DEG, Note de curs (2015 -2016)

Lect. Dr. Snejana SULIMA

Tema I – Prezentare generală

1. Originile integrării europene

Ideea europeană s-a dezvoltat în principal în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Scopul era de a permite menținerea păcii în Europa și de a spori influența europeană în lume.
Înainte sau după constituirea Comunităților europene în spațiul european au existat și alte
organizații de cooperare (economică, militară sau politică).
În 1929, Aristide Briand propunea primul proiect european oficial în fața Societății
Națiunilor. După al doilea război Mondial, dificultățile economice și amenințarea unui Război
rece au constituit liante puternice pentru statele europene.
La 19 septembrie 1946 Winston Churchill, primul ministru britanic, pronunța un discurs
la Universitatea din Zurich în care invita țările europene să constituie Statele Unite ale Europei,
având ca fundament reconcilierea dintre Franța și Germania.
La 5 iunie 1947, George Marshall, secretar de stat american în acea perioadă, propune la
Universitatea Harvard un important ajutor economic tuturor țărilor europene slăbite de război –
programul de restabilire europeană, planul Marshall. Pentru coordonarea cheltuielilor de
reconstrucție, țările europene s-au regrupat în 1948 într-o nouă organizație de Cooperare
economică europeană unde deciziile erau luate cu unanimitate. Organizația CEE este considerată
preludiul construcției europene.

2. Consiliul Europei
În 1948, la Haga este organizat un „Congres european” sub președinția lui Churchill unde
s-a recomandat crearea unei Adunări deliberative europene și a unui Consiliu special european
având sarcina de a pregăti integrarea politică și economică a țărilor europene. Se preconiza, de
asemenea, adoptarea unei Carte a drepturilor Omului, pentru controlul aplicării căreia trebuia

1
creată o Curte de Justiție. Congresul ajunge la înființarea Consiliului Europei (CoE) cu sediul
permanent la Strasbourg, oraș mult timp disputat între Franța și Germania.
Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, prevedea crearea CoE prin regruparea statelor
europene în jurul valorilor democratice pluraliste și a protecției drepturilor omului. CoE trebuia
să contribuie la armonizarea drepturilor naționale prin intermediul unui dialog politic între liderii
statelor membre. Cu acest titlu el favorizează emergența unui drept regional european fondat pe
convenții.
Conform Preambulului Tratatului de constituire membrii săi își declară „atașamentul la
valorile spirituale și morale care sunt patrimoniul comun al popoarelor lor și la originea
principiilor de libertate individuală, libertate politică, preeminența dreptului, pe care se fondează
orice democrație veritabilă”.

2.1. Reţeaua de organe pe care se bazează CoE

Cele zece state europene care au semnat tratatul de instituire a CoE devenind astfel state
fondatoare ale acestuia au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Norvegia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. În prezent, organizația
regrupează un număr de 47 de state europene care respectă democrația pluralistă, statul de drept
precum și drepturile și libertățile omului. Orice stat care dorește să devină membru al CoE se
angajează să ratifice Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și să respecte
minoritățile naționale de pe teritoriul său. Organele principale ale Consiliului examinează
calitățile statului candidat și pot impune angajamente speciale1.
Potrivit art. 11 din Statutul CoE (în continuare „Statut”) sediul CoE este la Strasbourg, iar
limbile oficiale sunt franceza și engleza (art. 12 din Statut). În conformitate cu art. 10 din Statut
principalele organe ale CoE sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară Consultativă,
organe asistate de Secretariatul CoE.

A. Comitetul de Miniştri (CM)

Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al CoE, compus din miniştrii afacerilor

1
De exemplu, Rusiei i-a fost sugerată aplicarea unui moratoriu privind pedeapsa cu moartea, Croația s-a angajat să
respecte acordurile de la Dayton (acorduri încheiate între sârbi, croați și bosniaci la 14 decembrie 1995 care aveau
drept scop încetarea confruntărilor interetnice din Bosnia-Herțegovina); Ucraina a trebuit să-și revizuiască
Constituția. Cf. Gautron, Jean-Claude, Droit européen, 13e édition, Dalloz, 2009, p. 27.

2
externe ai statelor membre, sau reprezentanţii acestora (art. 14 din Statut) care au reşedinţa
permanentă la Strasbourg. Președinția CM este deținută de unul dintre statele membre, pentru o
perioadă de șase luni. Statele sunt numite la președinție potrivit ordini alfabetice engleze la
începutul fiecărei reuniuni a CM.
CM acționează la recomandarea Adunării Parlamentare sau conform dreptului său de
inițiativă privind realizarea scopului CoE, inclusiv cu privire la „încheierea de convenții și
acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice”
(art. 15, a) din Statut). El poate face recomandări guvernelor statelor membre și, drept urmare,
poate cere acestora să-i aducă la cunoștință măsurile luate cu privire la aceste recomandări (art.
15, b) din Statut).
CM poate adopta rezoluții, în funcție de importanța chestiunilor pe care le abordează, cu
unanimitatea voturilor exprimate, cu o majoritate calificată de două treimi din votul
reprezentanților sau cu votul majorității acestora (art. 20 din Statut).
CM se reunește înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Parlamentare sau ori de câte ori
va considera necesar pentru dezbateri care nu sunt publice.

B. Adunarea Parlamentară a CoE (APCE)

Adunarea Consultativă, denumită de la sfârșitul anilor 1970 Adunare Parlamentară a CoE
(APCE), este organul deliberativ al CoE membrii căruia sunt desemnaţi de către Parlamentele
naţionale fiind compusă în prezent din 318 membri şi tot atâția supleanţi.
Competențele APCE sunt limitate având în principal caracter consultativ. Chiar dacă
Adunarea încearcă să se impună adresând CM recomandări pentru rezoluții, ea nu a ajuns să
împartă puterea de decizie cu acesta.
Adunarea dispune și de o funcție electivă având competență pentru posturi cheie în unele
dintre instituțiile CoE (cele de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de
secretar general al CoE).
APCE se reunește la Strasbourg pentru sesiuni ordinare o dată pe an, iar dezbaterile sunt
în mod normal publice (art. 32-35 din Statut). Adunarea alege un Secretar General al CoE pentru
o perioadă de 5 ani. Acesta este responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului
de activităţi şi de bugetul CoE. El este asistat de in Secretariat cu funcții administrative, care
reunește în jur de două mii de funcționari europeni. Misiunea principală a Secretariatului constă

3
în pregătirea bugetului organizației precum și alte programe de activitate interguvernamentală.
Agenții europeni provin din cele 47 de state membre și își desfășoară activitatea în principal la
Strasbourg, dar și în alte orașe europene.

C. Curtea Europeană a Drepturilor Omului(CtEDO)

CtEDO ste un organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a
Drepturilor Omului și are un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană. Având
ca principală competență interpretarea Convenției această instanță europeană veghează la
respectarea angajamentelor pe care și le-au asumat statele părți prin semnarea acesteia. Curtea
este în prezent un organ judiciar permanent care garantează tuturor persoanelor aflate sub
jurisdicţia sa drepturile înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La nivelul CoE a fost instituită de asemenea funcția de Comisar pentru drepturile
omuluititularul căreia are drept misiune promovarea educației şi sensibilizarea privind drepturile
omului precum și respectarea acestora în statele membre.
Pe lângă aceste instituții principale, CoE mai găzduiește câteva organe specializate
precum Congresul puterilor locale şi regionale, Conferinţa organizaţiilor internaţionale
nonguvernamentale (OING), Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței sau
Comitetul European pentru prevenirea torturii (CPT). Congresul puterilor locale şi regionale
este un organ consultativ care reprezintă colectivităţile teritoriale. Conferinţa organizaţiilor
internaţionale nonguvernamentale (OING) numără mai mult de 400 de ONG-uri cu care
dialoghează CoE şi cărora acesta le-a acordat statut consultativ. Comisia europeană împotriva
rasismului și intoleranței (ECRI) este un mecanism independent cu rol de observator al situației
drepturilor omului. Ea este compusă din experți care vin din fiecare stat membru. Rolul său este
de a combate rasismul, ostilitatea împotriva străinilor, antisemitismul și intoleranța. CTP este un
mecanism non-judiciar cu caracter preventiv, având menirea de a proteja persoanele private de
libertate împotriva torturii și a altor forme de rele tratamente.
Puterea decizională la nivelul CoE aparține Comitetului de Miniștri. Totuși, statele
membre își păstrează rolul în cadrul organizației având în vedere faptul că deciziile Comitetului
sunt adoptate în mod normal cu unanimitate.
Celelalte organe statutare (APCE, Secretariatul, Congresul puterilor regionale și locale)
precum și cele create, mai ales, începând cu anii 1990 (Comisarul pentru drepturile omului,

4
Comisia împotriva rasismului și intoleranței) și, în sfârșit, organele convenționale subsidiare
(Comitetele de experți, create pentru a asista CM în exercitarea rolului său de garant politic al
respectării de către statele părți a obligațiilor lor convenționale), nu dispun decât de o putere
consultativă.
Convențiile adoptate de CoE, potrivit statutului acestuia, sunt ulterior ratificate de statele
părți. Unele dintre aceste convenții instituie organe de garantare jurisdicțională sau quasi
jurisdicțională care controlează punerea lor în aplicare, cum sunt, de exemplu Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pentru Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Comitetul Economic
și social care controlează aplicarea Cartei sociale europene.

2.2.Funcțiile și obiectivele CoE

Deși APCE a încercat să lanseze numeroase inițiative pentru unificarea europeană în
diverse domenii (sănătate publică, transporturi, producție agricolă, cooperare economică etc.)
recomandările evocate nu ajung să mobilizeze statele în chestiune. Astfel, utilitatea CoE este
limitată din cauza modalității de conlucrare prin metoda interguvernamentală care cere acordul
tuturor statelor membre pentru adoptarea unor decizii. Prin urmare, fiecare stat membru dispune
de un drept de veto în caz de opunere.
Activitatea legislativă a CoE este consistentă, el contribuie la elaborarea unor convenții și
tratate prin intermediul unor grupuri de experți care acționează în numele Comitetului de
Miniștri. La nivelul organizației au fost încheiate mai mult de 200 de convenții în diverse
domenii precum: cooperare judiciară, imunitatea de jurisdicție, protecția mediului, dreptul
umanitar, brevete, drepturi civile, responsabilitatea persoanelor, prevenirea terorismului, tratarea
ființelor umane, prevenirea torturii, criminalitatea cibernetică, lupta împotriva corupției,
cooperare culturală. Un alt domeniu care s-a bucurat de o atenție deosebită din partea CoE este
cel al drepturilor sociale așa cum sunt reglementate și protejate în Carta socială europeană
(adoptată în 1961, revizuită în 1996).
CoE are drept obiective de a promova și de a apăra principiile democrației pluraliste,
preeminența dreptului și drepturile omului. El încearcă să favorizeze conştientizarea şi punerea în
valoare a identităţii culturale europene. Alături de statele membre și împreună cu ele Consiliul
caută soluţii comune la problemele societăţilor europene precum: discriminarea minorităţilor,
xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată

5
şi corupţia, criminalitatea cibernetică, violenţa împotriva femeilor și copiilor. Susținând punerea
în aplicare a unor reforme politice, legislative și constituționale în statele membre CoE sprijină
dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa.

2.3.Comisia de la Veneția
În 1990 cele 18 state membre ale CoE de atunci au creat Comisia Europeană pentru
democrație prin drept (Comisia de la Veneția) în calitate de organ consultativ pe lângă CoE cu
scopul de a ajuta țările din Europa de Est să-și alinieze legislația la exigențele unui stat de drept
democratic. Competența principală a Comisiei de la Veneția este consultanța oferită statelor cu
privire la chestiuni constituționale. Misiunea Comisiei este de a acorda avize juridice statelor
membre și, mai ales, de a ajuta pe cei care doresc să-și conformeze structurile juridice și
instituționale cu normele și experiența internaționale în materia democrației, drepturilor omului și
a preeminenței dreptului. Ea contribuie, de asemenea, la difuzarea și dezvoltarea unui patrimoniu
constituțional comun.
În prezent, Comisia de la Veneția cuprinde 59 de state: cele 47 membre ale CoE plus alte
12 state (Algeria, Marocul, Tunisia, Brazilia, Cili, Peru, Coreea de Sud, Statele Unite, Israelul,
Kazahstanul și Kârghâzstanul). Ea colaborează strâns cu Uniunea Europeană și cu Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

3. Alte organizații europene

3.1.Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN - NATO) sau Alianța
atlantică
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) a fost instituită prin Tratatul de la
Washington (în continuare Tratat), semnat la 4 aprilie 1949. Chiar dacă nu este o organizație
specific europeană, având în vedere prezența unor state din afara continentului (SUA, Canada),
această organizație este inseparabilă de instituțiile europene. Ea vizează, mai înainte de toate, să
apere Europa occidentală și este deschisă pentru adeziune în principal statelor europene. Tratatul
de instituire a fost semnat de 12 state: SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda, Norvegia,
Danemarca, Belgia, Regatul Unit, Franța, Olanda, Luxemburg.
În prezent, OTAN este o alianță militară interguvernamentală cu sediul central la Bruxelles
care reunește sub umbrela securității 28 de state membre și mai multe țări partenere.

6
 Scopul organizației este apărarea teritoriului țărilor membre și protejarea valorilor comune.
În timp de pace, părțile trebuie să mențină și să crească capacitatea lor individuală și colectivă de
„rezistență” prin cooperare permanentă și să se consulte în caz de amenințare împotriva
integrității, independenței sau securității uneia dintre ele. În caz de atac armat și cu condiția ca
acesta să fie îndreptat contra unui teritoriu al statelor membre, contra forțelor armate a unui
membru staționate pe teritoriul unui alt membru sau stabilite într-o zonă geografică specificată în
tratat, părțile iau „individual și în acord cu alte părți” măsuri de asistență, inclusiv militară (art. 5
din Tratat). Prin urmare, modalitățile de ripostă la agresiune sunt decise de statele membre la
momentul corespunzător și nu sunt determinate a priori.
Organizația este structurată pe două nivele:
- unul politic, Consiliul Atlanticului de Nord, compus din ambasadorii sau reprezentanții
permanenți, care are competența de a se pronunța cu privire la strategia alianței și
- celălalt militar, Comitetul militar fiind compus din șefii de stat major al armatelor.
Alianța dispune de state majore internaționale ierarhizate, dar, totodată, compuse din
ofițeri care rămân sub statut național.

3.2.Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Originile OSCE se regăsesc în tendința de „dezgheț” din anii 1970 în relațiile dintre
Occident și Est, atunci când a fost creată Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa,
pentru a servi dialogului și negocierii între cele două blocuri politice europene din acea perioadă.
La 1 august 1975, în cadrul Conferinței se ajunge la semnarea Actului final de la Helsinki,
document care conține un număr de angajamente în plan politic, militar, economic și cel a
drepturilor omului pentru statele semnatare. Actul cuprinde mai multe principii fundamentale
care urmau să guverneze comportamentul statelor în raport cu cetățenii lor, dar și relațiile dintre
statele în cauză.
Până în anul 1990 CSCE a funcționat, în principal, sub forma unor întâlniri și conferințe
având scopul de a dezvolta relațiile dintre state și de a dinamiza implementarea angajamentelor
asumate de acestea.
În 1995 CSCE devine OSCE ca urmare a procesului de instituționalizare prin decizia
șefilor de state sau de guverne reuniți la Budapesta în decembrie 1994.

7
 Funcția principală a OSCE este de a construi un spațiu de securitate comună între
Vancouver și Vladivostok, având la bază diplomația preventivă. Organizația se ocupă de trei
domenii tematice:
i. Securitatea în Europa care se referă la:
Respectarea drepturilor fundamentale
Cooperarea în limitarea armamentului și dezvoltarea încrederii și securității
ii. Cooperarea în domeniul economiei, științei și tehnologiei
iii. Cooperare umanitară și alte forme de cooperare
Toate cele 57 de state membre au statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens
acționând ca o constrângere politică, dar nu și una juridică. În ciuda titlului organizația reunește
atât state europene cât și state din alte regiuni ale lumii, unele cu statut de participante, precum
fostele state sovietice din Caucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) sau Asia (Uzbekistan,
Tadjikistan, Kazahstan, Kirghizia, Turkmenistan), Mongolia, altele având statut de asociat (SUA,
Canada, Australia, Japonia, Tailanda, Egipt, Maroc, Jordan, Israel, Afganistan, Coreea de Sud).
Președinția OSCE este deținută pe durata unui an calendaristic de către un stat participant
desemnat prin decizia Consiliului de Miniștri. Secretarul general are un mandat de 3 ani.
OSCE e supusă unor critici, iar imaginea organizației este asemănată cu cea a
continentului european. Ea nu este adaptată în mod real la prevenirea conflictelor interne; în
planul drepturilor omului este mult mai puțin eficientă decât CoE; în planul securității ea nu
dispune de forța necesară pentru a concura cu OTAN.

3.3.Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE)

Creată la 16 aprilie 1948, de către 18 state, OECE este răspunsul la propunerea americană
a secretarului de stat George C. Marshall. Planul Marshall de reconstrucție europeană a
condiționat ajutorul american impunând organizarea statelor europene pentru repartizarea acestui
ajutor.
La 14 decembrie 1960 este semnată Convenția de la Paris pentru crearea Organizației de
Cooperare și de Dezvoltare Economică (OCDE). Pe plan juridic ea este continuatoarea OECE,
integrând în prezent mai mult de 30 de state printre care Japonia, Australia, Noua Zeelandă,
Mexic, Ungaria, Polonia ș.a. România nu face parte din această organizație.

8
 Misiunile OCDE sunt legate de expertiza situației economice a statelor, menținerea
relațiilor cu state mai puțin dezvoltate, căutarea de soluții pentru problemele energetice. Astfel, la
cererea unuia dintre statele membre organizația se poate sesiza privind orice chestiune legată de
economie: coordonarea politicilor economice, ajutarea țărilor în curs de dezvoltare, eliminarea
unor bariere în schimburi etc. Ea exercită de asemenea activități specifice în domeniul energiei:
reducerea deficitului energetic al membrilor săi, diversificarea resurselor etc.

3.4.Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS)

AELS s-a născut din eșecul negocierilor întreprinse în cadrul OECE în vederea instituirii
unei zone de liber schimb în Europa. Îngrijorat de consecințele creării Comunității Economice
Europene (CEE), la care nu aderase la origine, Regatul Unit caută să obțină un acord între cele
șase state membre CEE și partenerii lor din OECE pentru a garanta libertatea schimburilor
comerciale. AELS este creată în urma refuzului membrilor CEE de a renunța la avantajele pieței
comune.
Convenția de instituire a AELS a fost semnată la 4 ianuarie 1960, între: Regatul Unit,
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția. Mai târziu aderă și Islanda, Finlanda
și Liechtenstein.
În cadrul AELS statele membre asigură o zonă de liber schimb, limitat la produsele
industriale, cu excluderea produselor agricole și de mare, în care barierele vamale au fost
eliminate. Obiectivele Asociației se referă la creșterea schimburilor între membri săi prin
instaurarea unei zone de liber schimb, fiind suprimate drepturile vamale.
In 1992, țările membre CE și ale AELS au încheiat la Porto un tratat de asociere pentru a
constitui Spațiul Economic European. Elveția făcea parte din acord, dar prin referendumul din
1992 cantoanele au refuzat aderarea. Acordul asigură o piață liberă între cei doi parteneri dacă
toate regulile pieții unice europene sunt aplicate de statele membre AELS.
În 1995, țările care aderau la UE au părăsit AELS (Austria, Suedia, Finlanda). În prezent
membre ale AELS au rămas: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

4. Evoluția țărilor din Europa de Est

9
 După al doilea război mondial țările din Europa de Est au avut o evoluție diferită față de
țările occidentale. După Conferința de la Ialta din 4-7 februarie 1945 o parte dintre țările din
Europa centrală și orientală ajungeau sub influența URSS. Drept urmare, regimurile implantate în
aceste state cunoșteau monopolul uni singur partid de tip comunist, inspirate în principal de
regimul sovietic.
În 1955 este semnat Pactul de la Varșovia de URSS, Polonia, RDG, Ungaria, România,
Cehoslovacia, Bulgaria și Albania (care s-a retras în 1961). Iugoslavia, China și Vietnam au avut
statutul de observatori în cadrul organizației politico-militare creată prin acest pact. Organizația
pactului de la Varșovia se dorea o reacție la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în
contextul războiului rece, însă singurele operațiuni militare pe care le-a desfășurat au fost cele de
reprimare a mișcărilor de contestare a regimului din țările socialiste2.
În plan economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)3 a fost creat la
inițiativa lui Stalin, în 1949, ca reacție la planul Marshall și răspuns la crearea OECE. CAER
reunea țările socialiste din Est precum și alte țări comuniste (Cuba, Mongolia, Vietnam). Aceasta
nu a dat naștere unei piețe comune ci a fost o uniune economică a țărilor cu economie planificată.
Obligația de a utiliza „rubla transferabilă” în cadrul tranzacțiilor între state a făcut să crească
dependența statelor membre față de URSS care își consolida astfel hegemonia în raport cu țările
socialiste.
Căderea Zidului berlinez (1990) în contextul reformelor demarate de Gorbaciov și apoi
dezmembrarea URSS (1991) au determinat țările din Europa de Est să se orientează spre o
economie de piață și să tindă spre alinierea la standardele democrației occidentale. CAEM și
pactul de la Varșovia devin caduce.
Rusia a încercat să compenseze dezmembrarea URSS regrupând în jurul ei fostele
republici sovietice (cu excepția celor baltice) în cadrul Comunității Statelor Independente (CSI)
în decembrie 1991. Fără să dispună de personalitate juridică această organizație este incapabilă să
se afirme în mod real pe plan internațional și funcționează mai degrabă ca un liant simbolic între
Rusia și celelalte foste republici sovietice.

2
La 4 noiembrie 1956 are lor înăbușirea unei insurecții îndreptate împotriva regimului comunist din Ungaria prin
intervenția armatei sovietice cu prețul vieții a numeroase victime, iar la 21 august 1968 prin intervenția trupelor
Pactului de la Varșovia sunt reprimate mișcările reformiste din Cehoslovacia.
3
CAEM (fr.) sau Comecon (en.).

10
 Grupul de la Visegrad a fost constituit în februarie 1991 de către Ungaria, Polonia, Cehia
și Slovacia, la care a aderat și Slovenia, pentru a-și reglementa relațiile între ele, dar și în
perspectiva pregătirii aderării la Uniunea Europeană.
Încă de la începutul anilor 1990 țările din Est încep să-și exprime dorința de a adera și de
a fi integrate în structurile politice, economice și militare occidentale. Consiliul Europei a
încercat să susţină prin eforturi constante democratizarea acestor state. CoE s-a angajat în
consilierea guvernelor nou instalate, la cererea prealabilă a acestora, participând prin experţii săi
la elaborarea unor noi legi democratice sau expertizând noua legislaţie elaborată de experţi
naţionali ai acestor state.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării
Convenției Europene a Drepturilor Omului şi a implicat implementarea unui regim parlamentar
pluralist viabil și a condițiilor statului de drept. În acelaşi timp, lărgirea CoE în beneficiul unor
state, incapabile să-şi respecte angajamentele asumate prin această aderare, marchează scăderea
standardelor CoE şi, ca urmare, aduce atingere credibilităţii sistemului european însuşi.
În același context al schimbărilor, majoritatea statelor postcomuniste aderă la OTAN.
Tot din anii 1990 mai multe programe de ajutor comunitar în diferite domenii erau
destinate să susțină apropierea țărilor din Est de Europa comunitară. Astfel, programul Phare de
care au putut beneficia mai multe țări a fost conceput inițial pentru diverse sectoare prioritare
precum agricultura, restructurarea industrială, energia, mediul, formarea în domeniul economiei
de piață. La mijlocul anilor 1990 programul a fost reorientat spre obiectivele aderării
concentrându-se asupra capacității administrative a candidaților, finanțarea investițiilor, alinierea
normelor. Alte programe de ajutor în vederea integrării europene au fost Ispa și Sapard.
Programul Tacis a avut ca destinatare pentru ajutor comunitar fostele țări sovietice.
În perspectiva aderării la UE statele candidate sau potențial candidate au beneficiat de
încheierea unor „acorduri europene de asociere”, în baza art. 310 din Tratatul CE. Acordurile
cuprind câteva domenii esențiale: liberalizarea progresivă a schimburilor industriale și concesiile
agricole; libera circulație a lucrătorilor, serviciilor și capitalurilor; cooperarea în alte domenii
prioritare (mediu, energie, formare); dialogul politic privind chestiunile internaționale și
susținerea reformelor interne.

5. Formarea Europei comunitare

11
 În căutarea unor forme de cooperare mai strânsă și paralel cu instituirea și funcționarea
Consiliul Europei, statele occidentale se organizează sub forma unor comunități, care au la bază
criterii economice prioritare, dar care nu pot funcționa decât prin căutarea unui consens și a
apropierii politice. Europa comunitară s-a format prin semnarea unor tratate consecutive sau
simultane și datorită perseverenței „părinților fondatori” care au văzut în proiectul lor singura
cale de stabilire a păcii și cooperării în spațiul european. În ciuda crizelor pe care le-a traversat
Europa comunitară a reușit să asigure de mai multe decenii echilibrul politic și să contribuie la
prosperitatea economică a țărilor membre.
În contextul începutului anilor 1950, marcat de penuriile caracteristice perioadei de după
război se năștea „Europa celor șase” (5.1). Succesul primei comunități determină statele
fondatoare să-și extindă cooperarea și în alte domenii (5.2).

