Emil Gârleanu, între paseism, cruzime naturalistă şi liniştea

„universului mic”
Revizitând un clasic minor

La jumătatea secolului trecut, Emil Gârleanu era încă un autor clasic, în

sensul etimologic al termenului. Adică era studiat în clasă1, livrat ca model
literar tinerilor, prin intermediul manualelor şi al programelor şcolare, editat
în colecţii de masă.
Încetul cu încetul, însă, această glorie avea să se diminueze. La început, a
fost retrogradat din manualele de liceu în cele de gimnaziu şi şcoală primară,
subsecvent fiind transferat din câmpul studiului literar în cel al studiului etic:
opera sa nu mai constituia atât un model literar, un exemplu de scris frumos
sau de artă literară (ca să folosim limbajul acelei epoci), ci furniza
şcolarilor de vârste tot mai mici modele morale şi de comportament. Opera
sa, până atunci comentată în contextul curentelor şi al disputelor literare de
la începutul secolului – integrată fiind temei sămănătoriste a „intelectualului
inadaptat” şi al opoziţiei, de asemenea sămănătoriste, între boier şi arendaş –
avea să fie redusă la proza animalieră din volumul Din lumea celor cari nu
cuvântă. În cele din urmă, odată cu schimbarea de perspectivă produsă în
învăţământul românesc după 1989, opera scriitorului a cam dispărut din
manuale şi, fapt deloc de neglijat, şi din atenţia istoriei literare curente2. Este
traseul clasic al receptării „clasicilor minori”3, cu observaţia că receptarea lui
Emil Gârleanu este dublu dezavantajată: mai întâi, de modificarea radicală a
gustului literar, produsă imediat după primul război mondial prin impunerea
modernismului lovinescian, şi apoi de schimbarea radicală a codurilor
culturale, adusă de postmodernism, în anii ’80.
Ca tot ce este excesiv, această completă ignorare a scriitorului nu este
justificată de conţinutul operei. Cu-atât mai mult, cu cât în edițiile de după
1989 sunt restituite și două texte fundamentale pentru înțelegerea poeticii
prozatorului, din volumul de debut (Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor
moldoveni, 1905), eliminate de cenzură din sumarul ediţiilor apărute în
perioada comunistă. Este vorba de schiţele Într-un colţ de biserică şi,
respectiv, Floarea lacrimilor. O recuperare necesară, întrucât acest autor,
fără să fie comparabil ca valoare cu alţi colegi de generaţie (cu Mihail
Sadoveanu, de exemplu), îşi are locul său în istoria prozei româneşti şi în
peisajul curentelor tradiţionale, atât de bine reprezentate la începutul
secolului trecut. E de sperat, mai ales, că această ediţie comprehensivă va
schimba percepţia autorului în conştiinţa culturală comună: aceea a unui
autor exclusiv pentru cei mici. E adevărat că volumul Din lumea celor cari
nu cuvântă a avut şi are încă succes printre cititorii de vârste fragede, însă
Emil Gârleanu nu este un autor de literatură pentru copii. De aceea,
recâştigarea unei perspective complexe asupra operei prozatorului mi se pare
o a doua miză, la fel de importantă, a prezentei ediţii.

Puţină biografie (a omului şi a operei)

Gârleanu are, indiscutabil, un traseu uman şi literar ceva mai profund decât
cred cei care, scoţând Din lumea celor cari nu cuvântă din contextul operei,
îl reduc la statutul unui jovial autor de literatură pentru copii. Nu numai
sfârşitul prematur, tragic ca orice sfârşit înainte de vreme, ci întreaga sa
evoluţie literară ni-l recomandă drept un autor exponenţial pentru etosul unei
generaţii care poate fi numită a precursorilor: autori care, fără să fie ei înşişi
mari prozatori, au pregătit şi anunţat apariţia acestora. O generaţie care a
trăit literatura ca pe o misiune înaltă, cu o pasiune vecină cu sentimentul
sacrului, şi nu o dată s-a sacrificat pentru triumful ei. În cazul poeţilor, e de
amintit numărul mare de morţi timpurii (în special în rândul simboliştilor,
dar nu numai), iar în cel al prozatorilor, patosul neprefăcut al nenumăratelor
polemici pe tema naturalismului, a tipologiilor, a poporanismului etc.,
polemici care nu erau altceva decât căutarea frenetică a căilor către marea
proză. Invocaţia retorică a lui Vlahuţă, Unde ni sunt visătorii?, care a făcut o
nemeritată carieră didactică, era falsă din însuşi punctul ei de pornire.
