Baudrillard, J. (1996). Strategiile fatale. Iași: Polirom.

1. Lucrurile au găsit un mijloc de a scăpa dialecticii sensului, care le plictisea: ele profilează
la infinit, se potențializează, își supralicitează esența într-o escaladare către extreme, într-
o obscenitate care, de altfel, le ține loc de finalitate imanentă și de rațiune fără sens. (p.
11)

2. Nimic nu ne interzice să ne gîndim că am putea obține aceleași efecte în ordine inversă –

o altă nesăbință, victorioasă și ea. Lipsa de rațiune e victorioasă în toate sensurile – chiar
acesta este principiul Răului. (p. 11)

3. Vom căuta ceva mult mai rapid decît comunicarea, înfruntarea, duelul. Comunicarea este
mult prea lentă, ea este un efect al lentorii, ea trece prin contact și prin vorbire. Privirea
merge mai repede, ea este mediumul mass-mediei, este cea mai rapidă. Totul trebuie jucat
instantaneu. Nu se comunică niciodată. În tot acest du-te-vino al comunicării,
instantaneitatea privirii, a luminii sau a seducției este deja pierdută. (pp. 11-12)

4. Orice caracter astfel ridicat la o putere superlativă, prins într-o spirală de dedublări – mai
adevprat ca adevăratul, mai frumos decît frumosul, mai real decît realul -, este asigurat de
un efect de vertij, independent de orice conținut sau calitate propriem care tinde să devină
azi unica noastră pasiune. Pasiune a dedublării, a escaladării, a creșterii în putere, a
extazului – de orice calitate ar fi ea, deoarece, încetînd a mai fi relativă contrariului său
(adevăratul falsului, frumosul urîtului, realul imaginarului), ea devine superlativă, în mod
pozitiv sublimă, ca și cum ar absoarbe toată energia contrariului său. Imaginați-va ceva
frumos care să fi absorbit întreaga energie a urîtului și veți avea moda... Imaginați-vă
adevăratul care să fi absorbit întreaga energie a falsului și veți avea simularea... (p. 13)

5. Realul nu se retrage în folosul imaginarului, el se retrage în folosul a ceea ce este mai real
ca realul: hiperrealul. Mai adevărat ca adevăratul este simularea. (p. 15)

6. Când lumina este captată și înghițită de propria-i sursă, are loc o involuție brutală a
timpului în evenimentul însuși. Catastrofă în sens literal: inflexiunea sau curbura care
face să coincidă, într-un lucru, originea și sfîrșitul său, care face ca sfîrșitul să revină
asupra originii cu scopul de a o anula, dînd naștere astfel unui eveniment fără precedent și
fără consecințe – evenimentul pur. (p.21)

7. Este și o catastrofă a sensului: evenimentul fără consecințe se remarcă prin faptul că toate
cauzele îi pot fi imputate, indiferent cum, fără ca nimic să ne poată împiedica să
alegem...Originea îi este de neînțeles, la fel și destinația. Nu putem face cale întoarsă nici
pe cursul timpului, și nici pe cel al sensului. (p.21)
8. Lumina ca și vântul, avînd diferite viteze, ba chiar liniștiri netezi, dincolo de care nici o
imagine a suferinței nu răzbate pînă la noi. (p.23)

9. Lumina ca un parfum: diferită în funcție de corpuri, nedifuzându-te dincolo de

proximitatea corpului. O sferă de mesaje luminoase care se atenuează cu cît te
îndepărtezi. Imaginile corpului nu se propagă niciodată dincolo de un anume teritoriu
luminos dincolo, el nu mai există. (pp. 23-24)

10. Dacă lumina ar fi atît de lentă încît s-ar chirci pe sine însăși, și s-ar opri pe de-a-ntregul
din înaintarea sa, ar duce către completa suspendare a univerului. (p. 24)