5.1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, propune crearea
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Istoria va reține această zi ca fiind data la care a
fost lansată construcția comunitară europeană. Inspirat de Jean Monnet, el enunță ceea ce va
deveni „metoda comunitară” și propune punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel ale
Franței și Germaniei, într-o organizație deschisă și altor state europene. Aceste resurse nu sunt
alese întâmplător, ele constituind bazele producției industriale, dar și materiile prime pentru
armament. Această inițiativă a constituit, mai întâi de toate, o mână întinsă Germaniei, plasată
astfel pe picior de egalitate cu alte state. Sub învelișul unei apropieri economice inițiativa vizează
un obiectiv eminamente politic, și anume, reconcilierea și unificarea Europei occidentale. Având
în vedere implicarea lor în proiectul comunitar european Jean Monnet, Robert Schuman,
cancelarul german Konrad Adenauer, omul politic belgian Paul-Henri Spaak și președintele
Consiliului italian Alcide de Gasperi sunt considerați „părinții fondatori” ai Europei comunitare.
CECO este instituită prin semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951 de către șase
state: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg (Benelux). La acea dată, Regatul
Unit refuză să adere la Comunitate, recuzând caracterul supranațional a acesteia.
Cele 6 state au dat instituțiilor comune și independente de state toate puterile în materie de
cărbune și oțel pentru o durată limitată la 50 de ani. Tratatul a intrat în vigoare după ratificarea lui
de către statele membre la 23 iulie 1952 și expiră la 23 iulie 2002. Planul Schuman modifică

12
astfel în mod fundamental modalitatea de abordare a construcției europene deoarece, evită să
adopte o logică politică globală și federalistă pentru care statele europene nu sunt pregătite, el
optează pentru o abordare sectorială de natură să creeze o formă de „federalism funcțional”
(Leclerc, 2014). Astfel, competențe atribuite în mod normal organelor statelor erau transmise
unor autorități suprastatele, în anumite sectoare bine delimitate.
Deciziile în comunitate erau luate de Înalta Autoritate, organ supranațional de cooperare a
căror 9 membri erau desemnați de către guvernele celor șase state. Au fost create în același cadru
o Curte de Justiție, o Adunare parlamentară consultativă, membrii căreia erau numiți de
parlamentele naționale și un Consiliu special de miniștri. Finanțarea CECO era independentă de
state. Resursele proprii proveneau din prelevarea directă de la întreprinderile de cărbune și cele
siderurgice.
Tratatul CECO avea caracter exhaustiv cuprinzând o reglementare sectorială precisă și
întinsă. Înalta Autoritate, premergătoare a Comisiei, este marea inovație a părinților fondatori.
Această instituție era independentă de guvernele naționale, iar deciziile sale erau executorii în
statele membre. Astfel, pentru prima dată, statele acceptau să-și delege puterile unei instituții
supranaționale, pornind de la un tratat care privilegia un model cu dominantă supranațională
(Gautron, 2009). Jean Monnet a fost primul președinte al Înaltei Autorități. Un protocol anexat
Tratatului de la Nisa a reglat ulterior modalitățile de dispariție a CECO și transferul bunurilor
sale, la acea dată, către Comunitatea europeană.
Metoda comunitară, diferită de practica interguvernamentală, și-a demonstrat foarte
repede eficacitatea. În conformitatea cu Declarația Schuman, Înalta Autoritate supranațională a
devenit instituția centrală a CECO. Ea dispunea de putere decizională autonomă gestionând piața
comună a cărbunelui și oțelului. Această primă comunitate europeană a atins rapid un triplu
obiectiv:
- reconcilierea franco-germană,
- controlul cărbunelui și oțelului în scop pașnic,
- punerea în mișcare a unei integrări europene.

5.2.Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice (CEEA)

13
 Experiența reușită a CECO și-a determinat fondatorii să prevadă extinderea cooperării și
la alte sectoare. Astfel, guvernele celor 6 ajung la semnarea concomitentă a două tratate cu un
Preambul comun, la Roma, la 25 martie 1957. Tratatele au întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
pentru o durată nelimitată. Ele prevedeau crearea a două noi comunități:
- Comunitatea economică europeană (CEE) care include în metoda comunitară alte
sectoare ale economiei. Obiectivul economic era suprimarea frontierelor pentru mărfuri,
servicii, lucrători și capitaluri și crearea unei piețe comune.
- Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau Euratom) care este transpunerea
la energie nucleară a demersului adoptat anterior pentru cărbune și oțel.
Conform Preambulului Tratatului de la Roma obiectivul politic adiacent era de a crearea o
„uniune fără încetare mai strânsă între popoare”. Tratatul CEE este un tratat-cadru (Boev, 2014)
care, fără a stabili o reglementare detaliată, se limitează la a fixa cadrul integrării economice,
precum și principiile care vor face să avanseze Comunitatea în viitor. El privilegiază Consiliul,
reprezentant al guvernelor naționale, ca organ de decizie. Înalta Autoritate a fost denumită în
continuare Comisie, instituție care reprezintă interesele Comunității și rămâne independentă de
guvernele naționale. Comisiei îi revenea rolul de gardian al tratatelor, dar și de instituție
însărcinată să execute deciziile delegate de Consiliu, instituție care reprezintă interesele statelor.
Prin urmare, observăm instituirea unui model cu dominantă interguvernamentală (Gautron,
2009). Unanimitatea prin care statua inițial Consiliul este înlocuită progresiv cu o majoritate
calificată în majoritatea domeniilor de intervenție a Comunității. Adunarea își păstrează rolul
consultativ mai ales cu privire la chestiunile legate de integrare. Chiar dacă Consiliul are obligația
formală de a cere avize de la Adunare, el nu este obligat să le urmeze. Prin același tratat Curtea
de Justiție își consolidează competențele.
În plan material, tratatul preconizează crearea unei piețe comune având caracteristicile
unei piețe naționale pe întreg teritoriul statelor membre. Piața comună implica crearea unei uniuni
vamale între statele membre, care trebuia realizată pe o perioadă de tranziție de 12 ani (1958-
1969). Stabilirea unei piețe comune implica libera circulație a factorilor de producție: persoanele,
bunurile, serviciile și capitalurile. Din perspectiva acestui tratat indivizii erau luați în considerare
doar ca factor economic, alături de celelalte elemente, deci un „mijloc” pentru realizarea pieței
comune. Tratatul CEE interzicea majoritatea ajutoarelor de stat și înțelegerile între întreprinderi
care puteau încălca principiul liberei concurențe. Tratatul mai prevedea apropierea legislațiilor

14
naționale și elaborarea unor politici sectoriale comune în domenii precum agricultura,
transporturile și relațiile comerciale cu țările terțe.
Uniunea vamală cuprindea două elemente esențiale. Pe de o parte, constituirea unei zone
de liber schimb, prin suprimarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative, ceea ce permitea
oricărui produs care se găsea pe teritoriul comunitar de a circula liber. Pe de altă parte, tariful
vamal comun, impus mărfurilor care pătrundeau pe acest teritoriu, este exclus. Cu toate acestea,
în realitate, mai persistau unele obstacole în calea libertății de circulație a mărfurilor prin
aplicarea unor taxe și măsuri cu efect echivalent.
Tratatul CEEA preconiza utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice și încerca să
contribuie la creșterea industriei nucleare în țările membre pentru a reduce dependența lor
energetică față de țările terțe.
Adunarea parlamentară a devenit o instituție comună pentru toate cele trei comunități
(CECO, CEE și CEEA). Din 1962 acesta își schimbă denumirea în „Parlament”. Fiecare dintre
structuri avea și instituții proprii. Chiar dacă, la acea vreme, exista sentimentul că unitatea
europeană avansează cu pași mari, pe parcursul deceniului următor construcția europeană
cunoaște unele dificultăți politice.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, semnat la 8 aprilie 1965, comitetele executive ale
celor trei Comunități (CECO, CEE, Euratom) se asociază pentru a forma „Comunitățile
europene”. De la intrarea în vigoare a acestui tratat (1 iulie 1967) a existat o singură Comisie și
un singur Consiliu. Denumirea de Înaltă Autoritate dispare.
Integrarea europeană a cunoscut câteva situații precare, mai ales atunci când statele au
insistat asupra intereselor lor naționale. O criză majoră în politica franceză a lui Charles de
Gaulle a dus la ceea ce s-a numit „politica scaunului gol”. În ciuda succesului economic de care
se bucurase CEE, de Gaulle dorea reevaluarea rolului Franței în Comunitate, limitând la maxim
puterile sale supranaționale și dezvoltând cooperarea interguvernamentală între statele membre.
În aceeași perioadă, în fața succesului pieței comune, Regatul Unit, care se ținuse la distanță până
atunci, hotărăște să adere la comunități, dar tot generalul de Gaulle se opune nedorind să lase
„lupul britanic în stâna comunitară”.
Criza s-a produs la sfârșitul perioadei tranzitorii și în ajunul intrării în vigoare de la 1
ianuarie 1966 a trecerii de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate calificată în cadrul
Consiliului. Votul cu majoritate calificată, care avea menirea să aprofundeze integrarea și să

15
consolideze supranaționalitatea, urma să se aplice, pe lângă alte domenii, și celui al finanțării
politicii agricole comune potrivit unei inițiative a Comisiei. Fiind pe punctul de a fi pus în
minoritate de către partenerii săi și pentru a bloca această inițiativă, în 1965, de Gaulle suspendă
participarea sa la instituțiile comunitare, ceea ce s-a tradus prin „politica scaunului gol”. Pentru a-
și relua locul, Franța cerea un acord politic asupra rolului Comisiei și votului cu majoritate în
Consiliu. Criza ia sfârșit abia în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, care permitea unui stat
membru să-și valorifice un interes național foarte important opunându-se unei decizii majore a
Consiliului. Sub forma unei simple declarații politice, fără a fi vreodată integrat în tratate, acest
compromis reprezintă o lovitură adusă metodei comunitare a lui Jean Monnet, bazată pe căutarea
unui interes general și luarea deciziilor cu majoritate. Demisia lui de Gaulle din funcțiile sale în
1969 deschide calea spre relansarea construcției comunitare. Următorul președinte francez,
George Pompidou, a fost ales în 1969 pe baza unui program pro-european.
Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970 acordă Parlamentului unele puteri
bugetare, iar cel de la Bruxelles din 22 iulie 1975 îi dă dreptul de a respinge bugetul și de a
descărca Comisia de sarcina de a-l executa.

Tema II – Apariția și evoluția UE în tratate

Termenul de „Uniune Europeană” apare pentru prima dată la sommet-ul4 de la Paris din
1972, unde țările membre își puseseră drept obiectiv să transforme ansamblul relațiilor lor într-o
Uniune care trebuia sa apară la sfârșitul lunii decembrie și cu respectarea absolută a tratatelor
deja semnate. Totuși, această declarație de intenție nu a fost urmată imediat de o realizare
concretă.
Construcția comunitară europeană este o organizare de integrare, spre deosebire de alte
organizații internaționale de cooperare interstatală. Integrarea europeană s-a realizat în principal
prin drept (Fevret, 2005). Dreptul comunitar care prevalează asupra dreptului național al statelor
membre beneficiază de garanții jurisdicționale prin puterea de a fi invocat direct de către
particulari prin recurs în fața instanțelor naționale.

4
Întâlnire la nivel înalt, între conducătorii de state.

16
 Modificarea Tratatelor constitutive ale Comunităților Europene a depins întotdeauna de
statele membre. În anii 1960-1970 au avut loc câteva revizuiri punctuale ale acestor tratate. Prima
revizuire majoră are loc în 1986, prin Actul Unic European care permite relansarea integrării
europene. Aceste modificări se înscriu în premisele apariției UE (1). Următorul Tratat cel de la
Maastricht instituie o Uniune Europeană, la acea dată suprapusă peste Comunități (2). Toate
celelalte tratate revizuiesc tratatele originare, modificând totodată amenajarea instituțională a UE
(3).

1. Premisele apariției Uniunii Europene

Dinamica europeană este relansată în 1986, pe baza cărții albe a Comisiei Europene
Delors. Îacest context Comunitatea decide crearea unei piețe comune interioare până la 1 ianuarie
1993.

1.1.Acutul Unic European

Factorii care au dat naștere acestui tratat, semnat la 17 și 28 februarie 1986, au avut
origini diverse, care se regăsesc în încercările instituțiilor europene, Consiliul european, Comisia
sau Parlamentul, de a răspunde la dificultățile ce șubrezeau edificiul european. Actul Unic
European a reprezentat prima modificare importantă a tratatului CEE de la Roma. În prealabil,
Consiliul European a adoptat la 19 iunie 1983, la Stuttgart, o declarație solemnă privind UE. Prin
această declarație șefii de state sau de guverne ai statelor membre și-au reafirmat dorința de a
întări și dezvolta cooperarea politică europeană, de a promova o cooperare mai strânsă în materie
culturală, de apropiere în alte domenii ale legislațiilor statelor membre, de a efectua o analiză
comună și acțiuni concerte pentru a face față problemelor internaționale de ordin public,
manifestărilor de violență grave, criminalității internaționale organizate și, la modul general,
delicvenței internaționale. Liderii europeni au subliniat necesitatea de a ameliora funcționarea
instituțiilor și au anunțat că vor decide, într-un termen de cinci ani, dacă progresele realizate vor
trebui încorporate într-un tratat privind UE.
Din partea sa, sub impulsul parlamentarului italian Altiero Spinelli, Parlamentul European
(PE) a adoptat la 14 februarie 1984 un proiect de tratat care instituia o Uniune Europeană. Pentru
a depăși rezistența previzibilă a guvernelor, acest proiect stipula că Parlamentele naționale vor fi

17
sesizate direct prin tratat pentru ratificarea sa și că aceasta va fi realizată dacă tratatul va fi
aprobat de o majoritate a statelor reprezentând două treimi din populația comunității.
În sfârșit, Comisia Europeană a publicat, la 14 iunie 1985, Cartea Albă5 privind reușitele
pieței interioare. Aceasta sublinia că tratatul de la Roma a prevăzut stabilirea unei piețe comune
progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani, dar că, în realitate, nu exista libertate de
schimburi completă și efectivă, numeroase piedici subzistau, traducându-se prin menținerea de
frontiere sub forma lor fizică (control al persoanelor și bunurilor la vămile interioare), tehnice
(diferite reglementări naționale) sau fiscale (menținerea unor taxe indirecte, foarte diverse, care
obligau la formalități transfrontaliere lente și costisitoare). Comisia propunea un calendar de
acțiuni care vizau realizarea, înainte de 31 decembrie 1992, a unei piețe unice mari.
Pornind de la aceste inițiative instituționale Consiliul european reunit la Milano în 28 și
29 iunie 1985 acceptă principiul revizuirii tratatelor limitele căruia urmau a fi definite. Conferința
interguvernamentală care a ajuns la Actul Unic european a primit un dublu mandat:
- încheierea, pe de o parte, a unui tratat în materie de politică externă și securitate comună
- și, pe de altă parte, a unui act care modifica tratatul CEE.
În definitiv, ambele texte au fost reunite ajungându-se la titlul de Act Unic european
(AUE). AUE a fost semnat la Luxemburg în data de 17 februarie 1986 de către nouă state
membre și la Haga, în 28 februarie 1986 de către Danemarca (în urma votului pozitiv de la
referendumul organizat în acest scop), Italia și Grecia. El a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Obiectivul principal al AUE rămânea totuși desăvârșirea pieței interioare, cel mai târziu la
31 decembrie 1992, definită ca „spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată” (art. 14 din AUE). Realizarea
pieței interioare trebuia să se facă, în primul rând, prin acte adoptate cu majoritate calificată de
Consiliu (peste 270 de texte, în special directive ale Consiliului) în domenii precum tariful
exterior, libera prestare a serviciilor, transportul aerian și maritim, libera circulație a capitalurilor
și, în al doilea rând, prin armonizarea legislațiilor statelor membre.
Emergența noțiunii de „piață interioară” în detrimentul celei de „piață comună” trebuia să
inducă, printre altele, asimilarea cu noțiunea de „piață națională” (Boutayeb, 2012) pentru

5
„Cartea Albă” reprezintă culegere de informații destinate unui public determinat pentru a-l face să ia o decizie
privind un anumit subiect. Acest document al Comisiei a constituit un stimulent adresat Consiliului pentru a
reacționa în vederea introducerii reformelor necesare.

18
facilitarea eliminării obstacolelor fizice, fiscale sau tehnice de la frontierele între statele membre.
Actul a mai consacrat noi politici, în principal:
- coeziunea economică și socială,
- cercetarea și dezvoltarea tehnologică și
- protecția mediului.
În ceea ce privește cooperarea politică, tratatul codifică practicile care s-au dezvoltat în
afara cadrului comunitar în materie de securitate și apărare. AUE specifica posibilitatea
cooperării pe plan politic, economic și al securității, excluzând apărarea.
La nivel instituțional AUE se angaja să recupereze deficitul democratic prin consolidarea
puterii Parlamentului. Acesta primește competența de a se pronunța prin aviz conform asupra
acordurilor de adeziune și de asociere. În aceeași perioadă, Curtea de Justiție a Comunităților
Europene (CJCE) recunoaște în hotărârea sa Verzii c/ PE din 23 aprilie 1986, că atât actele
adoptate de instituții cât și cele adoptate de statele membre în aplicarea tratatelor vor fi supuse
controlului conformității. Potrivit Curții un recurs în anulare poate fi îndreptat împotriva actelor
Parlamentului, preconizat să producă efecte juridice în raport cu terții.
În același timp, AUE accentuează asocierea PE la procesul legislativ prin „procedura de
cooperare” care crește simplul rol consultativ atribuit anterior acestuia prin posibilitatea de
amendare sau respingere a poziției Consiliului de miniștri.
Totodată, lărgirea câmpului de aplicare a votului cu majoritate calificată în Consiliu aduce
declinul unanimității, în detrimentul compromisului de la Luxembourg (1966) (vezi supra)
crescând astfel rolul Consiliului în fața instituțiilor naționale și, corelativ, revalorifică puterea de
inițiativă a Comisiei.
AUE pune bazele creării unui Tribunal de primă instanță, introdus efectiv prin decizie a
Consiliului din 24 octombrie 1988, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1989.

1.2.Acquis-ul Schengen
La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul de la Schengen (Luxemburg) de către Belgia,
Germania, Franța, Luxemburg și Olanda. El avea drept scop diminuarea controalelor persoanelor
la frontierele statelor semnatare. În 1990, aceleași state semnau Convenția de aplicare care

19
conține reguli administrative și tehnice pentru punerea în aplicare a Acordului Schengen în
acquis-ul comunitar6.
Acquis-ul Schengen a fost definit prin decizie a Consiliului UE din 20 mai 1999 și
înglobează cele două documente de bază (din 1985 și 1990), acordurile de adeziune încheiate cu
alte state7 decât semnatarele originale, deciziile și declarațiile comitetului executiv a acordurilor
de la Schengen precum și actele adoptate de instanțele abilitate. Baza juridică a componentelor
acquis-ului Schengen a fost stabilită prin altă Decizie a Consiliului din aceeași dată8. Acquis-ul
Schengen face parte din dreptul derivat al UE (vezi infra).

2. Apariția Uniunii Europene

În iunie 1988, proiectul uniunii economice și monetare a revenit în atenția europenilor.
Jacque Delors, președinte al Comisiei Europene la acea vreme, a primit sarcina de a studia și
propune etape concrete pentru crearea uniunii economice și monetare. Raportul Delors propunea
un proces în trei etape, dintre care ultimele două presupuneau o nouă revizuire a Tratatului de la
Roma.
În aceeași perioadă căderea zidului Berlinului, prăbușirea regimului comunist și
reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990) au dus la aplicarea unei reforme mai largi. În acest
context, statele membre au decis să-și extindă cooperarea în două domenii de importanță majoră:
politica externă și justiția și afacerile interne.

2.1.Tratatul de la Maastricht
Decizia de convocare a conferințelor interguvernamentale de revizuire a tratatelor a fost
luată în Consiliul european de la Dublin din 25-26 iulie 1990. Una dintre cele două conferințe

6
Termenul francez care se referă la corpul cumulativ al reglementărilor comunității europene, cuprinzând obiectivele
sale, regulile substanțiale, politicile și în special legislația primară și cea derivată precum și hotărârile instanțelor
europene – toate parte a ordinii legale a UE. Aceasta include toate tratatele, regulamentele, directivele instituțiilor
europene, precum și hotărârile CJUE. Acest acquis este dinamic, se dezvoltă constant. Toate statele membre trebuie
să îndeplinească acquis-ul comunitar. Termenul este cel mai des utilizat în legătură cu pregătirile statelor candidate
pentru aderarea la UE. Ele trebuie să adopte, implementeze și respecte tot acquis-ul pentru a li se permite aderarea.
Ceea ce poate include modificarea legislației interne.
7
În prezent, țările părți sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania,
Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria. Chiar dacă Andora, Liechtenstein, Monaco, San Marina și Vaticanul nu au
semnat acordul, aceste state nu practică un control la frontierele lor. România, Bulgaria și Croația sunt țări candidate
la aderare la acordurile Schengen.
8
Publicată în Jurnalul Oficial (JO) al UE, L. 176 din 10 iulie 1999.

20
trebuia să-și consacre lucrările uniunii economice și monetare, cealaltă – uniunii politice.
Uniunea Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht (TM), semnat la 7 februarie
1992 și completat prin 17 protocoale și 33 de declarații anexe. Odată cu nașterea UE s-a deschis o
nouă etapă în procesul de integrare europeană.
La momentul negocierii tratatului structura viitoarei organizații a suscitat numeroase
dezbateri. Statele au căzut de acord să instituționalizeze cooperarea lor în materia politicii
externe, a justiției și afacerilor interne, fără a accepta, în marea lor majoritate, să aplice
domeniilor în cauză „metoda comunitară”, pentru a evita atingerea suveranității lor.
Tratatul de la Maastricht consacră un concept politic nou – Uniunea Europeană. Aceasta
urma să combine comunitățile originare și unele concepte noi într-o arhitectură organizatorică
inedită. Uniunea s-a suprapus pe Comunitățile europene fără a se substituiacestora. UE nu a fost
dotată cu personalitate juridică proprie la acea vreme. Structura noii organizații se asemăna cu un
templu grec constituit dintr-un fronton comun de principii și instituții pe trei piloni.
- Primul pilon cuprindea cele trei comunități europene – CECO, CEE și Euratom,
- al doilea - Politica externă și de securitate comună (PESC),
- iar al treilea - Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne (JAI).
Diferențele dintre cei trei piloni se regăseau la nivelul competențelor acordate instituțiilor
europene. Primul pilon era dominat de metoda comunitară, care dădea Consiliului de miniștri și
Parlamentului European o putere de decizie în procedura legislativă aplicabilă, în timp ce
Comisia deținea monopolul propunerilor. Această tendință este răsturnată în cadrul celorlalți doi
piloni, în cadrul cărora colaborarea era interguvernamentală. Consiliul de miniștri deținea putere
de decizie monopolistă statuând cu unanimitate. Comisia și PE, ambele instituții cu caracter
extra-național, sunt puternic marginalizate. Cadrul instituțional unic, care trebuia să reprezinte
baza templului grec, avea totuși niște limite. De fapt, al doilea și al treilea piloni împrumutau
instituțiile Comunităților, dar funcționau potrivit unor proceduri diferite, deplasând centrul de
gravitate spre Consiliu. Astfel, UE și Comunitățile europene, chiar dacă erau fondate de aceleași
state membre și pe aceleași instituții, coexistau funcționând potrivit unor reguli, proceduri și
principii deferite ceea ce putea genera multiple confuzii.
Consiliul european este cel care definește în continuare orientările generale ale Uniunii,
dar nu face parte din instituțiile comunitare. Consiliul, Comisia și Parlamentul european sunt
instituții comune celor doi piloni care se bazează pe cooperare: Consiliul în domeniul cooperării

21
interguvernamentale definește pozițiile comune și adoptă acțiuni comune cu unanimitate,
Parlamentul este asociat PESC și cooperării în domeniul JAI prin atribuții de informare,
consultare, recomandări, Comisia dispune de putere de inițiativă limitată în aceste domenii,
puterea sa e partajată cu statele membre și nu este extinsă asupra unor domenii sensibile
(cooperarea judiciară penală, vamală sau polițienească) (Gautron, 2009).
Prin unificarea procedurilor de aderare și de revizuire, pentru Uniune în ansamblul ei,
autorii tratatului a vrut să sublinieze caracterul indisociabil al acesteia. În raport cu dispozițiile
anterioare noile dispoziții nu conțin modificări de substanță. Obiectul lor esențial era punerea în
evidență a faptului că Uniunea forma un tot și în special că nicio adeziune nu putea fi efectuată la
unul sau altul dintre piloni luați izolat (Dony, 2010).
Prin TM Comunitatea este profund transformată. CEE creată prin TR, „nucleul dur” a
integrării europene, a primit un nume nou: „Comunitate europeană”, consecință a adăugării a
numeroase competențe care nu erau economice: cultură, sănătate publică, educație etc.
A fost introdus conceptul de cetățenie, implicând posibilitatea unui control din partea
Curții de Justiție. Din faptul recunoașterii unei cetățenii europene unii autori (Papazian,
Rambaud, 2015) deduc întâietatea acordată persoanei umane la nivelul Uniunii europene, o
structură care promovează un mod particular de organizare juridică, politică și socială având
individul în centrul atenției.
Tratatul subliniază necesitatea convergenței politicilor economice naționale și consacră
principiul stabilirii uniunii economice și monetare preconizându-se adoptarea monedei unice9
până, cel târziu, la 1 ianuarie 1999.
Unele reforme instituționale au vizat funcționarea mai eficientă a Comunității prin
extinderea majorității calificate în Consiliu și mai democratic prin consolidarea rolului
Parlamentului European. A fost creat un Comitet al regiunilor, organ cu rol consultativ al UE și
funcția de Mediator european.
Ratificarea TM a fost laborioasă. Un prim referendum negativ la 2 iunie 1992 în
Danemarca a făcut necesară organizarea unui al doilea referendum la 18 mai 1993. Franța a
obținut o victorie șubredă cu 51, 04 % la referendumul organizat la 20 septembrie 1992. Regatul
Unit, după tergiversări interminabile, a ratificat totuși tratatul la 2 august 1993. În Germania, a

9
Numele euro a fost adoptat oficial la 16 decembrie1995, iar moneda însăși a intrat pe piețele internaționale la 1
ianuarie1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană (ECU). La 1 ianuarie 2002, ea a fost introdusă în
circulație înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro.

