
antică, romană, cu una privea înainte şi cu cealaltă în urmă.
Sărbătoarea lui Ianis a fost suprapusă cu Sfântul Ioan şi cu
Boboteaza, pentru asemănarea iconografică: fiind pictat că-şi ţine
capul în mână (două capete într-o Icoană), asemănător zeului Ianus.
La această dată de 6 ianuarie în Alexandria era sărbătorită zeiţa
Aiona. Mai mult de atât, denumirea de Ianuarie a fost dată de către
romanii din vechime, în cinstea acestui zeu, Ianus. Astfel, creştinii
nu mai sărbătoresc nici Naşterea şi nici Botezul Domnului la datele
exacte, ci la sărbătorile păgânilor. Întrebarea este: Dacă creştinii din
ţările arabe n-ar mai dori să serbeze data Naşterii Lui Hristos, decât
pe data naşterii lui Mohamed, atunci ar constitui asta o erezie? Cu
siguranţă, schimbarea calendaristică ar aduce mari acuze de erezie!
În aceste condiţii, sfinţii părinţi, care au schimbat calendarul şi
rânduiala sărbătorilor, în perioada primelor sinoade ecumenice, au
comis o mare erezie şi nu sunt sfinţi (echivalent cu luarea în calcul
a perspectivei vechilor calendarişti din ziua de astăzi).
[1] Origen; comentarii la Evanghelia după Matei.
[2] Boyce, Mary (2001), „Mithra the King and Varuna the Master”,
Festschrift für Helmut Humbach zum 80., Trier: WWT, pp. 239–
257
[3] Revista „Historia”, „Ce au copiat creştinii din mitologia
păgână” autor: Ganciu Ilie Iulian.
Cap. 17. Sărbători eretice şi păgâne
impuse până astăzi în Calendarul Creştin.
Minuni şi false minuni.
Fericitul Augustin îi condamnă pe creştinii donatişti că nu doresc să
ţină „data Naşterii Lui Hristos” pe data de 25 decembrie şi o
serbează pe data de 6. Însă, donatiştii refuzau această sărbătoare,
pentru a nu coincide cu practicile cultelor păgâne şi mai ales,
invenţia lui Constantin cel mare de a vedea în creştinism, o religie
identică celorlalte, care aveau naşterea divinităţii pe data de 25
decembrie. Este remarcabil faptul că cei 70 de episcopi (donatişti)
nu comemorau deopotrivă cu 12 zeităţi la un loc, într-o formă
primitivă de ecumenism ascuns. Episcopilor acestor Biserici, fie ele
bizantine sau romane, nu aveau nimic în comun cu credinţa în
Hristos. Lor nu le păsa la ce dată s-a născut Hristos şi să o păstreze
autentică, neschimbată şi zi de înaltă prăznuire. Scopul lor era acela
de a denatura fiecare sărbătoare cu zilele zeităţilor din biografiile
cărora furase ei detalii la momentul falsificării Sfintei Evanghelii.
Să nu creadă cineva că aceste date nu au fost aşezate intenţionat de
către cei ce ştiau deja ce au plagiat şi de la cine şi mai ales ce au
introdus în Noul Testament în chip fals.
Pentru schimbarea datei Nașterii Domnului, Sinoadele Ecumenice
au adus diferite argumente care să ascundă gravitatea faptei.
Aceeași strategie se practică și astăzi. Iată ce scrie ziarul „Lumina”
al Patriarhiei Române: „Iniţial, sărbătoarea bucuriei venirii pe
pământ a Mântuitorului, Dumnezeu-Fiul, era unită cu sărbătoarea
Botezului din râul Iordan, evenimentele fiind comemorate la 6
ianuarie, sub numele de Epifania Domnului. Mai târziu, la sfârşitul
secolului al IV-lea, sărbătorile au fost separate, Crăciunul fiind
ţinut la 25 decembrie, pentru a şterge definitiv din memoria
colectivă a creştinilor vechea sărbătoare păgână a Soarelui, ţinută
la această dată”[1]. În chip vădit Patriarhia de astăzi, ca şi cele din
vechime, ascunde un detaliu compromiţător! Ei evidenţiază faptul
că pe data de 6 ianuarie era sărbătorită zeitatea soarelui. Observaţi
că în chip mincinos şi cu iz de manipulare, Patriarhia ascunde
faptul că schimbarea s-a făcut nu pentru a se anula suprapunerea cu
o singură zeitate, de pe 6 ianuarie pe data de 25 decembrie, unde,
mai grav, se suprapune cu 12 zeităţi? Nu cu una singură!
Inspiraţii păgâne se mai regăsesc şi în tradiţii mai noi, ale
creştinilor contemporani. De pildă, întoarcerea Iordanului în
momentul Botezului Domnului nu are vreo legătură cu Noul
Testament care nici nu relatează în mod expresiv „miracolul”.
Totuşi, este bine de ştiut de unde provine şi de unde s-au inspirat
preoţii inteligenţi, în scopul de a distrage atenţia asupra revărsării
buzunarelor păcătoşilor umili! În data de 6 ianuarie în Egiptul antic
era sărbătorit solstiţiul egiptean şi data în care apele Nilului s-au
întors înapoi. Din lipsa unui Nil, evreii şi-au făcut unul, numindu-l
încă din perioada regelui David „Iordanul s-a întors înapoi”[2].
Metafora nu se referea la Hristos, fiind scrisă de David mult mai
înainte; însă, nici nu era o proorocie legată de numele Lui Mesia, ci
dorinţa lor de a plagia orice se poate de la egipteni şi de ce nu să
aibă şi ei propriul Nil, în variantă mai mică.
Inspiraţi şi de „ziua întoarcerii râului Nil” evreii mai inteligenţi au
ademenit creştinii în capcanele unei alte „minuni” care se tot
întâmplă de câţiva ani încoace: „întoarcerea Iordanului”. Culmea
culmilor, preudo-minunea coincide exact cu aceeaşi dată a
egiptenilor, de 6 ianuarie/19 ianuarie pe stilul vechi. Nu-i de mirare
că este una dintre marile minuni care revarsă banii pelerinilor, ca şi
„miracolul fosforului alb”, inventat de iudei pentru folosirea
intensă a sărbătorilor creştine cu scopul de a îmbogăţi bugetul.
Fosforul alb se aprinde la câteva secunde după ce intră în contact
cu aerul, care constituie o altă minune total falsă. Dar, cum se face
că tot ce aveau păgânii, întoarceri de ape şi faceri de minuni, brusc
apar la 1000,2000 sau 3000 de ani în falsificarea creştinismului şi
adaosurile împăraţilor păgâno-iudeo-creştini?
[1] Ziarul „Lumina” al BOR, din 21 decembrie 2007 „Istoria celei
mai vechi sărbători creştine”.
[2] Psalmul 113; vers. 3.
Cap. 18. Episcopul Felix distruge ultimele
manuscrise Apostolice. Apare o răscoală
publică şi Constantin cel mare risca să-şi
piardă credibilitatea. Astfel, apelează la
Arie pentru o diversiune de proporţii.
Sfântul Alexandru al Alexandriei află de
planul lui Constantin cel mare şi este
omorât. Actele şi faptele ascunse din
spatele primului Sinod Ecumenic de la
Niceea.
Puterea politică joacă un rol extrem de important în distrugerea și
modernizarea creștinismului primar. De o potrivă, ei convoacă 7
Sinoade Ecumenice pentru a combate erezii celebre; însă, acestea
nu se nasc datorită lipsurilor teologice lăsate de Apostoli, ci
dimpotrivă, datorită adaosurilor făcute de Origen, Clement
Alexandrinul şi alţi apologeţi ai vremii, care, involuntar strecurau
porţi de acces pentru interpretări, ca mai apoi tot filozofi ai puterii
politice, să ajungă la erezie prin interpretarea lor. Astfel apar
ereziile contemporane sinoadelor ecumenice. Unele, de pildă,
donatismul, susţinătorii lui Teodor al Mopsuestiei,
calcedonianismul, familismul şi alte subiecte dezbătute de Sinoade,
nu prea erau erezii de nici o culoare; însă, împăraţii făceau tot
posibilul să dezbine Biserica, tocmai prin faptul că plăteau teologi
recunoscuţi, în mod intenţionat, pentru a da naştere interpretărilor,
din care mai apoi alţii să conceapă erezii. Este suficient să studiezi
operele lui Origen pentru a constata cât de multe puncte de
suspensie a lăsat, încât mai apoi să dea naştere unui număr extrem
de mare de erezii, cu urmări grave până în ziua de astăzi. Problema
cea mai gravă este că ambii, şi Origen şi Arie au fost susţinuţi până
la moarte de puterea politică, cu excepţia lui unora care mor
executaţi după ce acceptă să facă jocul politicii şi apoi îşi dau
seama de greşeala înaintea Lui Dumnezeu.
Arianismul apare în vremea lui Constantin cel mare. Acesta devine
creştin; dar, nu ortodox, ci arian! Mai mult de atât, o dată cu
urcarea la tron a lui Constantin, toată casa regală trebuia să devină
ariană şi chiar după moartea sa, generaţii întregi au fost ariene.
Aceasta era o religie nobilă, destinată doar curţii împărăteşti, după
condamnarea ei de către Sinodul din Niceea, adunat tocmai, tot de
Constantin, care de altfel şi aduce arianismul la putere şi după
moartea lui, tot acolo îl lasă!
Dedesubturile aveau rolul de a comite prima mare ruptură şi
dezbinare în Biserica Creştină şi lui Constantin i-a reuşit; însă,
pentru a nu se cunoaşte detaliile atât de amănunţit, pentru ca
ortodocşii să nu-şi dea seama de implicarea lui Constantin în
distrugerea creştinismului apostolic şi înlocuirea sa cu creştinismul
păgânizat, a fost canonizat ca „sfânt” încă din timpul vieţii sale.
Totuşi, să-i vedem câteva detalii din viaţa şi activitatea sa ca
împărat şi deopotrivă, călăul multor creştini care doreau să rămână
la creştinismul apostolic şi nu la cel bizantinizat sau roman.
Constantin cel mare se naşte într-o familie destrămată, în care tatăl
său Constanţiu divorţează de Elena şi se recăsătoreşte, pentru ca
Diocleţian (tiranul călău în perioada căruia au fost omorâţi cei mai
mulţi creştini), să-i acorde şi lui o funcţie mare în conducerea unui
stat evreu. Prin diferite scăpări de la moarte şi vicleşuguri,
Constantin cel mare ajunge şi el împărat al Bizanţului. Pentru a nu
mai trece prin ce a trecut, a luptat ani la rând la formarea unui
popor care să divinizeze împăratul, în aşa fel încât nimeni să nu-l
poată da jos din împărăţie. Fiind o ţară predominată de creştini, el
hotărăşte să treacă la creştinarea cu forţa a minorităţii păgâneşti
rămase în Constantinopol şi în imperiu, fapt care a adus mari
probleme Bisericii, pentru că aceştia veneau cu obiceiurile lor din
„moşi strămoşi” şi aşa s-au amestecat cu ale creştinilor, persistând
până astăzi.
Şi astăzi se păstrează diferite obiceiuri păgâne în Biserica
Ortodoxă, cum ar fi mai multe zile de sărbătoare şi obiceiuri
păgâne practicate chiar în rânduiala slujbelor bisericeşti, dat fiind
faptul că aceşti preoţi ai păgânilor, deveneau preoţi sau episcopi
creştini fără a avea vreo atracţie, ci pur şi simplu pentru a scăpa cu
viaţă. Unii dintre ei au devenit chiar episcopi care au contribuit la
hotărârile vizibile, dar mai ales cele ascunse, care s-au implementat
în Biserică în timp scurt şi fără o argumentare. Pentru Constantin
creştinismul nu reprezintă mântuirea, nici arianismul, ci modul de-
şi atrage susţinători care să-l divinizeze din toate cultele şi din toate
păturile sociale. Creştinii erau liberi şi se dezvoltau încă din anii
230-250; dar, el le acordă un document cunoscut în istorie ca fiind
„Edictul de la Mediolan” din anul 313. În cărţile apologeţilor
creştini[1] descoperim cu stupoare faptul că această „religie” era
liberă mult mai dinainte, având numeroase şcoli, academii şi
Biserici.
Pentru a creşte în ochii celor doi împăraţi, Diocleţian şi Maximian,
Constantin îşi ia ca patron spiritual pe zeul Hercule şi se căsătoreşte
cu fiica lui Maximian, Fausta. După căderea celor doi împăraţi, el
îşi ia ca protector pe zeul Sol Invictus, sărbătorit tot pe 25
decembrie. Una dintre persoanele cu care colaborează Constantin,
dintru început, pentru a putea avea o influenţă mare în creştinism,
este cunoscutul scriitor Eusebiu de Cezareea. La împlinirea a 30 de
ani de domnie a împăratului Constantin, Eusebiu ţine un discurs
public pentru o şi mai bună ascultare a poporului faţă de împărăţie,
vizibilă şi astăzi ca fiind una dintre marile insistenţe de manipulare.
Despre lui Eusebiu la Sinodul din Niceea se mărturiseşte atât în
lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din
trecut, că: „La începutul controversei el a adoptat o poziție
apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui
Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la
Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei
tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței
împăratului”[2]. Moduri de falsitate a unor episcopi, încât să
perieze împăratul mai mult ca pe Hristos, au fost întâlnite încă din
secolele III-IV.
Primul Sinod ecumenic, ca şi celelalte, în deosebi V şi VI, au
câteva hotărâri plauzibile la expunere şi altele care nu au fost
expuse niciodată, dar care au adus modificări radicale şi tacite în
Biserică. După terminarea acestui Sinod, când aparent lucrurile s-
au terminat cu bine, după ce puterea politică s-a folosit de acei
episcopi creştini, care nu au reprezentat niciodată nimic pentru
Constantin, încep să moară rând pe rând.
La nici un an după terminarea Sinodului, moare întâiul Episcop,
Alexandru al Alexandriei, care de fapt a pornit toată lupta
împotriva arienilor. După terminarea adunării în anul 235 d.Hr.
Patriarhul Alexandru este primul care moare subit. Un alt lider
important al creştinilor care a luptat vehement împotriva arianizării
imperiului, Papas, Episcopul de Nisibis, moare imediat după
Alexandru, în acelaşi an 326, după ce îşi dau seama că arianismul a
fost o diversiune.
Un detaliu iudaic apare chiar în prima formulă sinodală de tip
ecumenică şi anume numărul, episcopilor chemaţi de Constantin.
Aceştia au fost exact 318, în mod intenţionat, pentru a coincide cu
numărul de 318 de slugi ale lui Avraam[3]. Indiciile scripturii
stabilite dinainte, sau în acord deplin cu evreii, constituie şi
următoarea realitate existentă în cuprinsul acestui număr mistic.
Cei 318 ierarhi chemaţi la Sinod nu erau toţi episcopii Bisericii, ci
anume au fost aleşi doar atâţi la număr. Versetele unde sunt aşezate
numerele în Vechiul Testament sunt aşezate în felul următor:
capitolul 14 versetul 14. Căderea Constantinopolului fiind regizată
tot de către puterea islamo-iudaică (care conglăsuieşte în ascuns)
încă din perioada aceea. De pildă, primul Sinod are această cifră de
318 membri; versetele şi capitolul repetă numerele, care mai apoi
aveau să se demaşte prin următoarea întâmplare: Constantinopolul
cade în timpul celei de-a 14-a dinastii, a Paleologilor, în anul 1453.
14 de 2 ori.
Un alt aspect îl constituie poziţionarea simbolică a canonului al 12-
lea care implementează călugăria (practică budistă de contemplaţie
şi forţarea firii, împotriva cerinţelor fireşti), practică eretică care nu
a fost abolită de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi Ucenici, dintre care
numai doi erau celibatari, restul Apostolilor (12+72=84 de Apostoli
şi Ucenici) fiind căsătoriţi şi fără preocupări să oprească legea firii
şi rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu să fie aşa.
La primul Sinod Ecumenic a participat şi Episcopul Cecilian de
Cartagina. Acesta fusese hirotonit în anul 311 de către episcopul
Felix de Aptunga şi nu a fost primit ca Episcop de către cartaginezi,
deoarece Felix fusese cel ce a predat pentru distrugere un număr de
manuscrise apostolice şi era considerat eretic în această zonă. Aici
are loc o schismă. Poporul îl alege pe Episcopul Majorinus, care
luptase împotriva clerului care a contribuit la predarea
manuscriselor pentru a fi distruse de romanii puterii politice, deci,
în vremea lui Constantin cel mare! Aici apare donatismul, când un
număr de 70 de Episcopi nu l-au primit pe Cecilian şi nici pe
trădătorul Felix.
Donatiştii continuă să lupte împotriva episcopilor care au cedat
documentele apostolice spre distrugere şi o parte dintre ierarhii
fideli mai apoi lui Constantin cel Mare, se adunase la un Sinod în
Arles, la anul 314 şi i-au declarat eretici pe donatişti, pentru că nu
ascultă de împărăţie. Sinodul, în frunte cu Constantin cel mare îi
consideră neascultători şi iau hotărârea să fie numiţi schismatici. În
documentele acestui Sinod nu se regăsesc decât date care arată felul
în care căutau cu interes major să manipuleze lumea, să nu fie
atenţi la ceea ce zic donatiştii, cum că scripturile originale au fost
date spre distrugere şi că oamenii trebuie să asculte de împărat şi de
ierarhii recunoscuţi de el. Astfel, importanţa actelor apostolice
devine nulă în favoarea infailibilităţii lui Constantin şi a ierarhilor
care îl favorizau la conducerea Bisericii creştine.
În anul 316 donatiştii cu o ierarhie proprie de peste 70 de episcopi,
neagă Sinodul I Ecumenic din Niceea, pentru trădarea actelor
apostolice, pentru slava şi lauda împăratului Constantin, ceea ce se
şi întâmplase întocmai. Aceste detalii nu sunt regăsite în
documentele publice ale Sinodului I Ecumenic, decât în istorisirile
vremii, cât şi în documentele rămase de la donatişti, dar extrem de
puţine. Aceştia continuă să lupte pentru păstrarea tradiţiilor
Apostolice şi a propovăduirii credinţei primite de la Ucenici până
în secolul VII în spaţiul african, când sunt năvăliţi de musulmani şi
sunt ucişi de la episcopi, clerici şi până la mireni. Urmele
adevărurilor grăite de donatişti sunt greu de găsit în zilele noastre.
În România există ruina unei Biserici Ortodoxe donatiste din
secolele IV-V, în judeţul Buzău, care atestă faptul că dacii nu au
primit primul Sinod ecumenic, datorită acestor distrugeri masive
ale Sfintelor Evanghelii şi Epistole originale, în favoarea
apocrifelor din secolele II-III.