11. Era politicului a fost cea a anomiei: criza, violență, nebunie și revoluție. Era
transpoliticului este cea a anomaliei: aberația fără consecințe, cotemporanul
evenimentului fără consecințe. (p. 32)

12. Și obezul este în plin delir. Căci el nu numai că este gras, de o grăsime care se opune
morfologiei normale: el este mai gras decît grasul. El nu mai are sens într-o opoziție,
distinctivă, ci doar în excesul său, în redundanța sa, în hipertelia sa. (p. 40)
13. Violența este anomică, teroarea este anomalică. (p. 41)

14. Și ea, ca și obezitatea, este un fel de oglindă convexă și deformatoare a ordinii de pe

scena politică, oglindă a dispariției sale. Și ea pare să pună în lumină o altă înlănțuire,
aleatorie și vertiginoasă, de o panică prin contiguitate, și să nu mai răspundă doar
determinărilor violenței. Mai violent decît violentul, iată ce este terorismul, a cărui spirală
transpolitică corespunde aceleiași urcări spre extreme în absența regulei jocului. (p. 41)

15. Nici mort, nici viu, ostaticul este suspendat de o scadență incalculabilă. Ceea ce îl
așteaptă nu este nici destinul său și nici propria sa moarte, ci un hazard anonim care nu
poate să-i pară decît de un arbitrar absolut. Nu mai există nici măcar o regulă pentru jocul
vieții și al morții sale. Iată de ce el se situează dincolo de alienare, dincolo de termenii
alienării și ai schimbului. El este într-o stare de excepție radicală, de exterminare virtuală.
(p. 41)

16. Nu mai este nimic de răscumpărat, căci atît unii cît și ceilalți, atît teroriștii cît și ostaticii,
și-au pierdut numele, au devenit cu toții niște nenumiți. (p. 44)

17. Spațiul terorismului nu este diferit de spațiul orbital de control. Prin sateliții și prin
zborurile spațiale, civile sau militare, spațiul planetar este pus sub semnul întrebării, este
suspendat de o iminență nesigură, la fel ca și ostaticul în spațiul detenției sale: ex-staziat,
în sensul literar al cuvîntului, pentru a fi, în cele din urmă, exterminat. (p. 45)
18. Nu numai în sfera „politicului”, ci peste tot am intrat în zodia șantajului. Pretitundeni,
această multiplicare nesăbuită a responsabilității joacă un rol de disuasiune. (p. 46)

19. În regimul interindividual al cererii (contrat dragostei, pasiunii sau seducției), sîntem
supuși unui șantaj afectic, sîntem ostaticul afectiv al celuilalt: „Dacă nu-mi dai asta, vei fi
responsabil de moartea mea” și, bine înțeles: „Dacă nu te lași iubit, vei fi responsabil de
propria ta moarte!”. Pe scurt, o învaluire isterică-somarea și solicitarea de a raspunde. (p.
47)

20. Teroarea este obscenă prin faptul că pune capăt scenei interdicției și violenței care, cel
puțin, ne erau familiare. ( p. 49)

21. Modul de apariție a iluziei este cel al scenei, modul de apariție a realului este cel al
obscenului. (p. 58)

22. Iluzia nu este falsă, căci nu folosește semne false, ea folosește semne fără sens. Iată de ce
dezamăgește exigența noastră de sens, dar o face într-un mod seducător. (p. 59)

23. Secretul jocului este că banul nu are sens. El nu există decît ca aparență. Iar substanța
valorii este volatilizată din el de către jocul aparențelor, de către arbitrarul regulii. (p. 61)

24. Nu exisă principiu al realității, nici al plăcerii, nu există decît un principiu final al
reconcilierii și un principiu infinit al Răului și al Seducției. (p. 82)

25. Masele fac să dispară individul, îl eclipsează. Dar, poate că, pentru individ, ele reprezintă
prilejul visat al dispariției. (p. 97)