22
fost introdus un recurs în fața Tribunalului Constituțional, care a pus condiții precise pentru
ratificarea tratatului. Tratatul a intrat, în sfârșit, în vigoare la 1 noiembrie 1993, cu o întârziere de
10 luni față de calendarul prevăzut.

3. Evoluția UE prin tratatele de revizuire

Tratatele de revizuire a trataelor originare după crearea Uniunii Europene au dus la
transformarea structurilor comunitare inițiale. Astăzi, suntem în prezența unei Uniuni
supranaționale cu personalitate juridică proprie care, în sens substanțial, dispune de o cartă
constituțională proprie.

3.1. Tratatul de la Amsterdam

Originea Tratatului de la Amsterdam (TA) se regăsește în Tratatul de la Maastricht,
autorii căruia au convocat din oficiu, în 1996, o nouă Conferință interguvernamentală la care
urma să se examineze dacă trebuiau revizuite politicile și formele de cooperare pentru a asigura
eficacitatea mecanismelor.
În contextul lărgirii masive spre est a Uniunii Europene, preconizată în anii următori, TA
trebuia să contribuie la reformarea sistemului instituțional în scopul adaptării la această lărgire.
Conferința interguvernamentală, precedată de un raport a unui grup de reflecție, a fost convocată
la Torino, în martie 1996, în vederea revizuirii tratatelor. La deschiderea conferinței Consiliul
European a propus patru obiective pentru negociere:
- suprimarea ultimelor piedici în libertatea circulației persoanelor,
- problematica locurilor de muncă și a drepturilor cetățenilor,
- consolidarea rolului Europei pe scena internațională
- adaptarea arhitecturii instituționale a UE în vederea lărgirii.
Tratatul a fost adoptat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare din 1 mai 1999. Fără a
atinge structura UE acest tratat a reorganizat pilonii, operând o „comunitarizare” parțială a
domeniului justiției și afacerilor interne pe segmentul circulația persoanelor și migrația. Odată cu
TA al treilea pilon este redus la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Totodată,
crearea unui spațiu comun al libertății, securității și justiției devine un nou obiectiv al Uniunii
(Boev, 2014), răspunzând totodată așteptărilor legate de integrarea acquis-ului Schengen (Dony,
2010).

23
 Tratatul tinde să amelioreze funcționarea politicii exterioare și de securitate comună
creând postul de Înalt reprezentant pentru politică externă și de securitate comună (PESC),
atribuit Secretarului general al Consiliului, precum și o Unitate de planificare și de alertă rapidă.
În ceea ce privește mecanismul cooperării consolidate acesta permitea unui grup de state
importante de a adopta diverse măsuri fără a fi împiedicate de alți parteneri și de a facilita astfel
logica integrării. Astfel, mecanismul instituit permitea simultan progresul logicii comunitare
agreat de unele state și concilierea acesteia cu dorința altor state de a acționa cu prudență în
relațiile comunitare.
De asemenea, TA încearcă să întărească mediul democratic, al statului de drept și de
protecție a drepturilor omului la nivelul UE. În contextul aderării masive a unor state din estul
Europei, cu sisteme democratice în tranziție și unde drepturile omului nu se bucurau încă de o
protecție conformă standardelor europene, TA introduce două modificări majore:
- pe de o parte, respectarea drepturilor fundamentale devine condiție imperativă pentru
aderarea noilor state,
- pe de altă parte, conform noului tratat încălcarea gravă și persistentă a acestor drepturi
poate constitui motiv de suspendare potrivit unor condiții precise de aplicare,
îndreptate împotriva statului membru în cauză.
Printre altele, tratatul a căutat să răspundă unor așteptări a cetățenilor prin dispoziții
privind angajarea și sănătatea publică. Astfel, în ceea ce privește dimensiunea socială a UE,
autorii tratatul se ambiționează să creeze o politică comunitară în planul angajării, printr-un titlu
nou referitor la aceasta, care se sprijină pe coordonarea politicilor de angajare a celor
cincisprezece state membre de atunci.

3.2. Tratatul de la Nisa

În vederea accelerării procesului de lărgire, Consiliul European de la Köln a hotărât să
convoace o nouă Conferință interguvernamentală în iunie 1999. Drept urmare, la 26 februarie
2001, fost semnat Tratatul de la Nisa (TN).
TN a fost un acord între statele membre, obținut după patru zile de negocieri maraton.
Anterior, tot la Nisa, Consiliul European, Parlamentul, Consiliul și Comisia au semnat și
proclamat, la 7 decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a UE, fără a se pronunța asupra
forței sale juridice.

24
 Și acest tratat a cunoscut dificultăți de ratificare cu un vot negativ la primul referendum în
Irlanda. O declarație privind lărgirea, anexată tratatului, definește poziția comună pe care statele
membre se angajează să o adopte la conferințele de aderare cu statele candidate. Această poziție
se referă la repartizarea locurilor în Parlament, ponderea voturilor în Consiliu, componența
Comitetului economic și social și a Comitetului regiunilor în Uniunea cu 27 de membri.
Printre altele, TN clarifică condițiile pentru punerea în aplicare a cooperării consolidate,
care poate fi aplicată în domeniile PESC. Astfel, statele care doresc să stabilească o cooperare
consolidată sunt supuse unor condiții stricte de fond și de procedură. Recurgerea la acest tip de
cooperare trebuie să contribuie la realizarea Uniunii respectând cadrul instituțional al acesteia și
nu poate fi utilizată decât în ultimă instanță, cu respectarea acquis-ului comunitar. Cooperarea
consolidată trebuie să contribuie la procesul de integrare, să nu afecteze piața interioară și
regimul schimburilor comerciale sau coeziunea economică și socială.
La sfârșitul lunii decembrie în 2001, Consiliul european a adoptat declarația de la Laeken
(Belgia) afirmând necesitatea pentru Uniune de a „deveni mai democratică, mai transparentă, mai
eficace”. În acest scop, declarația de la Laeken a formato convenție în cadrul căreia
reprezentanții statelor membre, ai Parlamentului European, ai Parlamentelor naționale și ai
Comisiei au discutat despre viitorul Uniunii aproape 18 luni.

3.3. Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa

Convenția asupra viitorului Europei și-a fixat ca misiune elaborarea unei Constituții. În
tendința de recunoaștere a personalității juridice a Uniunii și dispariției Comunității membrii
convenției au considerat că era oportun să înlocuiască tratatele existente cu un text unic, care să
reunească, în patru părți:
- principiile fundamentale,
- Carta drepturilor fundamentale,
- politicile și dispozițiile privind funcționarea Uniunii și
- dispozițiile generale și finale.
Autorilor li s-a părut firesc să numească noul text „Constituție”. Această abordare a făcut
obiectul unui consens larg în sânul Convenției, considerându-se că tratatele Comunității
Europene, chiar dacă au fost încheiate sub forma unui acord internațional, constituie carta
constituțională a unei comunități de drept. Astfel, adoptarea unei Constituții era resimțită ca un

25
gest de natură să refondeze construcția europeană pe baze noi. Proiectul Convenției, trimis
președinției italiene din 18 iulie 2003, a fost apoi aprobat de o Conferință interguvernamentală,
care ajungea astfel la semnarea tratatului de stabilire a unei Constituții pentru Europa, la 29
octombrie 2004.
Membrii Convenției nu au putut anticipa corect consecințele care puteau decurge din
alegerea termenului de „Constituție”. Introducerea acestui termen a făcut un număr de guverne să
ia decizia de a ratifica tratatul printr-un referendum din cauza importanței reformei operate.
Astfel, s-a dovedit periculos împrumutul unui termen din registrul național, departe de a fi
clarificat dezbaterea pentru cetățeni, termenul de „Constituție” i-a destabilizat, în parte, pentru că
documentul în cauză nu semăna cu textele constituționale naționale. În plus, în ciuda numelui său
Constituția nu era o veritabilă refondare ci mai curând o codificare și o clarificare a celor care
existau (Dony, 2010).
Tratatul constituțional a fost respins mai întâi de cetățenii francezi în cadrul
referendumului cu valoare obligatorie organizat la 29 mai 200510. După aproximativ o lună de la
această dată, la 3 iunie 2005, majoritatea cetățenilor olandezi au răspuns nu la referendumul
organizat pentru ratificarea acestuia11. Deși referendumul avea o valoare consultativă, forțele
politice din această țară s-au angajat să respecte dorința cetățenilor lor. Astfel, documentul nu a
mai fost ratificat de Olanda. Abandonarea tratatului constituțional ține cont de respingerea lui cu
o majoritate semnificativă în cele două state fondatoare (Franța și Olanda). În urma acestor voturi
negative, în alte state care au decis ratificarea tratatului prin consultație populară, se putea
observa o ostilitate crescândă la ratificarea acestuia.

3.4. Tratatul de la Lisabona

Refuzul francezilor și al olandezilor de a aproba Constituția au generat o confuzie
profundă în mediul european. Chiar dacă o declarație atașată Tratatului constituțional prevedea
sesizarea Consiliului European dacă într-un termen de doi ani de la semnarea tratatului 4/5 dintre
state l-ar fi ratificat, dar unul sau mai multe state ar fi întâlnit dificultăți în procedurile ratificării,
șefii de state și de guverne nu au putut face mai mult după referendum decât să cadă de acord

10
În defavoarea Tratatul constituțional s-au pronunțat 54% dintre cetățenii cu drept de vot, în situația unei rate de
participare de 69 %.
11
Cu o rată de participare de 60 %, 60 % dintre cetățenii olandezi care au participat la vot au respins tratatul
constituțional.

26
asupra necesității unei perioade de reflecție și adaptării calendarului ratificării în statele membre,
lăsând libertatea statelor de a nu se pronunța (Dony, 2012, Boev, 2014). Consecința a fost
înghețarea proiectului de adoptare a Constituției pentru Europa.
Germania care ajungea la președinția UE la 1 ianuarie 2007 avea sarcina de explora căi
posibile de renegociere a revizuirii tratatelor. Cu ocazia celei de a cincea aniversări a semnării
tratatelor de la Roma declarația comună a șefilor statelor de la Berlin se limita la a evoca
obiectivul de a „așeza UE pe baze comune reînnoite”, fără nicio menționare a Constituției.
O noua conferință interguvernamentală din 23 iulie 2007 avea mandatul de a demara
adoptarea unui nou „tratat de revizuire” a tratatelor în vigoare, abandonând astfel proiectul unei
Constituții formale. Acest tratat trebuia, în același timp, să apere principiile stabilite în
Constituție și să se îndepărteze de aceasta la unele puncte deosebit de controversate. Astfel, s-a
găsit compromisul pentru a reconcilia punctele de vedere și preocupările celor 18 țări care
ratificaseră tratatul constituțional, a celor 2 state în care refuzul ratificării a fost majoritar și a
celor 7 state unde procesul de ratificare nici nu se încheiase.
Șefii de state sau de guverne a celor 27, reuniți la Lisabona la 18 octombrie, și-au dat
acordul politic pentru un nou tratat, care a fost semnat la 13 decembrie 2007. El modifica tratatele
UE și CE. Tratatul UE și-a păstrat titlul inițial în timp ce Tratatul CE devine Tratatul privind
funcționarea UE (TFUE).
Acest tratat a luat forma unui „catalog de amendamente la tratatele anterioare” (Dony, p.
22), greu de înțeles fără o raportare la textele tratatelor. Termenii de „Constituție”, „lege”, „lege
cadru” și „ministru al afacerilor externe” nu mai fac parte din limbajul noului tratat, precum și
referirea la simbolurile Uniunii. Textul Cartei drepturilor fundamentale a fost retras, în favoarea
unei simple menționări în articolul consacrat drepturilor fundamentale (art. 6 TUE). Caracterul
interguvernamental al PESC este evidențiat prin menținerea ansamblului regulilor specifice în
noul tratat privind UE. În sfârșit, diferitele articole ale tratatelor, protocoalelor și declarațiilor
care tratează despre competențele Uniunii sunt impregnate de neîncrederea statelor membre, fiind
utilizate formulări negative pentru a califica aceste competențe12. Chiar dacă Tratatul de stabilire
a unei Constituții pentru Europa a suferit un eșec din cauza reticențelor exprimate de cetățenii
Uniunii, potrivit unor autori (Boev, 2014, Dony, 2010, Jacqué, 2009, Gautron, 2009) atât tratatul

12
Fie că este vorba despre recunoașterea personalității juridice a Uniunii, despre Carta drepturilor fundamentale sau
despre adeziunea la CEDO, statele au avut grijă să precizeze că acestea „nu modifică competențele Uniunii așa cum
sunt ele definite în tratate”.

27
constituțional cât și cel de la Lisabona se înscriu într-un proces de constituționalizare a Uniunii,
care a devenit un proces unic și exclusiv care a depășit metodele tradiționale de construcție
comunitară.
Printre prevederile care modifică arhitectura construcției europene sunt cele care se referă
la abolirea sistemului pe piloni și ștergerea completă a Comunității europene. Uniunea dispune de
un statut care îi permite să-și manifeste personalitatea juridică în mod funcțional. Înainte de
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona doar Comunitățile europene dispuneau de o
personalitate juridică (art. 281 TCE, art. 184 TCEEA). Deoarece Uniunea s-a substituit și a
succedat Comunității Europene (art. 1 (3) TUE), de acum încolo ea este cea care dispune de o
personalitate juridică deplină (art. 47 TUE). Această personalitate există pentru a contribui la
realizarea obiectivilor fixate prin tratate. Totuși, aceasta se limitează strict la competențele
Uniunii fără a o autoriza să legifereze și să acționeze dincolo de aceste competențe atribuite de
state în tratate (Declarația nr. 24 anexată TUE și TFUE).
Art. 335 din TFUE precizează că „În fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai
largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne; Uniunea
poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în
justiție. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie”. Astfel, constatăm că UE dispune
de o personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, de un buget autonom și de
un patrimoniu. Chiar dacă Comisia este cea care este abilitată să acționeze în numele Uniunii,
recunoașterea personalității sale juridice interne, diferită de cea a instituțiilor sale, îi permite să
îndeplinească toate actele necesare funcționării sale în fiecare dintre statele membre : să
achiziționeze sau să îndepărteze bunuri, să încheie contracte, să se prezinte în fața justiției etc.
UE dispune de o personalitate juridică internațională preluată de la Comunitatea
Europeană, chiar dacă tratatele nu fac o precizare în acest sens. CJCE13 a admis că independent
de competențele prevăzute expres în unele dispoziții ale Tratatelor, Comunitatea Europeană și în
prezent Uniunea Europeană, este competentă să încheie acorduri externe în toate domeniile în
care Comunitatea și deci, în prezent, Uniunea dispune de o competență internă de a realiza un
obiectiv determinat de tratate sau dacă adoptarea unui angajament internațional este necesară la
realizarea acestui obiectiv14.

13
A se vedea în acest sens CJCE, 31 martie 1971, Comisia c/ Consiliu, cauza 22/70.
14
A se vedea în acest sens CJCE, 26 aprilie 1977, avis 1/76, Avis rendu en vertu de l’article 288, paragraphe 1,
alinéa 2, du Traité CEE « Projet d’accord relatif à l’institution d’un Fonds européen d’immobilisation de la

28
 În structura instituțională a Uniunii Europene Parlamentul European este depozitarul
voinței cetățenilor europeni, reprezentanții cărora sunt aleși prin vot universal, direct, secret și
liber, conform principiilor electorale democratice. Tratatul de la Lisabona încearcă să contribuie
la creșterea democrației în UE prin atribuirea unui rol mai important Parlamentului European,
prin consolidarea rolului parlamentelor naționale și a dreptului de inițiativă privată (art. 10 TUE).
Totodată „la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr
semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele
atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor” (art. 11 (4) din TUE).
Prin Tratatul de la Lisabona s-a mai făcut un salt important în domeniul protecției juridice
a drepturilor omului. Cartei drepturilor fundamentale i se recunoaște caracterul de drept primar,
în ciuda clauzelor derogatorii obținute de Regatul Unit și de Polonia15 și mai târziu de Cehia16.
Extinderea domeniilor în care adoptarea deciziilor la nivelul Consiliului se realizează prin
vot cu majoritate calificată aduce un plus de dinamism mecanismului european. De asemenea,
introducerea unei președinții stabile pentru Consiliul European aduce mai multă eficacitate
acestui mecanism.
Crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de
securitate, având rolul de a conduce politica externă a Uniunii Europene trebuia să determine un
plus de coerență acțiunii externe a acesteia. Tratatului de la Lisabona reunește acțiunile în
domeniul politicii externe atribuindu-le unei persoane, funcții care erau anterior exercitate de doi
demnitari europeni diferiți: Înaltul reprezentant pentru PESC și Comisarul însărcinat cu relații
externe.
Ca și în cazul tratatelor precedente, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare cu
dificultate. Art. 6 din tratat fixa o dată precisă pentru intrarea sa în vigoare pe 1 ianuarie 2009, în

navigation intérieure », Rec. P. 741 ; 19 martie 1993, avis 2/91, Avis rendu en vertu de l’article 228, paragraph 1,
alinéa 2, du Traité CEE « Convention n° 170 de l’organisation internationale du travail concernant la sécurité dans
l’utilisation des produits chimique au travail », Rec. P. I-1061.
15
Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul
Unit, anexat Tratatului de la Lisabona, reprezintă materializarea derogării opt-out acordată unei țări care nu dorește
să se alieze altor state membre într-un anumit domeniu de cooperare comunitară, împiedicând astfel un blocaj
general. Pentru a obține această clauză fiecare stat a prezentat argumente care demonstrează că aplicarea Cartei ar fi
avut influențe nefaste asupra ordinii lor juridice. În speță, Regatul Unit susținea că atingerea ar fi fost adusă
drepturilor sociale așa cum sunt ele protejate în această țară, iar Polonia a făcut referire la protejarea vieții private și
de familie precum și a căsătoriei.
16
Vezi (53) Declarația Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată
Tratatului de la Lisabona.

29
ideea că „toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii
următoare după depunerea instrumentului de ratificare a statului semnatar care va proceda ultimul
la această formalitate”. În alți termeni, T Lisabona nu conținea nicio dispoziție care să prevadă
soluții posibile în caz de neratificare de către unul sau mai multe state membre. Având în vedere
eșecul suportat în ratificarea tratatului constituțional, majoritatea statelor au prevăzut că vor
ratifica Tratatul de la Lisabona pe cale parlamentară.
Totuși, în timpul referendumului de ratificare pe care autoritățile irlandeze l-au organizat
în iunie 2008, îngrijorarea numeroșilor comentatori care se exprimaseră în ajun se concretiza în
cele 53,4% a irlandezilor care au spus nu tratatului de la Lisabona. Principalele motive ale acelui
vot negativ au fost lipsa de informare și de înțelegere a tratatului și a mizelor sale, precum și
unele temeri privind protecția identității irlandeze, protejarea neutralității Irlandei, protecția
regimului fiscal național sau pierderea „comisarului irlandez”, având în vedere preconizata
modificare a componenței Comisiei Europene.
Consiliul European a fost nevoit să consacre trei reuniuni găsirii unei soluții pentru
stimularea intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. La 19-20 iunie 2008, Consiliul a exclus
implicit renegocierea tratatului, deja ratificat de parlamentarii a 19 state membre. La 12-13
decembrie 2008, el s-a angajat să ia măsuri pentru a permite Comisiei să continue includerea unui
național din fiecare stat membru. Apoi, la 17-18 iunie 2009, aceste preocupări au făcut obiectul
unei „decizii a șefilor de stat sau de guvern a celor 27 state membre ale UE, reunite în Consiliul
european”, a căror dispoziții trebuiau enunțate într-un protocol la încheierea celui mai apropiat
tratat de adeziune. Garanțiile astfel date irlandezilor au permis organizarea unui nou referendum,
ca și în 2002. Acest referendum a avut loc la 2 octombrie 2009 și, de această dată, 67% dintre
irlandezi au răspuns pozitiv pentru ratificarea tratatului. Totuși, la acel moment, mai persistau
dubii cu privire la intrarea în vigoare a acestuia din cauza reticențelor președintelui eurosceptic
ceh, Vaclav Klaus. Acesta din urmă a cerut obținerea acelorași clauze derogatorii ca și cele
acordate Poloniei și Regatului Unit în ceea ce privește Carta drepturilor fundamentale, primind
această satisfacție la Consiliul European din 29-30 octombrie 2009. Republica cehă a depus
instrumentul său de ratificare la 13 noiembrie 2009 și TL a putut intra în vigoare, în sfârșit, la 1
decembrie 2009.

Tema III

30
 Procesele de lărgire a Uniunii Europene
1. Aderarea la UE
Membrii originari ai UE sunt cele 6 țări semnatare ale Tratatelor de la Roma din 1957:
RFG, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Toți ceilalți membri actuali au fost admiși în
urma unor negocieri. Admiterea noilor membri este obiectul art. 49 TUE.

1. Condițiile de admitere
Se ține cont de condițiile fixate prin Tratat, dar și de cele definite de Consiliul European,
cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”.
A. Condițiile definite prin TUE
Cf. art. 49 din TUE : „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și
care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.”
Astfel, această dispoziție fixează trei condiții:
1. Calitatea de stat în sensul dreptului internațional.
2. Caracterul european din punct de vedere geografic nu are limite precise. Identitatea
europeană este, mai ales, una istorică și culturală. Fiind imposibilă fixarea unor limite
clare ale Europei, aprecierea este una în esență politică. Singura apreciere a acestei
condiții făcută până în prezent a privit Marocul, a cărui candidatură a fost respinsă pentru
acest motiv în 1987.
Turcia a fost recunoscută drept candidată, chiar dacă nu are decât o mică parte a
teritoriului în Europa. Cât despre Cipru nicio contestație nu a fost ridicată a propos de
caracterul sau european, în ciuda situației sale geografice.
3. Respectarea valorilor vizate la art. 2 TUE și angajamentul de a le promova. Până la TA,
nicio dispoziție nu subordona expres acceptabilitatea unei candidaturi caracterului
democratic al unui stat care o depune. TL adaugă la simpla respectare a valorilor
prevăzută de TA ideea unei atitudini pozitive precum și promovarea valorilor. Includerea
printre valori a respectării și promovării drepturilor persoanelor aparținând minorităților
naționale are o importanță deosebită.
Cf. art. 2 din TUE (Valorile UE)„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității
umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune

31
statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție,
solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.

B. Criteriile de la Copenhaga
La Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, a fost emis principiul conform căruia
țările din Europa Centrală și Orientală ar putea adera la Uniune din momentul când vor fi în
măsură „să îndeplinească obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile economice și
politice cerute”. Pentru aceasta, țara candidată trebuie să respecte:
1. Un criteriu politic: instituții stabile care să garanteze democrația, întâietatea dreptului,
drepturile omului, respectarea și protejarea minorităților;
2. Un criteriu economic: o economie de piață viabilă precum și capacitatea de a face față
presiunii concurențiale și forțelor de piață în interiorul Uniunii;
3. Acquis-ul comunitar: capacitatea de a asuma obligațiile de aderare, în special prin
subscrierea la obiectivele de uniune politică, economică și monetară.
Aceste criterii de aderare au fost confirmate prin Consiliul european de la Madrid, din
decembrie 1995, care a adăugat și necesitatea unei „adaptări a structurilor administrative a țărilor
candidate pentru a crea condițiile unei integrări progresive și armonioase”.
4. Mai puțin remarcată la început, o a patra condiție a fost evocată la Consiliul European de
la Copenhaga: „capacitatea Uniunii de a asimila noi membri menținând elanul integrării
europene”. A priori nu este vorba de un criteriu, aplicabil țărilor candidate, ci de o
condiție de succes al lărgirii și de aprofundare a procesului integrării europene precum și
responsabilitatea unei ameliorări a acestei „capacități de integrare” care incumbă Uniunii
și nu țărilor candidate.

