STUDIUL NOULUI TESTAMENT

TOP+TOD. Anul I. Semestrul I

(Pentru uz intern)

Pr. lect. univ. dr.

Vasile BORCA

1
A. ISAGOGIA GENERALĂ

CURSUL I
Importanţa şi necesitatea Studiului Noului Testament

Noul Testament, adică a doua colecţie sau al doilea volum al Sfintei Scripturi cuprinde
descoperirea supranaturală dată oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi transpusă
parţial în scris de sfinţii apostoli sau de usenici ai acestora, încă în primul veac al creştinismului.
Superioritatea Revelației Noul Testament faţă de Vechiul Testament rezultă din
următoarele două motive:
a) e făcută direct şi nemijlocit prin însuşi Dumnezeu Fiul (In 5, 23; Evr. 1, 1-2);
b) desăvârşeşte Revelația Vechiul Testament (Mt. 5, 17).

Termenul Noul Testament vine din latineşte: novum testamentum, care este traducerea
grecescului καινης δίαϑηκης – Noul Legământ sau Alianţă. Acest termen este împrumutat din
Vechiul Testament şi exprimă legământul între Dumnezeu şi poporul ales – poporul Israel.
Termenul ‫ בֵרית‬în ebraică este din domeniul juridic, exprimând un pact încheiat între două părţi.
Aşa după cum Vechiul Testament, adică, îndeosebi, Legea lui Moise, reprezintă legământul
dintre Dumnezeu şi poporul Israel, la fel şi învăţătura lui Iisus Hristos a fost percepută şi simţită
de primii creştini ca o alianţă între Dumnezeu şi omenire, alianţă sau legământ consfinţit prin
jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.
În gândirea noastră, ca de altfel şi în cea veche, termenul testament exprimă voinţa celui
ce se obligă la anumite îndatoriri, ce trebuie îndeplinite după moartea sa şi, în acelaşi timp, ne
lasă moştenitori a unor drepturi şi bunuri, în cazul de faţă preponderent spirituale.
Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, cu ocazia instituirii Sfintei
Euharistii, vorbeşte despre un Nou Legământ sau Testament, la baza căruia se află jertfa crucii
(Mt. 26, 28).
Importanţa Noului Testament pentru viaţa omenească este foarte mare, deoarece din
cuprinsul lui creștinul trebuie să-şi scoată adevărurile de credinţă, după care urmează să se
călăuzească pentru dobândirea mântuirii. De aceea o simplă lecturare, chiar repetată a cărţilor
Noului Testament nu este suficientă pentru a descifra sensul voit de sfinţii autori. Cunoştinţele
noastre individuale şi puterea de pătrundere şi înţelegere a raţiunii noastre nu sunt suficiente
pentru descifrarea şi înţelegerea corectă a acestor cărţi.
Din nefericire, în decursul timpului, unii oameni, prea încrezuţi în mulţimea cunoştinţelor
şi în puterea de pătrundere a minţii lor, au încercat să descifreze sensul cărţilor Noului
Testament, dar fără o pregătire ştiinţifică specială şi spirituală, ajungându-se astfel la rătăciri
grosolane.
În cazul studierii şi înţelegerii corecte a Noului Testament trebuie ţinut cont de o seamă de
împrejurări externe în care s-au scris aceste cărţi: limba, autorul, epoca, cultura socială şi
personală, starea de spirit a autorului etc.
Pe lângă toate acestea trebuie avut în vedere faptul că în cărţile Noului Testament se află şi
adevăruri supranaturale descoperite apostolilor prin vedenii, prin prorocii sau prin alte semne şi

2
acţiuni simbolice, încât pe unele nu le-au putut descifra nici ei întru totul. De aceea nu putem
aplica peste tot regula generală a sensului literal.
Experienţa istorică a celor 2000 de ani ne-a dovedit că pentru tălmăcirea sau interpretarea
corectă a cărţilor Noului Testament sunt necesare multe şi temeinice cercetări ştiinţifice şi
spirituale pregătitoare. Noul Testament nu-i suficient numai citit, el trebuie studiat.
De studiul şi interpretarea corectă a Noului Testament s-a îngrijit Biserica, în toate
timpurile, pentru că Ea singură a fost instituită şi investită de Hristos ca garantă a adevărului
mântuitor (I Tim. 3, 15).
În urma acestor consideraţii preliminare să încercăm o definiţie simplă a Studiului Noului
Testament.

Definiţie: Studiul Noului Testament cercetează sau examinează critic datele sau documentele
istorice privitoare la cărţile Noului Testament, expunând aceste rezultate sistematic.

Interpretarea corectă în conformitate cu ceea ce au exprimat Mântuitorul şi Sfinții Apostoli

va fi şi scopul acestei discipline, care, de fapt, este un studiu complex cu mai multe ramuri.

3
CURSUL II
Ramurile sau disciplinele Studiului Noului Testament și
sursele sau izvoarele

A. Disciplinele Studiului Noului Testament

1. Introducerea în cărţile Noului Testament (Isagogia Noului Testament)

Este un fel de istoric al Noului Testament. Studiul Noului Testament extensiv este chiar
Isagogia care studiază cărțile inspirate ale Noului Testament.
Această disciplină își grupează materialul în două părți:
a) Partea generală, care studiază Noul Testament ca unitate;
b) Partea specială studiază aparte fiecare carte a Noului Testament din 10 puncte de
vedere;

a) În partea generală, Isagogia cuprinde două mari secțiuni:

1) Istoria canonului sau colecției cărților Noului Testament care ne informează științific,
documentat, cum au apărut singuraticile cărți ale Noului Testament, cum au fost ele constituite
prin triere severă într-o colecție căreia i s-a dat numele generic de Noul Testament. Istoria
canonului Noului Testament se împarte în următoarele perioade:

- Perioada formării (sec. I-V);

- Perioada conservării sau păstrării intacte a canonului Noului Testament (sec V-XVIII);
- Perioada destrămării parțiale a canonului Noului Testament sub presiunea teoriilor
radicale ale școlilor raționaliste protestante;
- Perioada reabilitării, refacerii sau reconstituirii canonului Noului Testament legată de
epoca modernă și contemporană.

Pentru ortodocși și romano-catolici, colecția sau canonul Noului Testament n-a încetat să
fie omogen și integru vreme de 19 veacuri.

2) A doua secțiune a părții generale este studiul istoriei textului (originar și traduceri) Noul
Testament de-a lungul vremurilor.

b) Partea specială studiază fiecare carte separat din zece puncte de vedere:
1. Cuprinsul;
2. Autorul, biografia;
3. Autenticitatea sau demonstrarea paternității;
4. Destinatarii primi;
5. Motivele sau cauzele scrierii;
6. Scopul scrierii;
7. Timpul sau data scrierii;

4
 8. Locul scrierii;
9. Limba textului originar al cărții respective;
10. Integritatea textului.

2. Arheologia biblică

Este știința care studiază realitățile religioase, spirituale, culturale, sociale și economice din
domeniul trecutului pe baza descoperirilor arheologice.

3. Istoria și gramatica limbii grecești a Noului Testament

Pe noi ne interesează îndeosebi perioada elenistică (sec. IV îHr. – sec. V dHr.) în care
putem spune că a durat hegemonia lingvistică a limbii grecești.

Istoria culturii și a limbii grecești este împărțită în cinci perioade:

1 - perioada homerică – dintru începuturi până în sec. VI îHr. Este limba în care s-au scris
Iliada și Odiseea;
2 - perioada atică – sec. VI-V îHr. Este perioada în care Atena exercită o hegemonie
(întâietate) culturală în spațiul grecesc. Este perioada literaților dramaturgi, Eschil, Sofocle,
Euripide;
3 - perioada elenistică – sec. IV îHr. – sec. V d.Hr. Acum se contopesc mai multe dialecte
existente, iar prin unificarea politică, economică și culturală din sec. IV-III îHr s-a format o
limbă comună pe baza dialectului atic, numită koini (comună) – i koini dialektos (dialectul
comun). În această perioadă, limba greacă era limba de circulație universală în spațiul greco-
roman care ne interesează pe noi. În această limbă s-au scris cărțile Noului Testament;
4 - perioada bizantină – sec. V – XV d.Hr., având ca centru spiritual și cultural Bizanțul,
până la căderea lui sub turci (anul 1453 – a treia zi de Rusalii);
5 - perioada modernă – sec. XVI – până azi.

4. Istoria epocii Noului Testament

Sau a vremurilor noutestamentare studiază realitățile politice din spațiul teritorial greco-
roman. Punctele de reper ale acestei etape sunt de la domnia lui Alexandru Macedon, sec. IV îHr,
până la ultima răscoală ebraică împotriva cotropitorilor romani ai Țării Sfinte, conducă de
insurgentul Simon Bar Kohba (Fiul stelei) 132-135 dHr.