26. Un maxim de informație privind universul poate să pună capăt lumii. E ca și în fabula cu
cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu: o dată ce, grație computerului, s-au putut
declina toate, lumea ia sfîrșit, stelele se sting. (p. 102)

27. În miezul celor mai pasionate mișcări, cele mai frumoase și mai disperate, există acest
geniu malițios care veghează pentru a-l prinde pe celălalt în capcană. ( p. 125)

28. Am trăit dintotdeauna în splendoarea subiectului și în mizeria obiect. Subiectul este cel
care face istoria, care însumează lumea. Subiectul idividual sau colectiv, subiect al
conștiinței sau al inconștientului, idealul oricărei metafizici este cel al unei lumi-subiect,
obiectul nefiind decît o întîmplare pe calea regală a subiectivității. (p. 129)

29. Obiectul absolut este cel al cărui valoare este nulă și calitate indiferentă, dar care scapă
alienarea obiectivă prin faptul că devine mai obiect decît obiectul – ceea ce îi conferp o
calitate fatală. (p. 134)
30. Strategia obiectului, ca și cea a femeii din istoria de mai sus, este de a se cofunda cu
lucrul dorit. Întreaga ironie și cruzime se află în această formă de răspuns excesiv de
obiectiv și ea lasă subiectul neajutorat. (p. 140)

31. Situația nu mai este, deci, duală, ea a devenit unilaterală. Femeia-obiect era suvernă și
stăpînă a seducției (a unei reguli de joc secret al dorinței). Bărbatul-obiect nu este decît
un subiect despuiat, gol, orfan al dorinței, visînd la o dominare pierdută – nici subiect și
nici obiect adevărat al dorinței, ci doar instrumentul mitic al unei crude libertăți. (p. 142)

32. Visul a devenit psihologie, a căzut într-o ordine psihică și și-a pierdut propria seducție.
La fel ca și nevrozelem ca și fantasmele, ca și lapsusul, ca și nebunia, ca și boala, în
general, pe care interpretarea le-a obligat să-și aibă reședința în inconștient și le-a destinat
patologieim dîndu-le o vocație de simptome (doar din întîmplare i-a scăpat lui Freud ca
vorba de duh să nu aibă aceeași soartă). (p. 162)

33. Eu cred că există o esență a visului, ca a oricărui alt lucru, adică o figură ideală a cărei
putere de iluzie ne-a fost răpită de psihanaliză. Cred că există o formă a aparenței, o
figură ideală a aparenței, a cărei putere de iluzie ne-a fost răpită de interpretare. (p. 163)
34. Aceasta este definiția destinului: precesiunea efectului asupra înseși cauzelor sale. Asfel,
orice lucru se întamplă înainte de a se fi întîmplat. Cauzele vin dupa aceea. Uneori, chiar
lucrurile dispar înainte de a se fi întîmplat, înainte de a se fi produs. Ce mai știm noi
despre ele în acest caz? (p. 182)

35. În ordinea înlănțuirilor înalt convenționale și perfec reglate, în ordinea înlănțuirilor vide
de cea mai mare necesitate, ceremonia este echivalentul fatalității. (p. 187)

36. Înainte chiar de a se naște, lumea a fost sedusă. O procesiune ciudată, care mai apasă și
astăzi asupra întregii realități. Lumea a fost dezminșită la origine - este deci imposibil să
se verifice vreodata. Negativitatea, istorică sau subiectivă, nu înseamnă nimic: cu
adevărat diabolică, pînă și în găndire, este doar deturnarea originară. (p. 205)

37. În orice caz, există ceva stupid în situația noastră actuală. Există ceva stupid în
evenimentul brut, ceva la care destinul, dacă există, nu poate să nu fie sensibil. Există
ceva stupid în formele actuale de adevăr și de obiectivitate, pentru care o ironie
superioară nu ar putea să ne ierte. Totu se ispășește într-un sens sau altul. Adevărul nu
face decît să complice lucrurile. (p. 213)