2. Procedura de aderare
În termenii art. 49 din TUE, orice țară europeană care dorește să adere la Uniune adresează
candidatura sa Consiliului. Acesta se pronunță cu unanimitate asupra cererii, după ce a consultat
Comisia și după aprobarea PE care se pronunță cu majoritatea membrilor. Condițiile de aderare și
adaptările tratatelor pe care le antrenează aderările fac obiectul unui acord între statele membre și
țara candidat. Acest acord, sau tratat de aderare este supus ratificării tuturor statelor contractante.

32
O inovație introdusă prin TL este obligația de a informa despre cererea de aderare nu doar PE, ci
și Parlamentele naționale.
În practică, procedura aderării se derulează în mai multe etape:
1) După introducerea cererii de aderare, prima etapă este recunoașterea statutului de stat
candidat. Aceasta va declanșa „strategia de preaderare” și, în special, accesul statului în
cauză la ajutorul de preaderare, care constituie o susținere în vederea îndeplinirii
criteriilor de aderare.
2) După care urmează deschiderea propriu-zisă a negocierilor de aderare, care presupune
minimum ca țara candidată să respecte criteriile politice (respectarea democrației și a
drepturilor omului). Obiectul esențial al negocierilor este reluarea acquis-ului comunitar
care cuprinde 35 de capitole, printre care: libera circulație a mărfurilor; libera circulație a
lucrătorilor; drept de stabilire și de liberă prestare a serviciilor, libera circulație a
capitalurilor, piețe publice, dreptul societăților, dreptul proprietății intelectuale, politica
concurenței, ș. a.
3) Comisia stabilește un „raport de monitorizare (screening)” pe fiecare capitol al acquis-ului
și pentru fiecare țară, care servește ca bază pentru deschiderea procesului de negociere.
Negociatorii supun Consiliului un proiect de poziție comună. Consiliul adoptă o poziție
comună care autorizează deschiderea capitolelor. Negocierile au atunci loc la nivel de
miniștri sau de reprezentanți permanenți ai statelor membre și de ambasadori sau
negociatori principali ai țărilor candidate;
4) Comisia ține regulat informați Consiliul și PE despre stadiul pregătirii țărilor candidate la
aderare datorită „rapoartelor de urmărire”. Rapoartele servesc de asemenea pentru
ghidarea țărilor candidate în efortul lor de pregătire.
5) Atunci când negocierile sunt încheiate pe toate capitolele, rezultatele sunt încorporate
într-un proiect de tratat de aderare, care trebuie să fie aprobat de Consiliu și de țările
aderatoare. Acest proiect de tratat este apoi supus Comisiei pentru aviz și PE pentru
aprobare.
6) După semnarea de către toate părțile, tratatul de aderare este supus statelor membre și
fiecărui stat aderator în cauză pentru ratificare.
7) După finalizarea procesului de ratificare, tratatul intră în vigoare și candidatul devine stat
membru al UE.

33
 3. Retragerea voluntară din UE
O inovație majoră a Tratatului constituțional a fost inclusă și în TL. Până atunci retragerea
voluntară din Uniune nu era expres prevăzută, chiar dacă aceasta era posibilă dpdv juridic și net
preferabilă dpdv politic menținerii forțate în Uniune a unui stat care nu mai împărtășea idealurile
sale.
În urma modificării TUE art. 50 prevede în al. 1 că „Orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Decizia de retragere este
unilaterală: ea este luată de statul membru în cauză „conform regulilor sale constituționale și este
adusă la cunoștință Consiliului european. După care se deschid negocierile în vederea unui acord
între UE și statul care a decis să se retragă. Acordul este încheiat în numele Uniunii de Consiliu,
care statuează cu majoritate calificată, după aprobarea PE.
În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un
acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu
Uniunea.
În statul în cauză tratatele încetează să se aplice de la data intrării în vigoare a acordului
de retragere sau, dacă nu există un astfel de acord, după doi ani de la notificare făcută cu excepția
cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate
să proroge acest termen.
În sfârșit, se prevede că dacă statul care s-a retras din Uniune cere să adere din nou,
cererea sa este supusă procedurii prevăzută la art. 49 TUE.

2. Extinderea UE

1. De la 6 la 9
Inițial, Regatul Unit (RU) a refuzat să participe la crearea CECO. Motivul englezilor a
fost refuzul de a depăși cadrul unei cooperări interguvernamentale. Totuși ostilitatea RU s-a
estompat rapid în fața unor rezultate și perspective de creștere economică a CEE. În 1961, RU a
cerut aderarea sa, urmat de Irlanda, Danemarca și Norvegia.

34
 În ianuarie 1963, generalul de Gaulle a rupt unilateral negocierile, opunând veto-ul său
candidaturii britanice și propunând o simplă asociere. Regatul Unit a decis atunci să-și retragă
candidatura, precum și ceilalți candidați.
În 1967, o a doua candidatură a acelorași state s-a lovit de același veto, de Gaulle
afirmând că lărgirea comunității i-ar schimba profund natura. Cererile de aderare nu au fost totuși
retrase, ele au rămas pe ordinea de zi a Consiliului. Plecarea lui de Gaulle și alegerea lui
Pompidou în 1969 au permis o relaxare a poziției Franței.
Negocierile cu țările candidate au dus la semnarea actelor de aderare la 22 ianuarie 1972.
Aderarea a devenit efectivă după ratificare începând cu 1 ianuarie 1973. Referendumul organizat
de Norvegia a dat totuși 54% de răspunsuri negative la ratificarea tratatului de aderare.

2. Europa celor 12
După lărgirea spre nord, la scurt timp s-a ivit inițiativa unei lărgiri spre sud. Grecia,
Spania, Portugalia rămăseseră în afara Comunității din cauza regimurilor lor dictatoriale. După
căderea dictaturilor în aceste țări, unul dintre primele gesturi a noilor guverne democratice a fost
formularea unei cereri de aderare, în 1975 de către Grecia, în 1977 de către Spania și Portugalia.
Cei nouă se confruntau cu o dilemă: dpdv politic noile democrații trebuiau susținute și
ajutate, dpdv economic problemele acestora erau numeroase.
Grecia a fost cea care a beneficiat prima de un acord pentru aderare care a fost semnat la
28 mai 1979, la Atena și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Dosarele Spaniei și Portugaliei au
necesitat mai mult timp, din cauza opoziției Regatului Unit. Totuși, negocierile au fost reluate în
iunie 1984, iar aderarea acestor două țări a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986.

3. Europa celor 15
La sfârșitul anilor 1980 s-a născut ideea creării unui Spațiu economic european (SEE)
pentru a organiza raporturile între CEE și țările AELS. Negocierile începute în 1989 au dus la 12
iunie 1992 la semnarea Tratatului de la Porto, ratificările s-au făcut fără dificultate, mai puțin în
Elveția, din cauza voturilor negative la referendumul organizat în 1992.
Dar foarte repede, SEE și-a pierdut sensul, deoarece în paralel, cvasi-totalitatea statelor
membre AELS și-au depus candidatura pentru Comunitate: Austria (1989), Suedia (1991),

35
Finlanda, Elveția și Norvegia (1992). Candidatura Elveției a fost înghețată în urma respingerii de
către propriii cetățeni de la referendumul pentru SEE.
După semnarea T Maastricht cei 12 au anunțat că negocierile de aderare vor continua
după intrarea în vigoare a tratatului. Actele de aderare au fost semnate la Corfu la 25 iunie 1994.
Ca și data trecută norvegienii au respins aderarea. Noua lărgire a intrat în vigoare pentru celelalte
state la 1 ianuarie 1995.

4. De la 15 la 27
După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Orientală: Ungaria, Polonia
(1994), România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania și Bulgaria (1995), Republica Cehă (1996)
și-au depus candidaturile pentru aderare.
Candidaturile Ciprului și Maltei (1990) au fost înghețate din 1996 până în 1998.
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut dreptul de aderare celor
10 state din Europa Centrală și Orientală precum și Ciprului și Maltei din momentul când vor
îndeplini criteriile necesare (de la Copenhaga, vezi supra).
La Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), procesul de negociere a
aderării a fost lansat în doi timpi. La 30 martie 1998, negocierile au început cu 6 state din „primul
val” (Cipru Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia). Celelalte țări din Europa de est
(Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovenia) și Malta au putut participa la acest val din
februarie 2000, când s-a considerat că reformele lor progresau suficient de rapid.
La Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, un acord a fost găsit pentru
aderarea a 10 noi membri: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia. Tratatul a fost semnat la Atena la 18 aprilie 2003, iar aderarea a devenit
efectivă de la 1 mai 2004.
Pentru România și Bulgaria procesul a fost ceva mai lung. Tratatul de adeziune a fost
semnat la 25 aprilie 2005, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007.

5. Aderarea Croației
Croația și-a depus candidatura în 2003, fiindu-i oficial recunoscută în iunie 2004.
Negocierile au început în octombrie 2005, paralele cu cele angajate pentru Turcia în urma
insistențelor Austriei. Chestiunea frontalieră între Slovenia și Croația a întârziat mult timp aceste

36
negocieri. Încheierea unui acord de arbitraj între cele două părți a fost posibilă la 4 noiembrie
2009. Un grup de lucru având sarcina de a redacta tratatul de aderare cu Republica Croată și-a
început lucrările în decembrie 2009.
După 10 ani de la începerea procesului de aderare Croația a putut deveni cel de-al 28-lea
stat al UE începând de la 1 iulie 2013.

6. Noile perspective de aderare

Turcia
Cazul Turciei este deosebit de delicat. Din 1963, a fost încheiat un acord de asociere între
Turcia și CEE, urmând modelul din 1961 cu Grecia. Acest acord includea perspectiva aderării cf.
art.29 ”atunci când funcționarea acordului ar permite acceptarea integrală din partea Turciei a
obligațiilor care decurg din tratatul care instituie Comunitatea, părțile contractuale vor examina
posibilitatea unei aderări a Turciei la Comunitate”.
Între anii 1980 și 1986, acordul de asociere a fost înghețat în urma loviturii militare de stat
din Turcia. În aprilie 1987, Turcia și-a depus candidatura oficial la Comunitate, dar această cerere
a fost respinsă în decembrie 1989, din cauza problemelor politice și economice pe care le-ar fi
pus aderarea. La Copenhaga, în iunie 1992, nu se punea problema unei aderări, ci doar a
negocierii unui acord de uniune vamală, care a fost semnat în 1995. În 1997, Consiliul European
a confirmat eligibilitatea Turciei la Uniune, dar a adăugat că „nu sunt reunite condițiile politice și
economice care ar permite demararea unor negocieri de aderare”.
La Consiliul European de la Helsinki, în decembrie 1999, Uniunea europeană „luând în
calcul elementele pozitive care au marcat recent evoluția situației acestei țări, precum și intenția
Turciei de a continua reformele” a recunoscut oficial că Turcia este o țară candidată, care are
vocația de a adera la Uniune pe baza acelorași criterii precum cele care se aplică altor țări
candidate.
După mai mulți ani de ezitări, au fost deschise oficial negocieri la 3 octombrie 2005, dar
ele au fost definite ca fiind „un proces deschis a căror finalizare nu este garantată”. De atunci
negocierile au progresat lent și dificil.

Islanda

37
 După ce timp îndelungat cetățenii islandezi au fost refractari la aderare, această poziție s-a
schimbat odată cu criza din 2008 care a atins grav economia țării. Guvernul islandez a depus o
cerere de aderare la UE la 17 iulie 2009.

Balcanii occidentali
UE a reafirmat deplinătatea susținerii sale la perspectiva aderării europene a țărilor din
Balcanii occidentali, esențială pentru stabilitate, reconciliere și viitorul regiunii. Macedonia a
cerut să adere la UE la 22 martie 2004. Ea a obținut oficial statutul de candidat în decembrie
2006. Negocierile de aderare s-au deschis în 2010.
Bosnia-Herțegovina și Kosovo sunt considerate candidate potențiale. Muntenegru (15
decembrie 2008) și Albania (28 aprilie 2009) și-au depus oficial candidaturile pentru aderare.
Serbia a început negocierile de aderare din ianuarie 2014.

Țările din vecinătatea UE

Republica Moldova și Georgia au parafat în decembrie 2013 Acordurile de Asociere cu
UE, care nu constituie o procedură de preaderare. Guvernarea Ucraineană a amânat parafarea la
acea dată. Cu toate acestea, la 27 iunie 2014 Acordurile de Asociere ale Republicii Moldova,
Georgiei și Ucrainei cu UE au fost semnate la Bruxelles.

Tema IV – Cadrul instituțional comunitar

Conform art. 13 (1) din TUE: „Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor
săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor
și a acțiunilor sale”.
Instituțiile UE sunt:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul;
4. Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);

38
 5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.

Inițial, sistemul instituțional comunitar cuprindea doar patru instituții. Curtea de Conturi a
primit această calificare prin Tratatul de la Maastricht (TM). Pentru Banca centrală europeană și
pentru Consiliul European este vorba despre o inovație a Tratatului de la Lisabona. Calitatea de
instituție dată prin tratate relevă importanța politică atașată organului care beneficiază de acest
statut. TUE, în versiunea sa modificată prin TL, cuprinde 6 articole (14-19) care fixează regulile
esențiale aplicabile instituțiilor europene, respectiv:
- Parlamentului european (PE) (art. 14),
- Consiliului european (art. 15),
- Consiliului (art. 16),
- Comisiei (art. 17),
- Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (art. 18),
- CJUE (art. 19).
Ele sunt completate prin dispozițiile din TFUE, precum și prin alte protocoale și
declarații. Dispozițiile privind Banca centrală europeană și Curtea de conturi figurează doar în
TFUE, completate pentru Banca centrală europeană cu Protocolul privind statutul Sistemului
european al băncilor centrale și al Băncii centrale europene.

Parlamentul European (PE)

PE, numit la început Adunare, este instituția care permite cetățenilor UE să participe la
funcționarea acesteia. El este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din
„reprezentanții cetățenilor Uniunii” (art. 14 TUE).

A. Structură
a. Alegerea deputaților europeni
La început PE era o emanație a Parlamentelor naționale, care desemnau reprezentanții lor
în Adunare. Cu toate acestea, o alegere prin sufragiu universal direct era preconizată încă de la
origine, adunarea fiind invitată să elaboreze un proiect în acest sens. Abia în anii 1970 au fost

39
învinse ultimele opoziții ale statelor cu privire la alegerea directă a deputaților europeni. Astfel
Actul din 20 septembrie 1976 instituia alegerea membrilor PE prin vot universal direct. Primele
alegeri prin sufragiu universal au avut loc în 1979.
Alegerile au loc la fiecare 5 ani și se derulează la data și orele fixate de fiecare stat
membru, care se situează pentru toate statele în aceeași perioadă, începând cu joi dimineață și
terminându-se în duminica imediat următoare. Ultimele alegeri au avut loc în mai 2014.
Pe parcursul încheierii a noi tratate nu s-a ajuns la o procedură uniformă în ceea ce
privește modalitatea alegerilor. În prezent, art. 223 TFUE prevede că procedura electorală va fi
„conformă principiilor comune ansamblului statelor membre”.
Decizia 2002/772 (vig. din 1 aprilie 2004) fixează unele principii comune, printre care:
- Membrii Parlamentului european sunt aleși prin scrutin de listă sau vot unic transferabil,
de tip proporțional;
- Alegerea se derulează prin sufragiu universal, liber și secret;
- În funcție de specificul lor național, statele membre pot constitui circumscripții pentru
alegerea în PE sau să prevadă alte subdiviziuni electorale, fără să aducă atingere
caracterului proporțional al modului de scrutin.
- Statele membre pot prevedea fixarea unui prag minim pentru atribuirea locurilor. Acest
prag nu poate depăși la nivel național mai mult de 5% din sufragiile exprimate.
- Fiecare stat membru poate fixa un plafon pentru cheltuielile candidaților privind campania
electorală.
Vârsta electorală este de 18 ani în toate statele membre, în afară de Austria unde e de 16
ani. Vârsta eligibilității variază de la 18 la 23 de ani (Regatul Unit) sau 25 (Italia).

b. Numărul deputaților europeni

De la bun început, determinarea numărului de parlamentari și repartizarea mandatelor
între statele membre au ridicat probleme delicate. Trebuia respectată o anumită proporționalitate
între numărul de locuri și populația fiecărui stat, dar cu dublă limită:
- numărul total al membrilor Parlamentului nu trebuia să compromită buna funcționare a
instituției;
- trebuia asigurată o reprezentare rezonabilă a diferitelor curente politice în micile state
membre.

40
 Pe parcursul lărgirilor succesive și în urma reunificării germane numărul deputaților n-a
încetat să crească: de la 142 în Europa celor 6 a ajuns șa 614 în Europa celor 15.
În perspectiva lărgirilor care se profilau la acel moment, art. 189 (2) din TCE, introdus
prin Tratatul de la Amsterdam, a limitat numărul de membri în PE la un maxim de 700 deputați.
Tratatul de la Nisa a ridicat plafonul la 732, limită modificată ulterior ajungând în legislatura
2004-2009 la 785 deputați. După aderarea României și Bulgariei la UE, prin actul de adeziune a
acestora Uniunea a fixat, pornind de la legislatura 2009-2014, numărul parlamentarilor la 736.
După intrarea Croației în PE erau 766 de deputați. În prezent, după alegerile din mai 2014, PE
reunește 751 de deputați având următoarea repartizare: Germania 96, Franța 74, Regatul Unit,
Italia 73, Spania 54, Polonia 51, România 32, Olanda 26, Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia,
Ungaria 21, Suedia 20, Bulgaria 17, Austria 18, Slovacia, Danemarca, Finlanda 13, Irlanda,
Lituania, Croația 11, Letonia, Slovenia 8, Luxemburg, Cipru, Estonia, Malta 6.

B. Statutul membrilor PE
Statutul membrilor PE a fost mult timp reglementat parțial de dreptul Uniunii, parțial de
cel național, prin urmare, el depindea în parte de originea națională a deputatului. Tratatul de la
Amsterdam a permis remedierea acestei situații, dând PE puterea de a fixa statutul și condițiile
generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după avizul Comisiei și cu aprobarea
Consiliului care statua cu unanimitate. Tratatul de la Nisa a substituit unanimitatea cu majoritate
calificată (cu excepția statutului fiscal). După negocieri foarte dificile între Consiliu și PE, acesta
din urmă a adoptat la 28 septembrie 2005 o decizie privind statutul deputaților PE, care a intrat în
vigoare în prima zi a legislaturii 2009-2014.

a. Independența deputaților
Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal și liber de orice
constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord privind o demisie înaintea
expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile privitoare la modalitățile de
exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite.
Regimul incompatibilităților este parțial determinat de Actul privind alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal și parțial lăsat în competența națională. Incompatibilitățile
stabilite la nivelul Uniunii vizează interzicerea cumulului între mandatul parlamentar și

41
participarea la o altă instituție sau organ al Uniunii. O altă incompatibilitate se referă la calitatea
de membru al unui Guvern din statele membre.
Actul în versiunea sa din 1976, autoriza expres cumulul între mandat european și mandat
național, cu toate acestea mai multe legislații naționale (Franța, Belgia) interzic acest cumul.
Odată cu revizuirea Actului în 2002 a fost instaurată, începând cu legislatura din 2009, o
incompatibilitate între cele două mandate.
Nicio incompatibilitate nu există între mandatul de parlamentar și o activitate privată, dar
Parlamentul ține un registru public în care deputații trebuie să menționeze orice activitate
profesională și orice funcție remunerată, el a instituit de asemenea un sistem de declarație a
intereselor financiare a membrilor, în fine, deputaților li se interzice primirea unor donații sau
liberalități.
Parlamentarii europeni beneficiază de o libertate completă de circulație pentru a se
deplasa la locul de lucru al Adunării, dar această libertate nu acoperă alte deplasări în exercițiul
mandatului. Ei nu pot fi urmăriți pentru voturile și opiniile emise în exercițiul funcțiilor
parlamentare. Ei sunt protejați contra eventualelor urmăriri judiciare în timpul duratei mandatului
lor, cu excepția flagrantului delict sau ridicarea imunității de către Parlament.

b. Statutul financiar al deputaților

Până la legislatura 2009-2014, statutul financiar (remunerații și alte indemnizații) ținea de
competența statelor membre, cu consecința unor disparități importante. Pentru a șterge acest
inconvenient PE a pus în aplicare un sistem de indemnizații accesorii menite să acopere diverse
cheltuieli legate de exercițiul mandatului parlamentar și să asigure o protecție socială
parlamentarului și familiei sale.
Această situație a fost modificată printr-o decizie privind statutul deputatului. Deputații au
drept la o indemnizație potrivită care le asigură independența, la o pensie în caz de invaliditate în
cursul mandatului, precum și la o indemnizație tranzitorie la finele mandatului lor. Foștii deputați
vor beneficia, la vârsta de 63 ani împliniți de o pensie de vechime. La care se adaugă drepturile la
pensie garantate pentru soțul/soția și copii deputatului, o rambursare a cheltuielilor de boală,
cheltuieli legate de sarcină sau de nașterea unui copil, o acoperire de asigurare pentru riscurile
legate de exercitarea mandatului, o rambursare a cheltuielilor apărute în cadrul exercitării

42
mandatului (cheltuieli de călătorie, indemnizații de subzistență, indemnizații pentru cheltuieli
generale). În fine, deputații dispun de asistența colaboratorilor personali pe care îi pot alege liber.
Cf. regimului fiscal al deputaților se prevede că în principiu, indemnizația, indemnizația
tranzitorie și pensia sunt supuse impozitului comunitar, fără prejudicierea posibilității pentru state
de a supune această indemnizație dispozițiilor dreptului fiscal național, cu condiția de a evita
orice dublă impozitare.

c. Alte drepturi recunoscute deputaților

Se referă la:
- Dreptul de a prezenta, în cadrul dreptului de inițiativă a Parlamentului, o propunere de act
comunitar;
- Dreptul de a consulta toate dosarele deținute de Parlament;
- Documentele Parlamentului sunt traduse în toate limbile oficiale;
- Intervențiile orale sunt traduse simultan în toate limbile oficiale (24 de limbi).

C. Organizarea și funcționarea
Cf. art. 232 din TFUE Parlamentul European „își adoptă regulamentul interior cu
majoritatea membrilor care îl compun”.

a. Structuri
Actorii cei mai importanți din PE sunt grupurile politice care există de la constituirea
primei adunări conform Tratatului CECO. Atunci parlamentarii au refuzat să se organizeze pe
bază națională și au optat pentru o structură fondată pe repartiția în familii politice.
Art. 30 (1) din Regulamentul interior dispune că „deputații se pot organiza în grupuri
potrivit afinităților politice”, formulă care exclude constituirea unor grupuri strict tehnice. Un
deputat nu poate aparține decât unui singur grup. Un grup compus din deputați lipsiți de afinități
politice între ei nu poate îndeplini funcțiile atribuite unui grup politic în lucrările PE.
Cf. art. 30 (2), din Regulamentul interior al PE „orice grup politic este compus din
deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim de deputați necesar pentru
a constitui un grup politic este fixat la 25”.

43
 Constituirea unui grup politic trebuie declarată președintelui PE, cu mențiunea denumirii
grupului precum și a numelui membrilor săi. În prezent în PE sunt opt grupuri politice:
- Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat), 216 membri;
- Grupul Alianței progresiste a socialiștilor și democraților din PE, 190 membri;
- Grupul Alianței liberalilor și Democraților pentru Europa (ADLE), 70 membri;
- Grupul Verzilor/Alianța liberă europeană (V-ALE), 50 membri;
- Conservatorii și reformiștii europeni; 75 membri;
- Grupul confederal al Stângii unitare europene/ Stânga verde nordică (GUELGYN), 51
membri;
- Grupul Europa libertății și democrației directe, 45 membri;
- Grupul Europa Națiunilor șiLibertăților38 membri;

Grupurile dispun de servicii administrative și de un secretariat. Ele au un rol esențial în

organizarea lucrărilor adunării prin intermediul conferinței președinților. Timpul pentru luări de
cuvânt este repartizat între grupuri, proporțional cu numărul de deputați pe care îl conțin.
Parlamentarii care nu se regasec în doctrina unui grup politic determinat se pot înregistra
ca neafiliați și, deasemenea, dispun de un secretariat. În PE actual sunt 15 deputați neafiliați.
Adunarea alege un președinte pentru o perioadă de 2 ani și jumătate, adică jumătate dintr-
o legislatură, acesta fiind reeligibil. Președintele trebuie să fie prezentat de un grup politic sau de
cel puțin 40 de deputați. Președintele dirijează lucrările Parlamentului reprezentându-l în relațiile
cu alte instituții precum și cu exteriorul. În prezent președintele PE este Martin Schulz, de origine
germană, membru al Socialiștilor și Democraților din PE, ales la 17 ianuarie 2012 pentru prima
dată și reales la 1 iulie 2014.
„Conferința președinților” (C.p.) reunește în jurul președintelui PE președinții grupurilor
politice. Un deputat neafiliat de asemenea face parte din conferință fără a dispune de drept de vot.
C.p. statuează asupra organizării lucrărilor PE și asupra chestiunilor aferente programărilor
legislative. Este de asemenea competentă în chestiunile aferente relațiilor cu alte organe sau
instituții ale UE precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre.
Adunarea mai alege 14 vice-președinți care formează împreună cu președintele și cu 5
quaestori biroul. Biroul reglează toate chestiunile privind organizarea administrativă și financiară
a PE și conducerea ședințelor.