Donatiştii apar ca un Sinod de 70 de Episcopi din Biserica Creştină,
care consideră eretic marele Sinod condus de Constantin cel Mare,
la care participă şi persoanele care au predat păgânilor scrierile
Apostolilor. Aceştia susţineau că succesiunea apostolică nu poate să
continue prin mâinile unora dintre aceşti episcopi, care au participat
la primul Sinod, nu numai pentru trădare, cât şi pentru morala
creştină, care probabil era încălcată frecvent de către ierarhii
deveniţi boieri, cu excepţia unui număr foarte redus de episcopi de
prin sătucuri sărace.
Constantin risca să fie decăzut în faţa creştinilor, care devenise
majoritari în sânul imperiului Bizantin şi acest lucru i-ar fi adus
pierderea puterii.
[1] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) volumele 2-9.
[2] Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en
Palaistine Kaisareias ta euriskomena panta (in Greacă). Patrologia
Greacă 19–24, 1857.
[3] Facere; cap. 14; vers. 14.
Cap. 19. Prin arianism, Constantin a
acoperit cea mai mare iudaizare a
creştinismului-ortodox.
Arie era din Alexandria şi se născuse la anul 256, după moartea lui
Origene. Aici vom descoperi o cu totul altă istorie, pe care o găsim
şi în alte scrieri chiar din acea perioadă, dar care nu au fost
prezentate de Biserică decât în cărţile pe care nimeni dintre oamenii
de rând nu le citeşte. Arie devine ucenicul episcopului Paul de
Samosata, unde l-a avut coleg pe episcopul Eusebiu de Beritus.
Sora împăratului Constantin, soţia lui Licinius, Constanţia, îl
susţine pe Eusebiu să-şi facă transferul ca episcop în cetatea de
scaun a Nicomidiei. Arie a fost hirotonit diacon şi preot pentru una
dintre cele mai mari Biserici din Alexandria. În preajma anilor 311-
313, Arie pleacă din Egipt în Palestina la Eusebiu de Cezareea şi
apoi la colegul său de studii, Eusebiu de Nicomidia. Aici se
stabileşte întâlnirea lui cu Constantin cel Mare.
Eusebiu de Cezareea adună un Sinod în anul 324 în cetatea sa,
susținut de împăratul Constantin pentru combaterea Patriarhului
Alexandru al Alexandriei, care îl consideră eretic pe Arie. În
substratul problemei dogmatice, Eusebiu știa foarte bine cauza
apariției arianismului, aceea de a-l scăpa de la ananghie pe împărat
și pentru ca poporul să uite de scrierile apostolice distruse. Sinodul
îndeamnă lumea spre autoritatea imperială şi nu spre ascultarea de
învăţăturile Apostolilor, fapt continuat până astăzi.
Revenind la istoria lui Cecilian şi Felix, Eusebiu a fost ridicat la
rangul de episcop al Cezareei la insistenţele împăratului
Constantin, chiar în anul 313. El joacă un rol foarte important în
apariţia diversiunii politice arianiste şi distragerea atenţiei de la
distrugerea manuscriselor.
Eusebiu şi-a continuat rolul de „arian devotat” inclusiv la Sinodul
din Antiohia, din anul 324, unde se arată dezinteresat de
învăţăturile Sfinţilor Apostoli. Printre episcopii făţarnici se aflau şi
arhierei smeriţi, simpli şi credincioşi în sinea lor. Din această
cauză, Eusebiu a fost declarat eretic şi caterisit. Împăratului
Constantin nu-i pasă de hotărârile Bisericii şi îl trimite înapoi pe
Eusebiu în scaunul său[1]. Acesta prezidează deschiderea Sinodului
întâi Ecumenic din Niceea, după ce Împăratul i-a aprobat ridicarea
caterisirii, fără ca acesta să se fi îndreptat din erezia sa.
Mărturii certe stau discursurile sale, aflate în PSB volumele 13-14,
în care sunt strecurate foarte multe idei şi erori dogmatice,
interpretate greşit în mod intenţionat, pentru a duce în eroare
cărturarii vremii şi nimeni să nu bănuiască ceea ce puneau ei la
cale, împreună cu împăratul şi alţi câţiva episcopi. Nu este exclus
ca Eusebiu nu doar să fie simplu arian, ci dimpotrivă, el să fi fost
un iudeu palestinian, de unde se şi trăgea, care a conlucrat cu
Constantin şi l-a ajutat să îngenuncheze Biserica, prin falsificarea
rânduielilor predanisite de Sfinţii Apostoli.
Împăratul Constantin era vigilent şi ştergea orice urmă şi chiar îi
ucidea şi pe agenţii de care se folosea. El joacă un rol foarte
important în desfăşurarea Sinodului Ecumenic din Niceea, unde se
arată adept devotat al arianismului, deşi susţine că îi acceptă
mărturisirea de credinţă a lui Alexandru al Alexandriei, care nu
bănuia ce se întâmplă şi credea că arianismul chiar este o concepţie
naivă şi greşită[2]. Alexandru îşi dă seama în cele din urmă că
Sinodul a fost tras într-o cursă şi că arianismul este de fapt
mascarea faptelor corupte şi murdare care săpau la temeliile
creştinismului, sub o mărturisire aparent dreaptă. El părăseşte
Sinodul niceean şi moare otrăvit 5 luni mai târziu.
După ce a trecut Sinodul din Niceea, Eusebiu a fost privilegiat şi
neclintit în funcţia sa; însă, în anul 339 moare otrăvit de oamenii lui
Constanţiu, fiul lui Constantin şi astfel se duce în mormânt cu
secretele colaborării sale la subjugarea Bisericii unui fals sfânt
împărat, tiran al creştinătăţii şi la uciderea unor Sfinţi Părinţi
adevăraţi.
Culmea ironiei era aceea că sora lui Constantin, Constanţia era
ariană, aderase la conceputul arian; episcopul Eusebiu de
Nicomidia era şi el arian; Constantin cel mare era arian; totuşi,
Sinodul a fost împotriva arienilor, deşi fusese întrunit tocmai de
către Constantin care era arian şi majoritatea mărturiilor împotriva
arianismului. Ceea ce este şi mai dubios, ne mărturiseşte faptul că
după Sinodul care aparent a condamnat arianismul, toţi acei
episcopi au rămas arieni până la moarte, cu excepţia câtorva care
erau contra şi înainte de întrunire. În realitate, Sinodul avea un
caracter dogmatic doar pentru episcopii care nu cunoşteau
dedesubturile, care nu au participat la toate şedinţele Sinodului,
cealaltă continuare a Sinodului fiind destinată doar păgâno-
episcopilor aliaţi cu Constantin.
Acest prim Sinod Ecumenic începe pe 20 mai 325 d.Hr. şi se
termină pe 25 august. Scopul Sinodului a fost prezentat ca o
combatere a arianismului, de parcă împăratul era atât de naiv încât
poporul să-l cunoască arian iar el să se declare singur eretic în faţa
oamenilor. Pe de altă parte, se distrăgea atenţia oamenilor de la
realităţile pe care le spuneau donatiştii, cum oamenii lui Constantin
au distrus actele apostolice, prezentându-le că imperiul se confruntă
cu o problemă mult mai delicată: arianismul. Astfel, Sinodul
reuşeşte să distragă atenţia, Constantin este ridicat la rang înalt de
sfinţenie şi proslăvire, iar donatiştii nu mai pot ajunge la urechile
creştinilor manipulaţi, să le argumenteze cum au fost distruse
aşezămintele Sfinţilor Apostoli. La acest Sinod a participat şi Felix,
Cecilian, Eusebiu şi alţi fondatori de erezii.
Actele Sinodului au fost prezentate doar din perspectiva
condamnării arianismului, Arie acceptând propunerea lui
Constantin (prieten de familie cu Constanția), să distragă atenţia
poporului de la distrugerea manuscriselor apostolice. Pentru evlavia
poporului, au evidenţiat prezenţa Sfântului Nicolae al Mirelor
Lichiei, care era un ierarh simplu şi fără multă pricepere şi
cunoaştere; Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, de asemenea,
Sfântul Pafnutie al Tebaidei, Sfântul Alexandru Patriarhul
Alexandriei, care află mai apoi despre dedesubturile din spatele
Sinodului şi este ucis în ascuns, pentru a nu vorbi nimic. Acesta
fusese acuzat de înaintaşul său, Patriarhul Ahila, în perioada
Sinodului din Niceea, că i-a favorizat lui Arie instalarea în cea mai
bună Parohie din Alexandria, suspectându-l că are implicare în
actele tainice care se întâmplau. Alexandru nu ar fi cunoscut prea
multe detalii din interesele comune ale lui Aria şi ale lui
Constantin, cât ar fi putut cunoaşte colegul său, Eusebiu de
Nicomidia, cu care Constantin a pus la cale diversiunea ariană!
Totuşi, el acceptă pentru pacea Bisericii o îngăduire a lui Arie.
Alexandru se întoarce din Niceea, unde se ţinuse Sinodul şi la 5
luni moare subit, pe data de 17 aprilie 326, fără să apuce să lase
ceva scris în urmă. Cu toate că nu a scris nimic după terminarea
Sinodului, din cauza otrăvirii cu efect lent, totuşi, alţi autori au
căutat tot posibilul să scrie în locul lui diferite lucrări, tot la
insistenţele puterii politice. Pentru neştiinţa sa de faptele ascunse
ale păgânului Împărat, Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei a
fost recunoscut de toată Biserica, atât răsăriteană, apuseană, cât şi
de către donatişti şi sumero-creştini, care, nu recunoşteau o foarte
mare parte de ierarhi prezenţi la acest Sinod.
Pe data de 9 mai 328 este ales Episcopul Atanasie să fie Patriarh al
Alexandriei. Acesta participase la primul Sinod Ecumenic şi i-a fost
însoţitor Sfântului Alexandru până când acesta a decedat.
Cunoscând ce s-a întâmplat. El redactase Simbolul de Credinţă
(Crezul de la Niceea) și a luptat toată viaţa lui împotriva arienilor
curții regale.
[1] Wallace-Hadrill, op. Cit. p. 25; „Părinţi şi scriitori bisericeşti”;
Vol. 14; pag. 10.
[2] PSB. Vol. 14; pag. 11.
Cap. 20. Constantin cel mare moare în
erezie, lăsând cu limbă de moarte, ca în
scaunul Patriarhal să fie aşezat un eretic,
spre sfidarea creştinilor. Fiul său îl
omoară pe Sfântul Patriarh Pavel
Mărturisitorul. Doi Episcopi din Dacia
participă la Sinodul din Niceea. Aceştia
rup comuniunea cu ierarhia oficială.
Unul dintre contestaţii acestui Sinod este Eusebiu de Nicomidia,
care nu era creştin devotat, ci o slugă a lui Constantin în sânul
Bisericii creştine. El nu a fost canonizat niciodată de Biserică.
Despre acest arian se scrie că: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul
Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu
al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat. Deși nu
era un arian, Constanțiu a căzut sub influența lui Eusebiu, care a
sprijinit în fața lui politicile ariene. În 339, după ce și-a consolidat
poziția pe lângă împărat și prin intrigi de curte, Eusebiu a pus la
cale numirea sa ca Arhiepiscop de Constantinopol prin expulzarea
lui Pavel I de Constantinopol”. Arienii rămân la puterea împărăţiei
şi la conducerea Bisericii, după ce Constanţiu, fiul lui Constantin îl
scoate din scaun pe Patriarhul Pavel Mărturisitorul (pomenit în
calendar pe 6 noiembrie). Acesta a fost ucis de către arieni-politici
în anul 351, în Armenia, fiind spânzurat în altar cu propriul omofor.
Criminalii se temeau ca Sfântul Pavel să nu divulge care a fost
adevăratul scop al Sinodului Întâi Ecumenic. Altfel, apărea
suprimarea imaginii glorioase a împăratului eretic Constantin.
La adresa lui Arie s-au făcut numeroase poveşti şi fabulaţii menite
să capteze atenţia poporului, teorii suspect de mult exagerate, care
persistă până în ziua de astăzi. Acestea susţin că Arie a murit după
ce s-a terminat Sinodul Întâi şi a fost găsit mort în public, după ce-l
lovise un fulger şi i se despicase tot trupul în două, iar măruntaiele
cursese pe jos. În realitate, această ficţiune exagerată nu s-a
întâmplat niciodată! Mai mult de atât, în toate picturile Arie este
reprezentat tânăr, pentru a nu crea suspiciuni; dare, în ciuda
poveştilor cu tentă exagerată, acesta nu a murit deloc tânăr, ci în
anul 336, când era în etate de 80 de ani, iar toată viaţa lui a fost
preot şi Patriarhia de Constantinopol i-a fost alături prin
multitudinea de ierarhi şi clerici care lucrau la 2 domni: lui Arie şi
lui Constantin, nici unul lui Dumnezeu.
În ceea ce ne priveşte ca români, mai trebuie să amintim faptul că
la primul Sinod ecumenic au participat şi 2 episcopi din ţara
noastră şi anume Marcu Tomensis şi Teofil al Goţilor, care îşi avea
reşedinţa în zona Buzăului de astăzi. Ceea ce este o taină şi mai
pătrunzătoare, este faptul că cei doi Episcopi vin înapoi în ţară şi
rup orice fel de legătură cu Constantinopolul şi cu Roma. De la
aceştia s-au păstrat câteva Biserici Ortodoxe donatiste, în judeţul
Buzău, care nu erau îndreptate cu altarul către răsărit, ci către
nordul României.

Legăturile bisericii antice din România cu Constantinopolul şi cu

Sinoadele Ecumenice este întreruptă şi de aceea, multe indicii nu
găsim despre creştinii de la sudul şi nordul Dunării, la primul Sinod
Ecumenic, decât despre cei 2 episcopi care au participat la primul
Sinod şi de aici istoria parcă se şterge din dipticele grecilor; însă,
asta nu înseamnă că nu a continuat ierarhia, doar că pe altă lungime
de unde, decât cea a Sinoadelor conduse de împăraţii bizantini. Un
alt detaliu extrem de important pentru noi, ca români, este al
Sfântului Mucenic Nichita Romanul. Acesta a fost slujitor în acea
Biserică veche din Buzău, despre care Patriarhia Română aminteşte
extrem de puţine detalii, pentru a nu lăsa indicii lumii asupra
faptului că, înainte de subjugarea din nou la greci şi
constantinopolitani, noi am avut altă istorie, Bisericile noastre nu
au primit Sinoadele Ecumenice. Sunt cazuri extrem de rare în care
apar în cronicile grecești nume de episcopi români, istoria
menționând doar 5-6 episcopi și aceștia fără continuitate între unii
și alții, secole întregi nescriindu-se nimic despre aceste eparhii ale
goților și tomitanilor.
Sfântul Mucenic Nichita daco-romanul a fost creştinat de Episcopul
Teofil al Sciţiei şi Goţiei şi hirotonit preot, devenind un
propovăduitor al creştinismului prin satele Buzăului. Acesta a fost
prins de păgâni pe data de 15 septembrie la anul 372. În anul 451
Sfintele sale Moaşte au fost duse într-o Biserică din Mopsuestia,
conform informaţiilor scrise in nenumărate rânduri de teologii
Patriarhiei Române, chiar şi în viaţa oficială a Sfântului, despre
care nu se cunosc foarte multe lucruri. Ceea ce evidenţiază şi mai
mult faptul că noi nu am primit Sinoadele Ecumenice compromise
de puterea politică, este aceea că Mopsuestia, despre care am vorbit
în lucrarea de faţă şi vom mai aminti, era fidelă Episcopului Teodor
şi rupsese legăturile cu Constantinopolul, despre care din nou se
cunosc foarte puţine detalii, decât acela că la Sinodul al VI-lea,
împăratul Constantin al IV-lea doreşte să-l anatematisească pentru a
readuna sub cârma imperiului bizantin toate „slugile” creştine din
toate ţările. Anatematisirea sa are loc cu forţa; însă, unii Patriarhi şi
episcopi prezenţi la Sinod refuză. După terminarea Sinodului, cei
ce au refuzat, sunt nevoiţi să fugă din ţară sau să se ascundă pentru
a nu fi ucişi de „sfântul” împărat. Tot în lucrarea de faţă vom
argumenta prietenia sa cu Sf. Ioan Gură de Aur şi alte adevăruri
prezente, dar neevidenţiate de nimeni până acum.
Alungarea Sfântului Pavel Mărturisitorul din scaunul Patriarhiei de
Constantinopol, de către fiul lui Constantin cel mare, Constanţiu al
II-lea, a fost făcută datorită unei formule mai mici a Sinodului
Întâi, adunat în 339 la porunca lui Constanţiu, care hotărăsc că
Sfântul Pavel este nevrednic de scaunul Patriarhiei de
Constantinopol şi îl alună din Constantinopol, pentru a fi înlocuit
cu cel favorizat de puterea împărătească. Aici, „sfinţii”, care
odinioară erau atât de blajini și smeriți la Niceea, fac un joc de
putere în detrimentul unui creştin şi îl favorizează pe ereticul
Eusebiu de Nicomidia la cârma Patriarhiei din Constantinopol.
Făţărnicia acestor pseudo-sfinţi face ca Patriarhul Pavel să fie
omorât în anul 351 şi tot domniile lor să-l canonizeze ca şi Sfânt.
Practic, ei l-au omorât ca să-l canonizeze mai apoi şi aşa să şteargă
urmele asasinatului. Întrebarea este: aceşti sfinţi chiar erau
împotriva arianismului, sau doar au jucat un rol în distragerea
atenţiei poporului, la iniţiativa ereticului împărat arian Constantin,
pentru a nu mai întreba nimeni despre cei numiţi trăditori[1]?
De ce a fost nevoie ca Pavel să fie alungat din scaun? Pentru că
„sfinţii” episcopi care aveau numeroase compromisuri făcute cu
Constantin şi Constanţiu, se temeau de acest Patriarh. El fusese
ucenicul Patriarhului Alexandru al Alexandriei, la rândul lui
asasinat de către „sfinţilor” de la Niceea, ca nimeni să nu afle de la
el cum s-au desfăşurat planurile ascunse dintre Constantin şi Arie.
După alungarea Sfântului Patriarh Pavel I, scaunul rămâne
arianului Eusebiu, care pusese la cale toată dezbinarea ce avusese
loc în Biserică. Astfel, a fost posibilă acoperirea celor ce
contribuise la distrugerea ultimelor documente Apostolice.
