Aspects on Practice of Concession

in the Romanian Economy in Inter-War Period

Popa Florina

Institute of National Economy, Romanian Academy

florinapopa2007@gmail.com, “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series

Volume XVIII, Issue 1 /2018

Consecințele Primului Război Mondial au însemnat pentru România mari daune și dificultăți
economice și sociale, materializate în pierderi umane, materiale și financiare, diminuarea
producției asociate inflației și dezechilibrelor financiare, generând eforturi de recuperare
semnificative. (Mușat și Ardeleanu, 1986, p. 3)

Evoluția postbelică a economiei românești a avut loc în contextul unei noi ordini
internaționale (politice, economice, sociale), a tendințelor și transformărilor care au avut loc,
la vremea respectivă, în procesul de dezvoltare economică. (Madgearu, 1940).

Procesul de dezvoltare a industriei, creșterea producției în industrie și agricultură, a implicat

eforturi de a mobiliza resursele naționale și de a consolida poziția de capital intern (de stat și
privat), fără a neglija importanța penetrării capitalului străin și a unei colaborări implicite, prin
susținerea capital propriu, aducând astfel contribuția la dezvoltare.

Atingerea obiectivelor economice, inițiate încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a
accelerat procesul, în prima jumătate a secolului XX, pentru a restructura și moderniza
economia și societatea românească, a solicitat sume importante de bani.

Lipsa de fonduri necesare pentru finanțarea proiectelor majore (construcții de căi ferate,
modernizare portuară și rutieră, construcție de clădiri destinate instituțiilor publice) a impus
guvernanților creșterea propriilor eforturi pentru acumularea de capital intern și atragerea
celui străin, unul dintre semnificativi forme ale prezenței capitalului străin în economia țării,
fiind concesiunea.

Concesiunea, o formă de colaborare între partenerul public și cel privat, nu a fost

reglementată de o lege unică în perioada interbelică, dar a fost acoperită de dispozițiile mai
multor legi speciale: Legea apei (1924), Legea energiei (1924) ulterior, fiind prezentată în:
Legea privind organizarea și administrarea pe o bază comercială a întreprinderilor și a averii
publice, Legea mineritului (1929). Teoreticienii epocii au dezvoltat considerații cu privire la
definiția și particularitățile concesiunii, de exemplu: Remus G. T. Ionescu consideră
concesiunea de serviciu public „actul prin care o persoană fizică se angajează să furnizeze, pe
cheltuiala sa și pe riscul său, operarea unui serviciu public în schimbul unei remunerații”.
(Blondeau, 1933, p. 54-55, Negulescu, 1934, p. 154, citat în Ionescu, 1936, p. 7) Remunerația
poate fi profitul obținut din funcționarea serviciului public ca urmare a încasării taxelor. din
partea publicului pentru utilizarea sa. Caracteristicile esențiale ale concesiunii constau în
faptul că se referă la gestionarea unui serviciu de către o persoană fizică, iar concesionarul
percepe redevențe de la cei care utilizează serviciul. (Comte, 1934, p. 10, citat în Ionescu,
1936, p.7) În sens restrâns, concesiunea este „modul de exploatare în care persoana privată
este singura care suportă costurile și riscul administrării serviciului public”. (Ionescu, 1936, p.
8). În linii mari, exploatarea concesiunii implică forme în care statul este partener alături de
persoana privată: administrare mixtă, forme cooperatiste sau combinate. Deși concesiunea se
referă, de obicei, la exploatarea unei opere publice (Ducrocq, p. 248, citată în Ionescu, 1936)
sau la organizarea și funcționarea serviciilor publice, noțiunea a fost folosită și pentru alte
activități administrative, cum ar fi concesiile pentru privat ocuparea domeniului, cum ar fi de
exemplu: concesiuni care ocupă litoralul, căile navigabile și se referă de fapt la vânzări de
proprietăți imobiliare teritoriale în beneficiul persoanelor fizice sau al administrațiilor publice.