44
 b. Comisiile parlamentare
Deputații se reunesc în 22 de comisii parlamentare a căror misiune principală este de a
dezbate propunerile de legislație nouă transmise de Comisia Europeană și de a stabili rapoartele
de inițiativă. Pentru orice propunere legislativă sau inițiativă, este desemnat un raportor potrivit
unui acord între grupurile politice care compun Parlamentul. Raportul său este discutat, amendat
și votat în comisia parlamentară după care este transmis adunării plenare.
Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea sub-comisii, sau comisii temporare
care tratează probleme specifice. Pot fi stabilite și comisiile temporare de anchetă.
Comisii permanente (22): Afaceri externe, Drepturile omului, Securitate și apărare,
Dezvoltare, Comerț internațional, Budget, Control bugetar, Afaceri economice și monetare,
Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară,
Industrie, cercetare și energie, Piață internă și protecția consumatorilor, Transport și turism,
Dezvoltare regională, Agricultură și dezvoltare rurală, Pescuit, Cultură și educație, Afaceri
juridice, Libertăți civile, justiție și afaceri interne, Afaceri constituționale, Drepturile femeii și
egalitatea de gen, Petiții.
Comisii speciale: Decizii fiscale și alte măsuri rimilare sau cu efecte similare.

c. Organizarea lucrărilor
Legislatura coincide cu durata mandatului deputaților de 5 ani. Sesiunea parlamentară
corespunde unei perioade de un an. Perioada de sesiune este reuniunea care se ține de regulă în
fiecare lună de Parlament. Ea se descompune în ședințe.
PE se reunește de plin drept a doua marți din martie a fiecărui an și decide suveran despre
durata întreruperii sesiunilor. Președintele poate convoca cu titlu excepțional Parlamentul la
cererea majorității membrilor componenți, a Comisiei sau a Consiliului, după consultarea
conferinței președinților. Pe lângă aceasta, președintele are posibilitatea, cu acordul conferinței
președinților, să convoace parlamentul cu titlu excepțional în caz de urgență.
În virtutea art. 231 TFUE „Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, Parlamentul
European hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Cvorumul se stabilește prin
regulamentul de procedură”. Cvorumul este fixat de regulamentul interior. Art. 155 din
Regulamentul interior dispune că acest cvorum este atins dacă cel puțin o treime dintre membrii

45
Parlamentului este prezentă. Existența cvorumului nu este verificată sistematic, ci doar dacă cel
puțin 40 de deputați i-o cer președintelui.
Printre majoritățile specifice cerute cea mai frecventă este atunci când Parlamentul trebuie
să statueze cu „majoritatea membrilor componenți”. În mod normal se votează prin ridicarea
mâinii. Dacă președintele consideră că rezultatul este îndoielnic, el cere un vot electronic și în caz
de pană a celui din urmă se procedează la votul prin ședere și ridicare.
Potrivit protocolului privind fixarea sediilor instituțiilor, anexat la Tratatul de la
Amsterdam:
d. PE își are sediul la Strasbourg, unde se țin cele 12 perioade de sesiune plenară lunară,
inclusiv sesiunile budgetare.
e. Perioadele de sesiuni plenare adiționale se țin la Bruxelles.
f. Comisiile PE au sediul la Bruxelles.
g. Secretariatul general al PE și serviciile sale rămân instalate la Luxemburg.

D. Atribuții
Tratatul CEE, în redactarea sa inițială, nu acorda PE decât un rol foarte modest, care se
traducea doar printr-o putere consultativă și un drept de cenzură cu privire la Comisie.
Parlamentul și-a consolidat treptat puterea pornind de la controlul bugetului Comunității.
Începând din 1970 puterea bugetară s-a împărțit între PE și Consiliul.
PE a obținut și o parte a puterii legislative prin procedura de cooperare, apoi prin
procedura de codecizie, care i-a permis, pentru prima dată să participe la procesul legislativ
alături de Consiliu într-o serie de materii. În prezent, actele normative europene se adoptă prin
pocedura legislativă ordinară de PE și Consiliu. PE și-a extins de asemenea influența în domeniul
relațiilor externe având prerogativa de a aproba un număr în creștere de acorduri internaționale
încheiate de UE. În sfârșit, el a dobândit un rol cheie în desemnarea Comisiei și a președintelui
său.
Art. 14 (1) din TUE rezumă astfel competențele PE: „Parlamentul European exercită,
împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic
și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
președintele Comisiei”.

46
 Consiliul European

A. Evoluție – de la întâlniri la nivel înalt la o instituție a Uniunii Europene

Practica conferințelor europene la vârf începe în 1961. Primele reuniuni au avut drept
scop consolidarea uniunii politice. Actul unic european (AUE) (1986) a consacrat existența
Consiliului European care, până atunci, se baza pe o simplă rezoluție a șefilor de state și de
guverne. Tratatul de la Maastricht (1992) a adăugat, în termeni foarte generali, câteva indicații
privind misiunile sale. Tratatul de la Lisabona (2009) ridică Consiliul European la rang de
instituție, extinde semnificativ competențele sale și îl dotează cu o președinție stabilă.
Principiul „cooperării loiale” în cadrul relaţiilor între UE şi statele membre este cuprins în
art. 4 din TUE şi în art. 13 din TUE pentru relațiile dintre instituţiile UE. Astfel, statele membre
trebuie să ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a obligaţiilor care le revin în
temeiul Tratatului şi să nu întreprindă nicio acţiune care ar putea dăuna bunei funcţionări a UE.
În cadrul cooperării loiale între statele membre şi instituţiile UE, statele sunt invitate să
sprijine acţiunile UE şi să nu împiedice buna lor funcţionare, de exemplu:
• prin sancţionarea încălcării dreptului UE la fel de riguros ca în cazul încălcării dreptului
naţional;
• prin colaborarea cu Comisia în cadrul procedurilor care au ca obiect verificarea respectării
dreptului UE, de pildă prin transmiterea documentelor solicitate în mod regulat;
• prin repararea daunelor provocate de încălcarea dreptului UE;
• prin cooperarea cu Comisia, în caz de inacţiune din partea Consiliului, astfel încât UE să
poată face faţă responsabilităţilor sale.
Modalități de cooperare:
schimburi de scrisori între Consiliu şi Comisie;
acorduri interinstituţionale;
declaraţii comune celor trei instituţii.

B. Componența Consiliului European

Potrivit art. 15 (2) din TUE Consiliul European este „compus din șefii de stat sau de
Guvern ai statelor membre, precum și președintele său și Președintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările

47
Consiliului European”. Cipru, Franța și Lituania sunt reprezentați în Consiliu de către Președinții
lor. România este și ea reprezentată de cele mai multe ori de Președinte.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona membrii Consiliului European
(Cns. Eur.) erau asistați de către miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru
al Comisiei. TL înlocuiește miniștrii naționali ai afacerilor externe cu Înaltul reprezentant pentru
afaceri externe și politică de securitate al Uniunii, fapt aparent puțin apreciat de unele dintre
statele membre. Această evoluție este totuși una logică în măsura în care relațiile între statele
membre ale Uniunii nu mai pot fi considerate „afaceri externe”.
Tratatul de la Lisabona permite de asemenea membrilor Cns. Eur., atunci când ordinea de
zi o cere, să „decidă să fie asistați de un ministru și, în ceea ce privește președintele Comisiei, de
un membru al Comisiei” (art. 15 (3) TUE). Această practică se instaurase mai demult în anumite
domenii: astfel, miniștri afacerilor economice și de finanțe sunt invitați să participe la sesiunile
Cns. Eur. atunci când acesta din urmă examinează chestiuni privind uniunea economică și
monetara.

C. Organizare și funcționare
a. Președinția
În sistemul anterior Tratatului de la Lisabona, președinția Cns. Eur. era „exercitată de
către șeful de stat sau de guvern care asigura președinția Consiliului”. Această formulă avea
avantajul de a asigura coerența între lucrările Consiliului și cele ale Cns. Eur., dar inconvenientul
de a deranja stabilitatea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur.
În termenii art. 15 (5) din TUE modificat „Consiliul European își alege președintele cu
majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate
pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură”.
Primul președinte ales al Cns. Eur. de către membrii acestuia cu unanimitate (deși
majoritatea calificată era suficientă) a fost Herman Van Rompuy (19 noiembrie 2009). El a fost
reales în funcție la 1 martie 2012 tot cu unanimitate. La 30 august 2014 Consiliul European l-a
ales pe Donald Tusk la președinția Cons. Eur. pentru perioada 1 decembrie 2014 - 31 mai 2017.
În ceea ce privește funcțiile președintelui Cns. Eur., art. 15 (6) din TUE distinge două
mari categorii de misiuni:

48
 1) Cele legate de viața internă a Uniunii
- (a) Prezidează și impulsionează lucrările Cns. Eur.
- (b) Asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Cns. Eur., în cooperare cu președintele
Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale (CAG);
- (c) acționează pentru facilitarea coeziunii și consensului în cadrul Cns. Eur.
- (d) prezintă PE un raport după fiecare reuniune a Cns. Eur.
2) Cele care se referă la acțiuni îndreptate spre exterior
Art. 15 (6) al. 2 din TUE dispune că președintele Cns. Eur. asigură, la nivelul său și în
această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politică de securitate.
Art. 15 (6) al. al. 3 din TUE interzice președintelui Cns. Eur. să exercite un mandat
național, pentru a-i lăsa timpul necesar exercitării funcțiilor și pentru a-și consolida vizibilitatea.
El stabilește o cooperare strânsă și o coordonare cu președinția Consiliului și cu președintele
Comisiei, mai ales prin întâlniri regulate (cf. Regulamentului Cns. Eur.).
b. Reuniunile
Inițial, reuniunile Cns. Eur. aveau un caracter informal, Tratatul de la Lisabona
formalizează organizarea acestor reuniuni. În același timp, calitatea de instituție a Cns. Eur.
impune un regulament interior (art. 235 TFUE) care a fost adoptat la 1 decembrie 2009. Tratatul
de la Lisabona a încredințat Consiliului Afacerilor Generale (CAG) (formațiune a Consiliului
UE) misiunea de a asigura pregătirea și urmărirea reuniunilor Cns. Eur. împreună cu președintele
Cns. Eur. și Comisia (art. 16 (6), al. 2 TUE). Cns. Eur. este asistat de secretariatul general al
Consiliului (art. 235 TFUE).
Actul unic european (AUE) și Tratatul de la Maastricht prevedeau reunirea Cns. Eur. „cel
puțin de două ori pe an”, adică o dată în timpul unei președinții. Această formulă făcea posibilă
organizarea unor reuniuni suplimentare atunci când circumstanțele le justificau. În consecință, a
apărut obiceiul de reunire a Cns. Eur. de două ori pe durata unei președinții. Tratatul de la
Lisabona prevede explicit convocarea a două reuniuni pe semestru (art. 15 (3) TUE). Art. 15 din
TUE consacră de asemenea posibilitatea pentru președinte de a convoca o reuniune extraordinară
a Cns. Eur. dacă situația o cere.

49
 Timp îndelungat Consiliile europene s-au reunit în țările președinției. O declarație atașată
Tratatului de la Nisa a indicat că începând cu anul 2002, o reuniune per președinție se va ține la
Bruxelles și că, atunci când UE va coopta 18 membri toate reuniunile Cns. Eur. se vor ține la
Bruxelles. Așa se întâmplă de la 1 mai 2004. Totuși, potrivit regulamentului interior există
posibilitatea ca președintele Cns. Eur., cu acordul CAG sau a Comitetul reprezentanților
permanenți (Coreper), care statuează cu unanimitate, să decidă că o reuniune se va ține în alt loc.
Reuniunile se derulează pe durata a maximum două zile, doar dacă nu se decide altfel de
către Cns. Eur. sau CAG, la inițiativa președintelui Cns. Eur.
Tratatul de la Lisabona confirmă posibilitatea de a invita președintele PE la audieri în fața
Cns. Eur. (art. 235 TFUE). Reuniunile nu sunt publice.
Potrivit art. 15 din TUE Cns. Eur. statuează prin consens cu excepția cazurilor în care
tratatele dispun altfel. Astfel tratatele prevăd mai multe ipoteze în care Cns. Eur. trebuie să
voteze:
Cu unanimitate:
- Constatare a unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii (art. 7 TUE)
- Decizia care fixează componența PE (art. 14 TUE)
- Componența Comisiei Eur. (art. 17 TUE)
- Decizia privind interesele și obiectivele strategice ale Uniunii (art. 22 TUE)
- Deciziile prevăzute la art. 31 (1) TUE
- Instaurarea unei apărări comune (art. 42 TUE)
- Procedurile militare (art. 45 TUE)
- Extinderea misiunilor Parchetului european (art. 88 TUE).
Cu majoritate calificată:
- Alegerea președintelui lui (art. 15 TUE)
- Prezentarea președintelui Comisiei Eur. și nominalizarea Comisiei Eur. (art. 17 TUE)
- Numirea Înaltului reprezentant (art. 18 TUE)
- Stabilirea listei formațiilor Consiliului și a sistemului de prezidare a Consiliului (art. 236
TUE)
- În situațiile prevăzute de art. 31 (2)
Cu majoritate simplă:
- Convocarea unei convenții pentru revizuirea tratatelor (art. 48 TUE)

50
 - Chestiuni de procedură și adoptarea regulamentului său interior (art. 325 TFUE)
- Numirea membrilor directoratului Băncii centrale europene (art. 283 TFUE).
Președintele Cns. Eur. și președintele Comisiei nu iau parte la vot și nici ÎR, care nu este
propriu-zis membru al Cns. Eur. chiar dacă participă la lucrările acestuia.

D. Atribuțiile
Tratatul de la Lisabona lărgește atribuțiile Cns. Eur.
a. Impuls și orientare
Potrivit art. 15 TUE „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții
legislative”. Ceea ce confirmă misiunea pe care o are în practică de la crearea sa, de acum 30 de
ani. Acesta s-a afirmat rapid ca un organ motor în construcția europeană.
Dosare importante în care Cns. Eur. s-a pronunțat:
- crearea Sistemului monetar european,
- reforma politicii agricole comune,
- punerea în aplicare a spațiului de libertate, securitate și justiție,
- primul pas spre apărarea europeană,
- lărgirile succesive,
- realizarea AUE, a Tratatului UE,
- adoptarea Tratatului constituțional, până la negarea acestuia de către cetățenii francezi și
cei olandezi.
De asemenea Cns. Eur. are competențe în domeniul unor politici precum: PESC (art. 26
TUE) spațiul de libertate, securitate și justiție (art. 68 TFUE), coordonarea politicilor economice
(121 TFUE) și angajare (148 TFUE).

b. Arbitraj
Practica a dat rapid Cns. Eur. misiunea de deblocare a situațiilor de criză și găsirea unor
soluții în caz de dezacord între statele membre privind dosare dificile pentru care nu s-au găsit
soluții la nivelul Consiliului. Autoritatea membrilor care îl compun permite procedarea la
arbitrajul necesar. Cu cât arbitrajul este mai precis cu atât este mai mica marja de manevră a
instituțiilor în momentul punerii în aplicare a acestuia.

51
 Tratatul de la Lisabona atribuie explicit Cns. Eur. misiuni specifice de arbitraj în caz de
opoziție a unui stat membru la adoptarea unei legislații a Uniunii. Obiectivul este, în toate
cauzele, de a proteja, unele interese fundamentale ale statelor.

c. Recunoașterea puterii de decizie în favoarea Cns. Eur.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Cns. Eur. nu putea adopta decât
decizii cu caracter politic care erau apoi traduse în decizii juridice de către instanțele competente
în acest scop, cu o marjă de manevră mai mică sau mai mare, după caz, și nu decizii cu caracter
juridic.
Tratatul de la Lisabona schimbă situația, chiar dacă Cns. Eur. „nu exercită funcții
legislative” (art. 15 (1) TUE), totuși acesta are competența de a adopta decizii juridice importante
pentru funcționarea Uniunii. Printre altele: decizii privind alegerea președintelui Cns. Eur., lista
formațiunilor Consiliului, etc.

Consiliul

Consiliul (Cons.) se prezintă ca o instituție reprezentativă a statelor membre. El constituie

locul de confruntare a acestor state pentru găsirea unor compromisuri. Tratatele utilizează
termenul de „Consiliu”. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht acesta a decis să se
numească „Consiliul Uniunii Europene”. Constituția europeană prevedea revenirea la denumirea
de „Consiliu de miniștri”, pentru a se evita confuzia între acesta și Cns. Eur. Acest titlu a fost
abandonat prin Tratatul de la Lisabona, reluându-se titlul de „Consiliu”.

A. Componență
a. Membri
Conform art. 16 (2) din TUE: „Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă și să exercite dreptul de vot”.

52
 b. Formațiuni
Chiar dacă există un singur Cons., componența sa nu este nici stabilă nici fixă. Ea variază
în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, fiind compusă din mai multe „formațiuni”. Pe plan juridic,
această situație nu pune în discuție unicitatea Cons.
Pentru o organizare mai eficientă Cons. se reuneşte, în funcţie de subiectele dezbătute, în
diferite configurații, la care participă miniştri din statele membre şi comisarii europeni
responsabili de domeniile respective.
- În anii 1990 existau 22 de formaţiuni.
- Apoi, în iunie 2000 numărul acestora a fost redus la 16.
- După o reducere drastică în iunie 2002, Cons. număra doar 9 formațiuni.
- Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona există 10 formațiuni ale Cons.
Tratatul de la Lisabona prevede explicit: „Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor
formațiuni” (art. 16 (6) TUE).
El rămâne un organism unic, astfel că o decizie adoptată de oricare dintre formațiuni, este
o decizie a Cons. fără a se preciza numele formațiunii.
Sediul Consiliului se află la Bruxelles, unde acesta se reuneşte de mai multe ori pe lună.
În aprilie, iunie şi octombrie el se reunește la Luxemburg.
Formațiunile Cons. sunt:
- Afaceri generale (și relații externe, anterior)
- Afaceri externe
- Afaceri economice și financiare
- Justiție și afaceri interne (JAI)
- Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori
- Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
- Transporturi, telecomunicații și energie
- Agricultură și pescuit
- Mediu
- Educație, tineret, cultură și sport
Unele dintre aceste formațiuni se reunesc cu titlu episodic. Cele mai importante sunt
convocate lunar.

53
 a) Consiliul afacerilor generale (CAG)
CAG asigură coerența lucrărilor deferitor formațiuni ale Cons., pregătește reuniunile Cns.
Eur. și le supraveghează în legăturile cu președintele Cns. Eur. și Comisia. În cadrul sesiunilor
sale CAG examinează dosarele referitoare la:
- Diferite politici ale Uniunii
- Negocierile legate de extinderile UE
- Perspectiva bugetară
- Chestiuni instituționale și administrative
CAG coordonează lucrările în diferite domenii legate de politicile care țin de competența
altor formațiuni ale Cons. El examinează dosarele încredințate de Cns. Eur.

b) Consiliul afacerilor externe (CAE)

CAE elaborează acțiunea externă a Uniunii potrivit liniilor strategice fixate de Cns. Eur. și
asigură coerența acțiunii exterioare a Uniunii.
Împreună cu Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate (în
continuare ÎR) Cons. asigură unitatea, coerența și eficacitatea în acțiunea externă a UE.
Domenii:
politica externă și de securitate comună (PESC)
politica de securitate și apărare comună (PSAC) componentă a PESC
cooperarea pentru dezvoltare și ajutor umanitar
politica comercială comună
Prin acțiunile sale legate de politica externă UE urmărește să contribuie la: pace și
securitate;dezvoltarea durabilă;solidaritate și respect reciproc între popoare;comerț liber și
echitabil;eradicarea sărăciei;protecția drepturilor omului, în special a drepturilor copilului;
respectarea strictă a dreptului internațional.
ÎR prezidează reuniunile CAE, sprijinit de Serviciul European de acțiune externă (SEAE)
și de Secretariatul General al Cons. (SGC).
În funcție de ordinea de zi Consiliul reunește:
- miniștrii afacerilor externe
- miniștrii apărării (PSAC)

54
 - miniștrii dezvoltării (cooperarea pentru dezvoltare)
- miniștrii comerțului (politica comercială comună)

c) Consiliul afacerilor economice și financiare (ECOFIN)

Este compus din miniștrii economiei și finanțelor din statele membre precum și miniștrii
competenți în materie de buget atunci când pe ordinea de zi sunt înscrise chestiuni legate de
buget. ECOFIN se reunește o dată pe lună. El prepară și decide, împreună cu PE, bugetul UE.
Competențe:
- Coordonarea politicii economice
- Supravegherea economică
- Controlul politicii bugetare
- Controlul finanțelor publice a statelor membre
- Chestiuni juridice, practice și internaționale legate de euro
- Chestiuni referitoare la piețele financiare, la mișcarea capitalurilor
- Relațiile economice cu țările terțe
d) Consiliul Justiție și afaceri interne (CJAI)
CJAI întrunește o dată la două luni miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne pentru a
discuta despre dezvoltarea şi punerea în aplicare a acţiunilor de cooperare, precum şi a politicilor
comune din acest domeniu. Cons. îşi exercită astfel funcţia de colegiuitor al UE, adoptând în
prezent directive şi regulamente în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Reuniunile Cons. sunt
pregătite de grupuri de lucru şi de comitete:
- CATS (cooperarea judiciară şi poliţienească),
- Comitetul strategic pentru imigraţie, frontiere şi azil,
- COSI (Comitetul permanent pentru securitate internă)
- Grupul de lucru pentru chestiuni de drept civil.

Politicile aferente spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt puse în aplicare de către
statele membre şi de către instituţiile UE. Ele sunt sprijinite de organe specializate, în special:
- Frontex,
- Europol
- Eurojust

55
 - Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene
- Biroul European de Sprijin pentru Azil,
- Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie
- Colegiul European de Poliţie

e) Consiliul pentru ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și

consumatori (EPSCO)
Reunește miniștrii muncii și protecției sociale și pe cei ai protecției consumatorilor,
sănătății și egalității șanselor cam de 4 ori pe an.
În aceste domenii Cons. decide de cele mai multe ori cu majoritate calificată, în codecizie
cu PE. În domeniul securității sociale Cons. decide cu unanimitate.
Totuși, politicile ocupării forței de muncă și protecției sociale țin de responsabilitatea
statelor, iar contribuția Uniunii se limitează la stabilirea unor obiective comune pentru toate
statele membre, analiza măsurilor luate la nivel național, adoptarea unor recomandări adresate
statelor membre.
f) Consiliul „Competitivitate” (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)
A fost instituit în 2002, din fuziunea a trei formațiuni anterioare:
- Consiliul „Piața internă”
- Consiliul „Industrie”
- Consiliul „Cercetare”
În funcție de chestiunile înscrise pe ordinea de zi, acesta reunește miniștrii competenți din
statele membre de 5 - 6 ori pe an.
De la crearea sa, Consiliul are grija de a consolida competitivitatea și creșterea economică
în Europa.

g) Consiliul Transporturi, telecomunicații și energie (TTE)

Din 2002 aceste trei politici sunt preocuparea unei singure formațiuni care se reunește
cam o dată la fiecare două luni. Componența variază, ca și în alte cazuri, în funcție de chestiunile
de pe ordinea de zi.
În aceste domenii obiectivele UE constau în crearea unor sisteme moderne și eficiente
care să fie viabile la nivel economic, social și din perspectiva mediului.

56
 h) Consiliul Agricultură și pescuit (AGRIFISH)
Are drept obiectiv reglementarea activităților care țin de producția alimentară în UE.
Reunește miniștri competenți din statele membre în vederea negocierii și adoptării legislației
respective. La reuniunile lunare participă și un membru al Comisiei Europene sau chiar
Comisarul pentru agricultură și dezvoltare rurală sau cel pentru afaceri maritime și pescuit.

i) Consiliul pentru Mediu

Reunește miniștrii pentru mediu cam de 4 ori pe an. Ei decid cu majoritate calificată în
codecizie cu PE.
În acest domeniu Comunitatea are drept misiune promovarea unei dezvoltări armonioase,
echilibrate și durabile a activităților economice care respectă în special asigurarea unui nivel
ridicat a calității mediului.
Ținând cont de diversitatea situațiilor în diferite regiuni ale Comunității, politica
comunitară de mediu se bazează pe principiile de precauție și acțiune preventivă, de corectare a
atingerilor mediului și pe principiul poluatorului-plătitor.

j) Consiliul Educație, tineret, cultură și sport

Reunește miniștrii competenți din țările membre cam de 3 - 4 ori pe an. El hotărăște mai
ales cu majoritate calificată, cu excepția domeniului culturii unde se cere unanimitate, în
codecizie cu PE.
Misiunea acestui Consiliu este de a contribui la dezvoltarea unei educații de calitate,
punerea în aplicare a unei politici de formare profesională și diseminare a culturilor statelor
membre. În același timp Cons. va ține cont de respectarea deplină a responsabilității statelor
membre pentru definirea conținutului învățământului și formării profesionale, precum și
diversitatea culturală în dimensiunile naționale și regionale.