Constanţiu se teme de el ca nu cumva să-i devină rival şi să
informeze lumea în urma unui şantaj, că împăratul Constantin cel
mare a contribuit la distrugerea manuscriselor apostolice. Acesta îl
lasă Patriarh între anii 339 şi 341 şi după doar 2 ani de stăpânire, îl
ucide în ascuns, cel mai probabil otrăvindu-l.
Despre Sinodul Întâi şi despre Donatişti, se găsesc referiri chiar şi
în Pidalion. Iată un lucru aflat la vedere, dar neobservat: „…cei ce
erau adică şi în chip clerici (aşa prin hirotesie au primit pe
donatişti şi canonul 66 al sinodului din Cartagina) însă trebuie să
mărturisească în scris, că au să păzească toate dogmele
soborniceştii Biserici. Cum că vor primi pe cei de-a doua
nuntă”[2]. Practic, Sinoadele ecumenice recunoşteau donatiştii
pentru că înaintea poporului ei erau păstrătorii învăţăturilor vechi
ale Sfinţilor Apostoli. Nu au existat hotărâri certe de anatematisire
temeinică a donatiştilor, mai cu seamă că ei condamnau Sinodul de
la Niceea că a creat erezia arianismului, inexplicabilă şi irelevantă,
doar pentru a distrage lumea de la adevăratul măcel care se dădea
în vistieria Bisericii. Totuşi, observăm aici că Sinodul ecumenic
avea o practică: făcea oamenilor cea de-a doua nuntă, pe care
donatiştii nu o primeau. Aici, Sinodul le pune condiţie celor ce vor
să vină de la donatişti la bizantini, să-i accepte pe cei ce au a doua
căsătorie şi mai ales, să primească întâietatea bisericii împărăteşti,
care purta deja numele de „sobornicească”, care de fapt camufla cel
mai politic nume din istorie. Aceştia nu aveau ce dogme să
primească de la bizantini, pentru că ei nu acceptau modificarea
rânduielilor Sfinţilor Apostoli şi Ucenici, mai ales de la împăratul
Constantin care nu avea nimic în comun cu Biserica, decât vedea
prin Biserică un mod de a se arăta pe sine întâiul vrednic, sfânt şi
deosebit, ca astfel să devină susţinut de tot imperiul prin falsa
evlavie. Mai mult de atât, arianismul apare strict în perioada lui
Constantin cel mare, în sânul familiei sale, Arie fiind foarte bun
prieten cu Eusebiu arianul din Nicomidia, rudă cu sora lui
Constantin, Constanţia.
Personalizarea imperiului era o boală cunoscută la
constantinopoliteni în acea vreme. Numele lui era Constantin, al
fiului Constanţiu, al oraşului Constantinopol, al surorii Constanţia
şi tot aşa. Cultul bolnav al personalităţii îşi întrecuse limitele şi de
acum însăşi Biserica, odinioară creştină, era „constantiniană”.
Donatiştii nu au acceptat acest lucru; însă, Sinoadele ecumenice au
lucrat fals şi mincinos. În aproape toate Sinoadele aduc hotărâri ca
Biserica să nu se implice în politică şi nici politica în Biserică; însă,
să observăm:
Sinodul I Ecumenic din Niceea pe 20 mai 325. – condus de
împăratul bizantin Constantin cel mare(şi alte câteva sinoade
locale);
Sinodul II Ecumenic din Constantinopol – a fost convocat de
împăratul Teodosie I, in anul 381;
Sinodul III Ecumenic din Efes – a fost convocat de împăratul
Teodosie în anul 431;
Sinodul IV Ecumenic din Calcedon – a fost convocat de împăratul
Marcian în anul 451;
Sinodul V Ecumenic din Constantinopol – a fost convocat de
împăratul Iustinian în 553;
Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol – a fost convocat de
împăratul Constantin al IV-lea (Pogonatus) în anul 680;
Sinodul VII Ecumenic din Niceea – a fost convocat de împărăteasa
Irina în anul 787;
Indiferent de tematicile acestor Sinoade, fiecare în parte era
convocat de împărat sau împărăteasă. Cu alte cuvinte, nu prea
aveau aplicabilitate practică hotărârile acestor Sinoade, care
impuneau ca Biserica să nu se amestece cu politicienii, dintru
început călcându-şi propriile lor hotărâri. Mai mult de atât, fiecare
Sinod începea cu câte un canon în care afirma că le vor păstra
intacte pe toate celelalte hotărâri ale Sinoadelor de dinainte; însă,
avem extrem de multe documente care ne arată canonic că nu le
completau, ci ori le anulau, ori le schimbau radical pe cele din
urmă, cu mici excepţii dogmatice. Practic, la umbra unor dogme
corecte, descoperite de alţii cel mai probabil şi nu de împărat sau de
episcopii prezenţi, se profita de „evlavia” oamenilor faţă de
Sinoade şi se croieşte o adevărată luptă de manipulare a mulţimii,
de la epocă la epocă, de la împărat la împărat. În spatele unor
dogme, se ascundeau adevărate catastrofe şi răni făcute Bisericii
Creştine, cum am arătat în talmeş-balmeşul Sinodului Ecumenic
Întâi de sub aripa împăratului Constantin şi a ierarhilor care, în
mare parte erau arieni, sau chiar atei, sau oamenii iudeilor (318 de
consilieri ai lui Avraam).
Practic, Constantin se pune pe sine „mare” peste Biserică şi
anulează rânduielile Apostolilor, formând o biserică nou-apostolică,
sobornicească, cu dedesubturi putrede. Acestea au fost „temeliile
şubrede” ale creştinismului născut în sânurile puterilor politice
păgâne și străine de Hristos.
Pentru a vedea cât de falsă este poziția unor Biserici Ortodoxe,
trebuie doar să urmărim aceste aspecte: Episcopul Felix, care
trădează Biserica, cu sprijinul lui Constantin cel Mare, care de
altfel a și convocat în anul 311, prima variantă a Sinodului I
Ecumenic, la care au participat doar 15 episcopi și a fost socotit
invalid, pentru că încerca să caterisească un număr de 70 de
episcopi, care combăteau fapta grosolană a lui Felix. Acesta dăduse
spre a fi distruse manuscrisele Apostolilor. Ulterior, el este
condamnat și marginalizat de ceilalți arhierei. În cele din urmă,
Felix hotărăște singur să-l hirotonească pe Cecilian de Cartagina,
spre sfidarea celorlalți. Acest Cecilian nu este primit în eparhie de
către preoți și este alungat cu revoltele poporului și ale clerului. Cei
70 de episcopi definesc nule tainele acestora pentru că și-au arătat
ateismul, antipatia față de Sfinții Apostoli și fidelitatea față de
ereticul Constantin care asta și urmărea, dezrădăcinarea evlaviei
poporului față de Biserica primară și atragerea lor spre o „nouă
biserică” și evlavie nemărginită față de Constantin și contemporanii
săi.
În majoritatea cărţilor istorice vom găsi aceste detalii; însă,
explicate în diferite capitole în moduri diferite, spunând doar că
Donatus nu-l primise pe Cecilian din cauza unor păcate şi fără să
mai detalieze, capitolul se încheie; dar, ceea ce a făcut acesta, nu
este un păcat cum definesc bisericile iudeo-creștine, ci o erezie!
Mai mult de atât, orice teolog care cunoaşte istoria predată formal
în facultăţile Ortodoxe despre donatism, cunosc faptul că Donatus a
hirotonit de unul singur un Episcop şi din acest motiv apare o
schismă. În realitate, este total opus: Felix îl hirotoneşte pe Cecilian
de unul singur. În anul 311 are loc un Sinod Roma și altul în Arles
la 313 și 314 d.Hr., în care 70 de Episcopi îl condamnă pe acest
episcop trădător şi mai târziu, aceştia îl aleg ca Patriarh al
Sinodului pe Episcopul Donatus Magnus. Ei îl condamnă pe
ereticul Felix şi pe ucenicul său Cecilian. În apărarea celor doi vin
doar 15 episcopi cu un contra-sinod, care este considerat necanonic
şi lipsit de putere în apărarea unei fapte eretice, spre necinstirea
manuscriselor Apostolilor şi venerarea lui Constantin cel mare.
Ca drept mărturie a idolatrizării unui împărat păgân, vom vedea că
în Calendarul Ortodox post-niceean, nici unul dintre Sfinţii 70 de
Apostoli nu este trecut cu dată însemnată sau sărbătoare, iar dintre
cei 12 Apostoli doar câţiva au dată însemnată; însă, Constantin cel
mare şi-a „rezervat” mai multe date în calendar, printre care: 21
mai, ziua de idolatrizare a unui păgân nebotezat şi răufăcător al
Ortodoxiei şi ziua de 14 septembrie când, aparent, este praznicul
Înălţarea Sfintei Cruci. Dar, observăm unde s-a ajuns? Răstignirea
Domnului NU apare în registrul de Praznice Împărăteşti de la nici o
Catapeteasmă Ortodoxă, nici nu este inclusă ca şi Praznic,
minimizând importanţa praznicului mântuitor, contra unei
grandioase sărbători, când un împărat păgân aduce Crucea
Domnului la Constantinopol, pentru ca acest împărat să-şi asigure
comemorarea, mai ales că acest praznic este al 12-lea din
Calendarul Ortodox, cu care se încheie ciclul calendaristic
praznicar.
În ultimă instanță, Constantin convoacă ambele Sinoade într-unul
singur, pentru a încerca să ascundă erezia distrugerii manuscriselor.
Recurge la înlăturarea lui Donatus în favoarea ereticilor și astfel,
crede că prin intimidare donatiștii vor ceda și vor uita de textele
apostolice. Situația se complică în urma acestui abuz de putere și
cei 70 de episcopi se revoltă împotriva trădătorilor. Constantin
hotărăște să înceapă o persecuție brutală împotriva lor. Urmează ca
unii preoți donatiști să fie arși de vii în mijlocul cetăților, Bisericile
să fie închise sau distruse și astfel, generează un conflict între
masele de oameni, încât suveranitatea lui risca să-și clatine
stabilitatea la cârma imperiului. Pentru a capta atenția mulțimilor,
inovează „arianismul” şi astfel, tabăra ereticilor care au ars
manuscrisele Apostolilor, de atunci şi până astăzi îşi au locul în
calendare, în cetele Sfinţilor; însă, pe nedrept, ei fiind canonizaţi
anume pentru faptul că au aderat la noua religie „sobornicească” şi
au anulat-o pe cea apostolească.
Implicarea făţişă a lui Constantin cel mare în distrugerea temeliilor
creştinismului nu este uşor de descoperit. Nu putem dovedi nici
legăturile lui cu ereticul episcop Cecilian, hirotonit de episcopul
Felix şi ce implicare ar fi putut avea împăratul în distrugerea acelor
texte. Mai mult de atât, Cecilian nu este menţionat de foarte multe
ori în cărţile de istorie bisericească; însă, în singurul loc unde este
menţionat numele lui, în volumul 14 al colecţiei „Părinţi şi
scriitori bisericeşti” editat de Patriarhia Română în anul 1991 cu
binecuvântarea Patriarhului Teoctist, aflăm un detaliu cuprins într-o
singură propoziţie, neobservată, fără să fie evidenţiată de ceva
anume, decât doar dacă cititorul stăpâneşte subiectul „Cecilian şi
Felix”. Iată ce amănunt esenţial găsim ascuns într-un loc uşor de
trecut cu vederea şi chiar de neobservat mai ales la atribuirea
apelativului de „ortodox” lui Cecilian, ca cititorul să fie manipulat
că este vorba de un anume episcop ortodox cu acest nume: „Dintr-
un alt document aflăm că tot atunci Constantin a trimis o sumă
mare de bani episcopului ortodox Caecilian de Cartagina, pe care
acesta putea s-o folosească pentru <<clerul dreptmăritor şi prea
sfântului cult ortodox>> (Ibidem X, 6, 1-5)[3]. Este vizibil scopul
pentru care Constantin cel mare îi dă bani unui eretic, care a
contribuit la distrugerea manuscriselor Apostolilor, pentru că am
discutat până acum despre acest subiect; însă, dacă cineva studiază
acest volum, exagerat de bogat în laude aduse lui Constantin, fără
să cunoască nimic despre erezia lui Felix, nu ar fi observat nimic
rău în a-i da bani unui Episcop să aibă grijă de oile sale. Aici, însă,
descoperim o răsplată a faptei făcute, aceea de a şterge din istorie
aşezămintele apostolice şi reformarea credinţei după principiile lui
Constantin, care, nici nu este de exclus faptul că se credea mai
îndreptăţit decât Apostolii lui Hristos, să creeze o nouă religie cu
care să conducă poporul. Autorul cărţii îi numeşte „ortodocşi” şi
„dreptmăritori” pe eretici, tocmai ca cititorul simplu, care nu
cunoaşte istoria lui Felix şi a lui Cecilian, să nu ştie despre ce este
vorba. Cu aceste două cuvinte de laudă extravagantă atribuită pe
nedrept unor eretici, manipularea este mai vizibilă decât ne-am fi
putut aştepta.
[1] Așa erau numiți trădătorii care au cedat manuscrisele
Apostolilor în mâinile păgânilor pentru a fi distruse.
[2] Tâlcuirea Canonului al 8-lea al Sinodului Întâi Ecumenic.
[3] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 14; Eusebiu de Cezareea
scrieri part. II, pag. 32.
Cap. 21. Corupţia şi compromisurile
marelui Sinod.
În foarte puţine cărţi de istorie bisericească a primelor veacuri se
găsesc date complete despre erezia lui Felix şi a lui Cecilian. În
cele mai multe cazuri, detaliile sunt împrăştiate în câte o propoziţie,
pe ici-colo, ca cititorul să nu-şi dea seama despre ce este vorba.
Donatismul este o problemă amplu dezbătută în foarte multe lucrări
şi tratate teologice; însă, deşi se precizează că aceştia luptau
împotriva lui Felix şi a lui Cecilian, nu se detaliază şi faptul concret
pentru ce erau atât de aprinşi împotriva lor. Putem deduce că
luptau, plătiți de Constantin, să transforme creștinismul apostolic în
iudeo/creștinismul imperialist; însă, mai mult de atât, nu se poate
descoperi pentru că toate documentele lăsate de Donatiști au fost
distruse sau ascunse, lăsate fiind doar câteva texte ale unor episcopi
care fusese alungați din Sinodul Episcopului Donatus pentru că
creau suspiciunea unor infiltrați de către Constantin. În mod ciudat,
acele acte au rămas, celelalte nu!
Iudeii şi-au croit drum argumentat, favorizaţi de faptul că nu există
nici un manuscris apostolic şi, chipurile, poate nici nu a existat vreo
dată un Apostol sau chiar nici Hristos, devreme ce toată Evanghelia
este falsificată şi în ea au fost introduse „minuni” care au fost
copiate cuvânt cu cuvânt din biografiile mai multor zeităţi din
antichitate, precum Crishna, Mitra, Horus şi alţii. Acesta a şi fost
scopul distrugerii ultimelor manuscrise apostolice. Unii încearcă să
falsifice istoria, chiar şi într-un cotidian al Patriarhiei Române
găsim astfel de indicii false, cum că distrugerea documentelor
apostolice s-a petrecut în perioada lui Diocleţian şi se dă ca reper
anii 311, 313; însă, Constantin a domnit din anul 306 şi până în 337
şi distrugerea ultimelor acte a fost înfăptuită în primii 7 ani ai
domniei sale, bineînţeles prin mituirea episcopilor care le cedau
spre a fi distruse.
Cercetând falsificarea Noului Testament, introducerea unor mituri
din alte culturi ale unor zei din antichitate, tragem următoarea
concluzie: Evreii şi puterile politice au introdus aceste poveşti, în
mod intenţionat în Biblie, ca mai apoi, după sute de ani, când vor să
distrugă creştinismul, să le spună oamenilor: acea minune aparţine
lui Crişna; cealaltă lui Hrous, alta este preluată de la Mithra sau alte
zei care au trăit mult înainte de Hristos! De ce? Pentru ca în
momentul în care evreii vor vrea să distrugă creştinismul, să le
arate oamenilor tot ce au falsificat. Omul simplu, nepregătit, auzind
atunci pe teologii evrei că evangheliile sunt false, ce va zice? Prima
lui concluzie va fi de a-l nega în primul rând pe Mântuitorul
Hristos! Dacă ar cunoaşte fiecare aceste date şi indicii ce s-a
falsificat, cum şi mai ales ce dovezi avem, creştinismul nu va putea
fi distrus şi planurile acelor păgâni nu vor fi duse la capăt. Un lucru
este cert: pentru ca împăraţii să distrugă originile şi autenticitatea
creştinismului pe care astăzi nu-l mai cunoaştem, a fost nevoie să
moară numeroşi Sfinţi care respingeau falsificarea adevărului!
Pentru păstrarea creştinismului, şi-au dat viaţa, ca noi să nu fim
indiferenţi!
Cei doi eretici sunt favorizaţi şi susţinuţi de Constantin, iar liderul
opoziţiei şi alţi episcopi sunt exilaţi. Donatus moare execut în anul
355, în perioada de domnie a lui Constanţiu al II-lea (Constantinus
Flavius Iulius), cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel mare.
Crimele continuă până în anul 361 când o parte din episcopii din
exil sunt lăsaţi să vină înapoi în cetăţile lor. Pe data de 24 aprilie
394, are loc un Sinod în localitatea Bagai la care participă 310
episcopi, care-l aleg ca întâistătător pe Primian. Încă de la începutul
anilor 400, episcopul Augustin de Hipona[1] insistă pe lângă
împăratul Teodosie al II-lea ca toţi cei ce au luptat împotriva lui
Felix şi Cecilian, fără să asculte necondiţionat de împărăţia politică,
să fie aspru pedepsiţi prin torturi groaznice. Sadismul lui Augustin
este lăudat de Optatus de Milevis. În anul 405 împăratul deja ia
măsuri pentru reintroducerea pedepselor publice ale celor ce nu
ascultă de împărăţie şi tot amintesc de manuscrisele Apostolilor şi
nu uită de etapa Felix-Cecilian. Sinodul din Cartagina, în anul 411
insistă ca donatiştii să fie mai aspru torturaţi pentru înspăimântarea
poporului, care în cele din urmă să devină supus şi ascultător întru
toate împăratului şi episcopilor preferaţi de el. În acest an Sinodul
cartaginez dă naştere unor crime sângeroase, decretate prin lege,
împotriva celor ce nu ascultă fără să cârtească de părerile lor; tot
acest Sinod hotărăşte condamnarea episcopului Pelagius. De
această dată, fericitul Augustin îşi arată afinităţile sale faţă de un
eunuc din naştere, pe nume Caelestius, care era recunoscut ca fiind
un celebru călugăr cu apucături homosexuale profunde. Sinodul îl
condamnă pe episcopul Pelagius, îl alungă, pe motiv că a tăinuit
fapta acestuia; însă, acestui Sinod nu i se pare nimic ieşit din
comun faptul că Augustin îl laudă în mod suspect. Prin acest act,
Sinodul doreşte să arate că ia hotărârile pe care le doreşte şi acceptă
ce homosexuali doreşte şi pe care nu, îi alungă. Caelestius a fost
declarat eretic în repetate rânduri[2]; dar, Augustin se arată
neştiutor, deşi are doar cuvinte de laudă la adresa acestuia.