Generaţia junimistă, cu care îşi compara poetul contemporanii, fusese, în
fond, una de boieri amabili, cultivând literatura dintr-un dezinteresat
sentiment de nobleţe a stirpei, iar dispariţiile tragice ale lui Eminescu şi
Creangă (primul, victimă a stilului de viaţă dezordonat, cel de-al doilea, al
unei eredităţi marcate de boală) fuseseră din plin compensate de longevitatea
unui Maiorescu, Slavici sau Iacob Negruzzi. Visătorii erau tocmai aceşti
precursori ai marii literaturi interbelice, pe care Vlahuţă, interesat să se
promoveze pe sine ca legatar testamentar al lui Eminescu, se făcea că nu-i
vede.
În acest context, înflorirea genurilor scurte (schiţa, povestirea, nuvela) în
perioada 1890-1918, chiar dacă a evidenţiat o slăbiciune structurală a prozei
româneşti, a contribuit, totuşi – prin diversificarea tipologiilor, prin
maturizarea stilului şi, mai ales, prin creşterea interesului pentru proză al
publicului cititor, într-o literatură, până atunci, dominată de poezie şi teatru –
, la convingătoarea victorie de mai târziu a romanului, survenită, cum se ştie,
după primul război mondial.
Aşadar, fiu de ofiţer, Emil Gârleanu urmează şi el Şcoala Militară de
Infanterie, pe care o absolvă în 1898 şi unde este coleg cu viitorul prozator
Gheorghe Brăescu4. Însă, după cum spun biografii săi5, el nu moşteneşte
firea cazonă a tatălui, ci pe cea delicată a mamei, motiv pentru care nu stă
mult în armată: demisionează în 1906, dintr-un motiv intim (nu i se aprobase
de către superiori căsătoria cu o domnişoară lipsită de dotă, fapt care
contravenea regulamentelor militare de atunci). Demisia survine însă pe
fondul a patru ani de relaţii tensionate cu conducerile unităţilor în care
servise, tensiuni a căror cauză fusese tocmai activitatea sa literare. Suferise
deja, din cauza nevinovatei pasiuni a scrisului, mai multe pedepse, precum şi
o mutare disciplinară la Bârlad6, în 1902, cu ocazia căreia îşi va face
cunoscute şi opţiunile literare, prin înfiinţarea, împreună cu G. Tutoveanu şi
D. Nanu, a revistei Făt-Frumos (1904-1906, 1909), revistă încadrată, alături
de Ramuri şi de Şezătoarea, în „constelaţia” Sămănătorului. Se poate vorbi,
prin urmare, şi în cazul său, de un sacrificiu: cel al renunţării la o carieră
sigură şi aducătoare de prosperitate, în România lui Carol I, în favoarea
nesiguranţei funciare a vieţii literare, într-o epocă în care nici un scriitor
român nu putea trăi din scrisul său.
Declaraţiei de fidelitate faţă de ideologia literară sămănătoristă i se va
răspunde, din partea grupării, prin fidelitatea critică a lui Nicolae Iorga şi
Ilarie Chendi, care rostesc cu promptitudine aprecieri – ce astăzi ne apar ca
exagerate – la adresa operei scriitorului. Afilierea la gruparea sămănătoristă
avea să se dovedească, totuşi, o sabie cu două tăişuri pentru receptarea lui
Emil Gârleanu. Ea a contribuit, pe de-o parte, la rapida impunere în epocă a
prozatorului, iar pe de alta, l-a obligat să împărtăşească, după 1918, destinul
respectivei grupări. Adică ieşirea treptată din canon.
Şi dispariţia prematură a scriitorului, survenită la numai 36 de ani, a
contribuit din plin la această estompare a prezenţei sale literare. În ciuda
faptului că după moartea sa au mai apărut volume postume (trei, în 1915),
intrarea României în primul război mondial şi evenimentele care au urmat au
pus capăt prezenţei sale efective în conştiinţa publicului. Literatura sa a
continuat să trăiască prin programa şcolară, prin succesul volumului Din
lumea celor cari nu cuvântă şi, vai!, prin diatribele interbelice ale lui
Nicolae Iorga împotriva literaturii moderne, diatribe care i-au făcut lui
Gârleanu, ca şi altor scriitori, imense deservicii, grăbind despărţirea criticii
interbelice de opera lui.