5. Ermineutica biblică

Termenul vine din grecește – ερμινευς = tălmăci, Hermes – tălmaciul sau interpretul
zeilor. Ermineutica este disciplina biblică care oferă, explică și aplică regulile sau normele de
interpretare sau explicare corectă și completă a textelor biblice. Orice interpretare trebuie să fie
corectă și completă, concisă și clară.

5
 Ermineutica se împarte în trei mari capitole:
1 - Noemica, care se ocupă cu teoria sensurilor Sfintei Scripturi;
2 - Euristica se ocupă cu aflarea și identificarea sensurilor în diferite texte biblice;
3 - Proforistica se ocupă cu aplicarea sensului potrivit textelor dificile.

6. Când Ermineutica trece de la ofertă și explicare la aplicare, atunci avem Exegeza.

Exegeza aplică legile de interpretare oferite și explicate de Ermineutică. Exegeza este fructul
Ermineuticii.

7. Teologia biblică a Noului Testament

Studiază problemele de doctrină dogmatică și doctrină morală, expune răzleț în textele

Noului Testament. Spre deosebire de exageză, ea procedează sintetic, nu analitic.

B. Sursele sau Izvoarele Studiului Noului Testament

1. Însăși textele Noului Testament;
2. Textele Vechiului Testament;
3. Mărturiile unor istoriografi necreştini (Iosif Flaviu și Filon din Alexandria);
4. Hotărîrile Sinoadelor Ecumenice și locale;
5. Operele Sfinților Părinți și scriitori bisericești;
6. Predoslovii și prefețe la diferite ediții ale Noului Testament;
7. Rezultatele cercetărilor asupra epocii Mântuitorului Iisus Hristos;
8. Studiile și comentariile teologilor mai noi.

6
CURSUL III
Catalogul, abrevierea și volumul cărților Noului Testament

a. Lista cărţilor canonice ale Noului Testament

Cartea Abrevierea Nr. Capitole

1. Evanghelia după Matei Mt. 28 cap.

2. Evanghelia după Marcu Mc. 16 cap.
3. Evanghelia după Luca Lc. 24 cap. Cărţi
4. Evanghelia după Ioan In. 21 cap. istorice
5. Faptele Apostolilor F.A. 28 cap.

6. Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel Rm. 16 cap.

7. Ep. întâi către Corinteni a Sf. Ap. Pavel I Co. (I Cor.) 16 cap.
8. Ep. a doua către Corinteni a Sf. Ap. Pavel II Co. (II Cor.) 13 cap.
9. Ep. către Galateni a Sf. Ap. Pavel Ga. (Gal.) 6 cap.
10. Ep. către Efeseni a Sf. Ap. Pavel Ef. 6 cap.
11. Ep. către Filipeni a Sf. Ap. Pavel Flp. 4 cap.
12. Ep. către Coloseni a Sf. Ap. Pavel Col. 4 cap.
13. Ep. întâi către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel I Tes. 5 cap.
14. Ep. doua către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel II Tes. 3 cap.
15. Ep. întâi către Timotei a Sf. Ap. Pavel I Tim. 6 cap. Cărţi
16. Ep. doua către Timotei a Sf. Ap. Pavel II Tim. 4 cap. did.
17. Ep. către Tit a Sf. Ap. Pavel Tit 3 cap.
18. Ep. către Filimon a Sf. Ap. Pavel Flm. 1 cap.
19. Ep. către Evrei a Sf. Ap. Pavel Evr. 13 cap.
20. Ep. sobornicească a Sf. Iacov Iac. 5 cap.
21. Ep. întâi sob. a Sf. Ap. Petru I Ptr. (I Pt.) 5 cap.
22. Ep. doua sob. a Sf. Ap. Petru II Ptr. (II Pt.) 3 cap.
23. Ep. întâi sob. a Sf. Ap. Ioan I In. 5 cap.
24. Ep. doua sob. a Sf. Ap. Ioan II In. 1 cap.
25. Ep. treia sob. a Sf. Ap. Ioan III In. 1 cap.
26. Ep. sob. a Sf. Iuda Id. 1 cap.

27. Apocalipsa Ap. (Apoc.) 22 cap.

Carte
prof.

7
b. Volumul descrescând al cărţilor Noului Testament

28 capitole – Mt., F.A.

24 capitole – Lc.
22 capitole – Ap. ( Apoc.)
21 capitole – In.
16 capitole – Mc., Rm., I Co. (I Cor.).
13 capitole – II Co. (II Cor), Evr.
6 capitole – Ga., Ef., I Tim.
5 capitole – I Tes., Iac., I Ptr., I In.
4 capitole – Flp., Col., II Tim.
3 capitole – II Tes., Tit, II Ptr.
1 capitol – Flm., II In., III In., Id.

8
CURSUL IV
Cronologia cărţilor Noului Testament

1 – (1) 44 – Ev. Matei

2 – (2) 52: Tesalonieni I și II
3 – (1) 55: Galateni
4 – (1) 56: I Cor.
5 – (1) 57: II Cor.
6 – (1) 57/58: Romani
7 – (1) 62: Iacob
8 – (8) 63: - Mc
- Lc.
- F.A.
- Efeseni
- Filipeni
- Coloseni
- Filimon
- Evrei
9 – (1) 64: Id.
10 – (3) 65: - I Petru
- I Tim.
- Tit
11 – (1) 66: II Tim.
12 – (1) 67: II Petru
13 – (1) 81-96: Apocalipsa
14 – (4) 96-100: Evanghelia după Ioan şi I, II și III In.

9
CURSUL V
Istoria Canonului Noului Testament

1. Formarea Canonului Noului Testament

- 27 cărți canonice
- 22 origine apostolică: Matei, Ioan, Petru şi Pavel
- 5 origine Ucenici apostolici: Mc. Lc., Iac. şi Id.

Autorii au scris sub inspirația Duhul Sfânt

- Scrieri ocazionale;
- Scrieri adresate unor comunități;
- Grija apostolilor de a nu se falsifica scrierile;
- Precizarea Sfântului Apostol Pavel ca de exemplu II Tes. 3, 17: Salutarea mea cu mâna
mea, a lui Pavel;
- La sfârşitul sec. I este încheiat Canonul Noului Testament.

Părinții apostolici citează din cărțile Noului Testament ca din cărțile sfinte: ”Sfânta
Scriptură zice” sau ”Scriptura zice”.
- Îi dau aceeași autoritate ca Vechiului Testament.

2. Canonul Noului Testament în sec. II

- Epoca Apologeților creștini:

- Epistola către Diognet (135);
- Sfântul Iustin Martirul (163), în cele două Apologii și în Dialogul cu iudeiul Trifon
citează din evanghelii, epistolele pauline și soborniceşti. De la el avem informația că duminica se
citeau pericope din Evanghelii și cărțile profetice;
- Hegesip (sec. II) pune cărțile Noului Testament alături de cele ale Vechiului Testament;
- Teofil din Antiohia (+181) citează din Evanghelii epistole numindu-le ”Sfintele
Scripturi”. De la el avem o ”Armonie” a Evangheliilor;
- Fragmentul Muratori consemnează majoritatea cărților canonice;
- Sfântul Irineu, episcopul Lyonului (+202), în scrierea sa ”Adversus haereses” dă o listă
a canonului noutestamentar.

3. Canonul Noului Testament în sec. III

Diriguitoare în acest sens sunt părerile marilor dascăli ai școlilor catehetice din Alexandria
și Cezareea.
Clement din Alexandria (+215), în Stromata, foloseşte expresiile „Vechiul și Noul
Testament”, recunoscând canonicitatea numai a Sfintelor Evanghelii şi Epistolelor pauline.
Citând din aceste cărți, el folosit formula: „Apostolul zice”, „Scriptura zice”.

10
 Origen, în scrierea De Principiis afirmă: „Cărțile canonice nu sunt un produs al spiritului
omenesc, ci o operă a Duhului Sfânt”. Semnul cunoașterii lor este originea apostolică și tradiția
unanimă a Bisericii.
Dionisie din Alexandria, în disputa cu hiliastii, declară Apocalipsa carte necanonică, ceea
ce va face să fie o perioadă de rezervă asupra ei de aproape un secol.
Tertulian și Sfântul Ciprian, reprezentanți ai Bisericii Africane, enumeră și citează din
cărțile Noului Testament, considerându-le inspirate de Dumnezeu.
Așadar, în sec. III, mărturiile Sfinților Părinți asupra canonicității majorității cărților
Noului Testament sunt cât se poate de clare. Sunt rezerve sau îndoieli în ce privește Apocalipsa,
Epistola către Evrei și, pe ici pe colo, cu privire la unele epistole sobornicești.