B. Organizare și funcționare
Deciziile Cons. sunt pregătite de o structură formată din peste 150 de grupuri de lucru şi
comitete la care participă delegaţi din statele membre. După ce soluţionează chestiuni de natură

57
tehnică aceștia transmit dosarul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), alcătuit din
ambasadorii statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.

a. Președinția
De la origine, președinția Cons. este încredințată fiecărui stat membru pentru o perioadă
de 6 luni. În prezent, el este prezidat prin rotație de cele 28 de state membre ale Uniunii, fiecare
dispunând de o perioadă de șase luni. În cursul semestrului respectiv, președinția conduce
reuniunile la toate nivelurile, propune orientări în politicile UE, elaborează compromisurile
necesare adoptării de decizii de către Consiliu, reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte
instituții ale UE.
Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, președințiile semestriale cooperează
îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de președinții elaborează un program comun al
activităților Consiliului pentru o perioadă de 18 luni.
Troica actuală pentru perioada 1 iulie 2014 – 31 decembrie 2015 este formată din:
Italia: 1iulie – 31 decembrie 2014
Letonia: ianuarie – iunie 2015
Luxemburg: iulie – decembrie 2015
Din 2016 următorul grup de state vor colabora și vor asigura pe rând președinția UE:
Olanda: ianuarie – iunie 2016
Slovacia: iulie – decembrie 2016
Malta: ianuarie – iunie 2017
O singură formațiune a Consiliului nu este prezidată de președinția semestrială: Consiliul
Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Începând cu 1
noiembrie 2014, această funcție este ocupată de Federica Mogherini.

b. Desfășurarea reuniunilor
Stabilirea ordinii de zi provizorii incumbă președinției care o adresează altor membri ai Cons.
precum și Comisiei (Cms.) cel puțin cu 14 zile înainte de începutul sesiunii. Delegațiile altor state
membre au posibilitatea, ca și Cms., de a cere înscrierea unei chestiuni pe ordinea de zi,
respectând condiția de a adresa întrebarea cu cel puțin 16 zile înainte de deschiderea sesiunii.

58
 La începutul sesiunii Cons. hotărăște ordinea de zi definitivă. Cms. este invitată să participe la
sesiunile Cons. (dacă acesta nu decide altfel), precum și Banca centrală europeană, atunci când
aceasta își exercită dreptul de inițiativă.

c. Secretariatul general
Cons. este asistat de un secretariat general, plasat sub responsabilitatea unui secretar general.
Secretarul general este numit de Cons. El are misiunea de a asigura buna derulare, continuitatea și
coordonarea lucrărilor Consiliului. Tot el stabilește procesul-verbal al fiecărei sesiuni a Cons.,
care este semnat după aprobare de președintele în exercițiu precum și de secretarul general. De
asemenea, el asigură secretariatul Cns. Eur. ceea ce confirmă explicit art. 235 din TFUE.

d. Coreper
Cf. art. 240 din TFUE:
„(1) Un comitet constituit din reprezentanții permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde
de pregătirea lucrărilor Consiliului și de executarea mandatelor care îi sunt încredințate de
către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul
de procedură al Consiliului.
(2) Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu.
Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în privința organizării Secretariatului General.
(3) Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum și în privința
adoptării regulamentului său de procedură.”

Tipuri de reuniuni:
• Coreper 2 – reunește reprezentanții permanenți pentru a trata dosare cu caracter
politic.
• Coreper 1 – reunește adjuncții reprezentanților permanenți, pentru dosare mai tehnice.

Președinția Coreper este asigurată de un reprezentant a statului membru care asigură

președinția Consiliului.

59
 Toate punctele înscrise pe ordinea de zi ale Cons. trebuie examinate obligatoriu în
prealabil de Coreper, cu excepția cazurilor de urgență. Coreper poate crea grupuri de lucru pentru
a asigura pregătirea lucrărilor Cons.
În practică, ordinea de zi a unui Cons. este divizată în două părți.
• Partea A conține punctele pentru care reprezentanții permanenți au constatat reunirea
majorității necesare pentru adoptarea textului care nu mai pune probleme tehnice sau
politice.
• Partea B conține textele în care dificultățile tehnice sau politice pot fi tranșate doar de
Cons. Dacă se ajunge la o înțelegere se va vota, în caz contrar textul este retrimis
Coreper pentru a se relua discuțiile.
Coreper este deci un mecanism central, a cărui utilitate a fost în permanență demonstrată
în practică și care a permis consolidarea capacității normative a Uniunii. În jur de 75-80 % din
textele sunt adoptate în partea A a Cons., fără votul miniștrilor.

C. Regulile de vot
Cons. adoptă deciziile prin votul miniştrilor din statele membre. În marea majoritate a
cazurilor, Consiliul adoptă decizii pe baza unei propuneri a Comisiei Europene şi în colaborare cu
Parlamentul European.

a. Modalități de vot
Există trei tipuri de vot, în funcţie de dispoziţiile din tratat cu privire la subiectul abordat.
Majoritate simplă (pentru decizii de procedură)
În termenii art. 238 (1) din TFUE: „În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea
simplă, Consiliul hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun”.
Odată cu lărgirile succesive, această modalitate de vot, care era considerată regulă de drept
comun în Tratatul de la Roma, a pierdut progresiv teren. Ea se aplică în principal pentru chestiuni
de procedură și pentru adoptarea regulamentului interior al Cons. (art. 240 (3) TFUE).
Majoritate calificată(un sistem de vot ponderat bazat pe numărul de locuitori ai statelor
membre, utilizat pentru adoptarea a numeroase decizii)

60
 Cf. art. 16 (3) din TUE Cons. „hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel”.
Unanimitate (pentru politica externă și de apărare (PESC), cooperarea judiciară şi
poliţienească (JAI) şi impozitare).
Unanimitatea dă un drept de veto fiecărui stat membru și se subînțelege că „abținerile
membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care
este necesară unanimitatea” (art. 238 (4) TFUE).

b. Calcului majorității calificate

Când a fost negociat T Roma, ponderea voturilor membrilor Cons. nu a fost calculată
obiectiv, în funcție de populația și/sau de ponderea economică a statelor, ci a reflectat un
echilibru politic funcțional stabilit după lungi negocieri.
Ponderea reținută atunci a dat:
a. 1 vot pentru Luxemburg
b. 2 pentru Belgia și Olanda
c. 4 pentru Germania, Franța și Italia
Rezultă un total de 17 voturi.
Statele au fost divizate, ținând cont de populațiile lor, în trei categorii: mari, mijlocii și
mici. Majoritatea calificată a fost fixată la 12 voturi, adică 70,59% din totalul lor. Atât voturile
atribuite statelor cât și pragul majorității calificate au fost negociate apoi hotărâte ținându-se cont
de alianțele necesare pentru a forma o majoritate calificată, dar și de posibile minorități de blocaj.
Minoritatea de blocaj nu putea fi deținută nici de cele trei state Benelux, nici de un stat mare de unul
singur, fie cu ajutorul Luxemburgului singur. În schimb, ea putea rezulta din asocierea a două state mari
sau din asocierea între un stat mare și unul mijlociu. În sfârșit, la origine, majoritatea calificată nu
implica o majoritate numerică, dar, în cazuri excepționale când Cons. nu statua la propunerea
Cms, cei doisprezece trebuiau să reprezinte patru state din șase.
Acest sistem a fost transpus fără dificultate la prima lărgire. Abia odată cu a doua și a
treia lărgire, au apărut dificultăți în extrapolarea acestor reguli la situațiile noi.
Sistemul care a rezultat după TN a fost de asemenea complicat. Noua pondere a voturilor
a dat următoarele rezultate:
Germania, Franța, Italia, Regatul Unit – 29

61
 Spania, Polonia – 27
România – 14
Olanda – 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Ungaria, Republica Cehă – 12
Austria, Suedia, Bulgaria – 10
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia – 7
Luxemburgul, Ciprul, Estonia, Letonia, Slovenia – 4
Malta – 3
Total 345
Pentru atingerea majorității calificate în Consiliu după aderarea României și Bulgariei,
pentru o decizie adoptată la propunerea Comisiei, erau necesare:
- 73, 91% din voturi (255 de voturi din 345)
- Mai mult de jumătate dintre statele membre adică 14 din 27.
Dacă se constata la cererea unui stat membru că majoritatea atinsă nu reprezenta cel puțin
62% din populația UE aceasta nu putea intra în vigoare. În alți termeni, un grup de state care
reprezenta mai mult de 38% din populație avea capacitatea de a bloca o decizie. Această clauză a
fost obținută de Germania, în favoarea acesteia, după negocieri grele. Germania reprezentă de
una singură 17% din populația Uniunii și, astfel, ar putea, mai ușor decât oricare alt stat, să
reunească în jurul ei o minoritate de blocaj. Prin aceasta, în fapt, se produce o ruptură a regulii
egalității între „marile” state.
Cf. art. 16 (4) din TUE: „începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se
definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin
cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din
populația Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238
alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.

Pentru a evita posibilitatea de blocaj care conferă statelor mari pragul de 65 % s-a
prevăzut ca o minoritate de blocaj să fie compusă din cel puțin 4 state. Trei state mari nu ar putea

62
deci bloca adoptarea unui text chiar dacă ar reuni mai mult de 35 % din populație. Ceea ce
înseamnă că atunci când trei state care ar reprezenta mai mult din 35 % din populație se opun
deciziei vor trebui să ralieze la cauza lor încă un stat, chiar și mic, pentru a constitui o minoritate
de blocaj.
Principiul unei majorități consolidate atunci când Cons. nu se pronunță asupra unei
propuneri a Comisiei este menținut: ea trebuie să fie egală cu cel puțin 72% din membrii Cons.,
reprezentând statele membre care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.
Ponderea voturilor (numărul de voturi pentru fiecare stat membru) în prezent:
· Germania, Franța, Italia, Regatul Unit 29
· Spania, Polonia 27
· România 14
· Țările de Jos 13
· Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
· Bulgaria, Austria, Suedia 10
· Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda, Croația 7
· Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
· Malta 3
Total 362
Acest nou sistem de vot cu majoritate calificată este aplicat începând cu data de
1 noiembrie 2014. Totuşi, până la data de 31 martie 2017, orice stat membru poate solicita, de la
caz la caz, luarea unei decizii în conformitate cu normele în vigoare anterior datei de
1 noiembrie 2014 (cf. TN).
Mai mult, statele membre ar putea solicita aplicarea „Compromisului de la Ioannina”
prevăzut în Tratatul de la Lisabona în declaraţia nr. 7. Această dispoziţie permite unui grup de
state membre să-şi exprime opoziţia faţă de un text, chiar dacă acest grup nu este suficient de
numeros pentru a constitui o minoritate de blocare. În acest caz, acest grup trebuie să notifice
Consiliul cu privire la opoziţia sa faţă de adoptarea actului. Consiliul trebuie apoi să facă tot ceea
ce-i stă în putinţă pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate
de statele membre. Mai mult, aceste deliberări ale Consiliului trebuie să aibă loc într-un interval
de timp rezonabil şi nu trebuie să prejudicieze limitele de timp stabilite de dreptul Uniunii (3
luni). Astfel, „Compromisul de la Ioannina” rămâne, mai presus de orice, un compromis politic

63
care transpune voinţa Consiliului de a găsi un acord satisfăcător pentru cât mai multe state
membre în chestiunile importante.

D. Atribuții
Inițial, Cons. era investit cu esențialul puterii de decizie, afirmație nuanțată progresiv, ținând
cont de urcarea puterilor altor instituții, mai ales a PE.
Art. 16 (1) din TUE definește astfel competențele Cons.:
„Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta
exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute
în tratate.”
Pe lângă acestea, în materia relațiilor externe, Cons. dispune singur de puterea de a
încheia acorduri în numele Uniunii și păstrează unele prerogative pe plan executiv.

Comisia Europeană
Comisia (Cms.) este instituția care reprezintă și exprimă interesul general al Uniunii Europene.
A. Componență
a. Numărul membrilor în Cms.
Inițial, Cms. era compusă din cel puțin un resortisant al fiecărui stat membru, dar nu mai
mult de 2 membri care să aibă naționalitatea aceluiași stat (art. 157 din T CEE, devenit art. 213
din TCE). Cons. putea modifica cu unanimitate numărul membrilor Cms.
Cu fiecare lărgire, componența Cms. a fost modificată prin actul adeziunii. După aderarea
Austriei, Finlandei și Suediei (1995) Comisia a înglobat 20 de membri, cele cinci state cele mai
importante – Germania, Spania, Franța, Regatul Unit și Italia – dispuneau de câte doi membri în
Cms. și alte 10 de câte unul singur.
În perspectiva următoarei lărgiri, chestiunea numărului membrilor Cms. a fost în centrul
unor discuții aprinse. Tratatul de la Amsterdam nu a putut găsi soluții la această problemă. Un
Protocol atașat Tratatului de la Nisa a prevăzut că, în momentul intrării sale în funcțiune, Cms.
următoare nu va cuprinde decât un singur comisar de fiecare stat membru și așa până la
momentul când Uniunea va număra 27 de membri. Tot aici s-a prevăzut că, pornind de la prima
Cms. care va fi numită după ce Uniunea va cuprinde 27 de state membre, numărul membrilor

64
Cms. va fi inferior numărului statelor membre, membrii fiind aleși pe baza unei rotații egalitare.
Numărul precis de membri și ordinea rotației trebuiau fixate de Cons., cu unanimitate, după
semnarea tratatului de adeziune a celui de-al 27 membru. În acest sens, urma să se țină cont, pe
de o parte, de necesitatea ca toate statele membre să fie tratate pe picior de egalitate și, pe de lată
parte, ca fiecare colegiu să reflecte în mod satisfăcător diferitele caracteristici demografice și
geografice ale statelor membre. De la 1 ianuarie 2007, Cms. a numărat 27 de membri, conform
prevederilor actului de adeziune a Bulgariei și României.
Tratatul de la Lisabona a prevăzut că, pentru o perioadă tranzitorie, Cms. numită între
data intrării sale în vigoare și 31 octombrie 2014, va fi compusă din câte un resortisant din fiecare
stat membru, inclusiv președintele său și ÎR al Uniunii pentru afaceri externe și politică de
securitate. De la 1 noiembrie 2014, Cms. urma să fie compusă dintr-un număr de membri,
inclusiv președintele și ÎR, care să corespundă la două treimi din numărul statelor membre, „atât
timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate” (art.
17 (5) TUE).
Declarația nr. 10 anexată Tratatului de la Lisabona cu privire la art. 17 din TUE subliniază
că „deoarece Cms. nu va mai cuprinde resortisanţi ai tuturor statelor membre, aceasta va trebui
să acorde o atenţie specială necesităţii de a garanta o transparenţă absolută în relaţiile sale cu
toate statele membre. În consecinţă, Cms. trebuie să menţină un contact strâns cu toate statele
membre, indiferent dacă acestea au sau nu un resortisant printre membrii Cms. şi, în acest sens,
trebuie să acorde o atenţie specială nevoii de a transmite informaţiile tuturor statelor membre şi
de a le consulta”.
Aceste aspecte legate de numărul membrilor Cms. au fost printre altele unul dintre
motivele majore invocate de populația irlandeză pentru a justifica votul negativ la referendumul
din 2008 privind ratificarea TL. În urma acestor constatări Cns. Eur. a interpretat art. 17 (4) în
sensul că ar permite menținerea numărului de membri și s-a angajat să ia, după intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona o decizie în acest sens. Astfel, intrarea în vigoare a tratatului la 1
decembrie 2009 a permis evitarea unei reduceri imediate a numărului membrilor Cms.
Decizia 2013/272 a Consiliului European din 22 mai 2013 a confirmat această situație și
astfel numărul membrilor Comisiei este păstrat (28), ea incluzând câte un reprezentant din fiecare
stat membru în ciuda art. 17 din TUE.

65
 b. Desemnarea membrilor Cms.
Cf. Tratatului de la Roma membrii Cms. erau numiți prin acordul guvernelor statelor
membre. Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona, au modificat substanțial
regulile, asociind din ce în ce mai strâns PE la procedura de numire a Cms. În sensul aceleiași
evoluții, numirea membrilor Cms. ține de competența Consiliului și a Cns Eur. și nu de guvernele
statelor membre.
În virtutea art. 17 (7) din TUE procedura începe prin alegerea președintelui Cms. de către
PE. „Ținând seama de alegerile pentru PE și după ce a procedat la consultările necesare, Cns.
Eur., hotărând cu majoritate calificată, propune PE un candidat la funcția de președinte al Cms.
Acest candidat este ales de PE cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest
candidat nu întrunește majoritatea, Cns. Eur., hotărând cu majoritate calificată, propune, în
termen de o lună, un nou candidat, care este ales de PE în conformitate cu aceeași procedură”.
După care „Cons., de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte
personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Cms. Alegerea acestora se
efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, (…)”.
În sfârșit, „Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate și ceilalți membri ai Cms. sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de
aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Cms. este numită de Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată.”
Propunerea Consiliului European trebuie să țină cont de alegerile pentru PE, respectând
astfel voința majorității cetățenilor Uniunii, deoarece personalitatea propusă pentru prezidarea
Comisiei trebuie să aparțină tendinței grupului politic care are majoritatea mandatelor membrilor
componenți.
Jean-Claude Juncker (Luxembourg), din parte PPE, este nominalizat la 27 iunie 2014 de
către liderii europeni la președinția Comisei. PE confirmă această alegere la 15 iulie, iar la 1
noiembrie 2014 acesta preia funcția de Președinte a Comisiei Europene de la Jose Manuel
Barroso17.

17
Jose Manuel Barroso a fost numit la președinția Cms Eur. în iulie 2004 pentru primul său mandat, după ce a fost
ales de PE. În iunie 2009, el est numit din nou cu unanimitate la președinția Cms Eur. de către Cns. Eur., fiind ales și
de PE cu majoritate absolută pentru aceeași funcție în septembrie 2009.

66
 Dubla legitimare a președintelui Cms. Eur. care emană, pe de o parte, de la desemnarea
acestuia de către Cns. Eur., care reunește liderii statelor membre, și, pe de altă parte, de la
aprobarea sa de către PE, îi conferă o autoritate politică substanțială.
Președintele Cms. are misiunea de a dinamiza UE și de a orienta ceilalți membri ai Cms.
Atribuții ale președintelui Cms:
- Convocă și prezidează reuniunile membrilor Cms, pe care îi poate însărcina cu
activități specifice.
- Poate crea grupuri de lucru.
- Reprezintă Cms. și în această calitate ia parte la reuniunile Cns. Eur. și a grupului G8
(țările cele mai industrializate + Rusia), precum și la marile dezbateri din PE și din
Cons.
Președintele Cms. este desemnat pentru un mandat de 5 ani.
La baza alegerii membrilor Cms. stau următoarele criterii:
- competența lor generală
- angajamentului lor european
- independența lor personală (art. 17 (3) TUE).
Membrii Cms., alții decât președintele, nu sunt aprobați individual ci sub forma unui vot
general, privind colegiul în ansamblu. Totuși, PE a decis, din 1995, să pregătească aprobarea în
cadrul unor audieri a viitorilor comisari de către diferite comisii parlamentare competente. În
cursul acestor audieri, PE evaluează comisarii desemnați pe baza criteriilor care reies din art. 17
(3) TUE.
PE apreciază cunoașterea portofoliului care urmează a fi preluat și capacitatea de
comunicare a viitorilor comisari. În alegerile sale PE ține cont de echilibrul între genuri, având și
posibilitatea de a se exprima asupra repartizării portofoliilor de către președintele ales.

c. Independența membrilor Cms.

Independența membrilor Cms. este o condiție esențială pentru asumarea mandatului. Cf. art.
17 (3) TUE: „Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență. (…) membrii
Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție, organ, oficiu
sau agenție. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu îndeplinirea
sarcinilor lor.”

67
 Această dispoziție este completată cu art. 245 din TFUE: „Membrii Comisiei se abțin de
la orice act incompatibil cu natura funcțiilor lor. Statele membre respectă independența acestora
și nu încearcă să îi influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Cms. nu pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata
mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de
onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje. În
cazul nerespectării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu, hotărând cu
majoritate simplă, sau de Comisie, poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză în
condițiile articolului 247 sau decăderea din dreptul la pensie ori la alte avantaje echivalente.”

d. Durata mandatului Cms.

Inițial, s-a prevăzut un mandat de 4 ani. Acesta a fost extins după Tratatul de la Mssatricht la
5 ani cu scopul de a alinia duratele mandatelor Cms. și ale deputaților europeni. Mandatul
președintelui Cms. care inițial era de 2 ani a fost prelungit la 5.
Funcția de membru al Cms. ia sfârșit individual prin demisie voluntară sau din oficiu, fiind
pronunțată de către Curtea de Justiție a UE (CJUE), la cererea Cons. și a Cms, când comisarul în
cauză nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea funcțiilor sau dacă el a comis o
faptă gravă (art. 247 TFUE).
Tratatul de la Lisabona dă președintelui Cms. puterea de a demite un membru al Cms., astfel
„un membru al Cms. își prezintă demisia dacă președintele i-o cere„ (art. 17 (7) TUE).
Membrul demisionar sau cel decedat este înlocuit pentru durata mandatului care rămâne de
către un nou membru de aceeași naționalitate numit de Cons., care hotărăște cu majoritate
calificată și având acordul comun al președintelui Cms., după consultarea PE. Cons. care
statuează cu unanimitate, la propunerea președintelui Cms., poate decide că nu este cazul să se
aplice o înlocuire, dacă durata rămasă este scurtă. Dacă președintele este decedat sau demisionar,
înlocuirea acestuia se face cu respectarea procedurii aplicabile la numirea sa, nu este prevăzută o
posibilitate de neînlocuire (art. 246 TFUE).
Încetarea colectivă a funcțiilor Cms. poate fi:
- consecința adoptării unei moțiuni de cenzură (vot de neîncredere, retragerea încrederii date
anterior) de către PE sau

68
 - o demisie voluntară colectivă.
În cazul demisiei ca urmare a unei moțiuni de cenzură, art. 234 TFUE dispune că membrii
continuă afacerile curente până la înlocuirea lor.

B. Organizare și funcționare
a. Președintele Cms.
Cms. formează un colegiu în frunte cu președintele asistat de vice-președinți (fără număr fix).
Puterea președintelui a fost consolidată cu timpul și, mai ales, la Amsterdam și Nisa.
Prerogativele sale au fost confirmate prin Tratatul de la Lisabona regăsindu-se în prezent, în
parte, la art. 17 (6) TUE și la art. 248 TFUE. Astfel, cf. art. 17 (6) TUE:
„(6) Președintele Comisiei:
(a) definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea și
colegialitatea acțiunilor acesteia;
(c) numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, dintre membrii Comisiei.”
„Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei,
numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Consiliul
European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură” (art. 18
(1) TUE).
Președintele Cms. poate solicita demisia
- unui comisar cu obligația simetrică a acestuia din urmă de a demisiona
- Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care
își va prezenta demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la art. 18 (1).

b. Principiul colegialității
Funcționarea Cms. este ghidată de „principiul colegialității”. Acesta implică:
- egalitatea membrilor Cms. în participarea la luarea deciziilor
- deliberarea deciziilor în comun

69
 - responsabilitatea colectivă a tuturor membrilor, pe plan politic, privind deciziile luate
în ansamblul lor (a se vedea CJ, Akze chimie c. Comisia (1986). Comisia c. Germania
(1995), Comisia c. Franța (2001)).
Interpretare nuanțată:
- fiecare comisar dispune de un domeniu specific de competență în care este responsabil de
pregătirea și executarea deciziilor Cms.
- Cms. poate abilita unul sau mai mulți dintre membrii săi, în numele său și sub controlul
său, să ia măsuri de gestionare sau administrare clar definite.

c. Organizarea lucrărilor Cms.

Aceasta se reunește, de regulă, o dată pe săptămână și de fiecare dată atunci când președintele
sau membrii ei consideră necesar. Ea este convocată de președintele său care conduce ședința și
elaborează ordinea de zi. Cms. are cvorumul de ședință valabil doar dacă majoritatea membrilor
săi sunt prezenți. Dezbaterile sunt confidențiale.
Cms. dispune de servicii administrative, divizate în 40 de direcții generale (DG) și servicii,
subdivizate în direcții, iar direcțiile în unități. Ea cuprinde funcționari și agenți, în mare parte,
stabiliți la Bruxelles și, o mică parte, la Luxemburg.

C. Atribuții
Art. 17 (1) TUE face o sinteză completă a atribuțiilor Cms. :
- promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop;
- asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul
acestora;
- supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul CJUE;
- execută bugetul;
- gestionează programele;
- exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu
condițiile prevăzute în tratate.
- asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepția politicii externe și de securitate
comune și a altor cazuri prevăzute în tratate;

70
 - adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii
unor acorduri interinstituționale.

Instituții jurisdicționale comunitare

Potrivit art. 19 (1) TUE: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de
Justiție, Tribunalul și tribunale specializate”.

A. Curtea de Justiție a UE (CJUE)

CJUE este compusă din câte un judecător din fiecare stat membru. Ea este asistată de către 8
avocați generali. Consiliul poate crește numărul avocaților generali la cererea Curții de Justiție
până la 11 (cf. Declarației nr. 38 anexată Tratatului de la Lisabona). Avocatul general are rolul de
a prezenta public, imparțial și independent, concluzii motivate pe marginea cauzelor care
conform statutului cer intervenția sa.
Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de
independență și reunesc condițiile necesare pentru exercitarea celor mai înalte funcții
jurisdicționale în țara lor sau sunt jurisconsulți având competențe notorii. Numirea se face cu
acord comun între guvernanții statelor membre.
O inovație majoră a Tratatului de la Lisabona este obligația de consultare a unui comitet
însărcinat să dea un aviz asupra adecvării candidaților la exercitarea funcțiilor. În termenii art.
255 al. 2 din TFUE „Comitetul este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai
Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști
reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European”.
Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani cu posibilitate de reînnoire. O
reînnoire parțială intervine la fiecare 3 ani. Judecătorii desemnează, dintre ei, pentru 3 ani, un
președinte al CJ al cărui mandat poate fi reînnoit de asemenea. Judecătorii și avocații generali
desemnează, dintre cei din urmă, un avocat general primar pentru un an.
Funcțiile de judecător și de avocat general sunt lovite de unele incompatibilități care
garantează independența titularului lor.