Se cuvine să procedăm, deci, înainte de a analiza structurile operei lui
Gârleanu, la o reaşezare tematică şi valorică a acesteia, atât receptarea
elogioasă a sămănătoriştilor, cât şi cea parcimonioasă a moderniştilor
interbelici nemaifiindu-ne de folos în contextul literar actual.

Între sămănătorism şi „proza artistă”

S-a observat mai demult faptul că poeţii tradiţionalişti din perioada
interbelică au beneficiat, de fapt, de pe urma efortului masiv de modernizare
a limbajului liric, depus de şcoala simbolistă7. Această rafinare a lirismului
s-a produs, însă, şi în cazul unor tradiţionalişti mai vechi decât cei
interbelici, cum ar fi Şt. O. Iosif (la care întâlnim adesea elemente de
recuzită simbolistă) şi chiar Octavian Goga, la care limbajul rămâne voit
arhaizant, însă mişcarea de adâncime a poemului are cu totul altă
amplitudine decât, să zicem, în creaţia uitatei, azi, Maria Cunţan. În unele
locuri, frontiera dintre simbolism şi sămănătorism, dintre curentele moderne
şi cele tradiţionaliste, este mai subţire decât a crezut E. Lovinescu şi, cu
siguranţă, decât şi-a dorit-o Nicolae Iorga. Nu numai dovezi din domeniul
vieţii literare – cum ar fi prietenia, încheiată tragic, dintre Şt. O. Iosif şi D.
Anghel, sau mesele alăturate ale simboliştilor şi sămănătoriştilor, la Terasa
„Oteteleşanu” – atestă această apropiere, ci şi numeroase convergenţe la
nivelul textelor produse de reprezentanţii celor două direcţii.
Mai mult chiar, dacă privim mai atent, aceeaşi rafinare a mijloacelor şi
sensibilităţii e de observat şi la unii prozatori tradiţionalişti de dinainte de
1918. Este, între alţii, cazul particular al lui Emil Gârleanu. O bună parte din
tipologia sa (cea din volumul de debut Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor
moldoveni, în primul rând) are note comune nu cu tipologia frustă şi virilă a
tânărului Sadoveanu sau cu cea trivială a unui Ion Ciocârlan, ci cu cea
„obosită” a prozei simbolistului Traian Demetrescu. Există, de fapt, două
tipologii sămănătoriste: una, de întâlnit în Sadoveanu sau în C. Sandu-Aldea,
în care tipurile „pozitive” (ţăranii şi boierii autentici) îl înfruntă, adesea
brutal, sângeros, pe „ciocoi” (arendaşul), iar o alta, de aflat la Emil
Gârleanu, în care vechii boieri şi răzeşi se sting lent, fără a-şi pierde
demnitatea, într-o tăcută exaltare a trecutului, ce devine pe alocuri lirism
curat. G. Călinescu, de altfel, îi află lui Gârleanu şi alţi înaintaşi literari decât
sămănătoriştii, din zona neo-junimismului şi a micului romantism
provincial: „Proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M.
Sadoveanu, Brătescu-Voineşti şi I. Bassarabescu.”8 Sentimentul de învechire
a timpului, de lentă descompunere, de implacabilă decădere, are o notă
ciudat de morbidă, accentuând paradoxala devitalizare a prozei acestui autor,
în fond, încă tânăr.
Pe de altă parte, compasiunea şi umanitarismul în care scriitorul învăluie
lumea patriarhală a ficţiunilor din Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor
moldoveni, prelungite şi în volumul următor, Cea dintâi durere (1907), vor
dispărea în culegerile de mai târziu (Punga, 1909, Nucul lui Odobac, 1910),
înlocuite de un pesimism cu vădite accente naturaliste9. Gârleanu se
străduieşte aici să împrumute ceva din virilitatea sadoveniană, impregnând
conflictelor o tentă tragică. Nu este, în opinia mea, latura cea mai reuşită a
creaţiei scriitorului.
Cât priveşte volumul Din lumea celor cari nu cuvântă, se făcute două
observaţii.