4. Canonul Noului Testament în sec. IV

Câteva sinoade locale, atât din Răsărit, cât şi din Apus, întrunindu-se prin reprezentanții lor
stabilesc atitudinea oficială a Bisericii.
Tot acum avem mărturiile lui Eusebiu de Cezareea, care împarte cărțile Noului Testament
în două grupe:
1. Omologumena – cărți recunoscute de toți;
2. Antilegumena – cărţi asupra cărora există îndoieli.
Eusebiu spune că apostolicitatea unei cărți este criteriul principal al canonicității.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheze, se referă la ”scrieri divine” și ”scrieri

inspirate”, primele corespunzând ”omologumenelor” și celelalte ”antilegumenelor”.
Sfântul Atanasie cel Mare, în Epistola Festivă nr. 39, din 367, ne dă lista cărților Noului
Testament, care corespunde întrutotul canonului nostru de azi.
Sinodul din Laodiceea, din anul 360, în Canonul 59, stabilește că la serviciul divin se pot
folosi cărțile canonice, și în Canonul 60 enumeră lista celor 27 de cărți canonice ale Noului
Testament.
În Apus, la îndemnul Fericitului Augustin, la Sinoadele Africane din Hippo (393) și
Cartagina (397), toate cele 27 cărți ale Noului Testament sunt declarate canonice. Aceste
hotărîri vor fi consfințite pentru întreaga Biserică de Sinoadele VI și VII Ecumenice.
Decretaliile Papei Damasus I (366-384) asupra Canonului Noului Testament sunt
explotate de unii teologi romano-catolici ca având întâietate în problema Canonului Noului
Testament.

5. Canonul Noului Testament în Bisericile Protestante

Se contestă canonicitatea Epistolelor Evrei, Iacov, II Petru, II, III Ioan, Iuda și Apocalipsa.
Despre ele, Luther afirma că nu se simte pulsând în ele duhul evanghelic și apostolic. Iar despre
Epistola Sfântului Iacob, tot Luther afirma că este o „epistolă de paie”, făcând referire la textul
din capitolul 2, care scoate în evidență valoarea faptelor bune, contestând astfel teza protestantă a
lui „sola fide”.

11
 Semler, un teolog mai recent, afirmă cu referire la canonicitatea acestor cărți că fiecare
credincios este îndreptățit să se pronunțe asupra valorii și canonicității.
Școala liberală de la Tübingen, începând din secolul al XVIII-lea, a contestat autenticitatea
și apostolicitatea majorității cărților biblice, chiar și cele ale Noului Testament. Ea a respins
originea divină și inspirația acestor cărți.
Cu toate aceste frământări, practic în bibliile protestante au rămas editate până în prezent
toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.
În prezent, atitudinea teologilor protestanți, în general, și-a revenit, admițând istoricitatea și
paternitatea scrierilor noutestamentare, precum și ale altor cărți biblice.

12
CURSUL VI
Istoria textului Noului Testament

1. Condiţiile scriieri şi redactării originalelor Noului Testament

a – Limba ...
b – Forma externă
– tahigrafi,
– caligrafi
– dictarea

– materialul
– papirus - Fajum, localitate din nodul Egiptului
– pergamentul - sec. IV-V
– cerneală, confecționată din gumă și funingine (neagră)
– cerneală specială, preparată din praf de aur și argint
– palimpsest - rescript
c – Scrierea originalelor Noului Testament
– scriere majusculă – uncială
– scriere minusculă

2. Circulația, transcrierea și păstrarea textelor Noului Testament

– lipsa semnelor de punctuație;

– în secolul VI apar „spiritele și accentele”;
– împărțirea textelor în scopuri liturgice o găsim din epoca patristică, așa-zisele pericope;

Eusebiu de Cezareea a realizat o împărțire științifică a textului biblic pe secțiuni (1162).

Împărțirea de astăzi în capitole datează din secolul al XIII-lea și se datorează cardinalului
Ștefan Langton, iar cea în versete o datorăm lui Robert Stefanus din secolul al XVI-lea (1548).
Autografele Noului Testament ieşite din mâna autorilor biblici nu ni s-au păstrat. Ele au
dispărut, probabil, încă din prima jumătate a secolului II. Niciun Sfânt Părinte sau scriitor
bisericesc nu face referire la ele. Din caracterului lor enciclic, din pricina întrebuinţării şi
solicitării lor de comunităţile creştine, cărţile Noului Testament au trebuit să fie transcrise în zeci
de exemplare imediat după apariţie. De aceea, încă din secolul III s-au semnalat mai multe
variante în textele transcrise. Acestea au apărut fie din rea voinţă (eretici), fie din tendinţa unor
copişti de a oferi unele lămuriri, din dictatul defectuos sau imposibilitatea de a descifra unele
cuvinte.
Azi, critica textului Noului Testament numără aproximativ 350.000 de variante. Important
este că în ciuda atâtor mulţimi de variante integritatea dogmatică a textului Noului Testament nu
a fost deloc alterată, ci doar cea formală, pe ici pe colo.

13
 3. Codicii clasici ai Noului Testament

Cele mai vechi manuscrise în care s-au păstrat textele Noului Testament sunt următorii
codici:
1. Codex Sinaiticus, notat cu litera „”, datează din sec. IV şi cuprinde întreg Noul
Testament în limba greacă, Vechiul Testament, Epistola lui Varnava şi Păstorul lui Herma;
S-a păstrat la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. L-a descoperit Constantin
Tischendorf în 1844, a fost dăruit Ţarului Rusiei şi în 1933 a fost achiziţionat de Muzeul Britanic
din Londra;
2. Codex Vaticanus, notat cu litera „B”, datează din sec. IV şi cuprinde toată Scriptura. Se
află în Biblioteca Vaticanului;
3. Codex Alexandrinus, notat cu litera „A”, datează din sec. V şi cuprinde toată Scriptura.
În 1628 a fost dăruit Angliei de către Chiril Lucaris şi se păstrează în Muzeul Britanic din
Londra;
4. Codex Parisiensis sau Codex Ephraemis, notat cu litera „C”, datează din sec V. În sec.
XIII, cineva a răzuit textul original al Noului Testament şi a scris câteva lucrări din operele lui
Efrem Sirul;
5. Codex Cantabrigiensis, notat cu litera „D”, datează din sec. V-VI, cuprinde
Evangheliile şi Faptele Apostolilor în greacă şi latină. A fost descoperit de Beza şi dăruit
Bibliotecii Universităţii din Cambridge;
6. Codex Claramontanus, notat cu litera „D”, datează din sec. VI şi se află în Biblioteca
din Paris;
7. Codex Laudianus, notat cu litera „E”, datează din sec VI şi se păstrează la Biblioteca
din Oxford.

4. Tipărituri şi ediţii critice ale Noului Testament

a. Tipărituri
Prima ediţie tipărită a Noului Testament grecesc a fost realizată de cardinalul Ximenes din
Toledo în anul 1514. Este cuprinsă în Biblia Poliglotă din Alcala, apărută în 1522.
O altă ediţie este cea a lui Erasmus din Rotterdam, din 1516, de la Basel (Noul Testament
grecesc).
În 1546 apare la Paris prima ediţie a lui Robert Stefan, după care mai apar încă trei.

b. ediţii critice
Prima ediţie critică a Noului Testament a fost a lui John Mill din secolul XVIII, la Oxford,
în 1707. A doua ediţie a fost a lui Kuster, apărută la Amsterdam în 1710, urmată de a lui Bengel,
de la Tübingen.
Cea mai recentă ediţie critică este a lui Eberhard Nestle, apărută întâia oară la Stuttgart în
1899, urmată de multe altele.
La a XXII-a ediţie din 1956 a colaborat şi Kurt Aland. Ediţia din 1963, a XXV-a, a fost
preluată de United Bible Societies (Societăţile Biblice Unite), fiind reeditată în continuare.

14
Cursul VII
Inspiraţie, autenticitate, canonicitate, apostolicitate, revelaţie
şi infailibilitate în Noul Testament

1. Inspiraţia

Adevărurile cuprinse în Noul Testament prin profunzimea şi valoarea lor, reliefează faptul
că acestea nu sunt produsul minţii omeneşti, ci ele poartă girul inspiraţiei divine. Aici întâlnim
adevăruri sublime, în primul rând cu privire la fiinţa lui Dumnezeu, la relaţiile persoanelor
Sfintei Treimi, la lucrarea lui Dumnezeu în lume şi chestiuni privind viaţa veşnică. Însuşi
Mântuitorul face precizarea că şi activitatea Noului Testament, la fel ca şi cea a Vechiului
Testament, se va desfăşura tot sub oblăduirea Duhului Sfânt.
Pe de altă parte înşişi Apostolii au avut această conştiinţă în timpul acţiunii şi misiunii lor,
că aceasta este coordonată şi asistată prin lucrarea Duhului Sfânt. În acest sens reamintim aici
scrierile Sf. Ap. Pavel lui Timotei ( II Tim. 3,16); la fel şi Sf. Ap. Petru reliefează cititorilor săi
că nicio proorocie a Scripturii nu s-a făcut întâmplător ci oamenii cei sfinţi au scris, mânaţi fiind
de Duhul Sfânt. Sf. Ap. Pavel în disputele care le are cu credincioşii din Corint, invocă în faţa
acestora inspiraţia divină, „Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu”. cf. I Cor. 7,40; „Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.”
cf. I Cor. 4,1; la Galateni 1,12 distingem o inspiraţie naturală: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu”.
În cazul inspiraţiei distingem o inspiraţie naturală şi una supranaturală.
Inspiraţia divină este înrâurirea pe care Duhul Sfânt o exercită asupra autorului de cărţi
canonice, luminându-i mintea ca să înţeleagă descoperirile dumnezeieşti, încălzindu-i inima ca să
ca să şi le însuşească în convingere şi întărindu-i voinţa de a le comunica pe căi şi mijloace
omeneşti.
Inspiraţia este opera comună a celor două elemente: Dumnezeu şi omul. Dumnezeu este
autorul principal iar omul cel secundar. Nu se poate stabili cu precizie cât la sută îi aparţine lui
Dumnezeu și cât omului. Nu putem susţine inspiraţia verbală pentru că Dumnezeu nu a dictat
cărţile sfinte ci i-a inspirat pe autorii sfinţi.