Vorbind despre un Sinod cu aspect de favorizare a
homosexualităţii, Sinodul cartaginez din anul 411 găseşte de
cuviinţă să discute despre cazul lui Teodor al Mopsuiestiei care s-a
călugărit la 18-19 ani şi la 20-21 a primit binecuvântarea
episcopilor să se căsătorească, nefiind dornic de aflarea altor
alternative. Poziţia cea mai agresivă împotriva lui Teodor o are
Rabulla, care după ce favorizează homosexualitatea, condamnând
moralitatea şi hotărârile altor Sinoade din trecut, el este privilegiat,
apreciat de episcopii sodomito-sinodali, fiind hirotonit episcop de
Edessa. Acesta avea un „ucenic” pe nume Ibas, care a stabilit
erezia nestorianismului ca şi doctrină oficială a Edessei. În afară de
înşiratele şi nesfârşitele laude aduse Sinodului din Cartagina,
acestea sunt rezultatele sale… adică nimic dogmatic, nimic
echilibrat ci doar un alt joc de puteri politice, bazate pe excluderea
unora şi înălţarea celor ce erau slugile ascultătoare ale împăratului.
În decursul mai multor Sinoade ecumenice sau locale, canoanele,
sau așa-zisele anateme, erau date tocmai de către episcopii eretici,
împotriva propriilor lor concepții, doar ca poporul să creadă că ei se
îndreaptă din greșeală; însă, cum am văzut și în cazul primului
Sinod ecumenic din Niceea, anatemele și îndreptările credinței
aveau rolul de diversiune, tocmai cei implicați în mod activ în
răspândirea acestei erezii arianiste, conduceau Sinodul, aveau
privilegiile împăratului și în cele din urmă adoptau pentru o scurtă
perioadă de timp falsa impresie de îndreptare. După ce se potolea
zbuciumul smintelii, aceștia reveneau la vechile obiceiuri, iar cei ce
îndrăznise să-i corecteze, cum a fost cazul Sfinților ierarhi
Alexandru și Pavel Mărturisitorul, erau asasinaţi.
Crimele lui Constantin cel mare au fost remarcate inclusiv în sânul
propriei familii. De pildă, Licinius, originar din Dacia, ajunsese
proconsul al Occidentului în anul 308. În anul 312 acesta vine spre
Bizanţ şi în anul 313 se căsătoreşte cu sora lui Constantin cel mare,
Flavia Iulia Constanţia. În 316 are loc o încăierare între cei doi
împăraţi şi cumnatul lui Constantin este trimis în exil la Tesalonic.
Constanţia îl roagă pe fratele ei, Constantin cel mare, să-i lase soţul
în viaţă. Acesta îi făgăduieşte; însă, în anul 325, an în care se
adunase Sinodul I Ecumenic, Constantin hotărăşte să-şi omoare
cumnatul, arătând încă o dată că mai presus de creştinism era
propria lui dorinţă de a face orice şi de a arăta că pentru el Legea
Lui Hristos nu are nici o însemnătate. Aşadar: uciderea cumnatului,
începerea Sinodului. Nimic nu poate fi mai creştinesc de atât…
Doamne fereşte!
În perioada anilor 323 şi 324, fiul cel mare al lui Constantin,
Crispus, este trimis de tatăl său în bătălii împotriva lui Licinius.
Crispus iese învingător şi Constantin îi dă puterea împărătească în
al 3-lea consulat. El era fiul lui Constantin şi Minerva; însă, pe
când Constantin urmărea să ajungă împărat, s-a căsătorit cu Fausta,
fiica lui Augustus Maximian. După ce Crispus devine cezar al
Imperiului Roman, după înfrângerea lui Licinius, tatăl său îl ridică
în rang, de ochii lumii; dar, urmăreşte să-şi ucidă fiul şi să-i ia
locul. La un an după Sinodul din Niceea, Constantin îl omoară pe
fiul său în anul 326 fără a avea un motiv temeinic, pur şi simplu
pentru a-i lua locul. Atât de bine a ascultat de învăţăturile
Sinodului, sau atât de mult îl captivase şi-i atrăsese credinţa şi
atenţia… Acesta era nepotul preferat al Elenei, mama sa, care i-ar fi
spus Faustei că şi l-ar dori moştenitor al împărăţiei, când nu va mai
fi Constantin. Împăratul prinde ură pe mamă şi pe soţie, însetat de
crime şi putere şi îşi omoară fiul.
În acelaşi an, 326, Constantin cel mare intră peste soţia sa, Fausta,
în timp ce se afla într-o baie a palatului imperial şi o fierbe în ulei
încins, omorându-o. Intriga dintre cei doi soţi a fost născută din
dorinţa Elenei, care nu-şi dorea ca fiul lui Constantin şi Minerva să
ajungă împărat; însă, Constantin îl preferă pe Constanţiu I,
intrându-şi în rolul de soacră răutăcioasă. După ce şi-a omorât soţia
şi primul lui fiu, ca bună organizare făcută de mama sa…
Constantin trimite în taină câteva gărzi care îl omoară pe fiul lui
Crispus, de doar 5-6 ani, în timp ce se juca cu alţi copii de vârsta
lui. Aceeaşi soartă o are şi soţia lui Crispus, care este răpită de către
soldaţi şi nu s-a mai ştiut nimic despre ea, nici ce i-au făcut, nici
unde a fost ucisă. În anul 326 după ce rodeşte uciderea nepotului şi
a nurorii, Elena pleacă din calea lui Constantin la Ierusalim. În mod
ciudat, chiar cum ajunge Elena, episcopul Macarie de Ierusalim
hotărăşte cu ea să pregătească o strategie de a-l îmblânzi pe
Constantin. Cum? Pe 14 septembrie au descoperit o Cruce care au
pretins că este a Mântuitorului. Elena continuă să stea în Ierusalim
până în anul 329. Aceasta revine în Constantinopol să-i dea Crucea
fiului, poate-l va îmbuna. Constantin face o paradă frumoasă în
văzul lumii de cinstire şi venerare a Crucii; însă, la scurt timp după
acest fastuos eveniment, Elena moare subit.
Constantin devine însetat de putere după uciderea soţiei şi a fiului,
a cumnatului, mamei şi a altor membri ai familiei, cât şi a multor
ierarhi creştini. Când avea 65 de ani, acesta pune la cale un război
împotriva persanilor, fără ca armata să fie pregătită. Fiul său,
Constanţiu I, pune la cale asasinarea tatălui, căruia îi ia locul în
acelaşi an. Perioada de domnie a lui Constantin cel mare nu a fost
una atât de glorioasă, pe cât o laudă Biserica. Biografia lui, adorată
şi exagerată până în ziua de astăzi, a fost o poziţie a episcopilor
care au obţinut funcţii politice şi susţinere financiară, în decursul
domniei sale. Cel ce i-a scris biografia, a fost chiar ereticul arian
Eusebiu de Nicomidia, care a şi jucat un rol de linguşire în tot acest
timp. El este primul care născoceşte „minunea” când i s-a arătat
Crucea pe cer lui Constantin, despre care armata bizantină spunea
că nu a văzut nimic, nimeni, iar Constantin nu a încastrat chipul
Crucii pe nici un steag în timpul bătăliei. Constanţiu nu este de
acord cu exagerările lui Eusebiu; însă, pentru a nu divulga secretele
care au stat în umbra Sinodului de la Niceea, şi mai ales mizându-
se pe şantajul că împăratul Constantin a „murit” subit chiar în
Nicomidia lui Eusebiu, acesta îl favorizează ca Patriarh şi îl
exilează pe Patriarhul Pavel Mărturisitorul din scaunul
Constantinopolului. Ajuns Patriarh al Constantinopolului, Eusebiu
continuă o politică imperial-sinodală, exilând toţi episcopii care nu
acceptau orice-i debita priceperea teologică a lui Constanţiu şi a sa.
Constanţiu, însă, se plictiseşte repede de linguşelile lui Eusebiu şi îl
asasinează în anul 341, după doar 3 ani de patriarhat. Este de
mirare faptul că „Biserica” a continuat să lupte pentru crimele
împotriva celor ce nu se supuneau doctrinei lui Constantin şi
Constanţiu, chiar dacă mărturisirea acelor episcopi persecutaţi de
marele sinod, era dreaptă şi curată. Ei au luptat şi împotriva celor
ce încercau să recupereze rămăşiţele scrierilor Apostolilor, care
fusese distruse de către Episcopul Felix. Practic, „sfinţii” părinţi nu
luptau pentru apărarea credinţei apostolice, ci pentru întemeierea
unei noi rânduieli: credinţa împăratului, spre necinstea Apostolilor,
care devenise secundari în ceea ce priveşte reperele primare ale
creştinătăţii.
[1] Cunoscut sub numele de „fericitul Augustin”.
[2] „Contra traducem peccati”.
Cap. 22. Sfântul Ambrozie este otrăvit
după ce a acuzat că puterea politică se
implică prea mult în distrugerea
rânduielii Bisericii. Patriarhul Teofil ucide
10.000 de părinţi care doreau revenirea la
vechea rânduială. Anii de conducere ai
Arhiepiscopul Ioan Gură de Aur.
Controversele şi disputele din sânul Bisericii continuă între
episcopi până în anul 397, unii fiind de părere că trebuie recuperate
sau refăcute scrierile Apostolilor, iar alţii că trebuie mers după
pofta „cea bună” a împăraţilor. În adunarea episcopilor care erau
de părere puterii politice, se stabileşte o întrunire sinodală la
Cartagina unde se exclude acordul reproducerii acelor texte
apostolice distruse, în favoarea textului biblic scris de Origene. În
acest an devine incomod Sfântul Ambrozie, episcopul
Mediolanului, care scrisese foarte multe tâlcuiri şi cărţi despre Noul
Testament, în care se aflau şi indicii legate de cărţi modificate.
Înainte de acest Sinod, domnise împăratul Teodosie.
După Sinodul local, chiar în acel an 397, Sfântul Ambrozie moare
subit. Pentru a detalia moartea lui, trebuie să revenim de la domnia
lui Arcadie la a lui Teodosie, găsim câteva indicii asupra felului în
care s-a întors împotriva împărăţiei şi ce l-a făcut atât de incomod.
Iată unul dintre aceste indicii, pe care-l găsim în „Părinţi şi
scriitori bisericeşti” volumul 53: „Cu un curaj pilduitor, el a
impus tuturor respectul faţă de preceptele morale evanghelice şi a
apărat orânduielile Bisericii în faţa familiei imperiale, refuzând
să-l împărtăşească pe împăratul Teodosie”[1]. Nu se ştie exact
cum a fost otrăvit Episcopul Ambrozie al Mediolanului; însă,
scrisoarea sa către Felix ne dă cele mai mari indicii în această
privinţă. Iată ce-i scria acesta: „Mi-ai trimis nişte trufe grozave, e
de mirare cum au crescut aşa de mari. N-am vrut să le ascund în
sân, cum se spune, ci le-am arătat şi altora. Ba o parte le-am dat
prietenilor, iar o parte le-am oprit pentru mine (…). Ai grijă să nu
găseşti trufe care sunt mai mari, dar care provoacă umflături
dureroase; căci însuşirile lor sunt deosebite: pe cât sunt de plăcute
ca dar, pe atâta sunt de rele în trup şi suflet”[2]. În următoarea
scrisoare către Felix, a IV-a, episcopul Ambrozie se arată ca şi cum
nu şi-a dat seama de crima care se petrecea; dar, el îl consideră un
prieten pe acest Felix, căruia îi scris astfel fără să-i pese că va muri:
„Deşi trupeşte nu mă simt chiar aşa de bine, totuşi, când am citit
scrisoarea ta, pornită din inimă şi plină de simţăminte, care sunt şi
ale mele, am căpătat din ea un adevărat balsam întăritor, cuvintele
tale fiind pentru mine ca o buruiană de leac”[3]. Sfântul nu
aminteşte nimic despre faptul că şi-a dat seama că starea de
sănătate i-a fost distrusă chiar de acele trufe trimise de Felix.
În scrierile lui descoperim că citează, într-adevăr, din versete
evanghelice; însă, care au un alt text faţă de cel al scripturii de
astăzi. Se pare că el folosea o altă carte a noului Testament, decât
cea a lui Origen, sau poate chiar vreun manuscris apostolic care nu
apucase să fie distrus. Iată ce citează: „Te ştim cine eşti, eşti Fiul
Dumnezeului celui viu (Marcu 1, 24)[4]. Textul citat de episcopul
Ambrozie, suprapus cu cel din Biblia Ortodoxă de astăzi – varianta
origenistă-aprocrifă – nu coincide decât ca număr de verset: „Te
ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu[5]. Dacă în versetul citat de
Ambrozie era Fiul Lui Dumnezeu, ceea ce-i dă întâietate deosebită,
în varianta origenistă era doar Sfântul Lui Dumnezeu. De remarcat
este faptul că până prin secolul V, era practica de a numi creştinii
„sfinţi” sau „luminaţi” caracter care îl primeau prin Botez.
Termenul de „sfânt” în acea perioadă nu avea acelaşi înţeles ca şi
astăzi, când este ridicat la statutul de divinitate. El era folosit
oamenilor „sfinţiţi” prin Botez sau fapte creştine. Practic, textul
scripturii de astăzi nu păstrează forma apostolică, ci forma origeno-
aranistă şi asta poate proba orice creştin ortodox care are o Biblie în
casă. Mai mult de atât, nu putem şti cu certitudine numărul complet
al versetelor falsificate din Noul Testament, devreme ce toate
manuscrisele originale au fost distruse la iniţiativa puterii politice.
Episcopul Ambrozie îi trimite o scrisoare de mustrare împăratului
Teodosie, căruia îi scrise: „Nu este lucru împărătesc a tăgădui
libertatea cuvântului, după cum nu este preoţesc a spune ce
simţi”[6] şi mai pe urmă îi zice: „Fac aceasta, în primul rând, din
dragostea şi preţuirea faţă de tine, din dragostea de a te şti pe
calea mântuirii. Şi chiar dacă nu mi se permite aceasta, chiar dacă
nu ai încredere în cuvântul meu, eu o spun totuşi din teama de a nu
supăra pe Dumnezeu.[7]. Împăratul Teodosie, se vede clar că nu
asculta de Episcopi, ci mergea după aceeaşi dorinţă şi mândrie
împărătească de a conduce Biserica. Totuşi, el nesocoteşte
insistenţele lui Ambrozie şi ale altor Episcopi. În trecut, Teodosie
întrunise Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381, cu care, se pare,
Ambrozie nu era de acord în privinţa textului noului testament
schimbat încă o dată. Împăratul este încurajat de către episcopii
făţarnici şi linguşitori, astfel încât episcopul devine incomod.
În anul 395 Teodosie moare şi puterea politică este împărţită în
două, fraţilor Arcadie la Constantinopol şi Onoriu la Roma. În anul
397 împăratul Arcadie convoacă Sinodul Local din Cartagina,
despre care se ştie că a revizuit textul biblic al Noului Testament
pentru a II-a oară în ultimul deceniu (381 sin. II – Teodosie; 397-
Arcadie). Documentele acestui sinod local au fost păstrate secrete
până în ziua de astăzi. Episcopul Ambrozie moare în mod misterios
în acest an al întrunirii Sinodului. În anul următor, în viaţa politico-
bisericească apare un alt personaj, renumit teolog bizantin pe nume
Ioan Gură de Aur.
Ioan Gură de Aur este instalat ca Patriarh al Constantinopolului în
anul 397. În acest an se face o reformă generală în Biserică şi
Patriarhul Teofil al Alexandriei hotărăşte să ucidă toţi călugării,
monahi pusnici sau clerici, care nu se subordonează împărăţiei şi
puterii politico-religioase. Conform datelor remarcate de scriitorii
bisericeşti, a fost vorba de un genocid creştin care a curmat vieţile a
10.000 de părinţi din deşert şi din pustia Sketis, majoritatea fiind
sumero-creştini care nu acceptase reforma împărătească şi nici
ereziile arianiste privilegiate de împărăţie. Nu se ştie exact pentru
ce au fost omorâţi tocmai de un Patriarh care se pretindea a fi
creştin…; însă, în viaţa Arhiepiscopului Ioan Gură de Aur scrie că a
fost hirotonit Patriarh de către acest Teofil. Legăturile celor doi nu
sunt specificate amănunţit, iar legătura dintre alegerea lui Ioan şi
uciderea părinţilor coincide fără îndoială ca şi an. Tot în viaţa sa,
scrie că au reuşit să scape de cruzimea lui Teofil fraţii Lungi,
despre care nu se ştie decât că aveau o poziţie teologică împotriva
textelor lui Origene. Aceştia ajung în Constantinopol şi fac o
plângere împotriva lui Teofil, către Arhiepiscopul Ioan Gură de
Aur, care nu o acceptă iniţial, pentru că nu prea avea nici un cuvânt
de spus în faţa puterii politice. Totuşi, Ioan îi găzduieşte pe aceşti
fraţi.
Despre criminalul Patriarh Teofil se ştie că a fost patriarh între anii
385 şi 412. Fiul surorii sale, Chiril, a devenit Patriarh al
Alexandriei după moartea sa. În anul 394 Teofil susţine un Sinod în
Constantinopol cu Ioan Gură de Aur, Teodor al Mopsuestiei şi
Grigorie de Nyssa. În acest an hotărăşte să-l exileze pe Episcopul
Pavel, care considera că Origen este eretic. Teofil şi Ioan rămân la
poziţia pozitivă faţă de Origen şi distrugerea textelor originale ale
Apostolilor. Oarecum, ei acceptă ideea că noul creştinism trebuie să
meargă după voinţele puterii politice şi după ierarhii preferaţi de
împărat.
Este bine de ştiut că Episcopul Teodor al Mopsuestiei (352-458),
fusese primul caz din istoria călugărismului preluat în acele
vremuri de la cultul păgânesc budist, de la care se împrumută în
uzul liturgic sacosul şi bederniţa (budiştii având două bederniţe).