Prima este că titlul lui, explicabil prin conţinutul volumului (proză cu
subiecte animaliere), se potriveşte de fapt foarte bine întregii tipologii a lui
Emil Gârleanu. Lumea personajelor sale este o lume de învinşi: învinşi fără
luptă, ba chiar fără proteste (excepţia, Odobac, sfârşeşte, totuşi, printr-o
inutilă şi absurdă sinucidere). Animalele-personaje ale volumului Din lumea
celor care nu cuvântă sunt, în esenţa lor, nişte măşti ale unor personaje
umane, similare personajelor din Bătrânii sau din Cea dintâi durere
(Constantin Ciopraga vorbeşte chiar de un bestiar10, asemenea celor din Evul
Mediu, în care animalele înfăţişau, prin antropomorfizare, câte o însuşire sau
trăsătură de caracter omenească). O ediţie reprezentativă pentru proza sa,
cum este cea de faţă, nu putea primi, în consecinţă, un titlu mai nimerit.
A doua observaţie vizează similitudinile modalităţii prozastice întrebuinţate
în Din lumea celor cari nu cuvântă cu cele ale prozei „artiste” a
simboliştilor. Căci supravieţuirea singulară a acestui volum, în condiţiile în
care restul creaţiei prozatorului este aproape de tot uitat, se explică nu numai
prin transferul lui din sfera lecturii estetice în cea a lecturii didactice. Din
lumea celor cari nu cuvântă este segmentul cel mai rezistent al operei lui
Emil Gârleanu deoarece aici, în ciuda duioşiei vetuste, ce ţine de aceeaşi
atitudine sămănătoristă, sensibilitatea, fantezia şi, mai ales, stilul au
contingenţe cu curentele mai noi, de factură modernă. Nu în ultimul rând,
întâlnim aici un Gârleanu care îndrăzneşte să iasă de sub dominaţia
observaţiei, a „picturii de mediu”. Din lumea celor cari nu cuvântă rămâne,
alături de particulara sa tipologie narativă, un element de interes al prozei
sale şi, totodată, o cale de acces către „pivniţele” psihologiei scriitorului.
Se cuvine, în consecinţă, să reaşezăm ierarhiile interne ale operei lui Emil
Gârleanu, în funcţie de modul în care astăzi înţelegem istoria literaturii
noastre. Chiar dacă avem de-a face, indiscutabil, cu un notabil scriitor de
raftul al doilea, sintagma „autor de dicţionar” pe care o întrebuinţează
Nicolae Manolescu este îndreptăţită, câtă vreme lectura operei sale, azi, nu
mai vizează întregul, ci numai părţile relevante prin prisma evoluţiei prozei
româneşti (în speţă, modul original în care tratează schema sămănătoristă,
vizibil în volume ca Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni, Cea
dintâi durere sau Amintiri şi schiţe) sau prin evidenţierea unor modalităţi
hibride, de abordare a unei atitudini tradiţionaliste cu instrumente literare
moderne (Din lumea celor cari nu cuvântă).
Lumea patriarhală a celor care nu cuvântă

Proza contemporană se află la ani-lumină distanţă de felul în care înţelege

Emil Gârleanu noţiuni ca tipologie, conflict, portret sau construcţie. La drept
vorbind, prozatorul rămânea, chiar şi în contextul literar încă diletant al
anului 1910, un autodidact, un ins a cărui cultură literară era completată
consistent de pasiune şi de un crez, cel sămănătorist, de factură social-
politică, nu estetică. Lipsit de uriaşul talent al lui Mihail Sadoveanu, de
răceala uşor cinică a lui I. A. Bassarabescu, ba chiar şi de ampla observaţie
morală a lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Gârleanu nu are niciodată sentimentul
de datare a modalităţii prozastice la care face apel. Nu-l nelinişteşte nici
faptul că, în majoritatea prozelor sale, localizarea temporală a poveştii se
află invariabil în trecut. Au dreptate biografii să invoce natura melancolică
moştenită de la mamă, incompatibilă cu activismul cazon pe care îl
presupunea cariera militară. Numai că, în cazul scriitorului modern, accentul
nu mai cade pe instinctul moştenit, ci pe auto-construcţie: mai vârstnicul
Alexandru Macedonski, bunăoară, moştenitor al unei structuri sufleteşti
romantice, fuge de această modalitate, pe care o consideră, la 1880, desuetă,
şi se construieşte pe sine ca poet simbolist, preocupat exclusiv de „poezia
viitorului”. Ghidat doar de instinct şi stimulat de atmosfera sămănătoristă
dominantă încă la 1910, Emil Gârleanu nu scrie pentru mai târziu.