2. Revelaţia

Este termen latin iar în greceşte este apocalipsă. Revelaţia este totalitatea adevărurilor
descoperite de Dumnezeu oamenilor în scopul mântuirii.
Revelaţia este naturală şi supranaturală. Revelaţia cuprinde inspiraţia, dar inspiraţia nu este
toată revelaţie.

15
 3. Apostolicitatea

Este o altă însuşire a cărţilor Noului Testament, aceea de a fi apostolice, de a aparţine unui
Apostol sau a unui ucenic direct al apostolilor. Mai poartă numele de apostolice şi pentru faptul
că au fost scrise în timpul apostolilor. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament au 8 autori: 4
apostoli şi 4 ucenici apostolici.

4. Infailibilitatea

Este capacitatea cuiva de a nu putea greşi în expunerea adevărului de credinţă şi morală.

Numai Biserica ca instituţie divino-umană întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos tocmai cu
scopul acesta de a-L reprezenta în lume deţine infailibilitatea, cf. I Tim. 3,15 „Biserica este stâlp
şi temelie a adevărului”.
Nu există infailibilitate personală în Noul Testament, numai persoana divino-umană a lui
Hristos deţine în totalitate infailibilitatea. Mântuitorul a transmis această calitate Bisericii pe care
El a întemeiat-o tocmai ca organ social-divino-uman. Biserica prin reprezentanţii ei ca urmaşi
legitimi ai Sfinţilor Apostoli, episcopi, preoţi şi chiar laici, exprimă infailibilitatea.

5. Autenticitatea

Prin autenticitate înţelegem însuşirea unei lucrări sau a unei opere care prin conţinut şi
formă aparţine epocii respective.
Totalitatea cărţilor Noului Testament au asigurată autenticitatea lor, în acestea avem dovezi
externe: ex. Didahia, din lucrările lui Clement Romanul şi alte lucrări ale părinţilor Apostolici.
Pe această bază avem dovezi interne din însuşi cuprinsul cărţilor respective. Toate acestea denotă
o consonanţă perfectă între cuprinsul cărţilor, împrejurări politice, economice şi sociale în care s-
au redactat cărţile, de asemenea confirmă autenticitatea lor. În sprijinul autenticităţii vin înşişi
autorii scrierilor Noului Testament, cunoscători ai situaţiei sociale din mediul ebraic sau din
mediul laic al Imperiului Roman.
De asemenea din cărţile Noului Testament se poate contura cu cât mai multă precizie
mediul de apariţie, vârsta autorului, momentul psihologic al autorului (îngrijorare, tulburare)
toate axcestea scot în evidenţă autenticitatea.

6. Canonicitatea

Prin canonicitate înţelegem caracterul unei cărţi de a fi normativă pentru viaţa Bisericii.
Criteriile canonicităţii unei cărţi sunt:
- să aibă caracter inspirat;
- să deţină apostolicitatea;
- să fie acceptată în unanimitate de Biserică.

16
CURSURILE VIII-IX
Istoria epocii Noului Testament

Este necesară o minimă cunoaştere a mediului în care a apărut creştinismul, a condiţiilor

politice, sociale şi religioase, ce caracterizau epoca respectivă.
Mântuitorul Iisus Hristos a trăit şi a activat într-un cadru istoric bine determinat, într-un
spaţiu geografic şi temporal limitat, adică iudaismul palestinian. În epoca aceea, iudaismul
palestinian nu reprezenta un spaţiu închis. Pronia divină şi condițiile politice le-au deschis spre
universalitate, spre spaţiul lumii greco-romane. Astfel misionarii creştini au depăşit cu uşurinţă
spaţiul Țării Sfinte să-şi desfăşoare activitatea misionară fără oprelişti şi facilităţile oferite la
început de statul roman. De aceea, cunoaşterea lumii greco-romane şi iudaice este indispensabilă
pentru înţelegerea scrierilor Noului Testament.

I. Imperiul roman

1. Situaţia politică

Istoria Romei se împarte în trei părţi:

a) Epoca regilor, de la 753 î.Hr. a.u.c. de la întemeierea Romei şi până în anul 510, când a
fost depus ultimul rege Tarquinius Superbus.
b) Epoca republicii, ţine din 509 - 27 î.Hr. În această perioadă, Roma îşi extinde
supremaţia asupra întregii peninsule, adică a Italiei şi apoi de jur împrejurul Mării Mediterane.
c) Perioada a III-a, cea a imperiului, începe cu anul 27 î.Hr., odată cu ridicarea la tronul
imperial a lui Octavian Augustus şi ține până în anul 476, anul căderii Imperiului Roman sub
popoarele migratoare.
Pe noi ne interesează, în special, ultimii ani ai republicii şi primii ani ai imperiului.

*
În anul 66 î.Hr., generalul roman Pompei porneşte o puternică campanie militară îndreptată
spre Orient. El a cucerit Asia Mică, după care a ajuns până la Munţii Caucaz şi la ţărmurile Mării
Caspice. În anul 63 schimbă direcţia, ajungând la Damasc, după care trece la ocuparea Ţării
Sfinte. Ierusalimul a fost asediat şi cucerit în scurtă vreme.
În acelaşi timp, generalul Iulius Cezar cucerise Galia. Rivalitatea dintre cei doi (Pompei şi
Iulius Cezar) a degenerat în război civil (49 î.Hr.). Cezar şi-a impus stăpânirea şi asupra Italiei şi
Spaniei, după care a început urmărirea lui Pompei în Grecia, unde a fost biruit în lupta de la
Farsala, anul 48 î.Hr. În anul 44, Cezar a fost asasinat, după care s-a declanşat un nou război
civil. Pe de o parte, Brutus şi Cassius, principalii membri ai conspiraţiei căreia i-a căzut victimă
Cezar, s-au confruntat cu triumvirii: Marc-Antoniu şi cu tânărul Octavian, fiul adoptiv al lui
Cezar, susţinuţi de marele pontif Lepidus. Triumvirii au învins în bătălia de la Filippi, după care
are loc împărţirea imperiului. Octavian devine stăpân peste Occident, care se declară în favoarea
lui, primind şi partea lui Lepidus, la care acesta renunţă în favoarea lui Octavian. Între timp,

17
Antoniu este preocupat numai de dragostea pentru Cleopatra Egiptului, cu care se şi căsătoreşte.
Între cei doi (Octavian şi Antoniu) izbucneşte un conflict armat, care în bătălia de la Actium,
flota lui Antoniu este distrusă, în anul 31 î.Hr., iar cei doi îndrăgostiţi se sinucid, aşa că Octavian
rămâne singurul stăpânitor peste lumea romană. În anul 27 î.Hr., Octavian învingătorul primeşte
din partea Senatului roman supranumele de Augustus, pe care-l va purta până la moartea sa în
anul 14 d.Hr.
Epoca lui Octavian Augustus a rămas în istorie ca una de prosperitate, de pace, de
instaurare a justiţiei şi progres social.
Lui Octavian Augustus i-a urmat ginere său Tiberiu, între anii 14 – 37. A fost inteligent şi
abil, dar suferea de boala bănuielii la uzurparea tronului, de aceea ultima perioadă a domniei s-a
caracterizat printr-o teroare sângeroasă. În timpul acestui tiran şi-a desfăşurat activitatea publică
Mântuitorul Iisus Hristos şi a fost condamnat la moarte de Ponţiu Pilat, reprezentantul imperial
în Ţara Sfântă. Pentru a evita confruntarea cu Lex Majestatis, de care-l acuzau iudeii în ultima
fază, când a avut să-l elibereze pe Iisus, a cedat în faţa Sinedriului şi a vizat crucificarea
Mântuitorului. Până la urmă, n-a scăpat de ceea ce se temea, pentru că în urma unei intervenţii
brutale împotriva unei răscoale de samarineni de pe Muntele Garizim, şi-a pierdut postul, fiind
tras la răspundere de Tiberiu.
După Tiberiu a urmat la tron Caligula, între anii 37 -41, un depravat şi un capricios, apoi
Claudiu, între 41-54, un bun administrator. După el a urmat Nero, primul mare persecutor al
creştinilor. După asasinarea lui Nero se instaurează o perioadă tulbure cu domniile efemere a trei
împăraţi: Galba, Otto şi Vitelius. Această perioadă de instabilitate determină armata să-şi impună
punctul de vedere şi anume legiunile de la Dunăre şi din Orient îl aclamă ca împărat pe generalul
Vespasian (69-79), care tocmai conducea operaţiunile militare împotriva iudeilor răsculaţi din
Ţara Sfântă. Într-adevăr, Vespasian reuşeşte să restabilească ordinea şi să umple visteria statului.
Succesorul lui Vespasian a fost fiul său Titus care a domnit doar doi ani: 79-81, i-a urmat fratele
său Domiţian, între 81-96, care a deslănţuit din nou o mare persecuţie împotriva creştinilor. După
asasinarea lui Domiţian, Senatul l-a desemnat ca succesor la tron pe bătrânul jurist Nerva (96-
98). După el a urmat fiul său adoptiv Traian, între 98 şi 117.