Acesta urmează studiile monahale la şcoala din Antiohia, unde-l are
ca profesor pe Teodor din Tars, coleg fiind cu Ioan Gură de Aur. La
vârsta de 20-21 de ani se căsătoreşte cu o tânără pe nume Ermione.
În anul 392 este hirotonit episcop de Mopsuestia de către Diodor
din Tars. În anul 394 participă la acel Sinod condus de împăratul
Teodosie la care a luat parte şi Patriarhul Teofil, Ioan Gură de Aur
şi Grigorie de Nyssa.
Nu se ştie cu exactitate care a fost poziţia pe care a avut-o Ioan
Hrisostom (gură de aur) faţă de origenişti, fiind păstrat doar
amănuntul că a fost elev al unui episcop origenis şi în scrierile sale
sunt cuprinse foarte multe idei ale lui Origene. De remarcat este
faptul că perioada aceasta, atrăsese curentul „anti-apostoli” în care
lupta era acerbă împotriva tuturor sumero-creştinilor care optase să
meargă după rânduiala Apostolilor şi nu a împăraţilor. Donatiştii,
de asemenea dădeau întâietate Apostolilor şi scrierilor lor, distruse
de Felix şi Cecilian cu plata împăratului Constantin cel mare.
Ioan Hrisostom devine patriarh cu susţinerea celor ce considerau că
învăţăturile Apostolilor erau de domeniul trecutului şi că
necesitatea modernă este de a urma hotărârilor eclesiologice ale
împăraţilor şi ale episcopilor recunoscuţi de puterea împărătească.
În această perioadă, Ioan contribuie şi el la îndepărtarea întâietăţii
Apostolilor şi la insistenţele împărătesei extravagante Eudoxia, el
hotărăşte să nu mai săvârşească Liturghiile „învechite” ale Sfinţilor
Apostoli şi concepe o nouă Liturghie, total schimbată de cea
apostolică. De pildă, caracterele cu care s-a diferenţiat această
rânduială „modernă” erau: conferirea titlului împăratului de lider
în Biserică; pomenirea sa în mod solemn de nenumărate ori în
ectenii; includerea versetelor iudaice; excluderea epiclezei dinainte
de „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi includerea unui
verset iudaic în cinstea rezidirii Ierusalimului vechi-testamentar,
lucruri total lipsite din Liturghia Apostolică.
Liturghia sa a fost făcută în acord cu puterea politică care dorea
renunţarea la liturghiile Apostolilor pentru că nu permiteau parade
şi spectacol, ele bazându-se în special pe rugăciuni liniştitoare. Se
ştie despre împăraţii bizantini din acea perioadă că se adunau la
slujbă de câteva ori pe an şi urcau în Cafasul Catedralei cu caleştile
cu cai, împreună cu toţi boierii şi dregătorii curţii imperiale, unde
asistau ca la un spectacol fastuos. Erau serviţi în decursul Liturghiei
cu bucate preparate din carne, să nu cumva să le fie foame sau să se
plictisească. Introducerea cărnii în Biserica din Constantinopol a
constituit un motiv de tulburare pentru creştinii vremii. Spre
potolirea lor, înainte de vohodul mare, a fost introdus versetul
„(…)ă se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa
dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău
vitei”[8]. Prin acest verset s-a putut lega de iudaism şi de carnea
urcată la gurile boierilor din cafasul Bisericii, care asistau la un
„spectacol” şi nu la o slujbă adusă Lui Dumnezeu. Dacă tot am
vorbit despre faptul că nimănui nu-i este îngăduit să schimbe vreo
rânduială a Sfinţilor Apostoli; atunci, cum, pentru aplauzele puterii
politice, Ioan Gură de Aur îndrăzneşte să schimbe rânduiala
liturgică Apostolică şi să facă una nouă? Poate că acuzarea lui este
prematură, pentru că mai apoi vom descoperi cum şi-a întors
spatele spre toate ereziile acestui sinod.
În ultimii săi ani din viaţă, Arhiepiscopul Ioan Gură de aur avea să
facă schimbări majore în viaţa sa şi să dea câteva exemple,
neevidenţiate până astăzi, deşi existente de 1700 de ani. Ultima sa
lucrare scrisă a fost despre fuga sa de preoţie, când începea să-i
pară rău de compromisurile făcute.
[1] Cuvânt înainte al Patriarhului Teoctist; pag. 6; PSB. Vol. 53.
[2] Scrisoarea a III-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 35.
[3] Scrisoarea a IV-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 36.
[4] PSB; vol. 53; Ambrozie; pag. 129, punctul 22.
[5] Biblia Ortodoxă; Ev. Marcu; cap. 1; vers. 24.
[6] Scrisoarea către împ. Teodosie; PSB. Vol. 53; pag. 186;
fragment din al. 1.
[7] Ibidem; aliniatul 3.
[8] Psalmul 50; vers. 19-20.
Cap. 23. Patriarhul Teofil află că Ioan
Gură de Aur vrea să divulge secretele
falsificării Învăţăturilor.
Patriarhul Teofil a avut o perioadă de conducere plină de crime.
Acesta a susţinut teoriile origeniste până în anul 390, când se ceartă
cu vicarul său, Isidor, din cauza unor sume de bani. Cel mai
probabil, Teofil susţinea erezia origenistă în schimbul unor mite. În
acest an, el intră în dispute cu Isidor şi hotărăşte să-l ucidă.
Reuşeşte să fugă din calea patriarhului şi se ascunde într-o
mănăstire din Nitria. Fără să mai primească bani de la origenişti,
Teofil hotărăşte să se întoarcă împotriva acestora. În anul 401
convoacă un Sinod prin care îşi explică antipatia faţă de adepţii lui
Origen şi urmează să ia măsuri împotriva lor. El află că Isidor se
ascunde la Mănăstirea nitriţilor şi se înarmează cu soldaţi şi preoţi
înarmaţi. Ajunşi la Mănăstire, îi dau foc iar pe călugări îi ard de vii,
sau care reuşesc să fugă sunt prinşi şi omorâţi. Arhiepiscopul Ioan
Gură de Aur află despre crimele lui şi hotărăşte să-l cheme pentru
caterisire. Între timp, Ioan cade în dizgraţiile împărătesei Eudoxia,
iar Teofil găseşte momentul oportun pentru uciderea lui şi
înlocuirea lui. Acesta este trimis de puterea imperială spre Pytius,
murind pe drum, în localitatea Comana din Pont, în anul 407. El a
murit la vârsta de 60 de ani, după ce a căzut în dizgraţiile
patriarhului Teofil şi ale împăratului Arcadie; însă, până în acest
moment, toată cariera sa în scaunul patriarhal a fost jucată în
favoarea criminalilor din Biserică, inclusiv împotriva tradiţiilor
Apostolice, pe placul împărătesei Eudoxia. Mai târziu vom
descoperi unde este relatat motivul pentru care el a căzut din
statutul de preferat al puterii politice; când şi-a dat seama de
greşelile făcute. Când a încercat să le îndrepte şi să anunţe poporul,
a trebuit înlăturat şi omorât. Liturghia concepută de el a fost impusă
cu forţa în întregul imperiu bizantin, preoţilor interzicându-li-se de
către guvernatori să mai săvârşească slujbele „învechite” lăsate de
Sfinţii Apostoli.
Cap. 24. Cei ce consideră că sunt mai
credibili Apostolii decât împăratul, sunt
declaraţi eretici sau ucişi. Creştinii
sumerieni sunt porecliţi „messalieni”.
Sinoadele Ecumenice şi Locale au jucat un rol foarte important în
mascarea unor crime oribile şi distrugerea Bisericii Apostolice, prin
expunerea unor dogme bune, în mod public; însă, în spatele lor se
tratau adevărate cruzimi împotriva celor ce nu acceptau
modernizarea Bisericii şi schimbarea radicală a acesteia. Victime
ale acestor ierarhi favorizaţi de puterea politică, au fost şi un grup
de călugări numiţi „mesalieni”. Iată câteva aspecte ale altor
mârşăvii întâmplate la umbra unor dogme bune, aduse în discuţie
doar pentru a ridica statutul episcopilor din criminali, în apărători ai
credinţei adevărate.
Mesalienii apar în Mesopotamia, unde a existat Sumerul antic, în
care locuise protopărintele Adam. Aceştia devin incomozi iudeilor
pentru că răspândesc ideea că Vechiul Testament, extrem de bogat
în crime. Cum am argumentat în cuprinsul acestei lucrări,
testamentul cel vechi al evreilor, nu are nici o legătură cu Iisus
Hristos şi Dumnezeul cel adevărat, bun şi iubitor, după cum s-au
păstrat scrierile urmaşilor lui Adam, în Sumerul antic. Aceştia apar
într-o perioadă în care iudeii conlucrau cu puterea politică din
Bizanţ pentru transformarea creştinismului într-un iudeo-creştinism
şi nu cum îl lăsase Apostolii. Ei se ridică împotriva lui Constanţiu
al II-lea şi îl condamnă pentru felul în care pătrundea, ca şi tatăl
său, în rânduielile Bisericii Ortodoxe cu scopul de a le falsifica.
Documentele lăsate de mesalieni au fost distruse de puterea
politică, lăsate fiind doar condamnările lor de către Sinoadele care
luau apărarea împărăţiei şi rupeau în două unitatea Bisericii Lui
Hristos.
Sinoadele ecumenice s-au temut să dezvolte subiectele dogmatice
şi legătura dintre Hristos şi Sumerul lui Adam, în favoarea şi spre
slava iudeilor care-i conduceau. Dacă nu au găsit argumente solide
să-i acuze, sau să-i numească eretici, totuşi, i-au acuzat pentru
simplul fapt că nu doreau să urmeze parcursul de iudaizare al
Bisericii, legându-se de argumente total aberante, care, din păcate,
sunt menţionate în mod tulburător de fericitul Augustin. Acesta îi
îndreptăţea pe ierarhi să-i ucidă pe donatişti, ca o răzbunare pentru
că şi ei au luptat împotriva lui Felix şi Cecilian, de parcă ar fi fost
necesar pentru el să fie distruse mărturiile Sfinţilor Apostoli.
Textele lui răzbunătoare despre donatişti îl decade radical din
statutul de sfânt al Bisericii.
Conform scrierilor lui Epifanie de Salamina, mesalienii se găseau
din Mesopotamia (fostul Sumer), Siria, Armenia, Asia mică şi
Tracia, adică inclusiv pe teritoriul României. Este evidentă lucrarea
lor în acord cu episcopul Teofil de la Buzău, care se întorsese
împotriva Sinodului întâi de la Niceea, tot din motivul acoperirii şi
favorizării celor ce distrusese scrierile Apostolilor. După cum am
spus, mesalienii erau incomozi iudeilor şi puterii politice, iar după
ani şi ani, nu s-au mai găsit nici un document scris de aceştia. Într-
un mod incredibil, după mai bine de un mileniu jumătate, în
localitatea Tărtăria din judeţul Alba au fost găsite celebrele tăbliţe
sumeriene, în anul 1961, după mai multe săpături arheologice. Nu
se ştie cu exactitate apariţia lor pe teritoriul românesc; însă, în mod
precis acestea au fost aduse de mesalieni, în perioada episcopului
Teofil al Buzăului, după indiciile istorice lăsate de episcopul
Epifanie de Salamina. Unii arheologi ar tinde să le dateze
autenticitatea mai timpurie decât a sumerienilor; însă, testul cu
carbon nu a putut fi făcut, pentru că ele fusese deja spălate şi arse
încă o dată, să nu se descompună. Nu prea pare plauzibilă
contestarea lor de către unii cercetători, pentru că avem numeroase
alte vestigii găsite în această ţară, care ori au fost lăsate să se
ruineze singure şi să li se piardă urma, cum ar fi Bisericile sumero-
creştine din Buzău, cât şi alte tăbliţe de lut, piatră sau metal, ca
românii să nu-şi cunoască adevărata istorie, decât aceea predată în
chip fals şi fără continuitate, de către profesorii salarizaţi de puterea
politică.
Cap. 25. Călugărul creştin sumerian
Adelfie este ispitit de Flavian al Antiohiei.
Grigorie Teologul leapădă comuniunea cu
marele Sinod.
Pentru a se descotorosi de mesalienii potrivnici împăratului,
episcopul Flavian al Antiohiei (ep. 381 – 404), îl ispiteşte pe
Adelfie, să afle despre învăţăturile tainice şi documentele lor,
despre Sumerul Antic, pe care în lucrarea de faţă le-am dezbătut.
Fireşte că episcopul dorea să afle dacă nu cumva aceştia au reuşit
să păstreze vreun manuscris, în ciuda dispoziţiilor împăratului.
Viaţa lui Flavian descrisă în Prooloagele Bisericii Ortodoxe încă de
timpuriu, este, pe cât se poate de misterioasă, pe atât de nălucitoare.
Laudele nu contenesc a-l ridica la slava de „luptător împotriva
arienilor”; însă, este suspect faptul că în anul 361 a fost hirotonit
episcop de către episcopul arian Meletie al Antiohiei, care era un
apropiat al împăratului Teodosie I. Iniţial, Meletie îşi dă seama şi el
de diversiunile politicii iudeo-creştine şi tinde să revină la vechiul
creştinism. Împăratul Teodosie îl suspendă pe Meletie; însă, la
Sinodul al II-lea ecumenic tocmai cei doi, Flavian şi Teodosie îl
ademenesc într-o capcană pe Meletie, care tocmai se dezisese de
arianism şi iudeo-creştinism. Acesta este ademenit să prezideze
Sinodul al II-lea ecumenic din 381. Într-un mod suspect, episcopul
Meletie este găsit mort chiar în timpul Sinodului Ecumenic, locul
lui fiind luat rapid de către Flavian al Antiohiei, un prieten al
împăratului Teodosie I. Patriarhul Meletie este canonizat deja ca
Sfânt, încât lumea să ştie doar că marele Sinod numeşte Sfânt
pentru că se lepădase de arianism; însă, atât de mult l-au apreciat,
încât l-au ucis chiar în timpul acestui sinod.
Cum a ajuns Meletie să-şi lepede apartenenţa la marea diversiune şi
la falsificarea creştinismului? Este simplu de dedus, pentru că
despre Sinodului al II-lea ecumenic, am vorbit în capitolul din
urmă că a urmărit în deosebi „revizuirea” textului Noului
Testament, timp în care a devenit incomod şi Sfântul Ambrozie de
Mediolan, cea de-a doua victimă. Practic vorbim despre încă un
Sfânt Mucenic omorât de puterea politică. Este canonizat de
Biserică; însă, nimeni nu evidenţiază moartea sa.
Înlocuirea Sfântului Meletie cu Flavian în scaunul din Antiohia,
este o altă strategie foarte complexă, el fiind un apropiat intim al
împăratului şi totodată spion în favoarea iudaismului şi în
detrimentul sumerianismului apostolic. Grigorie Teologul (de
Nanzianz), unul dintre cei mai cunoscuți ierarhi ai Bisericii din
acele timpuri, vede cât ascunziș iudaic se află în spatele majorității
de ierarhi prezenți la acest Sinod ecumenic și chiar după terminarea
sesiunilor sinodale, părăsește ierarhia și se retrage la casa
părintească fără să mai aibă vreo implicare în această structură. El
nu apucă să trăiască mult după aceasta, în anul 390 murind subit la
60 de ani.
Flavian al Antiohiei după ce vorbeşte în taină cu călugărul Adelfie
al mesalienilor-mesopotamieni, trimite oştile în Edessa unde se afla
Mănăstirea lor, aceasta este arsă, dar nu se ştie dacă şi ei au fost
omorâţi, după cum era „obiceiul acestor sfinţi ierarhi” criminali.
Teodoret scrie că un anume episcop Letoios din Militine, a auzit că
au rămas sumero-creştini în diferite Mănăstiri şi le-a dat foc. Tot
aşa spune că episcopul Amfilohie de Licaonia a dat foc mănăstirilor
în care se aflau documente sau personal care avea vreo legătură cu
creştinismul primar.
De ce luptau cu atâta înflăcărare împotriva mesalienilor, ajungând
până la arderea Bisericilor cu tot cu cele Sfinte în ele, doar pentru
faptul că se aflau creştini sumerieni acolo sau documente? Ce
erezie aveau? Acestei întrebări ne răspunde Sinodul al III-lea
ecumenic, care-i condamnă ca fiind eretici. Iată care era „erezia
lor”:
Doctrina mesalienilor nu poate fi cunoscută, întrucât orice mărturie
scrisă de ei a fost ştearsă. Se păstrează numai „argumentele”
Sinodului pentru care îi condamnă ca fiind eretici. Proba palpabilă,
fireşte, dispare în ceaţă şi în mod dubios. Pentru a înţelege faptul că
nu erau eretici, fiecare acuzaţie abuzivă va trebui explicată scurt şi
argumentată.
1. Mesalienii afirmă că după ce omul este Botezat, nu este
Sfânt, ci continuă să păcătuiască şi păcatul îl poate opri
numai prin rugăciune şi sârguinţă.
Acestei doctrine cât se poate de realiste, Sinodul al III-lea
ecumenic găseşte de cuviinţă să-i atârne vina de erezie şi să susţină
că omul nu păcătuieşte după botez!? Aşa este, dumneavoastră,
cititorii, care sunteţi botezaţi, mai aveţi păcate, sa nu? Fireşte că toţi
avem! Botezul ne dă prilejul de a ne uni cu Hristos şi de a ne
mântui; însă, mântuirea ne-o alegem singuri prin faptele noastre şi
nicidecum prin delăsare. Toţi păcătuim, chiar dacă suntem botezaţi!
Deci, Sinodul al III-lea ecumenic face o erezie care nu este
conformă cu nici o logică creştină şi morală! Practic, de la primul
capăt de acuzare, se vede clar că mesalienii nu erau eretici, ci
Sinodul căuta din răsputeri să-i numească, probabil că aveau ei
ceva adevăr de rostit şi asta ar fi deranjat enorm puterea politico-
evreiască.
2. Rugăciunea asiduă îl ajută pe om să se îndepărteze de păcat;
iar, Duhul Sfânt, pogorându-se peste el, îl arată biruitor în
lupta cu păcatul.
Această doctrină nici nu are loc de interpretare, pentru că o
mulţime de Părinţi spun acelaşi lucru. Atunci, pentru ce erau eretici
mesalienii?
3. Certitudinea şi înţelepciunea vine la creştin, prin
îndepărtarea de păcat! Dacă nu se îndepărtează de păcat,
 Duhul Sfânt nu sălăşluieşte în el şi raţiunea sa este
îndoielnică, determinată de păcat şi nu de Dumnezeu.
