Pentru o mare parte din istoria omenirii, munca forțată a fost mai ușor de monitorizat și

măsurat decât este în prezent. Înainte de secolul XX, munca forțată a fost acceptată în multe țări
ca ordinea naturală a relațiilor economice și sociale, iar guvernele au păstrat înregistrări detaliate
despre sclavi și tratamentul acestora (Bales, 2002). În anii 1900, munca forțată a fost în general
criminalizată și, în consecință, a intrat în subteran (Bales, 2002).
Astăzi, natura sa ascunsă face dificilă identificarea și cuantificarea, ceea ce face dificilă
monitorizarea muncii forțate cu orice grad de precizie. În plus, în unele locuri în care are loc muncă
forțată, aceasta nu este considerată infracțiune. În India, de exemplu, lucrătorii legați care nu au
libertatea de a se deplasa și nu sunt plătiți pentru munca lor sunt adesea denumiți „lucrători atașați”,
ascunzându-și astfel statutul de muncă forțată (Bales, 2002).
Nu există o singură definiție universală a sclaviei, chiar dacă proscrierea sclaviei este o
normă pătrunzătoare în dreptul internațional pentru care nu există derogări. În forma sa cea mai
proastă, sclavii sunt posesiuni a căror robie este de-a lungul vieții. Acestea pot fi cumpărate,
vândute, dăruite, moștenite, plătite ca impozit și folosite în alt mod de către proprietarii lor așa
cum doresc. Nu au identitate socială separată și nici drepturi politice. Acestea depind în totalitate
de proprietarii lor, care de obicei sunt persoane private. Așa cum a definit Bales (2002, p. 4),
sclavagismul este: „O relație socială și economică marcată de pierderea liberului arbitru în care o
persoană este forțată prin violență sau amenințare de violență să renunțe la capacitatea de a-și vinde
liber libertatea. propria forță de muncă. ".

Participare obligatorie la proiecte de lucrări publice

Într-o serie de societăți, în special în Asia și Africa, indivizii trebuie să participe la aspecte
ale dezvoltării comunitare și naționale. Multe comunități au o tradiție de lungă durată a muncii
participative și voluntare, inclusiv aranjamente în care familiile se ajută reciproc în agricultură și
în alte activități. Provocarea de măsurare definitorie și rezultantă este să diferențieze practicile care
sunt „servicii comunale minore” sau „obligații civice normale”, care sunt scutite de interdicția de
muncă forțată, de situațiile care sunt de fapt muncă forțată. Aceste diferențieri sunt adesea dificil
de făcut.

Muncitori interni în situații de muncă involuntare

Exploatarea lucrătorilor casnici nu este specificată ca o încălcare separată a standardelor
de muncă forțată. Munca în gospodărie în sine nu este o muncă forțată. Însă poate degenera în
muncă forțată atunci când este implicată servirea de datorii sau traficul de persoane - sau atunci
când lucrătorul este împiedicat fizic să părăsească domiciliul angajatorului sau își reține
documentele de identitate. Această vulnerabilitate poate fi agravată și prin excluderea frecventă a
lucrătorilor de la protecțiile prevăzute în legislația națională. Izolarea acestor lucrători prezintă o
provocare în recunoașterea abuzurilor, un precedent necesar eliminării practicilor ilegale. Lucrând
în mare parte în gospodării private, lucrătorii casnici prezintă un grad de vulnerabilitate care nu
este similar cu cel al altor lucrători.

Alte forme de muncă forțată : -ore suplimentare forțate - impunerea de ore suplimentare nu
constituie muncă forțată atât timp cât este în limitele permise de legislația națională sau de
contractele colective. Această definiție lasă posibilitatea unei variații largi între diferite națiuni și
dificultăți în monitorizarea respectării.
-activitate de grevă - aplicabilitatea interzicerii muncii forțate pentru activitatea de grevă
este supusă unor probleme definitorii. De exemplu, nu există protecție împotriva muncii forțate în
închisoare pentru greve politice, greve ilegale, greve care implică violență sau daune materiale sau
greve care implică servicii esențiale. Absența unei reguli clare de pătură face dificilă măsurarea.

Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie

Articolul 1 1. Orice Membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii care ratifică prezenta
convenţie se angajează sa desfiinţeze folosirea muncii forţate sau obligatorii, sub toate formele ei,
în termenul cel mai scurt posibil.
2. În vederea acestei desfiinţări totale, munca forţată sau obligatorie va putea fi folosită în
timpul perioadei tranzitorii numai în scopuri publice şi, în mod excepţional, în condiţiile şi cu
garanţiile stipulate în articolele care urmează.
3. La expirarea unui termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a prezentei convenţii şi cu
ocazia raportului prevăzut la Articolul 31 de mai jos, Consiliul de Administraţie al Brioului
Internaţional al Muncii va examina posibilitatea de a desfiinţa fără vreo altă întârziere munca
forţată sau obligatorie sub toate formele sale şi va hotărî daca este cazul să înscrie aceasta problema
pe ordinea de zi a conferinţei.
 Convenţia Nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi
acţiunea imediată în vederea eliminării lor
Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, convocată la Geneva de
Consiliul de administraţie al Biroului Internaţional al Muncii, care s-a reunit la 1 iunie 1999 în cea
de-a 87-a sesiune, considerând necesitatea de a adopta noi instrumente în privinţa interzicerii şi
eliminării celor mai grave forme ale muncii copiilor, ca prioritate majoră a acţiunii naţionale şi
internaţionale, mai ales a cooperării şi asistenţei internaţionale, pentru a completa Convenţia şi
Recomandarea privind vârsta minimă de angajare, 1973, care rămân instrumente fundamentale în
ceea ce priveşte munca copiilor, considerând că eliminarea efectivă a celor mai grave forme de
muncă a copiilor necesită o acţiune imediată de ansamblu, care să ţină seama de importanţa unei
educaţii de bază gratuite şi de necesitatea de a-i sustrage pe copiii în cauză de la toate aceste forme
de muncă şi de a asigura readaptarea lor şi integrarea lor socială, luând în considerare şi nevoile
propriilor familii, reamintind Rezoluţia privind eliminarea muncii copiilor, adoptată de Conferinţa
Internaţională a Muncii la cea de-a 46-a sesiune a sa, în 1996, recunoscând că munca copiilor este
determinată într-o mare măsură de sărăcie şi că soluţia pe termen lung rezidă într-o creştere
economică susţinută care să conducă la progres social şi, în particular, la atenuarea sărăciei şi la
educaţie universală,

Articolul 1 Orice membru care ratifică prezenta convenţie trebuie să ia măsuri imediate şi
eficiente pentru a asigura interzicerea şi eliminarea urgentă a celor mai grave forme ale muncii
copiilor.
Articolul 2 În sensul prezentei convenţii, termenul copil se aplică tuturor persoanelor în
vârstă de până la 18 ani.
Articolul 3 În sensul prezentei convenţii, expresia cele mai grave forme ale muncii copiilor
include: a) toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea de sau
comerţul cu copii, servitutea pentru datorii şi munca de servitor, precum şi munca forţată sau
obligatorie, inclusiv recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor în
conflictele armate; b) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producţiei
de material pornografic sau de spectacole pornografice; c) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui
copil în scopul unor activităţi ilicite, mai ales pentru producţia şi traficul de stupefiante, aşa cum
le definesc convenţiile internaţionale pertinente; d) muncile care, prin natura lor sau prin condiţiile
în care se exercită, sunt susceptibile să dăuneze sănătăţii, securităţii sau moralităţii copilului.

Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minima de încadrare in munca

Articolul 1 Orice stat membru care aplica prezenta convenţie se angajează sa urmărească
o politica naţionala care sa asigure abolirea efectiva a muncii copiilor si sa ridice in mod progresiv
vârsta minima de încadrare in funcţie sau de folosire la munca la un nivel care sa permită
adolescenţilor cea mai completa dezvoltare fizica si mintala.
Articolul 2
1. Orice stat membru care ratifica prezenta convenţie va specifica, printr-o declaraţie
anexata ratificării sale, o vârsta minima de încadrare in funcţie sau folosire la munca pe teritoriul
sau pe mijloacele de transport înmatriculate pe teritoriul sau; cu excepţia dispoziţiilor art. 4 si 8
ale prezentei convenţii, nici o persoana de vârsta inferioara acestei limite minime nu va putea fi
încadrata intr-o funcţie sau folosita la munca in vreo profesie oarecare.
2. Orice stat membru care a ratificat prezenta convenţie va putea, in consecinţa, sa
informeze, prin noi declaraţii, pe directorul general al Biroului Internaţional al Muncii ca ridica
vârsta minima stabilita anterior.
3. Vârsta minima stabilita conform paragrafului 1 al prezentului articol nu va putea fi
inferioara vârstei la care încetează şcolarizarea obligatorie si, in nici un caz, vârstei de 15 ani.
Articolul 3

1. Vârsta minima de încadrare in orice fel de funcţie de folosire in orice fel de munca ce
prin natura sa sau prin condiţiile in care se exercita este susceptibila de a dauna
sănătăţii, securităţii sau moralităţii adolescenţilor nu trebuie sa fie sub 18 ani.
Bibliografie:

Bales, K. (2002, July). International labor standards: Quality of information and measures in
progress in combating forced labor. Paper prepared for the National Research Council Workshop
on International Labor Standards: Quality of Information and Measures of Progress. Washington,
DC.

National Research Council. 2004. Monitoring International Labor Standards: Techniques and
Sources of Information. Washington, DC: The National Academies Press