2. Situaţia administrativă şi socială

La moartea lui Octavian August, Imperiul Roman cuprindea pe lângă Italia, Spania şi
Galia, mare parte din Germania, Balcanii, Asia Mică, Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de Nord.
Din acest mare imperiu, popoarele aveau dreptul să-şi păstreze caracteristicile şi tradiţiile
proprii. Limba de comunicare cea mai răspândită era greaca populară sau „dialectul comun”.
Imperiul era împărţit în provincii. Cele mai vechi erau denumite provincii senatoriale, fiind
guvernate de un proconsul desemnat de Senat, iar celelalte se numeau provincii imperiale, fiind
conduse de un legat, desemnat de împărat. Din anul 6 d.Hr. Ţara Sfântă a fost integrată în
sistemul admninistrativ imperial, conducerea ei fiind încredinţată unui procuror, care era
subordonat legatului imperial al Siriei.
Provinciile Imperiului erau legate întreolaltă şi comunicau printr-o vastă reţea de drumuri.
O altă caracteristică importantă, sub aspect social, era numărul mare de sclavi. Acesta era
cam tot atât de mare ca și al cetăţenilor liberi. Majoritatea ajungeau în această condiţie prin
naştere, alţii din pricina sărăciei, iar alţii din prizonierii de război. Sclavii erau trataţi ca nişte
obiecte. Între animale şi sclavi erau diferenţe minime. Ei erau la discreţia stăpânilor lor. Sclavii,

18
care erau eliberaţi numai cu ajutorul stăpânilor lor sau de stat, intrau în rândul liberţilor. Nici
aceştia nu beneficiau de totalitatea drepturilor civile şi politice.
Cetăţenia romană nu o deţineau toţi cetăţenii. Aceasta le conferea o serie de privilegii, între
care scutirea de pedepse corporale, iar în cazul condamnării la moarte se aplica „bona mors”,
adică nu puteau fi condamnaţi la o moarte ruşinoasă, de exemplu răstignirea. Cetăţenia romană le
dădea dreptul să facă apel la judecata tribunalului Cezarului. Cetăţenia romană era ereditară,
putea fi acordată ca recompensă, iar în unele cazuri chiar cumpărată.

3. Principalele curente filosofice

Predominante în lumea greco-romană antică erau cele două curente folosofice:

epicureismul şi stoicismul.
a) Epicureismul a fost iniţiat de Epicur din Samos (342-270 î.Hr). Acesta promova
plăcerea ca idealul suprem al vieţii. Iniţial nu se referea la plăcerile trecătoare, la senzaţiile tari,
ci la plăcerea care durează toată viaţa. După Epicur, plăcerea rezultă îndeosebi din pacea
interioară, mai concret din sănătatea trupească şi liniştea sufletească.
Epicur admitea existenţa zeilor, însă după părerea lui aceştia trăiau departe de lume şi nu
erau interesaţi de mersul ei. Prin urmare, consecinţa practică a acestei filosofii era ateismul.
Majoritatea maselor simpatiza această filosofie pentru că oferea ca ţintă vieţii plăcerea.
Acest epucureism temperat a alunecat uneori şi în anumite situaţii la unul excentric şi
degradant care predica şi oferea plăcerea efemeră în orice situaţie a vieţii. Dictonul acestui
epicureism, care din păcate a străbătut veacurile şi, prin anumite filiere, a ajuns până în zilele
noastre este: „Edite, bibite, post mortem, nulla salus!”
b) Stocismul a fost întemeiat de Zenon din Critium (336-264 î.Hr). Spre deosebire de
epicureism, acesta promova stăpânirea de sine şi asceza, aşadar punea accent pe integritatea
morală.
Stoicii considerau că divinitatea este de natură materială şi că se reduce la focul primordial,
identificat cu sufletul universului. Dumnezeu sau Logosul este principiu activ al acestui suflet
universal imprimat în toate lucrurile. Sufletul omenesc este o parte din acest foc primordial,
coborând în om în momentul conceperii lui. Nemurirea nu este posibilă, întrucât sufletele la
moarte se întorc în focul primordial.
Toţi oamenii sunt egali, de aceea trebuie trataţi la fel, cu bunăvoinţă.
Stoicismul nu cunoaşte posibilitatea unei relaţii personale cu divinitatea.
În epoca Noului Testament, învăţăturile stoicilor formau fundamentul unei „filosofii
populare”. Acest sistem filosofic a ajuns să îmbrace aspectul unei religii.
Prin răspândirea acestor învăţături, stoicismul a contribuit într-o oarecare măsură la
pregătirea oamenilor pentru primirea învăţăturilor creştine.

4. Principalele religii în lumea greco-romană

a) Religia tradiţională şi sincretismul religios

Lumea antică era puternic pătrunsă de sentimentul religios. Numeroase culte, de origini şi
naturi diferite erau înrădăcinate în viaţa şi obiceiurile oamenilor.

19
 Creştinismul a avut de înfruntat toate religiile cu care au venit în contact, religii care făceau
parte din patrimoniul naţional al popoarelor ce locuiau în vastul Imperiu Roman.
În religia romană, deşi mai consistentă decât cea greacă, la început, zeii nu aveau un
caracter uman. Ei erau mai mult forţele care guvernau lucrurile din lumea materială. Numărul lor
era imens, întrucât fiecare persoană, fiecare lucru, fiecare fenomen al naturii era considerat ca
fiind sub controlul unui anumit zeu.
Prin contactul cu religiile popoarelor cucerite, romanii şi-au îmbogăţit mitologia.
Odată cu extinderea graniţelor imperiului spre Răsărit, cultura greacă a început să exercite
o influenţă considerabilă asupra celei romane. Chiar religia romană va suferi mutaţii importante.
Sub influenţa panteonului grecesc, romanii îşi redefinesc zeii. Astfel Jupiter, zeul cerului, a fost
identificat cu Zeus; Juno, soția lui, cu Hera; Neptun, stăpânul mărilor, cu Poseidon; Pluto, zeul
lumii subpământene, cu Hades etc.
Prin cucerirea Asiei Mici şi a Orientului Apropiat, noile populaţii intrate în spaţiul roman
îşi oferă cu generozitate moştenirea culturală şi religioasă cuceritorilor. În multe cazuri, cultele
orientale răspundeau unor inspiraţii religioase pe care religia tradiţională nu le mai satisfăcea.
Contactul îndelungat cu noile culte orientale a marcat profund religia tradiţională greco-
romană, generând un sincretism religios.
Această apropiere dintre diferitele religii a avut şi un efect pozitiv, oamenii devenind mai
deschişi şi dispuşi pentru noile idei şi curente. Acest fapt a favorizat şi răspândirea credinţei
monoteiste iudaice şi, apoi, în pregătirea omenirii pentru primirea Evangheliei creştine.

b) Religiile de mistere
Sunt numite mistere întrucât pretindeau că riturile cu caracter sacru care le practicau oferă
o iniţiere în tainele religioase şi divine. Astfel de religii au existat atât în lumea orientală, cât şi în
mediul elenistic.
La începuturile erei creştine, cultele greceşti al Demetrei şi al lui Dionisos, cultul frigian al
Cibelei, cultele feniciene ale zeiței siriene şi al lui Adonis, cultele egiptene al lui Isis şi al lui
Serapis, precum şi altele, îşi avea fiecare propriile sale „mistere”.
De exemplu, misterele dionisiace implicau la început posturi, purificări, dar, mai târziu,
cântece sălbatice, dansuri frenetice şi mese sacre copioase. Dionisos, după cum se ştie, era zeul
vinului, de aceea ceremoniile dionisiace se încheiau cu excese bahice. Printre devotaţii cei mai
fideli ai lui Dionisos se aflau mai ales femei. În timpul acelor stări de extaz şi frenezie divină, ei
considerau că realizează unirea mistică cu zeul, având loc, totodată, şi o pregustare a fericirii
veşnice.
Misterele de la Eleusis se dezvoltaseră în jurul mitului zeiţei pământului, Demetra. Fiica ei,
Persefona, fusese dusă de Hades în Infern. Datorită intervenţiei altor zei, ea a fost redată mamei
sale, cu condiţia ca vreme de patru luni, în fiecare an, să se reîntoarcă în infern. Misterele
celebrate la Eleusis în Grecia, reactualizau doliul Demetrei şi, apoi, fericita reîntoarcere a
Persefonei, printr-un simbolism care evoca trezirea naturii în anotimpul primăverii.
La Roma se regăseau şi misterele egiptene ale lui Osiris, zeu al infernului. Se credea că
prin practicarea acestui cult omul era izbăvit de teama morţii şi avea garanţia dobândirii vieţii de
dincolo.
Dintre cultele care au invadat Roma şi întreg Imperiul trebuie amintit şi cultul zeiţei
frigiene Cibela, „mama zeilor”, căreia i-a fost ridicat templu pe colina Palatinului în anul 191
î.Hr. Cibela era o zeiţă a naturii. Închinătorii ei îi aduceau omagii prin practici rituale care
mergeau până la vătămarea propriei lor integrităţi corporale, prin automutilări. Principala