4. Mesalienii călugări mâncau foarte puţin, dormeau foarte
puţin timp pe noapte, în erezia lor crezând că diavolul vine
şi noaptea şi-l ispiteşte pe om.
Această din urmă acuzaţie prăpăstiosului Sinod, este de-a dreptul
absurdă, pentru că tot Patericul Egiptean descrie vieţile unor sfinţi
cuvioşi care se chinuiau să nu fie ispitiţi şi remarcau că somnul lor
era foarte scurt. Iată un exemplu[1],[2]. Dar cel mai asemănător
exemplu îl găsim în viaţa Cuviosului Arsenie, tot în Patericul
Egiptean, unde scrie despre el: „Spunea avva Daniil pentru avva
Arsenie, că toată noaptea petrecea priveghind şi când voia să
doarmă dimineaţa pentru nevoia firii, zicea somnului: vino, rob
rău; şi aţipea puţin, şezând şi îndată se scula. Zis-a avva Arsenie,
că de ajuns este călugărului să doarmă un ceas, de este
nevoitor”[3]. Deci, dacă aceşti Părinţi din Patericul Egiptean aveau
aceleaşi practici, atunci, de ce unora le era socotită ca nevoinţă, iar
altora ca o erezie, devreme ce nici măcar dogmă sau erezie nu
poate fi numită, ci pur şi simplu stare de asceză?! Este clar că acest
Sinod face părtinire, pentru că trebuia să scoată în ochii poporului
faptul că este o grosolănie să dormi puţin pe noapte, în timp ce tot
ei relatau că anumiţi Sfinţi dorm la fel de puţin! Era o erezie în
viziunea lor că acei creştini sumerieni mâncau foarte puţin, dar,
când scriu despre Avva Ahila, mai este erezie?: „A venit odată avva
Ahila la chilia lui avva Isaia în schit şi l-a găsit mâncând; acesta
pusese sare şi apa intr-un castron şi văzindu-l bătranul că a ascuns
castronul după funii, ia zis: spune-mi ce mănânci ? Iar el a zis :
iartă-mă avvo, că tăiam smicele şi m-am suit pe arşiţă şi-am pus în
gura mea pâine cu sare; că mi s-a uscat gâtlejul de arşiţă şi nu se
pogora pâinea. Pentru aceasta am fost silit de am pus puţină apă
peste sare, ca aşa să pot gusta. Deci, iartă-mă! Şi a zis bătrânul:
veniţi de vedeţi pe Isaia, că mănâncă zeamă în schit. Daca vrei să
mănânci zeamă, du-te în Egipt”[4].
Dacă mesalienii încercau să se nevoiască, să lupte cu poftele prin
mâncare puţină, somn puţin şi rugăciune multă, erau consideraţi
eretici! Cum se face că în Patericul Egiptean găsim exact acelaşi
stil de viaţă, doar că, aceeaşi practică nu mai este condamnabilă, ci
ridicată la rang de virtute a nevoinţelor pustniceşti? Este foarte
expresivă prezenţa funiilor, căci aceşti călugări care se duceau în
pustia egiptului – cei din Pateric – munceau din zori şi până în
seară la funii, coşuri de nuiele, care erau date unor stareţi şi aceştia
le valorificau. Practic, episcopii care azi îi găsim prin calendare, îşi
croise slugi cărora nu trebuia să le dea nici pâine, nici mâncare, nici
nimic, ei fiind convinşi că doar aşa, muncind gratuit, ca şi poporul
evreu din vechime, se vor mântui, altfel, deloc!
Pentru a ne întări şi mai mult în acest adevăr, că monahismul apare
pentru slugărnicia gratuită a unor oameni naivi, să citim şi această
„laudă” din Pateric: „Un bătrân a venit la o apă şi aflând acolo
papura, a şezut. Şi smulgând frunze de pe mal, împletea coşniţe şi
le dă pe apă. În acest chip se nevoia până când au venit oamenii şi
l-au văzut şi atunci s-a sculat şi a plecat. Căci nu pentru trebuinţă
lucra, ci pentru osteneala şi liniştea sa”[5]. Acest cuvânt îl rosteau
stareţii către noii vieţuitori în Mănăstire, să le dea o pildă: faceţi
coşuri şi daţi-le pe apă, nu pentru a primi ceva pentru ele, ci pentru
linişte şi nevoinţă! Ceea ce este cel mai probabil, stareţul avea mai
jos un om care aduna coşurile şi le ducea la târg să le valorifice.
Aşa apar afacerile cu călugări! Să nu vă întrebaţi de ce Hristos nu a
lăsat călugărie, iar cei 12 Apostoli şi cei 72 de Ucenici, erau toţi
căsătoriţi, cu excepţia lui Pavel şi Barnaba[6], iar mai apoi
Sinoadele criminalilor episcopi au devenit interesate atât de
profund de formarea permanentă de noi obşti monahale, care aveau
exact rolul de slugărnicie gratuită!
Mesalienii nu au fost eretici pentru că se nevoiau, cum am citat că
se osteneau şi alţi cuvioşi părinţi creştini din Pateric, care optau să-
şi petreacă viaţa în asceză şi sărăcie; însă, de pe urma acestor
„virtuţi” se găsea un Sinod ecumenic sau local care să profite
financiar şi nu este străină practica nici până în ziua de astăzi,
mănăstirile fiind cele mai mari industrii fără remuneraţie, unde
călugării au implementată slugărnicia în minte, la limita
manipulării mediocre. Asta nu înseamnă înţelepciune, pentru că
Dumnezeu nu i-a dăruit omului prostia avansată, ci raţiunea şi de
aceea monahismul nu-şi are rostul în Ortodoxie, decât pentru acest
scop. Văzând că se clatină industria cu călugări sclavi, Ioan
Damaschin scrie într-o lucrare a lui că mesalienii resping munca şi
că trăiesc din pomană[7], considerând că este o mare virtute să
munceşti ca slugă pentru stareţ şi episcopul să profite de pe urma
naivităţii tale. Ei sunt denigraţi că ar fi trăit „din cerşit” doar
pentru că altă acuzaţie mai plauzibilă nu pute afla împotriva lor!
[1] Patericul egiptean; cap. 7; al. 8;
[2] Patericul egiptean; cap. 12; al. 34;
[3] Patericul egiptean; despre avva Arsenie; al. 14, 15.
[4] Patericul egiptean; despre avva Ahilla, al. 3.
[5] Patericul egiptean; cap. 16; al. 12.
[6] I Corinteni; cap. 9; vers. 5-6.
[7] Ioan Damaschin 5 apud Guillaumont A., art. Mesalieni, col.
1081.
Cap. 26. Mărturii despre ultimii creştini
sumerieni. Sfântul Ioan Gură de Aur
hirotoneşte un episcop creştin sumerian şi
este ucis de puterea politică iudaeo-
creştină. Mărturiile Sfinţilor Părinţi.
După ce episcopul Flavian îl ispiteşte pe călugărul Adelfie să afle
cât mai multe despre sumerienii creştini, să-i descopere şi să-i
alunge, pentru că mergeau după rânduielile apostolice, fără să
accepte să fie supuşi sinoadelor criminale şi anti-creştine. Flavian
începe o amplă campanie de ucidere sau alungare a acestora [1].
În anul 390 Flavian convoacă un Sinod în care îi condamnă pe
mesalieni ca fiind eretici pentru că dorm şi mănâncă puţin; însă, el
se temea de ei din perspectiva luptei lor împotriva iudaizării
creştinismului, la care chiar dumnealui luase parte, încă dinainte să-
l ucidă chiar în timpul Sinodului al II-lea ecumenic pe episcopul
Meletie, care este canonizat ca Sfânt pe data de 12 februarie. La
acel Sinod prezidat de Flavian, i se găseşte şi o acuzaţie mai puţin
palpabilă lui Adelfie, cum că ar fi „eunuc”[2], dar tot din dorinţa de
a-l discredita fără să aibă alt motiv mai temeinic. Ceea ce ne
frapează în continuare, este faptul că o altă carte Ortodoxă, care se
păstrează până astăzi în Biserica Ortodoxă, anume „Limonarul”
descrie câteva amănunte din viaţa Sfântului Adelfie Sava al
Aravesei. Pe de o potrivă, un Sinod obscur îl declară eretic pentru
motive banale, doar că era incomod iudaizării creştinismului; pe de
altă parte, o carte recunoscută şi astăzi, îl menţine ca pe un Sfânt.
Iată ce scrie în „Livada duhovnicească” sau „Limonarul” al cărui
autor este Sfântul Ioan Moshul, pomenit de Biserica Ortodoxă pe
11 martie, care a trăit mult mai târziu, între anii 550-620, deci, până
atunci Biserica păstrare memoria acestui Sfânt: „În lavra celui
întru sfinţi părintele nostru Sava, ne-am dus la avva Atanasie. Şi ne
povestea nouă zicând că a auzit pe avva Atinoghen, episcopul
Petrelor, fiul stareţei Damiana sihastra, povestind acestea: Bunica
mea, Ioana, avea un frate numit Adelfios. Acesta era episcop al
Aravisei. Mai avea şi o soră care era stareţă la o mănăstire de
maici. Intr-o zi s-a dus episcopul Adelfios la mănăstire s-o vadă pe
sora lui. Când a intrat în curtea interioară a mănăstirii a văzut pe
o sora de mănăstire muncită de demon şi aruncată la pământ.
Episcopul a chemat pe sora lui şi i-a zis: Îţi place ca această soră
să fie nedreptăţită şi muncită de demon sau nu ştii că eşti
răspunzătoare, ca stareţă, de toate surorile? – Dar ce pot să-i fac
eu demonului? i-a răspuns sora lui. – Dar ce ai făcut aici atâţia
ani? a întrebat-o episcopul. Şi a făcut episcopul rugăciune şi a
curăţit de demoni pe sora aceea”[3]. În această descriere a
Sfântului Ioan Moshul, Episcopul Adelfie nu doar că nu era un
călugăr eunuc şi eretic cum îl descrie sinodul mincinos al lui
Flavian, ci era un arhiereu făcător de minuni, care nu era în vreo
sectă! O altă mărturie şocantă pentru toată lucrarea de faţă este că
acest călugăr sumero-creştin devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de
Aur, din care putem să deducem ce se va întâmpla mai apoi: „Tot
Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând
că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul
Constantinopolui a fost surghinuit în Cucuzan, a fost găzduit în
casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi
dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a
murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit
că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu
cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe
scaunul patriarhal”[4]. Această relatare făcută de Sfântul Ioan
Moshul ne scoate la iveală câteva lucruri foarte importante: Ioan
Gură de Aur îşi dă seama de erezia în care stă şi când urma să fie
dus spre moarte, ştiind că va muri, a mers acasă la sora lui Adelfie,
maica Ioana, care se pare că nu locuia într-o Mănăstire obişnuită,
pentru că zice „a fost găzduit în casa noastră”. Până în acest
moment Adelfie era menţionat în istorisiri ca un creştin călugăr
sumerian ( adică începând cu anul 390 d.Hr. de către Flavian). La
17 ani mai târziu, în anul 407, după acele săptămâni sau luni,
petrecute la ei acasă, Ioan Hrisostom a hotărât să-l facă episcop
pentru dreapta lui mărturisire de credinţă, să-i ducă mai departe
Darul şi Harul şi să propovăduiască lumii adevărul împotriva
acestui Sinod mare, plin de erezie, crimă şi iudaică minciună, de
care chiar el însuşi acum se lepădase! Aici, în casa lui Adelfie, Ioan
Gură de Aur renunţă la erezii, renunţă la Liturghia iudaică pe care
fusese ademenit de întunericul împărătesei Eudoxia să o scrie,
renunţă la creştinismul iudaic pe care-l propovăduise ani de zile şi
cu puţin timp înainte să fie omorât, se pocăieşte şi îl hirotoneşte
episcop pe Adelfie! Ce pricină minunată de a-i urma şi noi
acestuia! Însă, vedeţi cât de mincinoasă este Biserica de astăzi,
încât are aceste adevăruri prin cărţile ei, le tipăreşte şi le scrie; dar,
nu le detaliază şi nu le explică, pentru ca omul singur să nu poată să
găsească tot adevărul!
Mă uimeşte pocăinţa şi îndreptarea Sfântului Ioan Gură de Aur,
cum a întors spatele ereziilor, s-a alăturat lui Adelfie şi a luat
cununa mucenicească, fiind omorât de gărzile împăratului şi ale
„Sinodului ecumenic”, care, în spatele unor dogme bune, făceau
numai rău creştinismului, căutând să distrugă de la mărturii
apostolice, să-i plătească pe distrugători, până la uciderea celor ce
erau împotriva iudaizării creştinismului sau discreditarea lor în
ochii lumii, pentru manipulare şi nicidecum pentru apărarea
Dreptei Credinţe. De acest Sinod însuşi Ioan Gură de aur se leapădă
în casa Episcopului Adelfie.
Din acest moment Ioan Gură de Aur şterge toată istoria lui, toată
doctrina lui care a scris-o, tot ce a lucrat strâmb în Biserică şi se
dezice de toate şi se alătură smero-creştinismului, hirotonindu-l
arhiereu pe părintele Adelfie. Oare, mai are vreo însemnătate
criticile care i se aduc lui Adelfie de către Flavian şi episcopi cu
mâini pătate de sânge de creştin, câtă vreme „Limonariul”
Sfântului Ioan a păstrat acest amănunt timp de peste 1500 de ani?
Oare, mai are vreo valoare faptul că iudeii-creştini din zilele
noastre, au tot scris împotriva messalienilor, devreme ce toate
scrierile lor au fost distruse şi arse de puterea politică? Chiar în
lucrarea ieromonahului Vasile Bârziu, din „Revista Teologică” a
Mitropoliei Ardealului[5], îi acuză că erau desfrânaţi, că erau
eretici, că erau în afara adevăratei credinţe, devreme ce nimeni nu a
găsit niciodată o scriere lăsată nedistrusă, decât doar poziţiile
contra lor, care sau păstrat la insistenţele puterii politice a acelor
vremuri? De unde să-i acuzi desfrânaţi, după 1700 de ani de atunci,
câtă vreme nu se păstrează nici măcar un text dogmatic redactat de
episcopul Adelfie, sau de vreun urmaş al său, care să povăţuiască la
desfrânare? Oare, Sfântul Ioan Gură de Aur era vreun desfrânat de
a dorit atât de mult să li se alăture? Nu există aşa ceva! Să nu uităm
că anul acesta, 2017, Patriarhia Română a fost zguduită de cel mai
cumplit scandal din istoria ei, când, în sfârşit, unul dintre
homosexualii Sinodului, a fost filmat în timp ce întreţinea relaţii
intime cu un viitor preot! Să nu mai spunem că acest episcop nici
măcar nu a fost caterisit, de teama ca nu cumva să spună care mai
sunt şi ceilalţi episcopi ce practică fapte similare, din Sinodul
Patriarhiei. Prin uşa din dos, acest episcop a ieşit din Sinod fără
caterisire şi doar cu o „pensionare”, practic rămânând tot episcop!
Oare, acest ieromonah nu ar fi fost dator ca în 2017, să scrie despre
episcopul homosexual, cu probe palpabile, cum a scris în 2009
despre messalieni, după aproape două milenii, fără să aibă vreo
scriere lăsată de mâna lor în care să îndemne pe cineva la trândăvie
şi la desfrânare? Este greu de răspuns la această întrebare; însă,
răspunsul adevărat ni-l dă Sfântul Ioan Gură de aur, care însuşi a
hotărât că Adelfie nu era eunuc, deci, era vrednic de hirotonia
arhierească, devreme ce a fost hirotonit Episcop; nu era eretic; deci,
din inerţie înţelegem că dacă acesta şi sumero-creştinii au primit
sprijinul Sfântului, după ce colegii lui, episcopi, l-au dat să fie
omorât de puterea politică, nu mai avem nevoie de părerile celor de
astăzi, care îi critică fără nici un fel de argument şi evitând pe cât se
poate de mult să nu citeze ceea ce scrie în „Limonariul”, carte care
de altfel este retipărită şi comercializată de Patriarhia Română şi de
toate Patriarhiile din lume. În zadar Adelfie este criticat de iudeo-
creştini; câtă vreme în „Limonariu” este descris ca un Sfânt şi nu
criticat de un călugăr de la vreo Mitropolie din România, ci este
descris ca un Sfânt ierarh, de către marele Sfânt cuvios Atanasie, şi
nu numai o singură dată! Dacă ar fi fost vreun eretic, Sfântul Ioan
Mosh şi Sfântul Atanasie ar fi scris asta; dacă era eretic, Sfântul
Ioan Gură de Aur nu l-ar fi hirotonit.
[1] Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963 apud
Guillaumont A., art. Mesalieni, col. 1074.
[2] Are şorloboanca mică.
[3] Limonariul; cap. 128; VIATA LUI ADELFIE, EPISCOPUL
ARAVESEI SI DESPRE FERICITUL IOAN HRISTOSTOM.
[4] Ibidem; cap. 128; ultima parte.
[5] Ierom. Asist. Dr. Vasile Bârzu, „Disputa messaliană – doctrină,
istoric, influenţe”, Revista Teologica, nr.1/2009, p.94-164
Cap. 27. Creştinii sumerieni s-au
răspândit în România din vremea
Apostolilor. La Sinodul din Niceea aceștia
au întrerupt comuniunea cu marele Sinod
politic și iudaizat. Sfântul Ioan Gură de
Aur susţine urmaşii celor doi episcopi
daci.
În viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur relatată de B.O.R. scrie că:
„Lucrarea sa în plan social este dublată de una misionară la fel de
puternică. În acest sens, amintim: convertirea goţilor la ortodoxie
(le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea
unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi
Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat
(adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe
strămoşii noştri)”. Mai mult de atât nu găsim prea multe legături
dintre Sfântul Ioan Hrisostom şi români; însă, să ne reamintim:
Episcopul Teofil al goţilor (din Buzău) observă că la Sinodul din
Niceea se pune la cale destrămarea creştinismului şi asimilarea sa
de către evreii deghizaţi (iudeo-creştini), care aveau ca scop
ademenirea creştinătăţii sub conducerea lor. Aceştia revin în
România după primul Sinod şi în Buzău se mai păstrează până
astăzi Biserici lăsate de acest episcop Teofil, care au aspectul
donatist. Ceea ce este şi mai important de reamintit, este faptul că şi
donatiştii, care au fost împotriva distrugerii cărţilor Sfinţilor
Apostoli, cât şi messalienii, cărora li se alătură Ioan Hrisostom, au
venit inclusiv pe teritoriul ţării noastre. În zadar se prefac Bisericile
de astăzi că nu cunosc nimic, sau mai bine zis păgânii care le
conduc, îmbrăcaţi în haine de episcopi, păstrează cu stricteţe
secretele, devreme ce tainicele fragmente, tocmai în cărţile editate
de marile Patriarhii le găsim, cum am arătat până acum de
nenumărate ori.
