Originar din Chiloè, arhipelag al Pacificului, la sud de Chile, Patata incașilor a fost importată în Spania și în țările

din sudul Europei către 1540. Patruzeci de ani mai târziu, amiralul englez Raleigh o introduce în Insulele
Britanice și în Țările de Jos. În vremea aceea, cartoful trecea drept toxic pentru om, riscând să-i dea lepra, și nu
servea decât la hrănirea vitelor.
Un farmacist al armatelor franceze, prizonier în Germania, îl descoperă la fiecare masă în gamela lui. Întors
în Franța, în 1763 „spițerul Armatelor”, Antoine-Augustin Parmentier, se încumetă să facă tot posibilul ca leguma
să fie adoptată în Franța, încercând să găsească un leac al foametei. Însă, o violentă opoziție se declanșează și,
în anumite provincii, se interzice cultivarea „plantei dăunătoare”. Parmentier a izbutit, totuși, să-i convingă
pe Franklin, pe Lavoisier și pe rege, care își împodobește butoniera cu flori de cartofi.[2]
Planta nu era apreciată în Franța decât pentru calitățile ei ornamentale. În secolul al XVIII-lea, Parmentier s-a
străduit s-o introducă în alimentație și nu fără greutăți: primii cartofi aveau un gust acru. Parmentier a perfecționat
metodele de semănat și a înmulțit speciile, ceea ce, în cele din urmă, i-a permis să obțină varietăți cunoscute în
zilele noastre. Totuși, populația rămânea neîncrezătoare. În 1771, Academia de Medicină din Paris conchide că
tuberculul e nedăunător și recomandă folosirea sa.
Pentru a trezi interesul, chibzuit susținut de Ludovic al XVI-lea, Parmentier a recurs la numeroase subterfugii. El
a intervenit pentru plantarea de terenuri cu cartofi la periferia Parisului (astăzi cartierele la Porte Maillot și
Grenelle) și „a pus să fie păzite în mod ostentativ ziua, ca să îndemne populația să le fure noaptea”.[3]

Conținut[modificare | modificare sursă]
Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu.[4]
Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează planta, se găsesc
în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.[5] Expunerea la lumină, deteriorarea fizică și îmbătrânirea cresc
conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi,[6] concentrațiile lor puternice aflându-se imediat sub piele. Gătitul la
temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree,
crampe, iar în cazuri severe coma sau decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină
produce înverzire prin sinteză de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși
acest indicator nu este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una fără
cealaltă.
Plantele inrudite cu cartoful : atropa belladona [ matraguna ] , capsicum annum [ ardei ] , datura stanonim
[ ciumfaie ] , nicotiana tabacum [ tutun ]

În România[modificare | modificare sursă]

Flori de cartof

În România se cultivă în special următoarele soiuri de cartofi:[7]

Soiuri timpurii

 Gloria 'N' D Sc 1988

 Ostara X 1981
Soiuri semitimpurii

 Semenic R 17 O 1976
 Sucevița R 12 O 1982
 Adretta D A 1978
 Koretta D A 1989
 Anosta 'N' NL Sc 1989
 Concorde 'N' NL Sc 1989
 Timate 'N' NL Sc 1991
Soiuri semitârzii

 Cașin R 17 O 1991
 Mureșan R 17 O 1984
 Super R 17 O 1979
 Nicola 'N' D A 1985
 Roxy 'N' D Sc 1988
 Sante 'N' NL Sc 1989
 Desiree X 1965
Soiuri târzii

 Manuela D A 1976
 Eba NL Sc 1973
 Procura 'N' NL Sc 1976