71
 Curtea constituie în interiorul ei camere de 3 sau 5 judecători. Judecătorii aleg dintre ei
președinții camerelor. Camerele au sarcina de a asigura unele masuri de instrucțiune sau de a
judeca cauzele. Tratatul de la Nisa a introdus și o „Mare cameră” care, în prezent, cuprinde 15
judecători (printre care președintele CJUE și președinții camerelor de 5 judecători). Curtea
statuează în Mare cameră atunci când un stat membru sau o instituție a UE o cere. Judecarea unei
cauze în adunare plenară este rezervată cazurilor excepționale :
- demisia din oficiu a mediatorului,
- a unui membru al Comisiei Europene
- a unui membru al Curții europene de conturi
- în cauze de o „importanță excepțională” (art. 16 din statut)

Competențe
Curtea are competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii
întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.

Tipuri de proceduri
a. Procedura întrebărilor preliminare (chestiunea prejudicială)
CJUE colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept
comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei
Uniunii, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze CJUE cu solicitarea de a clarifica
interpretarea dreptului Uniunii.
Scopuri:
- verificarea conformității legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii.
- controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.
CJUE răspunde printr-o hotărâre sau ordonanță motivată. Instanţa naţională care a adresat
întrebarea este obligată să respecte interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe
rolul său. Hotărârea CJUE este obligatorie și pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o
problemă similară.
Fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc prin
intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare. Chiar dacă această cerere poate fi
formulată doar de către o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa

72
acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii, pot participa la procedura iniţiată la
CJUE.

b. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor

Prin această acţiune CJUE poate controla respectarea de către statele membre a obligaţiilor
care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Procedura începe printr-o procedură prealabilă iniţiată
de Cms. Eur. prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate
împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile,
poate fi introdusă o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii la CJUE.
Acțiunea poate fi introdusă fie de Cms. (cel mai frecvent), fie de un stat membru. În cazul în
care CJ constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei
situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Cms., CJ constată că statul membru în cauză nu
s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor
penalităţi cu titlu cominatoriu.

c. Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al unui
organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie).
Competența CJUE:
- acţiunile introduse de un stat membru împotriva PE şi/sau împotriva Cons. (cu excepţia
actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumpingsau competenţe de
executare)
- cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții.

Tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi
îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.

d. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Permite CJ să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a
unei agenții a Uniunii. O asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei

73
respective i s-a solicitat să acţioneze. Dacă se constată nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză
trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate.
Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între CJ şi
Tribunal în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.

e. Recursul
CJ este competentă să judece recursurile limitate la motive de drept, formulate împotriva
hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului.

f. Reexaminarea
Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a UE pot fi, în mod excepţional, reexaminate de CJ în condițiile
prevăzute în Protocolul privind Statutul CJ.

B. Tribunalul
Un tribunal de primă instanță, adjunct al CJ, a fost instituit printr-o decizie a Cons. din 24
octombrie 1988. TUE (Maastricht) a consacrat existența acestuia. După intrarea în vigoare a TL
acesta se numește „Tribunal” (Tbn).
El cuprinde cel puțin câte un judecător din fiecare stat membru, numărul acestora fiind fixat
prin statut al CJUE. Cf. art. 48 din statut, în prezent sunt 28 de judecători și un grefier.
Cf. art. 254 al. 2 TFUE „Membrii Tribunalului sunt aleși dintre persoane care oferă depline
garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcții
jurisdicționale. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o
perioadă de șase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255. La fiecare trei ani
are loc o înlocuire parțială. Membrii care și-au încheiat mandatul pot fi numiți din nou.
Judecătorii desemnează dintre ei pe președintele Tbn, pentru o perioadă de 3 ani. Mandatul
acestuia poate fi reînnoit.”
Actualul președinte al Tbn este Marc Jaeger din 17 septembrie 2007. Din partea României
parte a Tbn este Andrei Popescu, începând din 26 noiembrie 2010.

74
 Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire de
CJ, Tbn nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această funcţie poate fi
încredinţată unui judecător.
Cauzele pentru care este sesizat Tbn se judecă de camere compuse din 5 sau din 3 judecători
sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tbn poate judeca o cauză în Marea
cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau
importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat
Tbn sunt judecate de camere compuse din 3 judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din 5 judecători sunt aleşi dintre judecători pentru o perioadă
de 3 ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie.
Tribunalul are competenţa de a judeca:
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agențiilor UE (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod
direct şi individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă
nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a
acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune
introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Cms. prin care i se aplică o amendă;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Cms;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Cons. cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele
prin care Cons. exercită competenţe de executare.
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile UE sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de UE, prin care se atribuie în mod expres
Tribunalului competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a UE, limitate la chestiuni de
drept.

Deciziile pronunţate de Tbn pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni
de drept, la CJ.

75
 C. Tribunale specializate
T de la Nisa a permis constituirea unor „camere jurisdicționale specializate” pentru materii
specifice pe lângă Tbn de primă instanță. TL a transformat denumirea camerelor jurisdicționale în
„tribunale specializate”.
În prezent există un singur Tribunal specializat – Tribunalul Funcției Publice.
Tribunalul Funcției Publice (TFP)
TFP este compus din 7 judecători numiţi de Cons. pentru o perioadă de 6 ani care poate fi
reînnoită.
Prin numirea judecătorilor, Cons. urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a TFP,
pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă din perspectiva resortisanţilor statelor
membre precum și a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii TFP desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă de 3 ani ce poate
fi reînnoită. TFP se întruneşte în camere compuse din 3 judecători. Cu toate acestea, atunci când
dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în
faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, el poate
soluţiona cauza în cameră compusă din 5 judecători sau în complet format dintr-un judecător
unic. Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de 6 ani. TFP dispune de o grefă proprie.
Președintele actual al TFP este Sean Van Raepenbusc din 7 octombrie 2011. Printre
judecătorii TFP nu se regăsesc în prezent judecători români.
TFP este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a UE. Această
competenţă a fost exercitată anterior de CJ şi, de la crearea sa în 1989, de Tbn. TFP soluţionează
în primă instanţă litigiile dintre UE şi agenţii săi, cf. art. 270 TFUE, ceea ce reprezintă
aproximativ 120 de cauze pe an. Aceste litigii au drept obiect:
- probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei,
recrutare, măsuri disciplinare etc.),
- regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii
familiale etc.).

TFP soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor,
pentru care competența este atribuită CJUE (de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru

76
Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții
acestora).
El nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de TFP pot fi atacate prin recurs limitat la probleme de drept. Acest
recurs poate fi introdus în termen de 2 luni în faţa Tbn.

Instituții financiare ale UE

A. Banca centrală europeană (BCE)

BCE a fost înființată la 1 iunie 1998 având principala responsabilitate de a gestiona moneda
unică euro. Cu sediul la Frankfurt (Germania) are următoarele competențe:
- administrează moneda unică europeană, euro,
- asigură stabilitatea preţurilor în UE,
- răspunde de definirea şi punerea în aplicare a politicii economice şi monetare a UE.
Scopurile BCE:
- să menţină stabilitatea preţurilor ținând inflaţia sub control
- să menţină stabilitatea sistemului financiar.
BCE cuprinde următoarele organe decizionale:
Comitetul executiv format din 6 membri (printre care președintele și vicepreședintele)
desemnați de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani. Are drept atribuție
gestionarea activității cotidiene.
Consiliul guvernatorilor format din cei 6 membri ai comitetului executiv +
guvernatorii celor 18 bănci centrale din zona euro. El definește politica monetară a
zonei euro, fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la
BCE.
Consiliul general format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii
băncilor centrale din toate cele 28 de state membre. Consiliul contribuie la acţiunile de
consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la
zona euro.
Împreună cu băncile centrale din celelalte țări BCE formează Sistemul European al
Băncilor Centrale. SEBC nu are personalitate juridică proprie spre deosebire de BCE.

77
 B. Curtea Europeană de Conturi (CEC)
A fost înființată în 1975 și a devenit instituție a UE cf. T de la Maastricht. Cu sediul la
Luxembourg CEC are rolul de a verifica modul în care sunt administrate fondurile europene, de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE, de a prezenta rapoarte Cms. Eur. și guvernelor statelor
membre cu privire la folosirea banilor publici.
CEC cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru al UE, pentru un mandat de 6 ani
cu posibilitate de reînnoire. Preşedintele Curţii este ales de către membrii acesteia pentru un
mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira, din
Portugalia, este preşedinte din ianuarie 2008. De la 1 iulie 2013, din partea României membru al
CEC este George Pufan.
CEC include aproximativ 800 de angajaţi, printre aceștia: auditori, traducători administratori.
Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit și au ca misiune pregătirea unor rapoarte pe baza
cărora Curtea ia decizii. Orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri europene poate
fi audiată de CEC care are drept obiectiv garantarea eficienței în cheltuirea banilor
contribuabililor europeni. În același scop ea poate efectua controale pe teren.
CEC nu are putere jurisdicțională, dar atunci când descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi
vor informa Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).
Atribuţii:
- înaintează PE şi Cons. un raport anual privind exerciţiul financiar anterior. PE
examinează minuţios raportul CEC și în funcție de acesta decide dacă aprobă sau nu
modul în care Cms. Eur. a gestionat bugetul.
- formulează avize privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a fraudei.
- auditorii CEC efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi în
ţările care primesc ajutoare europene.
O condiție a eficienței activității CEC este independența acesteia față de alte instituții ale
Uniunii, păstrând totuși mereu contactul cu acestea.

Organe consultative ale UE

78
 Cf. art. 12 (4) TUE: „Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.”
Cf. art. 300 (1) TFUE: „ Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un
Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative”.

A. Comitetul Economic și Social European (CESE)

CESE este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și ai altor
reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional și
cultural (art. 300 (2) TFUE). Are sediul la Bruxelles.
A fost înființat în anul 1957 cu scopul de a constitui un for de discuţie despre chestiuni legate
de piaţa unică. Diferite grupuri de interese din Europa (sindicate, angajatori, fermieri) au
posibilitatea de a se exprima în cadrul CESE asupra propunerilor legislative ale UE. Comitetul
emite anual avize şi documente consultative. Avizele sunt transmise către organismele
decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial (JO).
CESE este format din 353 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi
sociale din toată Europa. Membrii sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Cons. pentru
un mandat reînnoibil de 5 ani (art. 302 (1) TFUE). Ei nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii
pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.
Grupuri ale CESE: angajatori, angajaţi, interese diverse (fermieri, consumatorilor ș.a.).
Fiecare țară are un nr. de membri în funcție de populația ei:
Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit - 24
Spania, Polonia - 21
România - 15
Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Olanda, Ungaria -
12
Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia - 9 membri
Estonia, Letonia, Slovenia - 7 membri
Cipru, Luxemburg - 6 membri
Malta - 5 membri
CESE își desemnează, dintre membrii săi, președintele și biroul pentru un mandat de 2 ani și
jumătate. El își adoptă regulamentul de procedură (art. 303 TFUE). Comitetul poate fi convocat

79
de președinte, la cererea PE, a Cons. sau a Cms. Eur. El se poate întruni și din proprie inițiativă.
Mandatul membrilor CESE nu este imperativ. Aceștia își exercită funcțiile în deplină
independență, în interesul general al Uniunii (art. 300 (4) TFUE).

B. Comitetul Regiunilor (Com. Reg.)

Comitetul Regiunilor este un organ consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale
din UE. Componența Com. Reg. se stabilește prin decizie a Cons. la propunerea făcută de Cms.
Eur. Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se numesc pentru un mandat de
5 ani cu posibilitate de reînnoire. Aceștia nu pot fi în același timp și membri ai PE (art. 305
TFUE). Ca și în cazul CESE mandatul Com. reg. nu este imperativ (art. 300 (4) TFUE).
Com. Reg. își desemnează dintre membrii săi președintele și biroul, pentru un mandat de 2
ani și jumătate. Comitetul își stabilește regulamentul de procedură. El poate fi convocat de
președinte, la cererea PE, a Cons. sau a Cms. Acesta se poate întruni și din proprie inițiativă (art.
306 TFUE). Com. Reg. este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi),
provenind dintoate cele 28 de state membre. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile
criterii de desemnare a membrilor, respectând condiția de a reflecta o repartiţie echilibrată din
punct de vedere politic, geografic şi regional/local.
Atribuții:
- Consultarea PE, Cons. sau Cms. în cazurile prevăzute de tratate și în toate celelalte cazuri
și, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una
dintre instituții consideră oportun acest lucru.
- Avizul Com. Reg. este prezentat în termenul acordat de PE, Cons. sau Cms. (nu mai mic
de 1 lună de la data la care comunicarea este adresată președintelui în acest scop). După
expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu împiedică desfășurarea procedurilor (art.
307 TFUE).
Rolul Com. Reg. este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legislaţia UE. Cms. Eur., Cons. şi PE trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea
unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de
muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).
Com. Reg. se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice
generale şi pentru a adopta avize.

80
 Comisii ale Com. Reg.:
Coeziune teritorială
Politică economică şi socială
Educaţie, tineret şi cultură
Mediu, schimbări climatice şi energie
Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe
Resurse naturale
Pe lângă avize, Comitetul adoptă și rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.
TL îi conferă un rol mai important, în baza acestuia Cms. Eur. are obligaţia de a se consulta
cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa
prelegislativă. Com. Reg., în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este
profund implicat în această procedură. După ce înaintează o propunere legislativă, Cms. va
consulta din nou Comitetul dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu
impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.

Tema V – Dreptul comunitar

Dreptul comunitar constituie o adevărată ordine juridică distinctă atât de ordinea

internațională cât și de sistemele juridice naționale pe care le limitează și în fața cărora se
impune. Cf. CJCE, Costa c/ ENEL este vorba despre „o ordine juridică proprie integrată în
sistemul juridic al statelor membre” (15 iulie 1964).
Ordinea juridică comunitară este constituită dintr-un ansamblu organizat de norme care își
trag validitatea din normele juridice de bază cuprinse în de tratate (Jacqué, 2010, p. 509). Astfel,
distingem în dreptul comunitar (1) dreptul primar format din tratate și actele asimilate acestora și
(2) dreptul derivat fondat pe tratate și adoptat potrivit procedurilor prevăzute de acesta. Ordinea
juridică comunitară este structurată și ierarhizată. Tratatele negociate între statele membre,
constituie nivelul superior. Pe o treaptă inferioară, se situează un număr de norme fundamentale
precum cele privind procedura electorală uniformă, statutul parlamentarilor ș.a. după care se
plasează norma adoptată de Parlament și Consiliu prin metoda legislativă ordinară (anterior
metoda codeciziei) și apoi măsurile de aplicare a acestor norme, măsuri adoptate de Comisie.

81
 1. Drept primar
Tratatele fondatoare ale Comunităților și al UE constituie drept primar în Uniunea
Europeană. El s-a format progresiv pe parcursul revizuirilor succesive ale tratatelor, reprezentând
în prezent un ansamblu complex ce cuprinde mai multe elemente.
Tratatele originare sunt cele care instituie Comunitățile Europene:
- Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO (18 aprilie 1951)
- Tratatele de la Roma de instituire a CEE și CEEA (25 martie 1957)
Aceste tratate au suportat modificări în mai multe etape.
Principalele etape de revizuire a tratatelor
Act normativ Data semnării În vigoare Conținut
T de la Paris 18.04.1951 23.07.1952 CECO
T de la Roma 25.03.1957 1.01.1958 CEE, CEEA (Euratom)
T de fuziune a instituțiilor 8.04.1965 1.07.1967 Consiliu și Comisie unică a
Comunităților
T de la Luxemburg 22.04.1970 1.01.1971 Modificarea procedurii bugetare
(PE)
T de la Bruxelles 22.07.1975 1.06.1977 Modificarea procedurii bugetare
(PE)
Act de decizie 20.09.1976 Alegerea PE prin sufragiu
universal direct
Actul Unic European 17 și 28.02.1986 1 iulie 1987 Comunitate europeană
Consiliu European
T Maastricht 7.02.1992 1.11.1992 Uniunea Europeană
T Amsterdam 2.10.1997 1.05.1999 Uniunea: spațiu libertății,
securității și justiției.
Dimensiunea socială a UE.
T Nisa 26.02.2001 1.02.2003 Lărgire, sfârșit al CECO
T Lisabona 13.12.2007 1.12.2009 Personalitate juridică a UE.
Drept expres de retragere din UE
TCE→TFUE

82
 La aceste acte se adaugă diferite tratate de aderare care adaptează și completează tratatele.
TL păstrează structura în trei tratate cu protocoalele lor:
1. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) – 55 articole
2. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) – 358 articole
3. Tratatul Euratom – 225 articole + patru anexe
Cf. art. 6 (1) TUE Carta drepturilor fundamentale a UE are aceeași valoare juridică cu cea
a tratatelor.
Tratatele cuprind dispoziții referitoare la:
- Elementele fundamentale ale UE
- Instituțiile și alte organe ale UE și competențele acestora
- Relațiile dintre instituțiile UE
- Relațiile dintre instituțiile UE și statele membre
- Procedura adoptării actelor
- Politicile UE

Potrivit jurisprudenței CJCE tratatele constituie „carta constituțională a Comunității”

(Verzii c/ Parlamentul european, 23 aprilie 1986), prin urmare, ele se situează în vârful ierarhiei
normelor comunitare și cu acest titlu beneficiază de întâietate absolută în ordinea juridică a
comunității.

2. Dreptul derivat al UE
Pentru punerea în aplicare a tratatelor instituțiile UE adoptă diferite categorii de acte
ansamblul cărora constituie dreptul derivat al UE. În conformitate cu art. 288 din TFUE „Pentru
exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări
și avize”.

a. Regulamentul
Cf. art. 288 al. 2 TFUE regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate
elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Acesta are o întindere generală și se
aplică în mod abstract tuturor persoanelor care intră în câmpul său de aplicare. Fiind obligatoriu

83
în toate elementele sale regulamentul se impune în integralitatea sa instituțiilor, tuturor statelor
membre și particularilor. El se aplică tuturor situațiilor care intră în câmpul său de aplicare, iar
statele membre nu îl pot aplica în mod selectiv.
Regulamentul poate fi adoptat de Cons. + PE sau de către Comisie.
Aplicabilitatea directă implică crearea imediată a unor drepturi și obligații pe care
particularii le-ar putea valorifica în raport cu autoritățile naționale (efect direct vertical) precum și
în raport cu alți particulari (efect direct orizontal).
b. Directiva
Cf. art. 288 al. 3 TFUE: „Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar
cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce
privește forma și mijloacele”.
Cons. şi PE sunt organismele care adoptă directive UE prin „procedura legislativă
ordinară” (fosta procedură de codecizie). În anumite cazuri, acestea deleagă Comisiei puterea de
adaptare a directivelor la progresul tehnic.
Ca și regulamentul directiva este obligatorie. Ea se adresează statelor membre fie că este
vorba despre toate statele sau numai unele dintre ele. Ea poate fi considerată o „lege-cadru”, deci
statele destinatare trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a atinge obiectivele fixate de
directivă. Latitudinea lăsată statelor este mai mică sau mai mare, în funcție de gradul de precizie
a directivei. S-a observat tendința de redactare a unor directive din ce în ce mai precise ceea ce
are drept consecință restrângerea marjei de autonomie a destinatarilor.
Majoritatea directivelor au ca destinatari ansamblul statelor membre. Scopul este o
implementare uniforma si simultana a legislației în statele membre. Din această perspectivă
directiva devine un instrument de reglementare indirecta.
Exista doua categorii de directive:
a. Directive de baza, adoptată în baza Tratatelor.
b. Directive de execuție, pentru executarea directivelor de bază de la care nu pot deroga.
Deoarece directiva trebuie să facă obiectul unei transpuneri ea nu produce efecte directe
în dreptul intern. Ea este desigur obligatorie pentru statele membre, dar efectele sale în dreptul
intern decurg, în mod normal, din măsura de transpunere. Totuși CJ a admis că, respectând unele
condiții, o directivă care nu a fost transpusă sau a fost transpusă incorect ar putea fi invocată de

84
către particulari la expirarea termenului de transpunere (hot. SACE din 17 decembrie 1970 și Van
Duyn din 4 decembrie 1974).
c. Decizia
Potrivit art. 288 al. 4 TFUE: „Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în
care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”. Prin natura sa decizia
este deci un act individual care produce efecte asupra destinatarului său sau a destinatarilor săi,
care pot fi state membre sau particulari.
Ea diferă de regulament prin lipsa forței generale. Atunci când este adresată unui stat
membru este posibil ca ea să implice măsuri din partea acestuia pentru punerea sa în aplicare.
Decizia este direct aplicabilă și poate crea drepturi și obligații pentru particulari. În acest
caz, pentru a proteja efectul util al deciziei, aceștia din urmă ar putea-o invoca în fața
jurisdicțiilor naționale.
d. Recomandările și avizele
Potrivit TFUE: „Recomandările și avizele nu sunt obligatorii” (art. 288 al. 5). Obiectul
recomandării este de a invita destinatarii săi să adopte un comportament determinat. Ea se
prezintă uneori ca un substitut la adoptarea unei directive având obiectivul de a autodisciplina
destinatarii săi fără a-i constrânge în mod direct. În caz de eșec, cei din urmă știu că fosndul
recomandării poate fi transpus într-un act constrângător. În alte situații, recomandarea vizează să
fixeze un cadru general de acțiune.
Avizele sunt emise de instituțiile Uniunii atunci când trebuie apreciată o situație actuală
sau unele fapte din Uniune sau din statele membre.
Chiar dacă aceste acte nu au caracter obligatoriu, nu înseamnă că sunt lipsite de orice
efect juridic. CJ a subliniat că judecătorul național trebuie să ia în considerare o recomandare
atunci când aceasta poate clarifica interpretarea unei dispoziții naționale sau comunitare.
e. Alte acte
Pe lângă actele expres vizate de art. 288 din TFUE, mai există un număr de acte numite
„atipice”, adoptate de instituțiile Uniunii, care, pentru diverse motive, ies din cadrul definit de
această dispoziție.
Printre aceste acte se numără:
Regulamentele interioare ale instituțiilor și altor organe.

85
 Rezoluțiile, programele de acțiune sau comunicările, emise pentru manifestarea unor
intenții sau orientări politice fără a fi surse de drepturi și obligații.
Declarațiile comune sau acordurile interinstituționale ale PE, Cons. sau Cms. Eur. care
sunt de cele mai multe ori expresia unei obligații de cooperare loială care incumbă
instituțiilor.
Declarațiile în cadrul politicii externe și de securitate comună care traduc o linie politică,
fără a fi constrângătoare.

Publicitatea și intrarea în vigoare

Cf. art. 297 TFUE actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă
ordinară se semnează de președintele PE și de președintele Cons. Cele adoptate în conformitate
cu o procedură legislativă specială se semnează de președintele instituției care le-a adoptat.
Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene. Ele intră în
vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele, directivele și deciziile, în cazul în care acestea din urmă nu indică
destinatarii, se semnează de președintele instituției care le-a adoptat. Regulamentele și directivele
care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care acestea nu indică
destinatarii, se publică în JO al UE. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în
absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum și deciziile
care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această
notificare.

Acordurile internaționale
Acordurile încheiate de UE în cadrul relațiilor sale externe leagă instituțiile Uniunii și
statele membre. Ele fac deci parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și trebuie cu acest titlu
să fie aplicate și interpretate de CJ. Această regulă este valabilă atât pentru acordurile încheiate
doar de UE precum și de așa-numitele acorduri mixte, la care sunt părți atât UE precum și statele
membre.
Acordurile internaționale ocupă un loc special în ordinea juridică a UE. Ele sunt
subordonate tratatelor, dar au întâietate în raport cu dreptul derivat al UE.