În diverse scrieri chiar şi în limba română, găsim indicii şi date
certe legate de existenţa unui alt 3-lea Episcop în perioada celor 2
menţionaţi mai sus, în ţara goţilor. Este vorba de Episcopul
Audius[1] care n-a primit nici el reforma Sinodului din Niceea.
Despre el se scrie vag, ca şi despre Adelfios, spunând că nu a primit
Pascalia de Sinodul Întâi din 325; însă, oare doar atât nu a primit?
Căutând date despre acest Episcop Audius am aflat că: era originar
din Mesopotamia – fostul sumer şi era creştin. Acesta a fost exilat
din scaunul episcopal de către Constanţiu al II-lea, fiul lui
Constantin cel mare, după ce începe „marea evaporare” şi
uciderea în masă a creştinilor care păstrau rânduiala Apostolică. El
reuşeşte să se refugieze în Buzău, unde întemeiază o Biserică şi
contribuie la propovăduirea învăţăturilor Sfinţilor Apostoli[2]. Cu
această sură găsim cel de-al 3-lea episcop care nu acceptă reforma
iudaică din sânul Bisericii, care s-a desfăşurat în mod tacit şi cu
tactici ucigaşe în perioada împăraţilor Constantin, Constanţiu,
Teodosie şi alţii, la intimidarea unor Sinoade ecumenice sau locale.
Din aceeaşi sursă citată, aflăm că împăraţii bizantini şi romani au
aflat de locurile unde se ascundeau cei 3 episcopi şi au trimis oşti
să-i ucidă, căutându-i prin munţii Buzăului. O dată cu ei au fost
omorâţi mai mulţi Sfinţi printre care şi Sfântul Sava de la Buzău, a
cărui biografie, patriarhia de astăzi o scrie cum doreşte, nicidecum
cum a fost, minimizând aceste date importante pe care cu siguranţă
le cunosc şi teologii iudeo-creştini; dar, nu vor să se demaşte
singuri.
[1] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din
munţii Buzăului” 17 februarie 2015.
[2] Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p.
174
Cap. 28. Sfinţi Părinţi ucişi şi torturaţi să
nu apuce să spună lumii adevărul.
În afară de Sfântul Ioan Gură de Aur, au mai fost ierarhi care și-au
dat demisia din „biserica imperială”. Sfântul Grigorie de
Nanzianz, care a fost ucis în anul 390 în vremea împăratului
Teodosie, după ce se retrage acasă şi leapădă comuniunea cu
sinodul iudeo-creştin. Moartea lui intervine subit în acelaşi timp în
care Flavian convocase un Sinod cu care căuta să găsească orice
temei să se lege adelfieni şi să-i condamne la moarte prin forţa
împăratului Teodosie.
Sfântul Vasile cel Mare, este otrăvit în anul 379, murind la doar 49
de ani. Cauza oficială a morţii: cancer de stomac. Textele şi
lucrările lăsate de el, au fost modificate într-o proporţie foarte
mare. Însăşi primul canon din „Pidalion” poartă amprenta
falsificatorilor. Iată ce aflăm în acest canon: „In privinţa întrebării
despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte si de care bine
îti aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc,
deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite
păreri despre botezul lor(…)”[1]. Într-un mod suspect, Vasile cel
mare trăieşte în secolul al 4-lea, iar catarii apar abia în secolul al
10-lea[2]. Această sectă religioasă care apare cu 500-600 de ani
după moartea autorului. În cuprinsul canoanelor sale au fost
strecurate cele mai multe şi grave abuzuri, pe care nu are rost să le
mai analizăm, opera fiindu-i străină încă de la început.
Cele mai importante detalii pentru subiectul nostru, legat de numele
Sfântului Vasile cel mare şi sumero-creştinii persecutaţi, aflăm tot
din scrierile oficiale diferite informaţii preţioase. „Sfântul Vasile
cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în
Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în
ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică
(Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau
în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[3]. Din aceeaşi
sursă aflăm că acesta avea un prieten pe nume Junius Soranus şi cu
care păstra legătura tacită şi discretă, fără să dea de bănuit
autorităţilor politice. Ca mai apoi, Sfântul Ioan Gură de Aur să
susţină sumero-creştinii din goţia şi regiunile actualei ţări
Româneşti. Mai mult de atât, scriitorii amintesc că Biserica goţilor
se numea: „Biserica lui Dumnezeu si a tuturor parohiilor Sfintei
Biserici Ortodoxe din Capadocia”. Aici activau mai mulţi episcopi
printre care: Teofil al Goţilor, Marcu de la Constanţa, Audius în
munţii Buzăului (toţi trei au participat la Sinodul I din Niceea; însă,
Audius nu era de origine dacă, ci sumeriană) şi un alt episcop
Godas(Silvanus) despre care nu se cunosc multe informaţii. După
uciderea Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de aur devine
susţinătorul episcopilor din actuala Românie şi a sumero-creştinilor
din bizanţ.
Unele dintre controversatele texte ale Sfântului Epifanie de
Salamina împotriva Sumero-creștinilor și în favoarea puterii
politice, sunt prezente în cartea sa „Despre erezii” şi citate în mod
frecvent de marile Patriarhii de astăzi. Însă, nu de puţină vreme s-
au descoperit şi scrieri iconoclaste ale acestuia, ceea ce arată clar,
conform unui studiu realizat cu Binecuvântarea Mitropolitului
Teofan al Moldovei, că operele acestea nu pot data din perioada lui
Epifanie, el trăind între anii 315-403, iar iconoclasmul apare din
726 şi până în 843. În această carte[4] sunt argumentate mai multe
scrieri care nu-i aparţin acestuia. Din ceea ce este iarăşi incert,
Epifanie are o întâlnire cu Episcopul Romei în anul 382 şi-i
prezintă o lucrare împotriva schismei origeniste, din care se nasc
„toate ereziile”. Nu se ştie dacă lucrarea sa a fost păstrată în
variantă autentică; însă, despre el se ştie că a fost un evreu
palestinian din Beit-Djibrin. Acesta era un prieten foarte apropiat al
unui alt evreu la origine, Ilarion cel Mare, născut în 291 în oraşul
palestinian Tavata. Acesta devine un cunoscut coordonator al nou-
apărutei inovaţii anahoretice de „industrie” cu călugări în Egipt şi
Palestina, împreună cu Antionie cel mare. Ilarion renunţă la pustie
la vârsta de 70 de ani şi revine în Cipru în anul 361, unde moare în
anul 371, zece ani mai târziu. Ceea ce este foarte dubios, în viaţa
lui Epifanie de Salamina, scrie că în anul 376 s-a dus în Cipru şi
Ilarion a vorbit cu un episcop să-l hirotonească şi pe el arhiereu. În
mod ciudat, mai mulţi scriitori din acea vreme mărturisesc că
Epifanie a fost hirotonit în anul 376 la insistenţele lui Ilarion.
Controversa faptului ca el să fi fost vreo dată episcop, este aceea că
nu se specifică nicăieri un episcop cert care să-l hirotonească şi mai
mult de atât, Ilarion era mort deja de aproape 6 ani, din 371.
Dacă în unele cărţi ale Patriarhiei Române, găseam despre
Episcopul Audius că era un episcop rebel care n-a primit Sinodul
din Niceea; acum vom vedea încă o dată faptul că Sfântul Vasile cel
mare îl susţine şi el nu este vreun schismatic în dacia, ci toţi de aici
conlucrau la un ison: „Încă din 257, goţii dislocaseră din
Capadocia cca 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu
preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase
ale Buzăului. Aici aduce viaţa monahală din Capadocia un
„Fericit Eutihie”, călugăr de-al Sfântului Vasile cel Mare (după
anii 350-360), iar acest arhiepiscop cere şi duce în Capadocia
moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apele Buzăului ca martir,
după unul din părinţii proveniţi din acei dizlocaţi. Mai aduce
monahismul Audius, iar Sfântul Vasile trimite aici misionari. La
acea dată, în aceste părţi era şi o episcopie, cea mai veche din
stânga Dunării”[5].
În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm cu stupoare că
episcopul Audius este extrem de frumos prezentat, chiar lăudat;
doar că, nu precizează identitatea lui natală din Mesopotamia
(fostul Sumer) ci din Siria şi mai mult de atât, nu aminteşte nimic
despre faptul argumentat până acum, că acest episcop s-a opus
radical ereziei de iudaizare a creştinismului, la Sinodul de la
Niceea: „A treia cale prin care monahismul a pătruns în acest
teritoriu a reprezentat-o Siria, prin egumenul Audius, exilat
împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică, la începutul secolului al
IV-lea, călugării sirieni aducând aici o asceză aspră, în care se
punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul,
rugăciunea, metaniile şi liniştea”[6]. Totuşi, de această dată
observăm că scrie de exilarea lui Audius, dar nu şi de motivul
pentru care a fost exilat/sau a fugit să scape cu viaţă. Acest motiv
era cert, mărturisirea lui împotriva iudaizării creştinismului
apostolic!
Despre acelaşi episcop sumerian din ţara noastră, mai aflăm: „Unul
dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona
Buzăului a fost Audius, originar din Mesopotamia (actualul Irak
sau Vechiul Summer). Exilat de împăratul Constantin II în Scythia
Minor, unde a găsit destui creștini, el a convertit aici mulţi păgâni.
Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde
„în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei ” a catehizat mulţi
goţi”[7]. Aici fiind prezentat ca şi egumen, este clar că ar fi fost
vorba despre o propovăduire începută înainte de anul 325, când
deja la Sinodul întâi ecumenic apare ca Episcop şi nu ca simplu
egumen. Ţinând cont că Epifanie de Salamina se naşte abia în 315,
iar la Sinod avea 10 ani. Primele sale scrieri apar, teoretic, după
anul 390. Deci, Epifanie nu a putut scrie nici măcar de laudă şi nici
contra lui Audius, ca fiind egumen (arhimandrit), câtă vreme el era
deja episcop. Ţinând cont şi de conotaţie, Epifanie susţine
iudaizarea creştinismului şi puterea politică; însă, episcopul Audius
(care nu mai era egumen de când Epifanie era copil mic), lupta
împotriva doctrinei eretice iudeo-creştine a împăraţilor. Cu alte
cuvinte, nici aceste articole nu pot aparţine lui Epifanie, întrucât n-
ar fi avut de unde să cunoască persoana lui Audius, decât din
criticile puterii politice pe lângă care dănţuia şi care doreau să-l
omoare pe Audius pentru că propovăduia vechiul creştinism
Apostolic şi nu cel împărătesc.
În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară
împotriva goţilor[8], sute de creştini fiind omorâţi. Aici află că
Vasile cel Mare are legături strânse cu sumero-creştinii din Dacia,
probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în
379, Vasile cel mare moare subit la doar 49 de ani. Trebuie
reamintit faptul că acesta era primul an cu care îşi începea domnia
criminală acest împărat iudeo-eretic, care a ucis şi contribuit la
torturarea multor Sfinţi, care s-au întors împotriva iudaizării
creştinismului şi a falsificării Sfintei Scripturi a Noului Testament.
Fratele mai mic al Sfântului Vasile cel mare, Grigorie de Nyssa, a
fost prezent la Sinodul al II-lea Ecumenic, condus chiar de ereticul
Teodosie, în timpul căruia este ucis Sfinţii Meletie al Antiohiei.
Sinodul se încheie cu numeroase laude aduse Episcopului Grigorie,
să nu-i trezească nici o suspiciune că şi lui i se pregăteşte ceva de
către pseudo-sfinţii episcopi. La nici 3 ani după terminarea acestui
Sinod, el dă semne că se leapădă de iudeo-creştini, în urma
numeroaselor crime care au fost făcute împotriva creştinilor
apostolic. În mod suspect, acesta moare în anul 384 tot la vârsta de
49 de ani, precum fratele său Sf. Vasile cel mare.
După secolul al V-lea rămăsese izolate şi ascunse câteva eparhii
sumero-creştine care mai păstrau tradiţia şi rânduiala Sfinţilor
Apostoli. Puterea politică a continuat lupta împotriva lor,
discreditându-i în faţa oamenilor manipulaţi, arzându-i de vii sau
omorându-i pentru a crea spaimă în rândul lumii. Se pare că
sumero-creştinii au mai reuşit să supravieţuiască; însă, urma le-a
fost pierdută în istorie şi toate documentele lor au fost fie arse, fie
distruse, sau ţinute secrete, sau poate că unele se mai găsesc
îngropate şi când va rândui Dumnezeu, ni le va dărui înapoi, dacă
vom merita să fim iarăşi urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, să cinstim
Sfinţii Ucenici, Episcopi, Preoţi, Mucenici, Cuvioşi şi toţi Sfinţii
Lui Hristos, ai primelor secole, şi nu toţi pseudo-sfinţii călugări,
promotori ai evreismului, ascunzătorii adevărului şi slăvitorii
puterii politice păgâneşti.
[1] Din Pidalion; Vasile cel Mare; canonul 1.
[2] „Le sang des Cathares”, Presses Pocket, 1976.
[3] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014;
Sfântul Vasile cel mare.
[4] „Sfântul Epifanie al Salaminei, în controversa iconoclastică”;
Stephane Bigham; cu binecuvântarea Mitropolitului Teofan al
Moldovei, 2013.
[5] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la
săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017.
[6] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în dacia lui
Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.
[7] „Creştinismul în munţii Buzăului”- ţara Luanei; Diana Liana
Gavrilă.
[8] Fontes Historiae Dacoromanae II, greacă/română; pag. 595;
Bucureşti, 1970.
Cap. 29. De ce erau atât de deosebiţi
creştinii sumerieni, încât toată puterea
politică a iudeo-creştinătăţii lupta pentru
nimicirea lor?
Cu siguranţă menirea noastră de creştin este, a fost şi va rămâne,
aceea de a ne întoarce înapoi pe frumoasele cărări trasate de Sfinţii
Apostoli; care, culmea, prima lor propovăduire a fost în Sumerul
antic şi dovadă neclintită stă cartea Faptelor Apostolilor, care
mărturiseşte că prima limbă în care au vorbit Apostolii după
Pogorârea Sfântului Duh, a fost în limba
sumeriană(mesopotamiană). Conducătorii parţi au primit Apostolii
Lui Hristos şi nu se ştie dacă nu şi mai mult de atât… Iată ce
relatează cartea intitulată „Faptele Apostolilor”, care, din nou ne
aduce o mărturie cutremurătoare: „Şi cum auzim noi fiecare limba
noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce
locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în
Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de
lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi”[1]. Din aceste
versete, descoperim că primele dialecte vorbite de Apostoli, după
Pogorârea Sfântului Duh, au fost în limba sumeriană. Această
limbă are mai multe dialecte total diferite chiar până în zilele
noastre. De ce oare au vorbit prima dată aceste limbi, devreme ce în
Israel nu existau sumerieni? De ce spune prima dată Apostolul
Luca, presupus autor al cărţii, că auzim noi fiecare limba noastră?
Era cumva sumerian? Dar, ceea ce descoperim în completarea
versetului este şi mai adâncitor în mister: „în Iudeea şi în
Capadocia”… pentru ce ar fi trebuit ca Darurile Duhului Sfânt,
care au vorbirea în dialecte şi limbi necunoscute de ei până atunci,
să le dea „darul de a vorbi în limba iudaică”, dacă se insistă pe
ideea că ei erau iudeu? Această constatare trebuie să ne nască mari
semne de întrebare în privinţa Adevărului.
Misterul lui Adam cel vechi şi a Lui Adam Cel Nou – Hristos, din
Sumerul Antic, fosta Mesopotamie, unde actual se află Siria şi Irak,
se adânceşte mai mult în rămăşiţele cărţilor biblice ale Noului
Testament, inclusiv în istoria Bisericii Creştine din primul secol.
Iată cele mai plauzibile informaţii pe care le avem la vedere şi,
totuşi, nu prea le observă nimeni. Trecând peste faptul că primul
dar al Sfântului Duh dat Sfinţilor Apostoli, a fost acela de a vorbi în
toate dialectele sumerienilor contemporani cu Hristos, inclusiv cu
Apostolii, vom descoperi alte mărturii cutremurătoare ale identităţii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Săi Apostoli.
Sfântul Apostol Tadeu era originar din Edessa, capitala armeană a
Mesopotamiei;, unde apare creştinismul întâia oară[2]. Sinaxarul
exagerat de falsificat, după pofta călugărilor, identifică în mod fals
Edessa în Galileea, unde nu se afla şi nu se află nici o aşezare cu
acest nume. Cine era edesseanul Iuda Tadeu (a nu se confunda cu
Iuda Iscarioteanul, vânzătorul)?. Sfântul Apostol Iuda Tadeu era
fiul lui Iosif – „logodnicul” – , numit în chip falsificat „din
Arimateea” devreme ce fiul său era sumerian. Acesta îi are ca fraţi
– fii ai lui Iosif – pe Iacob, alt Iosif şi Simon-Petru.
Alt Apostol este Matia, care a fost ales[3] după căderea lui Iuda
Iscarioteanul. Matia ar fi fost de neam evreu, după descrierile fără
surse certe ale iudeo-creştinilor; însă, acesta a fost ales Apostol în
Mesopotamia şi a predicat sumerienilor etiopieni[4]. În mod ciudat,
în viaţa lui scrie că a venit să propovăduiască şi în Israel, după
uciderea Sfântului Apostol Iacob; dar, de unde venea, dacă el era în
Israel? Aici a fost ucis aici cu pietre. În aceeaşi pagină de sinaxar se
face o eroare intenţionată: spune că a fost ucis în oraşul Etiopia din
Israel; însă, nu există nici o localitate cu acest nume în Israel, unde
să fi fost ucis în anul 63 d.Hr. Nu este exclus ca evreii să ucidă
orice Apostol îl prind prin Israel, ca după ani şi ani să spună că erau
din Israel, după cum am explicat cu argumentele Patriarhiei
Române citate în lucrarea de faţă, că Maica Domnului a murit în
Efes şi, brusc, mormântul apare în Israel ca obiectiv turistic. În
concluzie, Apostolul Matia vine din Etiopia sumeriană să
propovăduiască în Israel şi nu invers.
Sfântul Apostol Aristarh din cei 70 de Apostoli; era originar din
Apameea, fostul Sumer sirian.