20
sărbătoare a Cibelei era primăvara. Manifestările erau acompaniate de o muzică stridentă cu
instrumente şi strigăte sălbatice, cu flagelări până la sânge, cu tăieturi pe corp cu obiecte tăioase,
cu o înflăcărare pseudo-religioasă dusă în extremis aidoma turbării.
Dintre cultele orientale, o mare dezvoltare a cunoscut-o şi cultul lui Mithra. La obârşie,
Mithra a fost un zeu persan. A ajuns în spaţiul roman prin intermediul soldaţilor romani care au
luat parte la campaniile din Răsărit. Mithra a fost o zeitate cazonă, un zeu al soldaţilor. Femeilor
le era interzisă participarea la cultul acestui zeu. Acest cult pretindea adepţilor săi o ţinută
corectă şi o conduită morală severă. Zeul Mithra se afla la antipodul zeităţilor senzuale ale
celorlalte culte orientale de mistere. Simbolul mithraismului era soarele, de aceea răsăritul lui era
salutat zilnic cu o manifestare religioasă.

c) Cultul împăratului
Acest cult îşi are începuturile de pe vremea lui Alexandru cel Mare (357-323 î.Hr.), care a
fost privit de supuşii săi din Asia şi Egipt ca un zeu coborât pe pământ. Urmaşii săi, Seleucizii, în
Siria, şi Ptolomeii, în Egipt, şi-au atribuit titluri divine, pretinzând să fie adoraţi ca zei de către
supuşi.
Odată cu dominaţia romană s-a introdus în lumea elenistică un cult nou: cel al zeiţei Roma
sau geniul acestui oraş. Pentru că zeiţa Roma nu era decât o abstracţie, în curând cultul acesteia
i-a fost asociată o „divinitate” concretă şi anume împăratul roman. Îndată după victoria de la
Farsala, din anul 48 î.Hr., Iuliu Cezar a fost cinstit ca zeu, în cinstea lui ridicându-se un templu şi
organizându-se jocuri publice. După moartea lui, în anul 44 î.Hr., prin decizia Senatului roman a
fost aşezat între zeii protectori ai statului.
Când Octavian August a instaurat pacea în Imperiu, provinciile orientale au fost primele
care i-au atribuit calitatea de „fiul zeilor”, „mântuitor” şi „dumnezeu”. Curând s-au zidit în
cinstea lui temple. După moartea sa, în anul 14 d.Hr., Senatul l-a ridicat oficial în rândurile
zeilor, iar un colegiu de preoţi a fost desemnat ca să-i practice cultul la Roma.
Toţi urmaşii lui August au favorizat religia imperială. Periodic, erau organizate de către
municipalităţi, în tot Imperiul, sărbători, jertfe şi jocuri publice în cinstea împăratului. Până la
Constantin cel Mare, împăratul era adorat pretutindeni ca „dumnezeu”, ca „mântuitor” sau
„domn”. Iată de ce după ivirea creştinismului, misionarii creştini învăţau că Dumnezeu şi
Mântuitorul este numai Iisus Hristos. Prin urmare conflictul între cele două religii era inevitabil,
pentru că oficialităţile romane nu puteau accepta ca religia oficială să fie ameninţată.

II. Iudaismul
Între anii 65 – 63 î.Hr., puterea romană se instaurează în Siria şi Palestina. Generalul
Pompei ocupă Siria în anul 64 şi fostul imperiu al Seleucizilor îl transformă în provincie romană.
După un asediu de trei luni, Pompei cucereşte Ierusalimul şi intră în Sfânta Sfintelor în anul 63
î.Hr. Este instalat ca etnarh şi arhiereu Hircan, care avea în administrare Iudeea şi Galileea.
Hircan se obligă să plătească tribut Romei. Întreaga provincie este pusă sub autoritatea legatului
Siriei.

21
 1. Dinastia irodiană

a) Irod Idumeul (Irod cel Mare sau Irod Tiranul)

Născut în anul 73 î.Hr., Irod şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la curtea lui Ioan Hircan
al II-lea, unde tatăl său, Antipater, era ministru. În anul 47 î.Hr. ajunge guvernator al Galileii.
Aici s-a remarcat prin energia cu care a luptat împotriva grupării de tâlhari care acţionau în
regiune. Guvernatorul roman al Siriei a fost atât de impresionat de calităţile de conducător ale
tânărului Irod încât l-a numit prefect al provinciei Coele-Siria.
În primăvara anului 37 î.Hr., Irod se căsătoreşte cu prinţesa hosmoneană Mariamne,
nepoata fostului mare preot Ioan Hircan al II-lea. Doi ani mai târziu, în anul 35, sub preiunea
soacrei sale Alexandra, Irod l-a numit pe Aristobul, fratele Mariamnei, în funcţia de arhiereu.
Simţând însă dragostea poporului pentru acest hasmoneu, cu drepturi legitime la tron, Irod va
dispune ca Aristobul să fie înnecat în baie, în timp ce era oaspete la palatul său din Ierihon.

Timpul domniei lui Irod poate fi împărţit în trei perioade:

- Prima, între 37-25 î.Hr., dominată de lupta pentru consolidarea autorităţii sale;
- A doua, între 25-13 î.Hr., epoca prosperităţii;
- A treia, între 12-4 î.Hr., este cea dominată de crimele săvârşite împotriva membrilor
propriei familii.

Irod era privit cu suspiciune şi rezervă faţă de supuşii săi evrei tocmai datorită originii sale
neevreieşti, adică iudumeene, şi datorită atitudinii servile faţă de Roma. Pentru a-şi câştiga
prestigiul faţă de propriul popor, Irod s-a impus ca un mare constructor. A restaurat Samaria,
dându-i numele de Sebaste, a rezidit din temelie Cezareea, tot în cinstea împăratului, care a
devenit principalul port al ţării la Marea Mediterană, unde mai târziu s-a stabilit reşedinţa
procuratorilor romani. La Ierusalim a ridicat palatul care-i va purta numele, a ridicat fortăreaţa
Antonia, la nord de templu. A zidit temple dedicate împăratului, teatre şi stadioane. Cel mai
măreţ dintre toate proiectele sale a fost reconstrucţia templului din Ierusalim. Toate acestea l-au
făcut să-şi câştige oarecare simpatie în rândul maselor şi să fie numit „cel mare”.
Supranumele de Irod Tiranul şi l-a dobândit datorită cruzimei sale care se oglindeşte în
numeroasele sale execuţii pe care le-a ordonat chiar în familia sa.
În anul 29 î.Hr. a fost condamnată soţia sa Mariamna, acuzată de complot împotriva sa. A
fost singura soţie din cele 10 pe care Irod se pare că a iubit-o cu adevărat. În anul următor a avut
aceeaşi soartă Alexandra, mama Mariamnei. După aceea au urmat cei doi fii pe care i-a avut de
la Mariamna: Alexandru şi Aristobul, crescuţi la Roma, şi care erau destinaţi ca moştenitorii
tronului. De asemenea şi pe alţii din fiii săi pe care i-a bănuit că i-ar uzurpa tronul i-a executat.
Fapta aceasta l-a indignat pe însuşi Octavian Augustus de la Roma, care ar fi exclamat la
un moment dat: „Melius est Herodis porcum esse quam filium” (E mai bine să fi porcul lui Irod,
decât fiul). În acest context, nu este de mirare că a ordonat şi uciderea tuturor pruncilor din
preajma Betleemului, „de doi ani şi mai jos” (Mt. 2, 16).
Ultimii ani ai vieţii lui Irod au fost groaznici. El inventa noi torturi pentru victimele sale. În
cele din urmă, el a fost lovit de o boală cruntă, probabil un cancer. Puroi şi viermi era tot trupul
lui. A fost dus la băile de Callirhoe, la est de Marea Moartă, dar după prima baie a leşinat. Turbat
şi bântuit de fantoma victimelor sale, suferinţa lui se amplifică tot mai mult. Simţind că sfârşitul i
se apropie şi știind că la moartea lui poporul va jubila, iată ce idee diabolică i-a trăsnit prin
minte. A chemat-o în taină pe sora sa Salomeea şi i-a dat poruncă ca în momentul în care va muri