86
 Acte juridice în domeniul Politicii externe și de securitate comună
(PESC)
Potrivit art. 25 și 26 TUE, în domeniul PESC Uniunea dispune de următoarele instrumente
juridice

Principalele orientări generale Consiliul European

Strategie comună Consiliul European

- în domenii de interes mutual important
al statelor membre
Acțiune comună Consiliu
- acțiuni specifice
Poziție comună Consiliu
- chestiuni tematice specifice
Decizie Consiliu
- pentru punerea în aplicare a actelor
juridice menționate mai sus
Declarație Consiliu
- instrument flexibil care permite o
poziționare rapidă

Tema VI – Procedurile legislative în UE

TL abandonează expresia de lege, dar introduce distincția dintre acte legislative și

nelegislative. Potrivit art. 289 (3) TFUE actele adoptate prin „procedura legislativă” constituie
acte legislative.
Inițial, procedura legislativă era foarte simplă: la propunerea Comisiei și după o eventuală
consultare a PE Consiliul lua decizia statuând cu majoritate cerută de articolele pertinente din
TCEE.
AUE a introdus procedura cooperării, suprimată prin TL. Prin TM a fost introdusă
procedura codeciziei.
TL stabilește o distincție între procedura legislativă ordinară (plo) și procedurile
legislative speciale (pls), asociind PE, Cons. și Cms. și confirmă, în ambele categorii de
procedură, monopolul de inițiativă a Comisiei. El exclude posibilitatea Cns. Eur. de a exercita o
funcție legislativă (art. 15 (1) TUE). De asemenea este exclusă explicit adoptarea de acte
legislative în domeniul politicii externe și de securitate comună (art. 31 (1) TUE). TL instituie o
87
„clauză pasarelă” care permite Cns. Eur. să autorizeze trecerea de la o procedură legislativă
specială la o procedură legislativă ordinară.
Având în vedere monopolul Comisiei de inițiativă legislativă atunci când o dispoziție nu
precizează cine ia inițiativa adopției unui act legislativ, aceasta este adoptată la propunerea
Comisiei. Totuși, cf. art. 289 (4) TFUE: „În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele
legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la
recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene
de Investiții.”
Astfel, inițiativa poate veni:
- fie de la Comisie
- fie de la un sfert dintre statele membre pentru adoptarea unor măsuri în domeniul
cooperării judiciare în materie penală, cooperării polițienești, cooperării
administrative pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 76
TFUE).
- de la PE când este vorba despre un proiect referitor la procedurile de alegere a
membrilor săi (art. 223 TFUE).
Măsurile de punere în aplicare a politicii monetare prevăzută la art. 129 (4) TFUE pot fi
adoptate fie la propunerea Cms. după consultarea Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea
BCE după consultarea Cms.
Crearea de tribunale specializate se face la propunerea Cms. după consultarea CJ sau la
cererea CJ după consultarea Cms. (art. 257 TFUE). Prevederi valabile și pentru modificarea
dispozițiilor statutului CJUE.
Modificarea statutului Băncii Centrale de Investiții se face fie la propunerea Cms., fie la
cererea BCI (art. 308 TFUE).
Chiar dacă Cms. deține monopolul inițiativei ea este ținută să supună propunerile sale
unor consultări largi părților pe care le privește viitorul act legislativ, înainte de propunere și
pentru a se asigura că toate interesele au fost luate în considerare. Aceste consultări iau forme
foarte diverse : cărți verzi, cărți albe, comunicări, forumuri, ateliere, grupuri consultative
permanente, consultări prin internet.

88
 Cons. poate cere Cms. să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru
realizarea unor obiective comune și să-i prezinte orice propunere corespunzătoare (art. 241
TFUE). PE are un drept asemănător cf. art. 225 TFUE.
TL consacră de asemenea un drept de inițiativă cetățenilor prin care „la inițiativa a cel
puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre,
Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere
corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al
Uniunii, în vederea aplicării tratatelor” (art. 11 (4) TUE).

I - Procedura legislativă ordinară (plo)

Cf. Tratatului de la Lisabona actele legislative sunt în mod normal adoptate în comun de
către PE și Cons. la propunerea Cms. (art. 289 (1) TFUE). Art. 294 TFUE distinge patru etape în
plo:
I – Prima lectură
Procedura începe prin prezentarea unei propuneri PE și Cons. de către Comisie. Urmează
prima lectură după care PE adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului. În cazul
în care poziția PE este aprobată de Cons., actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde
poziției PE.
În cazul în care poziția PE nu este aprobată de Cons., acesta adoptă poziția sa în primă
lectură și o transmite PE. Totodată, Cons. informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziției sale în primă lectură. Pe de altă parte Comisia informează
pe deplin PE cu privire la poziția sa.
II - A doua lectură
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, PE:
(a) aprobă poziția Cons. din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră
adoptat cu formularea care corespunde poziției Cons.;
(b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Cons. din prima lectură, actul
propus este considerat ca nefiind adoptat;
(c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Cons. din prima
lectură, textul astfel modificat se transmite Cons. și Comisiei, care emite un aviz cu privire la
aceste modificări.

89
 În cazul în care, în termen de 3 luni de la primirea modificărilor PE, Cons., hotărând cu
majoritate calificată:
(a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
(b) nu aprobă toate modificările, președintele Cons., în consens cu președintele PE, convoacă
comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.
(9) Cons. hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz
negativ din partea Comisiei.
III - Concilierea
Comitetul de conciliere, care reunește membrii Cons. sau reprezentanții lor și tot atâția
membri care reprezintă PE, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Cons. sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea
membrilor care reprezintă PE, în termen de șase săptămâni de la data convocării, pe baza
pozițiilor PE și ale Cons. din a doua lectură.
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare
pentru promovarea unei apropieri între pozițiile PE și ale Cons.
În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu
aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
IV - A treia lectură
În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, PE și
Cons. dispun fiecare de un termen de 6 săptămâni de la această aprobare, pentru a adopta actul
respectiv în conformitate cu acest proiect, PE hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, iar
Cons. cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat neadoptat.
Termenele de 3 luni și 6 săptămâni prevăzute în art. 294 sunt prelungite cu cel mult o lună
și, respectiv, 2 săptămâni, la inițiativa PE sau a Cons.

II - Procedurile legislative speciale

Potrivit art. 289 (2) TFUE „În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură
legislativă specială”.

90
 Pentru a cunoaște modalitățile precise a fiecărei proceduri legislative speciale se face
referire la fiecare caz pe bază juridică pertinentă. Fiind vorba despre acte legislative adoptate de
PE prin pls pot fi luate în considerare trei ipoteze.
1) PE fixează din proprie inițiativă statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor de
către membrii săi, după avizul Comisiei și cu aprobarea Cons. (art. 223 (2) TFUE).
2) PE determină din proprie inițiativă modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă după
aprobarea Cons. și Comisiei (art. 226 TFUE).
3) PE fixează, din proprie inițiativă, statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor
Ombudsmanului European (mediatorului) după avizul Comisiei și cu aprobarea Cons.
(art. 228 (4)).
Actele legislative adoptate de Cons. prin pls sunt mult mai numeroase. De cele mai multe
ori Cons. trebuie să statueze cu unanimitate. Câteva acte legislative sunt totuși adoptate cu
majoritate calificată, precum măsurile de coordonare și de cooperare necesare pentru facilitarea
protecției diplomatice (art. 23 al. 2 TFUE) sau programele specifice în materie de cercetare și de
dezvoltare (art. 182 (4) TFUE). În aceste cazuri rolul PE este unul de consultare.

Tema VII – Europa drepturilor omului

La nivel european se disting două grupuri principale de norme, în funcţie de organizaţia

emitentă, cele adoptate la nivelul Consiliului Europei (CoE) și cele adoptate la nivelul UE.
Aceste două grupuri de norme nu sunt exclusive ci complementare, având aceeaşi sursă de
inspiraţie – Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948, Paris). Diferenţele
persistă însă la nivelul garantării protecţiei acestor norme.

1. Drepturile omului în sistemul Consiliului Europei

Potrivit Statutului CoE (art. 1) una dintre vocaţiile sale esenţiale este protecţia drepturilor
omului. Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt
condiţionate de:
a) Instituirea unui regim politic democratic funcţional
b) Elaborarea unei concepţii comune despre drepturile omului
c) Vigilenţa instanţelor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel supranaţional, care au
91
 obligaţia de a proteja aceste drepturi.
d) Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor lor şi a mijloacelor de protecţie a acestora.
Prin urmare, drepturile fundamentale nu pot fi protejate eficient decât într-un sistem
democratic fondat pe pluralismul politic şi care are la bază principiul statului de drept. Sistem în
care sunt promovate libertăţile individuale şi libertatea politică, unde preeminenţa dreptului este
recunoscută. Infracţiunile comise prin încălcarea drepturilor fundamentale pot constitui motiv de
suspendare a statului care se face vinovat de aceste încălcări.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării
Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi a implicat, de asemenea, implementarea
de către Guvernele acestora a unor condiţii democratice precum statul de drept şi regimul
parlamentar “veritabil”.
Scopuri ale CoE în domeniul drepturilor omului:
• Protejarea drepturilor civile şi politice, cu ajutorul procedurilor prevăzute de CEDO.
• Protejarea drepturilor sociale şi economice prin mecanismul Cartei sociale europene.
• Protejarea persoanelor private de libertate, prin vizite efectuate de către Comitetul
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.
• Protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei - cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale.
• Acţionarea în favoarea egalităţii între sexe (Comitetul director pentru egalitatea între
bărbaţi şi femei).
• Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei prin Comisia
europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.
• Consolidarea libertăţii de exprimare şi de informare în media şi a liberei circulaţii a
ideilor şi a informaţiilor dincolo de frontiere. Având drept fundament legal numeroase
convenţii în domeniu, printre care : Convenţia europeană privind televiziunea
transfrontalieră (1989, modificată în 1998), Convenţia relativă la informare şi la
cooperarea legală privind „Serviciile informaţionale ale societăţii” (2001).
• Respectarea diversităţii culturale, şi, în acelaşi timp, încurajarea cooperării culturale în
formele sale multiple, cu ajutorul Convenţiei culturale europene (19 decembrie 1954).

92
 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este primul mecanism de punere în aplicare efectivă a
drepturilor omului.
Adoptată la 4 noiembrie 1950 (vig. 3 septembrie 1953)
Protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13
Este amendată de Ptc. nr. 11, 14, (15 și 16)
Enumeră drepturile protejate care pot fi clasificate drept “clasice” fiind vorba despre
drepturi individuale.
Caracteristici
Inspiraţia CEDO este identică cu cea a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
(DUDO) şi pleacă de la postulatul egalităţii tuturor oamenilor.
Spre deosebire de DUDO Convenţia Europeană este un instrument juridic obligatoriu
pentru toate statele semnatare.
Ea transformă drepturile individuale în categorii juridice şi, pentru prima dată în dreptul
internaţional, le atribuie un regim protector.
Originalitatea Convenţiei Europene se regăseşte mai puţin în lista drepturilor enumerate şi
mai ales în mecanismul instituţional de protecţie instituit prin Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Convenţie Europeană semnează intrarea drepturilor omului în dreptul pozitiv şi
fundamentează protecţia europeană a drepturilor omului oferind indivizilor beneficiul
unui control jurisdicţional a respectării drepturilor lor.

Valoarea constituţională a CEDO pentru CoE reiese din dubla sa dimensiune:

- normativă, raportându-se la drepturile omului proptiu-zis
- instituţională, care reglementează comportamentul CtEDO în cazul încălcării drepturilor
omului protejate de Convenţie.

Protocoalele CEDO sunt de două tipuri:

Cele care lărgesc câmpul drepturilor protejate de Convenţie şi care sunt facultative.
Intrarea lor în vigoare este subordonată unui anumit număr de ratificări şi odată intrate în
vigoare ele nu leagă decât ţările ratificatoare; astfel, de exemplu, Ptc. 1 leagă 45 state

93
 (Monaco şi Elveţia nu l-au ratificat), Ptc. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea leagă 46
de state (Rusia nu l-a ratificat), Ptc. 7 leagă 42 de State.
Cele care amendează articolele Convenţiei nu pot intra în vigoare decât după ce au fost
ratificate de toate statele semnatare ale CEDO. Astfel, Ptc. 11, deşi semnat la 11 mai
1994, nu a intrat în vigoare decât la 1 noiembrie 1998, iar Ptc. 14, semnat la 13 mai 2004
a intrat în vigoare abia la 1 iunie 2010 după ratificarea Rusiei.
Protocolul nr. 15 a fost adoptat la 6 februarie 2013 și deschis spre semnare și ratificare la
24 mai 2013. El va intra în vigoare atunci când va fi ratificat și semnat de toate statele
părți la CEDO. Ptc. 15 reduce la 4 luni (de la 6) termenul în care Curtea poate fi sesizată
după o decizie națională definitivă.
Ptc. nr. 16 a fost adoptat de Comitetul de Miniștri al CoE la 6 mai 2013. El prevede
posibilitatea pentru cele mai înalte jurisdicții naționale ale statelor părți de a cere avize
consultative Curții Europene privind chestiuni de principiu legate de interpretarea sau
aplicarea drepturilor și libertăților definite de Convenția Europeană sau de Protocoalele la
aceasta.
Drepturi garantate de CEDO
Dreptul la viaţă (art. 2) protejează individul împotriva morţii provocate în mod arbitrar.
În 1986, protocolul 6 aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace. În 2002 prin
adoptarea Ptc. nr. 13 moartea este abolită în orice circumstanţe.
Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) garantează libertatea fizică a persoanei protejând-o
mai ales împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, recunoscându-i unele drepturi
procedurale fundamentale. El a fost completat prin art. 1 din Ptc. nr. 4 care consacră
interdicţia încarcerării pentru datorii.
Dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală (art. 6), drept completat prin art.
13, care consacră dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale într-un termen
rezonabil, încălcările acestui termen fiind cel mai des invocat de către reclamanţi.
Noţiunea de proces echitabil este completată de principiul neretroactivităţii legilor penale
(art. 7), dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizare în
caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi
infracţiune (art. 2, 3 şi 4 din Protocolul nr. 7).

94
 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art.
8), la care se poate ralia dreptul de a se căsători şi de a forma o familie (art. 12).
Dreptul la libertatea expresiei, conţinând şi libertatea presei (art. 10). Exigenţele acestui
drept, cu caracter fundamental, decurg logic din art. 9 (dreptul la libertatea gândirii,
conştiinţei şi religiei).
Dreptul la libertatea de reuniune şi de asociere (art. 11)
Dreptul la respectarea bunurilor sale sau dreptul de proprietate (art. 1 din Ptc. nr. 1
adiţional)
Dreptul la instruire (art. 2 din Ptc. nr. 1 adiţional)
Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Ptc. nr. 1 adiţional)

Interdicţiile CEDO
Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante (art. 3)
Sclavia,servitutea şi munca forţată sau obligatorie (art. 4)
Discriminările în beneficierea de drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie (art. 14)
completată prin Ptc. nr. 12 care generalizează interdicţia discriminării raportând-o la orice
drept recunoscut de o lege.
Expulzarea sau respingerea de către un stat a propriilor săi resortisanţi şi expulzarea
colectivă a străinilor (art. 3 şi 4 din Ptc. nr. 4)
Garanţiile procedurale sunt de asemenea recunoscute străinilor ameninţaţi de a fi
expulzaţi dintr-un stat (art. 1 din Ptc. nr.7)

Posibilitatea denunţării CEDO

Posibilitatea denunţării este reglementată de art. 58 al. 1 CEDO şi ea poate fi exercitată numai
cu respectarea condiţiei de trecere a unui termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a
Convenţiei în statul în chestiune şi nu înainte de expirarea termenului de 6 luni de preaviz dat de
acelaşi stat. Preavizul va fi adresat sub forma unei notificări scrise adresată secretarului general al
CoE, acesta din urmă având obligaţia de a informa despre aceasta celelalte părţi contractante.
Al. 2 din acelaşi articol precizează că această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege
partea contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte
orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei

95
la care denunţarea are efect. Sub aceeaşi rezervă, va înceta de a mai fi parte la Convenţia
Europeană orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi parte a CoE. Prin urmare, deşi
denunţarea este posibilă, această decizie ar fi cu siguranţă foarte dificilă din punct de vedere
moral şi mai ales politic, având în vedere natura Convenţiei Europene: tratat de protejare a
drepturilor fundamentale.

2. Drepturile omului în UE
Invocând principiul autonomiei ordinii juridice comunitare, iniţial, CJCE a refuzat să exercite
controlul de legalitate asupra actelor comunitare privind drepturile fundamentale, garantate de
constituţiile statelor membre. CJCE “nu îi revine sarcina de a asigura respectarea regulilor
interne, chiar constituţionale, în vigoare într-unul sau altul din statele membre” (CJCE, Stork &
Cie, 4 februarie 1959).
Cu toate acestea, CJCE şi-a asumat din 1969 prerogativa de a proteja drepturile fundamentale
recunoscându-i valoarea de principiu general la nivelul dreptului comunitar (Hot. Stauder).
Începând cu Hot. Internationale HandelsgesellschaftCJCE declară: „ respectul drepturilor
fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului a căror respectare este
asigurat de către Curtea de Justiţie” şi că „apărarea drepturilor, inspirate din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor
Comunităţii”. De atunci jurisprudenţa CJCE privind respectarea drepturilor omului în
Comunitate, în limitele aplicării dreptului comunitar, a cunoscut o dezvoltare continuă.

Baza legală a protecţiei pretoriene a drepturilor fundamentale în UE

TUE (Maastricht) “constituţionalizează” construcţia pretoriană a protecţiei drepturilor
omului elaborată de CJCE: “Uniunea respectă drepturilor fundamentale, aşa cum sunt
acestea garantate de CEDO (...) şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, ca şi principii generale ale dreptului comunitar” art. F, al. 2
Prin Tratatul de la Amsterdam acest articol (devenit 6 (2) al TUE), capătă o altă
semnificaţie: drepturile omului nu sunt numai drepturi subiective, care limitează acţiunea
autorităţilor comunitare şi a statelor membre ci devin principii directoare ale UE, destinate
să impregneze cu valoarea lor toată ordinea juridică comunitară.

96
 Art. 6 (2) al TUE prevede că: drepturile fundamentale în dreptul comunitar sunt
ansamblul drepturilor şi libertăţilor general garantate simultan de către CEDO şi de către
drepturile constituţionale naţionale consacrate de către judecătorul comunitar ca şi
principii generale de drept comunitar.

Hotărârile pronunţate de către CJCEsuntfondatepe:

Tradiţiile constituţionale ale statelor membre.
Instrumentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au cooperat
sau aderat, CEDO cu prioritate.
Carta drepturilor fundamentale a UE.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)

Reuneşte: principiile generale enunţate de CEDO, cele reieşind din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre UE, drepturile fundamentale rezervate cetăţenilor
UE şi drepturile economice şi sociale aşa cum au fost enunţate în Carta socială a
Consiliului Europei şi în Carta drepturilor sociale fundamentale a muncitorilor.
Reflectă: principiile care rezultă din jurisprudenţa CJUE cât şi din cea a Curţii de la
Strasbourg (CtEDO).
Elaborată printr-o convenţie compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru UE şi
al Comisiei precum şi membri ai PE şi ai parlamentelor naţionale. CDFUE a fost formal
adoptată în decembrie 2000 la Nisa de către PE, Consiliu şi Comisie.
În decembrie 2009 odată cu intrarea în vigoare a T de la Lisabona, Carta a primit aceeaşi
forţă juridică obligatorie pe care o au tratatele, în acest scop ea a fost modificată şi
proclamată a doua oară în decembrie 2007.

Semnificaţia şi câmpul de aplicare

Semnificaţie: Reunind drepturi care până la adoptarea ei erau dispersate în diverse
instrumente naţionale sau internaţionale, Carta instaurează o securitate juridică în
interiorul UE în ceea ce priveşte drepturile omului.

97
 Câmpul de aplicare: Carta este aplicabilă instituţiilor europene fără a putea stinge
competenţele şi sarcinile pe care le acordă acestor instituţii tratatele. Ea este de asemenea
aplicabilă ţărilor UE atunci când acestea pun în aplicare legislaţia UE.
Semnificaţia şi câmpul de aplicare al oricărui drept care corespunde drepturilor garantate
prin CEDO trebuie să fie conforme celor definite de aceasta. În acelaşi timp, legislaţia UE
poate prevedea o protecţie mai extinsă.

Un catalog de drepturi original şi ambiţios

Carta cuprinde şase titluri care corespund fiecare unor valori, un preambul şi dispoziţii
generale (titlul VII).
Carta a reunit pentru prima dată într-un text de acest tip, drepturile civile şi politice şi
drepturile economice şi sociale.
De asemenea, Convenţia care a adoptat-o nu s-a mulţumit să codifice drepturile existente:
ea a ţinut cont de evoluţiile tehnologice, politice şi sociale intervenite de la adoptarea
CEDO în 1950. Carta consacră astfel drepturi din “noua generaţie”, care nu-şi găsesc loc
expres în CEDO (bioetică, accesul la documente, protecţia datelor...), unele drepturi
capătă o întindere mai largă (dreptul la căsătorie, libertatea asocierii, dreptul la educaţie,
etc.)

Drepturile civile şi politice

Acestea (dreptul la viaţă, interdicţia torturii, respectul vieţii private şi de familie sau
libertatea de expresie, de reuniune şi de asociere) se regăsesc în mare parte în CEDO fiind
preluate în textul CDFUE.
Unele dintre articole au fost totuşi restrânse: definiţiile şi limitările lor figurează în
“explicaţiile” anexate textului Cartei.
Forţa unor drepturi a fost consolidată. Libertatea de asociere de exemplu este garantată “la
toate nivelele” şi cel european inclusiv (art.12). În acelaşi sens, articolul privind dreptul
de a se căsători şi de a fonda o familie a fost modernizat, pentru a permite – fără totuşi a
impune – recunoaşterea căsătoriei persoanelor de acelaşi sex (art.9).
În materie jurisdicţională, dreptul la recurs este recunoscut mai larg, câmpul său de
aplicare nu se limitează, precum cel al art. 6 CEDO, la contestaţiile privind drepturile şi

98
 obligaţiile cu caracter civil şi asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
(art.47).
Principiul non bis in idem este extins la condamnările pronunţate de jurisdicţiile a două
state membre diferite şi nu numai în interiorul aceluiaşi stat (art.50).

Drepturile ataşate cetăţeniei europene

Titlul IV (Cetăţenia), defineşte drepturile rezervate cetăţenilor europeni:
dreptul de vot şi eligibilitatea la alegerile europene şi municipale,
dreptul de acces la documente,
dreptul de a sesiza mediatorul european,
dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european,
libertatea circulaţiei şi de sejur,
protecţia diplomatică şi consulară.

Alte drepturi
Carta adaugă la aceste drepturi şi pe cel al bunei administrări, care reiese din jurisprudenţa
comunitară şi unele aspecte ale acestuia (obligaţia motivaţiei, responsabilitatea
Comunităţii pentru daunele cauzate de instituţii şi agenţi, dreptul de a se adresa
instituţiilor şi organelor în una din limbile oficiale ale Uniunii).
Majoritatea acestor drepturi nu sunt rezervate numai cetăţenilor europeni şi se aplică
oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa în Uniune.
Doar dreptul de vot şi de eligibilitate, protecţia diplomatică şi consulară, libertatea
circulaţiei şi sejurului şi dreptul de iniţiativă cetăţenească nu îi priveşte decât pe cetăţenii
europeni.

Drepturile economice şi sociale

Carta consacră drepturi şi libertăţi economice clasice precum:
libertatea profesională şi dreptul de a munci (art.15)
libertatea de a desfăşura o activitate comercială (16)
dreptul de proprietate (art.17)

99
Opoziţii şi soluţii
Opoziţiile la consacrarea drepturilor sociale au fost numeroase. Ele se sprijineau pe
ameninţarea că vor apăsa asupra flexibilităţii pieţei de muncă şi creşterii economice.
Acestea au fost până la urmă depăşite, datorită distincţiei între drepturi şi principii.
Recunoaşterea drepturilor creează unele obligaţii din partea statului, pe când principiile au
rol orientativ. Această distincţie a fost precizată de Convenţia care a redactat tratatul
constituţional, la cererea Marii Britanii.
Astfel, art. 52, par. 4 şi 5 face distincţia între drepturi şi principii:
- drepturile subiective (ex: dreptul de acces la documente, la un recurs efectiv) garantate prin
Cartă trebuie să fie respectate;
- principiile (ex: protecţia mediului sau integrarea persoanelor cu handicap) sunt obiective care
trebuie să fie puse în aplicare de legislatorul european. Principiile nu conferă drepturi imediat
aplicabile şi nu sunt invocabile în faţa judecătorului decât în scopul interpretărilor sau
controlului legalităţii actelor de punere în aplicare a acestora.
Datorită acestui compromis, conţinutul drepturilor sociale este substanţial. Carta consacră
de fapt drepturi precum:
- dreptul la informare şi la consultarea muncitorilor,
- dreptul de negocieri,
- la grevă,
- dreptul de acces la servicii de plasament,
- protecţia în cazul concedierii nejustificate,
- dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile,
- dreptul de acces la prestări de securitate socială, la servicii sociale şi ajutor pentru locuinţă
- accesul la servicii de interes economic general (art. 27-38).
Drepturile din “noua generaţie” sunt legate, precum se subliniază în preambul de “evoluţia
societăţii, progresul social şi de dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice”. Art. 3, al. 2 privind
bioetica, este unul dintre cele mai novatoare. El reia patru principii care reies din Convenţia
Consiliului Europei din 1997 privind drepturile omului şi biomedicina (de la Oviedo):
respectarea consimţământului liber şi în cunoştinţă al pacientului,
interzicerea practicilor eugenice
interdicţia de a face din corpul uman şi din produsele sale o sursă de profit,

100
 interdicţia clonajului reproductiv al fiinţelor umane.
Modernitatea Carteieste relevată şi de alte articole precum cele privind:
protecţia drepturilor personale (art.8),
a mediului în conformitate cu principiul dezvoltării durabile (art. 37)
a consumatorilor (art. 38).
Constatare valabilă şi pentru dispoziţiile privind drepturile copilului (art. 24), preluate din
Convenţia de la New York din 20 noiembrie 1989.

101