Paseismul scrierilor sale se va lovi ca de un zid de beton, după 1918, de
dinamismul filosofiei de existenţă a generaţiei moderniste.
Există o unanimitate a istoriei literare în privinţa tipologiei lui Gârleanu, şi
care vizează absenţa desăvârşită, în construcţia personajelor sale, a
psihologiei. Chiar şi după ce prozatorul abandonează formula sentimentală
din primele două volume, întorcându-se către o proză mai aspră, cu accente
naturaliste, personajele sale se mişcă animate în exclusivitate de instinct.
Atunci când, prin efectul modernităţii, funcţia socială a boierilor dispare,
performarea în continuare a gesticulaţiei sociale la care îi împinge instinctul
îi transformă pe conu Mihalache şi pe coana Anica, pe coana Sevasta şi pe
conu Iordache Iovu, în adevărate păpuşi mecanice.11 Efectul de
desincronizare, dintre existenţele lor – care continuă în aceleaşi cadre din
prima jumătate a secolului al XIX-lea – şi fundalul social în schimbare,
provine tocmai din absenţa oricărei reflexii psihologice ale acestei declasări:
vechii boieri îşi trăiesc decăderea fără ca măcar să o observe, fără ca viaţa
modernă să îi abată o fracţiune de secundă de la rutina lor sufletească, veche
de sute de ani: micul dejun, cafeluţa în pridvor, plimbarea în grădină sau
contemplarea din cerdac, prânzul, o nouă cafeluţă, ciubucul ş.a.m.d.12
Efectul este potenţat şi de faptul că în proza din Bătrânii. Schiţe din viaţa
boierilor moldoveni nu se întâmplă, de fapt, nimic. Personajele nu fac, ci
povestesc ce au făcut.
Semnificativă, în acest sens, este şi absenţa cărţilor din viaţa personajelor lui
Gârleanu. Boierii săi mucegăiţi, deşi nu fac nimic, nici nu citesc nimic sau,
dacă o fac, lectura nu trece de parcurgerea unor vechi acte de proprietate ori
(la zile mari!) de Visul Maicii Domnului.
Nu altfel se comportă personajele „virile” din segmentul naturalist al creaţiei
lui Gârleanu. Odobac se sinucide din cauza fixaţiei absurde asupra unui nuc,
pe care progenitura mai tânără doreşte să îl taie, ca să valorifice lemnul şi
locul ocupat de copac. Cu toată intenţia tezistă din spatele schiţei – Odobac
este un urmaş al răzeşilor neclintiţi de altădată, copacul e un alter ego al
clasei sale, iar Ruja, măritată cu nepotul Mitru şi adversara nucului, e o
expresie bestială a noului –, naraţiunea rezistă tocmai prin absenţa
psihologiei. Personajele sunt aici nu păpuşi mecanice, ci naturi: forţe
instinctuale, care nu se înţeleg pe sine şi pe care nu le înţelege nici
prozatorul care le-a zămislit, în virtutea, totuşi, a unei scheme transparente.
Căci, dacă din punct de vedere ideologic îl putem înţelege pe Odobac, ca
expresie literară a adeziunii scriitorului la un trecut idilic, din punct de
vedere psihologic sinuciderea sa este neverosimilă, iar opoziţia faţă de un act
banal (şi, până la urmă, necesar) devine aberantă. Remarca lui Călinescu,
francă şi demitizantă, e elocventă în acest sens: „În fond, aceşti oameni sunt
nişte mărginiţi la mine”13.
Pe acest palier, al fugii scriitorului de psihologie – dintr-o reală incapacitate
de analiză şi creaţie – trebuie căutată şi originea prozelor din volumul Din
lumea celor cari nu cuvântă, iar nu în Histoires naturelles a lui Jules
Renard, cum eronat afirmă Călinescu14. Deosebirea faţă de celebra carte a
scriitorului francez este nu numai de formulă, ci în primul rând de
intenţionalitate. Gârleanu nu este deloc un observator, iar performanţele lui
Jules Renard, constând în imprimarea unor însuşiri psihologice gâzelor şi
animalelor, îi sunt inaccesibile. Scriitorul nostru imaginează şi aici scenarii
mecanice, ca în prozele din primele sale volume: el surprinde un aspect al
personajului şi îl amplifică, descripţia sumară funcţionând doar ca pretext
pentru comentarii auctoriale. E mai multă fantezie şi libertate aici decât în
Sineturile conului Gheorghieş sau în Franţ, e mai multă fineţe descriptivă
decât în Punga sau în Înecatul, însă schema construcţiei rămâne, în fond,
aceeaşi.