Sfântul Apostol Luca Evanghelistul, presupusul autor a două lucrări
din Noul Testament, era originar din Antiohia siriană, deci, din
fostul sumer[5].
Sfântul Apostol Pavel se naşte în Cilicia, actuala Anatolie, în estul
căreia se învecinează cu Siria, deci, Sumerul. Pavel pleacă să fie
creştinat de către Apostolul Anania în Damasc, capitala siriană a
sumerului, după cum scrie în Faptele Apostolilor[6]. Oare, dacă
mulţi dintre Apostoli şi chiar fii lui Iosif „logodnicul” erau născuţi
în Sumer, ne mai putem pune o altă întrebare cum că ei erau
israelieni? Despre Apostolul Pavel, aflăm două controverse în Noul
Testament, care vădesc încă o dată falsificarea textului. Iată-le:
„Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din
cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit
un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele
Apostolilor; cap. 9; vers. 3-4). Mai departe scrie că: „Şi s-a ridicat
Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi
luându-l de mână, l-au dus în Damasc” (ibidem; vers. 8). Aici
urmează să fie botezat şi îşi recapătă vederea. În epistola către
Galateni scrie: „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei
dinainte de mine, ci m-am dus in Arabia si m-am intors iarasi la
Damasc” Ep. Galateni; cap. 1; vers. 17). Pentru ce să se suie la
Apostolii din Israel, dinainte de el, dacă toţi erau în Damascul
sirian? La acea vreme în Israel era doar un singur Apostol, anume
Iacob.
Sfântul Apostol Barnaba a predicat tot în părţile Sumerului. El este
cel care-l duce pe Pavel la Apostoli: „Iar Barnaba, luându-l pe el,
l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul şi
că El i-a vorbit lui şi cum a propovăduit la Damasc, cu
îndrăzneală în numele lui Iisus” Faptele Ap; cap. 9; vers. 27).
Mântuitorul Iisus Hristos a predicat vreo dată în Sumer? Da! Aflăm
asta chiar în prima Evanghelie din Noul Testament şi totuşi, puţini
observă: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la
El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri
de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El
îi vindeca” (Matei; cap. 4; vers. 24). Aici apare o mare problemă
istorică, pentru că prima predică susţinută de Hristos, anume
„fericirile” apare mai târziu, în capitolul 5 de la Matei. În
concluzie, cum aveau să ştie despre Hristos cei din Sumer, (Siria),
câtă vreme el încă nu începuse să predice?
Dacă la începutul părţii a II-a a acestei lucrări, am descoperit că
Irod era mort la Naşterea Mântuitorului, iar recensământul nu avea
cum să se suprapună cu Naşterea Sa, Evanghelistul sumerian Luca
vine cu un detaliu şocant şi de asemenea, neobservat de nimeni:
Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.
Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi
Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui
David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din
neamul lui David” (Ev. Luca; cap. 2; vers. 2-4). Să privim
următorul aspect geografic, istoric şi perspectiva adaosului din text,
pentru a vedea că Luca are dreptate; însă, asupra acestui text iudeii
au intervenit forţat cu „neamul lui David” să-l monopolizeze pe
Hristos şi inclusiv pe Iosif „din Galileea”.
Cine era Quirinius? Era numit legat (conducător) al Siriei în anul
51 înainte de Hristos, pe când avea doar 21 de ani. Cu 6 ani
naşterea Lui Hristos[7] Arhelau, care de fapt guverna Israelul în
locul lui Irod, care murise deja[8]. În Evanghelia de la Matei se
susţine greşit-istoric faptul că înainte de domnia lui Arhelau, se
făcuse un recensământ; însă, constatăm că după Evanghelistul
Luca, recensământul are loc în perioada lui Quirinius (51 î.Hr. – 12.
d.Hr), fiind şi singura domnie descrisă în cele 4 Evanghelii care
chiar coincide cu Naşterea Domnului, pentru că, recensământul are
loc după înlăturarea lui Arhelau, când inclusiv Iudeea intră sub
conducerea lui Quirinius şi el doreşte să vadă câtă populaţie se află
inclusiv în Israel. Numai că, recensământul are loc cu 6 ani după[9]
Naşterea Lui Hristos. Dar, să privim doar faptul că era prima
domnie din cele 4 variante evanghelice nou-testamentare care
coincide cu acest eveniment.
După cum observăm, Luca specifică faptul că Iosif şi Maria ar fi
plecat din Israel, anume din Nazaret, călare pe un măgar – cum
ştim deja – şi se duc spre capitala Siriei unde se face
recensământul. Distanţa dintre Nazaret şi Damasc este de 156 de
km (pe de-a dreptul). Un om circulă cu 6 km pe oră, iar un măgar
doar cu 3 km. Calculând viteza mijlocului de transport, ar fi avut
nevoie de 28 de zile cu tot cu pauzele fireşti. Numai că, intervine
ceva în Noul Testament: Maca Domnului naşte chiar în noaptea
recensământului! Deci, în a 27-a zi de călătorie. Cum se face că
pleacă din Nazaret, ajunge în Damasc la recensământ şi naşte în
aceeaşi zi în presupusul Betleem? Între Damasc şi Betleem fiind
156 de km, nici măcar un măgar modern, „mercedez” nu poate
galopa atâta amar de distanţă de la Damasc la Betleem. Chiar şi
dacă ar fi avut o dacia 1310, tot ar fi întrecut acel măgar… Această
ironie firească, ne arată încă o dată că nu doar Apostolii s-au născut
în părţile Sumerului, ci chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci,
de ce se ascund atât de multe detalii şi de ce evreo-creştinii puterii
politice, au căutat să-i persecute şi să-i ucidă cu atâta îndârjire pe
Sfinţii Apostoli şi pe cei ce mergeau după învăţăturile Sfinţilor
Ucenici ai Lui Hristos şi nu după puterea împărătească?
[1] Faptele Apostolilor; cap. 3. Vers 8-10.
[2] Extinderea creștinismului în primele trei secole . Williams &
Norgate. p. 293.
[3] Faptele Apostolilor; cap. 1; vers. 26.
[4] Viaţa Sf. Ap. Matia; Doxologia; 21 mai 2012.
[5] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; „Sf. Ap. şi Ev.
Luca”; 18.X.2013.
[6] Faptele Apostolilor; cap. 9. Vers. 10.
[7] Josephus, Antichitățile evr., Cartea XVIII, Capitolul 1.
[8] Ev. Matei; cap. 2; vers. 22.
[9] Erich S. Gruen, „Extinderea Imperiului sub Augustus” înistoria
veche a Cambridge, volumul X: Imperiul Augustan, 43 î.Hr. – 69
î.Hr.(Cambridge University Press, 1996) pag. 157
ÎNCHEIERE
Biografia Mântuitorului Iisus Hristos a fost falsificată într-o
proporţie foarte mare, pentru ca evreo-creştinii să-L atragă ca şi
cum ar fi trăit în Israel; însă, toate datele de până acum ne arată clar
faptul că, multe evenimente nu se suprapun cu textul iudeo-creştin,
pentru care au fost omorâţi atâţia Sfinţi Părinţi mucenici, precum
Sfinţii trei ierarhi, toţi Sfinţii menţionaţi până acum şi cu siguranţă
sute sau mii de alţi Sfinţi pe care nu-i mai putem afla, poate
niciodată.
Determinarea creştinilor să caute biografia Mântuitorului a fost o
manipulare tocmai pentru a-i duce către Israelul evreiesc, unde şi
astăzi se fac mii de pelerinaje anuale, din care evreii câştigă sume
colosale de bani. Ştie cineva biografia Celorlalte două Persoane ale
Sfintei Treimi, a Tatălui sau a Sfântului Duh? Nicidecum, nici nu
ne-ar fi cu prisosinţă să o căutăm. Cum se face că, manipularea
funcţionează atât de bine, încât nimeni nu poate observa indiciile
acestea biblice, privind Naşterea Lui Hristos în Sumerul lui Adam?
Este vădit faptul că biografia Mântuitorului a fost falsificată şi în ea
s-au adăugat numeroase evenimente, care nici măcar nu au loc în
timpul vieţii Sale pământeşti. Simbolurile predate de Apostoli sunt
sumero-creştine; o mare parte dintre Apostoli se nasc în fostul
Sumer; Apostolul Simon-Petru este fondatorul Bisericii din
Antiohia, care de altfel, se află tot pe rămăşiţele fostului Sumer, în
Siria de astăzi. Mulţi alţi Apostoli sunt originari din Sumer şi foarte
puţini dintre ei au originile în alte locuri. Creştinismul se
propovăduieşte prima dată acolo, apoi în Dacia, unde se pare că
sumero-creştinii şi geto-daco-creştinii foloseau acelaşi limbaj,
aceeaşi scriere şi episcopilor creştini mesopotamieni le era prielnic
acest lucru, pentru a putea propovădui Evanghelia în aceste ţinuturi
dunărene.
 Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Filip propovăduiesc prima dată în
fostul Sumer. Moaştele Sfântului Bartolomeu au fost descoperite în
Mesopotamia, mutate ulterior în alte locuri, apoi readuse înapoi şi
în cele din urmă luate de romani şi aruncate în mare, apoi
„recuperate” şi aşezate într-o biserică italiană[1].
Episcopul sumerian Atillâtiâ de Edessa participă la Sinodul întâi
din Niceea, pe care-l declară necanonic şi reformator al
creştinismului[2], ca de altfel mulţi alţi episcopi creştini din acea
vreme, care sunt torturaţi, exilaţi sau nu scapă cu viaţă, din urma
persecuţiilor împăraţilor aparent-creştini, la originea lor fiind evrei
sau lucrători la un ison cu puterea evreiască. Oare, ce ni se
ascunde? Tot!
Cum dispar sumero-creştinii? Din cărţile istoricilor bisericeşti din
Bizanţ aflăm că aceştia, fie ei porecliţi messalieni sau donatişti,
reuşesc să se întoarcă la origini, în părţile fostului Sumer şi în
Africa. Aici toată comunitatea creştină păstrează creştinismul
apostolic şi nu are comuniune cu eretico-iudaica creştinătate din
Bizanţ, decât cu sumero-creştinii din aceste regiuni, persecutaţi
intens de puterea politică, printre care şi goţii.
Sumero-creştinii locuiesc şi formează o mare Biserică în părţile
mesopotamiene şi africane până în preajma anilor 600 – 680. În
ultimul an are loc Sinodul Ecumenic al VI-lea, condus de împăratul
Constantin al IV-lea, care urmăreşte revizuirea încă o dată a Noului
Testament şi intensificarea luptelor armate împotriva sumero-
creştinilor şi a tuturor celor ce nu se supun credinţei instaurate de
puterea împărătească. În mod suspect, în aceste regiuni se aflau şi
„triburile pierdute ale casei lui Israel”. Israelul propriu-zis era
format din 2 triburi; însă, alte 10 erau răspândite prin lume încă din
perioada lui Solomon, care au rămas ascunse, gata să constituie o
armată de cucerire a întregii omeniri. Până la Sinoadele întâi şi al
IV-lea ecumenic, în varianta clasică, origenistă, a Vechiului
Testament, se aflau nişte date despre anume profeţi Nathan şi Gad,
despre care au fost şterse informaţiile, rămânând doar un indiciu în
Cronici, capitolul 29. Astfel, urma celor 10 triburi a fost secretizată
tocmai de către aceste pseudo-sfinte Sinoade.
Adunarea Sinodului islamo-iudeo-creştin din anul 680, coincide cu
naşterea cunoscutei armate islamice (autorul islamului, Mohamad
moare între Sinodul al V-lea şi al VI-lea, la 632 d.Hr.). Prima
expediţie militară-barbară a islamului are loc tocmai pentru a ucide,
nimic altceva decât numai Bisericile din Siria, Antiohia şi din toată
Mesopotamia. Apariţia islamului, secretizarea locaţiei triburilor
evreilor din diaspora, opoziţia Sinodului al VI-lea ecumenic şi
măcelărirea sumero-creştinilor coincid atât ca ordine cronologică,
cât şi ca obiective: Sinodul urmărea distrugerea rămăşiţelor
apostolice, distrugerea sumero-creştinilor care dădeau în vileag
iudaizarea sistematică; islamul apare din triburile evreieşti, se
ghidează după o carte care este într-o proporţie foarte mare, exact
Vechiul Testament evreiesc, sadic, criminal şi cu aceleaşi caractere
sângeroase şi nu în ultimul rând, ei urmăresc să lichideze
comunităţile creştine din fostul Sumer.
Mulţi dintre clerici au observat anumite obiceiuri mai diferite la
Bisericile creştine din părţile Africii, Etiopiei, Siriei şi a întregii
Mesopotamii. Aici, probabil au mai rămas comunităţi mici de
creştini după invazia islamică (care parcă apăruse din senin, fără o
istorie, dar cu milioane de adepţi înarmaţi), veniţi cu scopul precis
de a lichida vechea comunitate. Surse istorice „de laudă” ale
ultimelor două Sinoade ecumenice susţin că donatiştii, messalienii
şi în general sumero-creştinii dispar cu desăvârşire tocmai în acest
secol al VII-lea. Probabil, când au fost aduse din Bizanţ noi
comunităţi de iudeo-creştini, în obiectivele vechi (mănăstiri sau
biserici din vechime), mai rămăsese oameni simpli care asistase la
slujbele sumero-creştine şi noile comunităţi clericale au trebuit să
se adapteze. Aşa se justifică faptul că aceste grupări religioase, sunt
puţin diferite de cele din alte state majoritar ortodoxe sau cu o
oarecare vechime istorică. Spre deosebire de sumero-creştinii
primelor secole şi respectiv ai secolelor III, IV şi V, etiopienii de
astăzi, copţii sau alte biserici locale din aceste zone deşertice, nu au
urmat cursul canonico-istoric al creştinismului Apostolic, ci apar
treptat după ce pseudo-sfintele sinoade evreo-creştine au reuşit să
distrugă şi să dezrădăcineze creştinismul local din aceste locuri,
care de altfel a stat la baza întregului creştinism Apostolic.
Uzul liturgic al sumero-creştinilor din perioada Apostolilor, se
păstrează până în zilele noastre, dar la muzeele marilor Biserici
iudeo-creştine, nefiind practicat, după tradiţia Sinoatelor I şi II
ecumenice, care au căutat să abroge Liturghiile Apostolilor pentru a
întări poziţia noii religii împărăteşti. Este vorba de Liturghia
Sfântului Apostol Petru, care a fost scrisă de către acesta în Biserica
sumero-creştină din Antiohia Siriei şi Damascul sirian. Originalul
este scris într-o siriană arhaico-hieroglifică şi nu mai poate fi
tradusă în zilele noastre; însă, o dată cu migrarea Apostolilor şi a
Ucenicilor, s-a mai făcut o copie încă din primul secol, în limba
latină, care a servit la creştinarea şi tipicul de slujbă al latinilor şi
unul în limba greacă-veche, care se păstrează în Muntele Athos. De
pe acest manuscris grecesc a fost copiat şi în limba slavonă, o dată
cu creştinarea slavilor. Cu ajutorul manuscrisului din limba
slavonă, greu de descifrat dar nu imposibil ca cel original din Siria,
am putut traduce această Sfântă Liturghie în limba română pentru
prima dată, după aproximativ 1700 de ani de la atestarea
comunităţilor sumero-creştinilor următori ai Apostolilor, pe
teritoriul goţilor şi a geto-dacilor.
Astfel, Sfânta Liturghie a Sfântului Apostol Petru ne va ghida cu o
şi mai mare precizie spre aflarea adevăratului creştinism sumero-
apostolic, propovăduit de Sfinţii Slăviţii şi Întru tot Lăudaţii
Apostoli ai Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Amin!
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ. SURSE SUMARE.

1. Biblia sau Sf. Scriptură – BOR; cu binecuvântarea

Patriarhului Teoctist – 1988.
2. Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Casa Sfintei
Fecioare Maria din Efes, 15 august 2014.
3. „Pidalionul” – cu binecuvâ. Mitropolitului Meletie al
Moldovei. Tipograf Nifon Scriban; 1844.
4. Liberatus din Cartagina,, 24; Facundus de Hermiana, Def.,
II, 3 și Cont. Moc.
5. Origen; comentarii la Evanghelia după Matei.
6. Boyce, Mary (2001), „Mithra the King and Varuna the
Master”, Festschrift für H. Humbach zum 80., Trier: WWT,
pp. 239–257
7. Revista „Historia”, „Ce au copiat creştinii din mitologia
păgână” autor: Ganciu Ilie Iulian.
8. Ziarul „Lumina” al BOR, din 21 decembrie 2007 „Istoria
celei mai vechi sărbători creştine”.
9. Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) volumul 2
10. Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) volumul 9.
11. Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, Patrologia
Greacă, 1857.
12. Wallace-Hadrill, op. Cit. pag. 25.
13. Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) volumul 14.
14. Eusebiu de Cezareea scrieri part. II.
15. Cuvânt înainte al Patriarhului Teoctist; pag. 6; PSB. Vol.
53.
16. Scrisoarea a III-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 35.
17. Scrisoarea a IV-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 36.
18. PSB; vol. 53; Ambrozie; pag. 129, punctul 22.
19. Scrisoarea către împ. Teodosie; PSB. Vol. 53; pag. 186;
fragment din al. 1.
20. Patericul egiptean.
 21. Ioan Damaschin 5 apud Guillaumont A., art. Mesalieni,
col. 1081.
22. Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963
apud Guillaumont, art. Mesalieni.
23. Limonariul; Autor: Sf. Ioan Mosh. cap. 128.
24. Revista Teologica, nr.1/2009.
25. Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre
din munţii Buzăului” (sursă text/foto Biserici Buzău); 17
februarie 2015.
26. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970.
27. „Le sang des Cathares”, Presses Pocket, 1976.
28. Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române.
29. „Sfântul Epifanie al Salaminei, în controversa
iconoclastică”; Stephane Bigham; cu binecuvântarea
Mitropolitului Teofan al Moldovei, 2013.
30. Extinderea creștinismului în primele trei secole . Williams
& Norgate. p. 293.
31. Josephus, Antichitățile evr., Cartea XVIII, Capitolul 1.
32. Erich S. Gruen, „Extinderea Imperiului sub Augustus”
înistoria veche a Cambridge, volumul X: Imperiul
Augustan, 43 î.Hr. – 69 î.Hr.(Cambridge University Press,
1996)
33. Gamurrini, Roma, anul 1887.
34. Calendar Ortodox cu Sinaxar; 2017, Ep. Siluan de la
Roma, Italia.
[1] Calendar Ortodox cu Sinaxar; 2017, Ep. Siluan de la Roma,
Italia.
[2] ed. Gamurrini, Roma, anul 1887, pagina 62.