Legea privind organizarea și administrarea pe o bază comercială a întreprinderilor și a

bogăției publice din 16 martie 1929 (Legea pentru organizarea și administrarea pe baza unei
baze, a întreprinderilor și a administrațiilor publice, din 16 martie 1929) stabilește formele de
organizare a publicului bogăție, întreprinderi, instituții, exploatări, unități publice (sau servicii
componente), de bunuri și drepturi aparținând domeniului public sau privat al statului, și
anume: concesiune, închiriere sau închiriere, entitate publică comercială, entitate comună,
entitate cooperativă.

În țările occidentale, apelul la concesiune are o tradiție îndelungată, procesul fiind utilizat
pentru construcția și exploatarea canalelor, apeductelor, drumurilor, căilor ferate etc., datorită
avantajelor pe care le-au adus administrației publice.

3. Concesii în economie - exemple Apelul către surse străine - capitalul străin - prin
formularul de concesiune, a fost făcut de către stat pentru categorii de lucrări pe scară largă
(drumuri, poduri, căi ferate, căi de comunicații), ale căror costuri necesitau sume mari de bani,
ca bugetul național nu avea fonduri suficiente. România a preluat modelul concesiunii de
lucrări și servicii publice din Franța, fiind considerată o instituție juridică importantă.
(Porumbaru în Șed. Senat 17 ianuarie 1906, M. Of. Din 4 febr. 1906, citat în Ionescu, 1936, p.
17). Astfel de acțiuni s-au manifestat în mai multe domenii, așa cum se arată în exemplele de
mai jos, cu referire la concesiile serviciilor de infrastructură și istoricul acestora. • Transport
→ Transportul în comun Înainte de 1934, transportul auto rutier se făcea prin concesionarea
Ministerului Lucrărilor Publice, a unor porțiuni de drumuri către companii de transport sau
unele persoane private. În ianuarie 1889, au acordat societății Anonyme d`Entreprises de
Travaux din Liège și compania olandeză reprezentată de I.A. Keum Adolf Otlet și Ercole
Grazia, 30 km de linii de tramvai cu cai timp de 26 de ani până în 1916; Ulterior, a fost
înființată Societatea Anonimă Română pentru construcția și exploatarea căilor ferate și
tramvaielor. Apariția tramvaielor electrice a determinat Primăria să recurgă la înființarea la 14
aprilie 1909 a unei noi companii, Compania de tramvai comunale, care urma să construiască
și să opereze o rețea de linii electrice. Înființarea noilor companii a fost sub forma unei
administrații care a căutat să dezvolte acest tip de serviciu public. Ulterior, având proprietatea
exclusivă a transportului public prin mijloace mecanice în întreaga București, prin legea din
18 aprilie 1909, modificată prin legea din 24 iulie 1919, compania a primit de la Primărie
concesiunea transportului public cu autobuzul ( care era deținut de companii private); legea a
fost recunoscută prin legea din 20 aprilie 1930, până la sfârșitul perioadei, care nu putea
depăși 1 an și șase luni de la data promulgării acestei legi.

Căile Ferate Române au organizat transportul auto prin înființarea Administrației Autonome a
Transportului Auto - RATA. Activitatea companiei a fost proiectată pentru transportul de
pasageri (aproximativ 7800 km) cu vehicule proprii (administrare directă) și pentru
transportul de mărfuri (5000 km) cu mașinile companiilor private.

În 1934, Ministerul Lucrărilor Publice a acordat o concesiune pentru 20 de ani Administrației

Autonome a Căilor Ferate Române, transportul de pasageri, bagaje și mărfuri pe drumurile
țării (cuprinzând o rețea de 11.000 km). Asocierea avea menirea de a suplimenta cu mijloace
auto mijloacele de transport aparținând Căilor Ferate Române. (Mureșan și Mureșan, 1998,
p.267)

→ Căi ferate

În urma unor încercări din a doua jumătate a secolului XIX de a concesiona construcția căilor
ferate, statul a preluat monopolul pentru administrarea și funcționarea căilor ferate. Prin legea
din 28 martie 1900, pentru dezvoltarea căilor ferate, statul a recunoscut construcția căilor
ferate, județelor, comunelor și persoanelor fizice, menținându-și monopolul asupra
funcționării liniilor principale, la 30 de ani de la acordarea concesiunii. , ar putea să
răscumpere liniile de interes general și, după 90 de ani, să preia toate liniile.