Absenţa simultană a psihologiei şi a observaţiei morale – care stă în spatele
oricărui autentic bestiar – duce la o altă absenţă: aceea a antropomorfizării
cu intenţie moralizatoare. Animalele şi insectele rămân animale şi insecte,
deci Din lumea celor cari nu cuvântă nu devine o alegorie animalieră a
societăţii, ci o bună canava pentru ca scriitorul să-şi descarce excesul de
duioşie şi fanteziile minore, reprimate atunci când, în volumele de început,
s-a străduit să ipostazieze literar ideologia sămănătorismului. Rezultatele
estetice ale acestei descătuşări sunt notabile şi constau, cum spuneam, în
surprinzătoare similitudini cu proza artistă a scriitorilor simbolişti. Chiar şi
uşoara artificialitate a schiţelor, provenind din convenţia extremă a absenţei
elementului uman, contribuie la această corespondenţă. Ca şi simboliştii,
Gârleanu are predilecţie pentru naturile animaliere slabe şi nu rareori
naraţiunea relatează o lentă şi inevitabilă extincţie. Constantin Ciopraga nu
are reţineri în a releva analogii cu poezia unui simbolist, şi anume D.
Anghel15, însă putem afla mai multe similitudini în proza lui Anghel16, ca şi
în cea a lui Alexandru Macedonski (Cartea de aur).
Până la urmă, dacă este să căutăm atitudinea sau sentimentul definitor al
operei lui Emil Gârleanu, acesta ar fi refuzul vârstei adulte a lumii
româneşti. Societatea patriarhală şi, respectiv, cea a gâzelor şi furnicilor nu
sunt altceva decât ipostaze ale copilăriei. Prozatorul este, ca şi Şt. O. Iosif,
ca şi D. Anghel sau Traian Demetrescu, un ins care, din prea multă
delicateţe sufletească, refuză lupta individuală în care se transformase viaţa,
odată cu dispariţia societăţii patriarhale. În locul luptei pentru existenţă, el
alege lupta spirituală pentru o idee. În cazul său personal, literatura, în cazul
personajelor sale, spaţiul securizant al amintirii, al trecutului idilic şi/ sau
idilizat. Căci acestea din urmă sunt încărcate de acelaşi etos al purităţii
sufleteşti şi asistă impasibile la propria dispariţie, distincţia între personajele
umane şi animaliere fiind din nou anulată.

Un scriitor aparte

„Cu toate că Emil Gârleanu, mort prematur (* 1878 - † 1914), n-a putut să-şi
geluiască opera, cele câteva nuvele izbutite îi fac o fizionomie proprie.”,
scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent.17 Este o concluzie pe care o putem accepta şi detalia, pentru a
înţelege de ce Emil Gârleanu, fără a fi un mare scriitor, este totuşi un autor
care merită readus în discuţie, fie şi numai ca exponent al unui anumit
moment literar.
Nu sunt dificil de identificat prozele la care face trimitere criticul în
Istoria… sa. Câteva sunt din primele volume (Bătrânii, Sineturile conului
Gheorghieş, Nadişanca, Ucigaşul, Înecatul, Punga, Ochiul lui Turculeţ,
Nucul lui Odobac), altele sunt cele din volumul emblematic Din lumea celor
care nu cuvântă, care rezistă în întregul său. Nu numărul lor este, până la
urmă, important, în ansamblul creaţiei unui autor dispărut la numai 36 de
ani. Ci dacă, într-o operă fatalmente restrânsă, acesta a reuşit, cum spune
Călinescu, să-şi creeze o identitate literară distinctă.
Şi răspunsul este, fireşte, afirmativ. Lumea lui Emil Gârleanu, ca şi stilul
său, au trăsături originale, ce-l individualizează în tabloul unei epoci în care,
din cauza presiunii stilului minor dominant, prozatorii tind să aibă profiluri
asemănătoare.