22
să adune în hipodromul din Ierihon pe toţi fruntaşii evrei ca să fie ucişi, încât poporul să nu se
mai poată bucura de moartea lui, ci să-i jelească pe conaţionalii lor. Salomeea, cu toate că i-a
promis solemn, a fost destul de înţeleaptă ca să nu-i pună în aplicare acest plan dement.
Irod a murit între 27 martie - 11 aprilie, cu puţin înainte de Paştile anului 4 î.Hr., fiind
îngropat în fortăreaţa Herodium, de lângă Betleem, pe care el o construise.

b) Urmaşii lui Irod

Prin testament, Irod şi-a împărţit regatul la cei trei fii ai săi: Arhelau, Antipa şi Filip.
Arhelau (4 î.Hr. - 6 d.Hr.), fiul cel mai mare a primit Idumeea, Iudeea şi Samaria. A fost la
fel de crud ca şi tatăl său, înnăbuşind o revoltă în sânge, fiind ucişi aproximativ 3.000 de
răsculaţi. După nouă ani de guvernare dezastruoasă, în urma unor acțiuni comune a samaritenilor
și iudeilor, Arhelau a fost chemat la Roma pentru a fi tras la răspundere și a fost detronat, fiindu-i
confiscată averea și exilat la Vienna în Gallia. De acum înainte, acest teritoriu devine provincie
romană și va fi administrat de procuratori numiți de împărat.

Irod Antipa (4 î.Hr. - 39 d. Hr.), fiul cel mai mic al lui Irod cel Mare a moștenit Galileea și
Pereea. El a fost confirmat de August ca tetrarh (conducător al unei pătrimi). A fost crescut și
educat la Roma, dimpreună cu Arhelau și Filip, unde și-a însușit multe din obiceiurile, dar mai
ales viciile romanilor. Prima lui soție a fost fiica regelui sabatean Areta al IV-lea. Pe aceasta a
repudiat-o și s-a căsătorit cu Irodiada, soția fratelui său, Filip, și fiica lui Aristobul, fratele său
vitreg. Această legătură incestuoasă a fost combătută cu vehemență și curaj de Sfântul Ioan
Botezătorul, în urma căruia profetul a fost martirizat.
În Vinerea Mare din anul 30, Pilat decide să-L trimită pe Iisus, pentru a fi judecat (Lc. 23,
7), la Antipa, care se afla în Ierusalim. În fața lui, Mântuitorul nu răspunde nimic. Antipa se
consideră ofensat și-L batjocorește pe Iisus, apoi îmbrăcându-L cu o „haină strălucitoare”, L-a
trimis la Pilat (Lc. 23, 11-12).
În anul 39 d.Hr., Irod Antipa este angajat într-o rețea de intrigi, la îndemnul Irodiadei, care
nu vedea cu ochi buni favorurile primite de la Agripa, un nepot al lui Irod cel Mare. Agripa
reușește să submineze eforturile lui Antipa încât acesta este exilat în sudul Galiei, la Lugdunum,
pierzându-și întreaga avere.

Irod Filip (4 î.Hr. – 34 d.Hr.) a fost numit tetrarh al Gaulanitidei, Itureei, Betaneii,
Trahonitidei și Auranitidei. Domnia sa a fost liniștită. A fost căsătorit cu Salomeea, fiica
Irodiadei, dar nu a avut copii. În politică, s-a manifestat ca prieten al Romei. Pentru a primi
aprecieri din partea împăratului a restaurat cetatea Panias și i-a dat numele Cezareea (lui Filip),
iar Betsaida a fost reconstruită, primind numele de Iulia, în cinstea unei fiice a lui Augustus.
După o domnie de aproape patru decenii, Filip a murit în anul 34. Trei ani mai târziu, tetrarhia
lui a fost anexată regatului lui Agripa I.

Irod Agripa I (37-44) a fost fiul lui Aristobul și nepotului lui Irod cel Mare. După
executarea tatălui său în anul 7 î.Hr., el a fost crescut la Roma, împreună cu viitorul împărat
Claudiu. Când prietenul său Caligula a ajuns împărat în anul 37 d.Hr., i-a dat lui Agripa
teritoriile pe care le avusese Filip, la care a anexat Abilene, regiune situată între Damasc și
Munții Anti-Liban. Doi ani mai târziu, când Antipa a căzut în dizgrație și tetrarhia lui a fost dată
lui Agripa. În anul 41, când Caligula a fost asasinat, Agripa era la Roma și astfel a contribuit la
numirea lui Claudiu ca împărat. În semn de recunoștință, acesta i-a acordat titlul de rege și a

23
adăugat regatului său teritoriul administrat până atunci de procuratori (Idumeea, Iudeea și
Samaria). Astfel, sub nepotul lui se reconstituie întreg teritoriul din timpul regatului bunicului
său.
Agripa și-a câștigat simpatia conducătorilor religioși, străduindu-se să pară un rege
evlavios. Pentru a fi pe placul iudeilor, l-a ucis pe Sfântul Apostol Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui
Zevedeu (F.A. 11, 2), iar pe Sfântul Apostol Petru l-a întemnițat cu scopul de a-l ucide mai
târziu. Agripa a murit în vârstă de 54 de ani la Cezareea în anul 44, în timpul unor serbări
organizate în cinstea lui Claudiu.

Irod Agripa al II-lea, fiul lui Agripa I, avea doar 17 ani când a murit tatăl său. Abia în
anul 48 l-a făcut rege, dându-i teritoriile din nordul și nord-estul Țării Sfinte, care au fost mărite
de Nero în anul 56. În cinstea lui Nero a schimbat numele capitalei sale din Cezareea lui Filip în
Neronias.
Agripa al II-lea este menționat în F.A., capitolul 25, în timp Sfântul Apostol Pavel era
captiv la Cezareea Palestinei și Agripa venise să-i facă o vizită de curtoazie noului procurator
Porcius Festus. Prin relația sa incestuoasă cu sora sa, Berenice, Agripa al II-lea și-a atras
antipatia iudeilor. În timpul revoltei iudaice, care izbunește împotriva romanilor, el încearcă să
fie fidel față de Roma. După căderea Ierusalimului, împreună cu sora sa Berenice, Agripa s-a
stabilit la Roma, unde a devenit pretor. A murit în jurul anului 100 d.Hr., fără să lase urmași.
Astfel disparea odată cu el și dinastia irodiană.

2. Procuratorii romani în Țara Sfântă

După detronarea lui Arhelau în anul 6 d.Hr., teritoriile peste care a domnit el (Idumeea,
Iudeea și Samaria) au fost anexate provinciei romane a Siriei și date în administrația romană.
Funcționarul roman imperial investit cu guvernarea Iudeii și Samariei purta titlul de
procurator sau prefect. Acesta se bucura de o largă autonomie, fiind în subordinea legatului Siriei
în chestiuni mai importante. Reședința procuratorilor era la Cezareea, cetate elenistică construită
de Irod cel Mare. Cu ocazia marilor sărbători, el urca la Ierusalim, însoțit de o escortă puternică
și se instala în fortăreața Antonia, din veninătatea templului.
Procuratorul dispunea de forțe militare (aproximativ 3.000 de ostași, recrutați din Siria și
Palestina, dar nu iudei). Majoritatea trupelor se găsea la Cezareea. Garnizoana din Ierusalim era
formată dintr-o cohortă comandată de un tribun.
Justiția era exercitată de Sinedriu și de tribunele locale, care se pronunțau conform
dreptului iudaic. Sentințele de condamnare la moarte, pronunțate de tribunalele iudaice, pentru a
deveni executorii trebuiau ratificate de procurator.
Strângerea impozitelor era asigurată de funcționarii romani, unii fiind selectați chiar dintre
iudei. Toți agenții fiscali erau urîți de iudei, văzând în ei slujitorii ocupanților.
Administrația romană acorda deplină libertate practicilor religioase publice.
Autoritatea Sinedriului era recunoscută de administrația romană. Deciziile acestuia aveau
putere de lege atât asupra iudeilor din țară, cât și asupra celor din diaspora.
Primul procurator în Țara Sfântă a fost Coponius, între anii 6-9 d.Hr., după destituirea lui
Arhelau.
Succesorul lui a fost Marcus Ambibulus, între anii 9-12.
Annius Rufus, între 12-15.