Printre concesiile acordate în 1926 se numără construcția București-Bucurestii Noi - Bariera

Sf. Linia de cale ferată Vineri (M. Of. Nr. 72/1926 p. 4462, citat în Ionescu, 1936, p. 30).

Transport aerian

Transportul aerian a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare în deceniul al patrulea ca urmare a

adoptării Legii aeronauticii în 1932. Printre dispozițiile legii se numărau cele privind
posibilitatea de a acorda concesii pentru exploatarea rutelor comerciale aeriene însoțite de
scutiri sau reducerea impozitelor și taxelor acordate concesionarilor sau companiilor private
specializate în transportul aerian. Scopul a fost stimularea dezvoltării aviației civile.

În deceniul al patrulea, traficul extern a fost asigurat de Compania Națională LARES - liniile
aeriene deținute de stat din România (înființată în 1930) și o întreprindere privată - capital
românesc - SARTA - Compania Română de Transport Aerian Anonim, a cărei operațiune a
fost aprobată în 1935.

Reorganizând cele două companii în 1937 (LARES și SARTA), a fost înființată o nouă
companie LARES - liniile aeriene deținute de statul român - joint venture - două treimi din
stat și o treime - private. Avea dreptul să opereze, timp de 15 ani, transportul de pasageri,
mărfuri și poștă pe rutele interne și străine.
În 1939 existau 15 linii interne și internaționale deservite de LARES, precum și de companii
străine pe rutele străine: cehoslovacă, italiană, franceză, germană, poloneză (pe baza
convențiilor încheiate între statul român și companiile respective). În cazul companiei
franceze AIR France - statul român acordă o subvenție anuală de 3,5 milioane de lei.
(Mureșan și Mureșan, 1998, p.266)

Drumuri publice

Dezvoltarea economiei a dus la creșterea preocupărilor pentru extinderea și modernizarea

rețelei de drumuri publice într-un ritm mai susținut în deceniul al patrulea al secolului trecut.

De asemenea, guvernele au folosit fonduri de la parteneri străini, diferite de sumele alocate de

la buget, în acest scop, de exemplu:

- concesionarea firmei engleze Stewart & Packard pentru modernizarea drumului București-
Brașov, contractul fiind ulterior reziliat din cauza nerespectării companiei.

- concesionarea trotuarului unui traseu de drum de 9730 km pe rutele București-Ploiești-

Brașov-Sibiu-Alba-Iulia-Cluj-Oradea; Ploiesti-Buzau; București Girugiu; București Oltenița;
parțial centura orașului București, Cluj, Brașov. Negocierile au avut loc cu compania suedeză
Svenska Vgaki-ebologet și cu grupul francez Routes modernes.

Deși modernizarea drumurilor naționale a fost una dintre preocupările prioritare ale statului,
proiectul a fost implementat doar parțial. Din totalul drumurilor publice, doar 49,8% au fost
pietruite sau modernizate, restul de 43,2% au fost drumuri naturale și 7% drumuri în lucru.
(Mureșan & Mureșan, 1998, p. 264).

• Telefoane

Prima linie telefonică construită în 1884 pentru a asigura legătura dintre Ministerul Afacerilor
Interne și Direcția Poșta a fost urmată în 1889 de instalarea sistemului format din cinci cifre în
serviciul Camerei și al altor ministere. În 1927, la București a fost construită prima stație
telefonică cu 3000 de numere de thounsands (Ionescu, 1936, p. 31).