Astfel, pendularea între duioşie şi răceală naturalistă îi este caracteristică
acestui scriitor discret, puţin zgomotos în manifestările sale publice. E
limpede că nu avem de-a face cu un simplu naiv, un întârziat, într-un secol
al schimbărilor rapide, ci cu un dezamăgit de condiţia umană, incapabilă să
domine împrejurările şi condiţionările exterioare. Refugiul compensatoriu în
violenţă, în instinctualitate, nu aduce nici el o modificare a viziunii pesimiste
asupra naturii umane, aspect subliniat şi de regresul tipologiei în animalier şi
în pacea idilică a „universului mic”.
De asemenea, deşi sămănătorist – mai mult prin voinţă, decât prin vocaţie –,
Gârleanu scrie mai fin decât sămănătoriştii, cu o atenţie la nuanţe care se
potriveşte naturii sale delicate. Prin însuşirile stilului, el nu contribuie la
ruralizarea literaturii române, aşa cum doreau Iorga şi gruparea
sămănătoristă. Dimpotrivă, după cum observă Dumitru Micu, modalitatea
volumului Din lumea celor cari nu cuvântă (dar şi, adaug eu, cea din alte
schiţe, în special din perioada de început), „o anticipează pe aceea, mai
rafinată, a lui Anghel, Arghezi şi E. Lovinescu”.18 Iar combinaţia dintre
umanitatea dematerializată, devitalizată şi retrasă din „tumultul vieţii” şi,
respectiv, stilul fin, uşor melancolic, este unică în proza noastră de dinaintea
primului război mondial, anunţând-o, poate, pe Hortensia Papadat-Bengescu,
cea din Ape adânci sau din Femeia în faţa oglinzii.
Iată tot atâtea motive să îl repunem în circulaţie pe Emil Gârleanu, dacă nu
pentru forţa unei viziuni de existenţă din spatele universului ficţional, măcar
pentru diversificarea şi rafinarea pe care opera sa o introduce, în peisajul,
uşor stereotip, al prozei scurte româneşti dintre 1900 şi 1918. Nu uităm,
desigur, că vorbim de un scriitor pe care sfârşitul prematur l-a împiedicat să
îşi finalizeze opera. Chiar şi aşa, faptul că a trasat eboşa acelei opere virtuale
e de natură să ne încurajeze a ne apleca, din când în când, asupra creaţiei
sale.

Note şi trimiteri:
1
Romul Munteanu – Clasicism şi baroc în literatura europeană a secolului al XVII-lea, ediţia a II-a, vol. I, Editura Allfa,
Bucureşti, 1998, p. 50.
2
Lapidară ca un epitaf se dovedeşte sentinţa pe care o pronunţă Nicolae Manolescu, prin inserarea numelui prozatorului în
capitolul Autori de dicţionar (1910-1947), în Istoria critică a literaturii române, Editura Parelela 45, Piteşti, 2008, p. 882.
3
Asupra tuturor aspectelor ce ţin de receptarea „clasicilor minori”, vezi, pe larg, Răzvan Voncu – Zece studii literare,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, pp. 18-28.
4
Dicţionarul general al literaturii române, E-K, Academia Română/ Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 289
(autorul articolului, Constantin Ciopraga).
5
Idem, p. 288.
6
Ibidem, p. 289.
7
Vezi, de exemplu, consideraţiile lui Dumitru Micu despre Ion Pillat: „Se vede că traversarea poeziei străine i-a facilitat lui
Pillat nu doar învăţarea la perfecţie a meşteşugului şi însuşirea unei riguroase discipline a muncii artistice, dar şi o
mlădiere, o rafinare a sensibilităţii, o biruinţă mereu înnoită asupra propriei inerţii (s. m./ R. V.).” (Istoria literaturii
române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000, p. 210).
8
G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie anastatică a celei din 1941, Editura Semne,
Bucureşti, 2003, p. 561.
9
Dicţionarul general al literaturii române, E-K, ed. cit., p. 289.
10
Idem.
11
G. Călinescu vorbeşte de „reducţia vieţii sufleteşti” (op. cit, p. 561).
12
Maliţios, cum îl ştim, Călinescu observă că „de obicei «boierii» sunt foarte sedentari” (op. cit., p. 562).
13
G. Călinescu, op. cit., p. 563.
14
Idem.
15
„Parcul lui de vietăţi […] face pereche grădinii cu flori a lui D. Anghel, nota care-i apropie fiind fantezia.” (Dicţionarul
general al literaturii române, E-K, ed. cit., p. 290).
16
G. Călinescu, op. cit., p. 612.
17
Ibidem, p. 564.
18
Dumitru Micu, op. cit., p. 184.