Reorganizarea serviciului de telefonie în 1928, al cărui proiect a necesitat sume mari de bani,
a determinat statul, în lipsa fondurilor financiare și a lipsei de personal tehnic specializat, să
procedeze la concesiunea către Corporația Internațională de Telefon și Telegraf din New York
(ITT); În acest scop, legea a fost promulgată la 3 iulie 1930. (Monitorul Oficial nr. 90 din 10
octombrie 1930, Expunerea de motiv p. 4935, citat în Ionescu, 1936, p. 32). Contractul de
concesiune prevedea, printre altele :

 Formarea unei companii anonime române cu sediul în București, al cărei consiliu de

administrație va fi format din români;

 Specificații privind împărțirea profitului între stat și companie.

 Posibilitatea răscumpărării după cel puțin 20 de ani și după 35 de ani, răscumpărarea nu se

poate face decât prin plata capitalului net investit.
• Servicii comunale Acest tip de concesiune are o importanță deosebită, atât la nivel național,
cât și extern, fiind practicată mai ales în orașele mari, orașele mici, de regulă, serviciile fiind
furnizate de întreprinderile de conducere. Au fost acordate servicii de exploatare a apei
(captare și distribuție), de iluminat cu gaze electrice sau aeriene, transport în comun etc., de
exemplu: Concesiunea exploatării apei - un exemplu este inițiativa din orașul Galați (1873),
către compania engleză, până în 1926; ca urmare a neînțelegerilor, compania a cedat
exploatarea de aprovizionare cu apă în oraș, ceea ce a condus la o compensație pentru
compania de la statul român, în valoare de 17.857 lire sterline, echivalentul a 17.857.000 lei.
(Ionescu, 1936, p. 34) Concesiunea, în 1893, unei companii franceze-belgiene din Bruxelles, a
unui serviciu de iluminat cu aer-gaz care a servit o parte din orașul Galați (restul a fost
furnizat cu iluminat electric de către uzina municipală). După 1929, în urma legii
comercializării din 1929, numărul concesiunilor cu iluminat electric făcut de orașele mici a
crescut. (Ministrul Industriei, 1930, citat în Ionescu, 1936, p. 34) Concesiunea iluminatului
aer-gaz din București în 1868, acordată lui Alffred Gottereau, pentru o perioadă de 40 de ani,
apoi (în 1870) transferată persoanelor private românești (Negroponte Mehedințanu și Zarafi)
și numită Compania Generală de încălzire a gazelor și iluminat în România. Ulterior, a fost
vândut în etape altor companii: - în 1873, la o companie engleză, The British and Foreign
Water & Gas Works Company Limited; - în 1880, către Compagnie du Gaz du Bucarest, iar
în 1881 acțiunile au fost transferate către Gaz & Eau; - în 1885, a trecut în proprietatea
Companiei de Gaz până în 1908, data de expirare a termenului de concesiune.

Primăria a făcut o nouă concesie, care a fost abandonată după terminarea războiului; printr-un
acord între Primărie și societatea de concesiune Omnium Electric Român în condițiile legii
din 25 iunie 1924, concesiunea este răscumpărată integral, prețul fiind plătit în obligațiuni,
rambursabil timp de 30 de ani, cu dobândă de 7% din întreprinderea sursa de venit.
Concesiunea (august 1929) a distribuției de energie electrică în comuna Moinești, companiei
Creditul Carbonifer. Compania și-a început activitatea la 8 ianuarie 1930 și a construit rețeaua
de alimentare cu energie electrică. Concesiunea de către Primăria Comunei Briceni a
distribuției de energie electrică unei persoane private (Gherș Frimțiș) la 20 iulie 1929, timp de
25 de ani.

Monopolurile sunt considerate servicii publice deoarece, chiar și în situația concesionării lor
către o anumită persoană sau companie, administrația publică își păstrează dreptul de a stabili
prețuri și de a contribui la îmbunătățirea serviciilor publice sau la menținerea ordinii publice.
(Payen, 1920, p. 55, citat în Ionescu, 1936, p. 52). Până la aplicarea legii din 1929, existau o
serie de monopoluri în diverse domenii: monopolul monedelor, prafului de poștă, poștă,
telegrafului, sării, tutunului, chibriturilor, cărților de jocuri, hârtiei țigaretei, monopolului
alcoolului etc. (Ionescu, 1936). ⇒ Concesiunea producției de praf de pușcă În 1880, nevoile
armatei au dus la inițierea unui proiect de lege care să autorizeze producerea prafului de pușcă
prin înființarea unei fabrici care deține monopolul. În ianuarie 1881, în urma unei licitații
publice organizate de Ministerul Războiului, producția de praf de pușcă a fost acordată lui
Dallemagne și Muller pentru o perioadă de 15 ani, concesiune ulterior răscumpărată de
guvern, în condițiile legii din aprilie 1888, în urma accidentelor petrecute . ⇒ Tutun Tutunul
monopol a fost introdus în 1864 și a fost acordat statului care avea monopolul fabricării și
vânzării tutunului. Organizarea monopolului a cunoscut deficiențe majore, ceea ce a dus la
abolirea lui în 1867. În mai 1872, printr-o licitație publică, monopolul a fost acordat pentru o
perioadă de 15 ani Băncii Franco-Maghiare de la Budapesta și Băncii României, un contract
reziliat ulterior. Monopolul tutunului a rămas în administrația de stat, trecând din aprilie 1881,
la Direcția Generală a Monopolurilor de Stat. Matches Meciurile au fost supuse înființării
monopolului de stat în martie 1886, inițial pentru vânzări, extinzându-se, apoi la fabricare, în
martie 1887, prin răscumpărarea fabricilor producătoare și a stocului existent. Acest monopol
a fost transmis Administrației Monopolurilor de Stat. În urma Convenției din februarie 1929,
Casa Autonomă Monopoly (originară din vechea Administrație) a acordat Companiei Svensca
Tandsiks Akliebologet (care a fost numită Stab), fabricarea și exploatarea monopolului
meciului în România, pentru o perioadă de 30 de ani. Trustul suedez a preluat fabricile din
Cluj, Timișoara și București și a înființat Compania Chibriturile.

Mureșan, 1998, p. 215) Caracteristic perioadei interbelice a fost prezența pe piața românească
a monopolurilor străine, în activitatea întreprinderilor și companiilor din diverse domenii
economice prin participarea la capitalul lor, în acțiuni care depășesc deseori capitalul intern.
Resursele de capital ale acestora proveneau, de regulă, din reinvestirea profiturilor obținute în
companiile românești. 4. Concluzii Perioada interbelică a avut ca rezultat un proces de
îmbunătățire și evoluție ascendentă a economiei, în primul rând a industriei, dinamica acesteia
fiind decisivă pentru întregul sistem economic al țării. Formele de parteneriat înființate de stat
cu sectorul privat (român sau străin), precum și cele între antreprenori privați (români și
străini) s-au manifestat prin co-participare la investiții industriale directe, în diverse domenii
sau prin creșterea capitalul întreprinderilor, concesiunea de lucrări și servicii publice sau alte
forme de cooperare. Pentru realizarea obiectivelor de susținere a economiei, s-au depus
eforturi pentru mobilizarea resurselor pentru acumularea capitalului necesar pentru realizarea
de proiecte mari, atât din resurse proprii, cât și prin atragerea celor private (interne și străine),
ca resursele statului nu erau suficiente pentru ei. Concesiunea, o formă intensă de parteneriate
în perioada interbelică și reglementată de legi în acea perioadă, s-a dezvoltat în toate ramurile
economiei, cu participarea atât a capitalului intern, cât și, mai ales, a celui străin. Analele
Universității „Ovidius”, Seria de Științe Economice Volumul XVIII, numărul 1/2018 237