24
 În anul 15, Tiberiu l-a numit procurator pe Valerius Gratus (15-26). În primi ani de
guvernare, a depus trei arhierei. În anul 18, l-a numit ca arhiereu pe Iosif Caiafa, ginerele fostului
arhiereu Ana. Acest Caiafa va rămâne în funcție până în anul 36 d.Hr.
Următorul procurator a fost Ponțiu Pilat, între anii 26-36. Despre el cunoaștem mai multe
din relatăriile evanghelice ale procesului Mântuitorului. El apare ca un om crud, corupt, lipsit de
sensibilitate și fără principii. El și-a pierdut postul în anul 36, fiind acuzat de uciderea mai multor
samarineni care s-au adunat pe Muntele Garizim, la chemarea unui fals mesia.
Succesorii lui Ponțiu Pilat au fost Marcellus și Marullus între 36-41. În anul 39, iudeii din
Iamnia au distrus un altar ridicat în cinstea lui Caligula. Furios, împăratul a poruncit ca o statuie
a sa să fie amplasată în templul din Ierusalim. Cu acest ordin a fost încredințat Publius Petronius,
legatul Siriei (30-42). Aflând de veste, o mare mulțime de iudei l-a întâmpinat pe Petroniu la
Ptolemaida, rugându-l stăruitor să nu îndeplinească ordinul. După multe negocieri, Petroniu își
retrage trupele și-l anunța pe Caligula că a preferat pacea în schimbul unui război care ar fi
distrus țara. Răspunsul lui Caligula a fost cu amenințarea cu moartea faţă de Petroniu. Între timp,
o altă scrisoare vestea moartea împăratului şi instaurarea noului împărat Claudiu (41-54). Acesta
a renunţat la administraţia procuratorială, dând teritoriul în administraţia prietenului său Agripa I.
În anul 44, după moartea lui Agripa I, Claudiu a numit un nou procurator, pe Cuspius
Fadus (44-46). Situația politică continua să se agraveze. Acțiunile zeloților împotriva
administrației romane se intensificau.
Noul procurator, Tiberius Alexandrus (46-48), un iudeu apostat, nepot al filosofului
Filon, i-a răstignit pe Iacov și pe Simon, fiii unuia dintre conducătorii partidului zeloților, Iuda
Galileianul.
Următorul procurator a fost Ventidius Cumanus între 48-52. În timpul lui s-au produs mai
multe incidente grave. La Ierusalim, în timpul unui pelerinaj, un soldat din garnizoana romană l-
a insultat pe un pelerin, în urma cărei insulte întregul popor a fost cuprins de mânie și a cerut lui
Cumanus pedepsirea soldatului. Au început confruntările în cadrul cărora au fost uciși foarte
mulți iudei.
Lui Cumanus i-a urmat Antonius Felix, între 52-60, un vechi libert, favorit al lui Claudius.
În timpul lui, Sfântul Pavel a fost încarcerat doi ani la Cezareea Palestinei (F.A. capitolele 23 și
24).
După Felix a urmat Porcius Festus, între 60 și 62, un om modest și un magistrat prudent.
El l-a trimis pe Sfântul Pavel la Roma, după ce acesta apelase la judecata Cezarului. Festus a
murit la doi ani după numirea în funcție.
Noul procurator a fost Albinus, între 62-64. Situația din Țara Sfântă continua să se
înrăutățească. Mișcarea zeloților se întețea tot mai mult.
Ultimul procurator, Gessius Florus (64-66), a fost cel mai rău dintre toți. El se preta la
multe jafuri și silnicii. Toate acestea au provocat revolta iudeilor.

3. Cele două revolte iudaice

Nemulţumirile şi tensiunile au crescut în timpul ultimilor procuratori. Punctul culminant s-

a atins atunci când Florus în anul 66 a cerut o sumă importantă din vistieria templului. Atunci o
revoltă puternică a izbucnit în Ierusalim. Trupele imperiale au intervenit, provocându-se multă
vărsare de sânge. Răscoala a cuprins repede toată ţara. Agripa al II-lea a încercat să atenueze
revolta, avându-i de partea sa pe saduchei şi farisei, dar fără niciun rezultat.

25
 Eleazar, fiul arhiereului Anania, mobilizează poporul şi preia controlul asupra
Ierusalimului. Trupele din garnizoana cetăţii s-au predat. Li s-a promis libertate, dar, odată
dezarmaţi, romanii au fost ucişi cu bestialitate de iudei. Ca răspuns, romanii din Cezareea i-au
masacrat pe iudeii care locuiau acolo.
Reacţia iudeilor din întreaga ţară a fost pe măsură. Ei s-au năpustit cu furie asupra
străinilor din localităţile siro-elenistice din Decapolis, unde mii de locuitori au fost ucişi, iar
casele lor arse.
În faţa acestei situaţii alarmante, Cestius Gallus, legatul Siriei, pregăteşte o campanie
armată pentru recuperarea provinciei răsculate. Trupele romane ajunse în faţa Ierusalimului s-au
dovedit insuficiente pentru asedierea oraşului. Cestius Gallus a hotărît retragerea, ceea ce le-a dat
mai mult curaj iudeilor, provocând totodată mari pierderi în armata romană.
Eşecul campaniei lui Gallus l-a determinat pe Nero să încredinţeze reprimarea revoltei lui
Vespasian, unul dintre cei mai experimentaţi generali ai Imperiului. În anul 67, Vespasian a
debarcat la Ptolemaida, în fruntea a trei legiuni armate. Galileea a fost cucerită într-un an. A fost
cucerită apoi Pereea, întârziind ocuparea Ierusalimului, tocmai pentru că aflase de tulburările şi
disensiunile iscate în oraş între mai mulţi rivali care-şi disputau şefia şi se măcelăreau între ei. În
primăvara anului 68, pe când legiunile romane erau gata să invadeze Iudeea, a venit ştirea morţii
lui Nero. Vespasian a întrerupt acţiunile militare. Această perioadă de acalmie însă s-a dovedit
dezastruoasă pentru iudei. O nouă bandă de zeloţi a intrat în Ierusalim în primăvara anului 69,
sub conducerea lui Simon Bar-Giora, care a intrat în conflict cu gruparea condusă de Ioan din
Giscala. Războiul civil s-a încheiat cu victoria lui Ioan din Giscala.
La o lună după moartea lui Nero, legiunile romane din Orient l-au aclamat pe Vespasian ca
împărat. Aflând vestea, generalul s-a grăbit să ajungă la Roma, lăsând comanda trupelor fiului
său, Titus.
În martie 70, trupele romane ajung în faţa Ierusalimului. Timp de cinci luni, iudeii au
respins cu eroism asalturile romane. Abia în 24 iulie a căzut fortăreaţa Antonia, iar în 9 august
templul a fost incendiat. Acolo au ars şi mulţi din apărătorii lui, refugiaţi în el. Ultima redută a
iudeilor a căzut în 8 septembrie, anul 70. Cei doi conducători ai răsculaţilor, Ioan din Giscala şi
Simon Bar-Giora, au căzut prizonieri. Ierusalimul era un morman de ruine, templul distrus, iar
independenţa naţională pierdută definitiv.
Mai rămăsese trei fortăreţe în stăpânirea iudeilor: Herodium, Macherus şi Masada. Ultima
a căzut abia în aprilie 74.
Sub numele de Iudeea, întreaga ţară a devenit provincie imperială autonomă, administrată
de un legat imperial. Legiunea a X-a romană a fost menţinută la Ierusalim.
Iudeii care au supravieţuit s-au regrupat în jurul conducătorilor lor spirituali, cărturarii şi
fariseii. La sfârşitul secolului I a luat fiinţă a şcoală rabinică la Iamnia. Aici au fost adunate şi
sistematizate tradiţiile rabinice orale în colecţia sub numele de Mişna. Astfel iudaismul a găsit o
cale de supravieţuire.
Abia peste mai bine de o jumătate de secol, iudeii vor avea puterea şi curajul să se ridice
într-o revoltă antiromană.
În anul 130, împăratul Adrian (117-138) a dispus reconstruirea Ierusalimul sub numele de
Aelia Capitolina. Pe locul templului s-a preconizat ridicarea unui templu păgân dedicat lui
Jupiter Capitolinul. Această decizie, dimpreună cu un decret care interzicea circumcizia, a
provocat o nouă răscoală. Conducătorul acesteia a fost Simon Bar-Kochba, considerat ca un
mesia. Luptele au început în anul 132. Răsculaţii au reuşit să pună stăpânire pe ruinele oraşului.
Confruntările s-au prelungit trei ani, deşi Roma a trimis patru legiuni, sub comanda generalului

26
Iulius Sever, chemat din Britania. Pierderile au fost mari la ambele tabare. Învinşii s-au refugiat
în grotele de la Wadi Murabb’at, în deşertul Iudeii. Aici s-au descoperit în anul 1950 două
scrisori ale lui Bar-Kochba, iar în 1960, alte 15, într-o grotă mai sudică, în apropiere de Marea
Moartă.
Iudeii care au supravieţuit au fost luaţi ca prizonieri şi vânduţi ca sclavi. Împăratul le-a
interzis iudeilor intrarea în Ierusalim şi respectarea datinilor. Pe ruinele fostului templu a fost
ridicat proiectatul templu dedicat lui Jupiter Capitolinul, iar în interiorul lui o statuie ecvestră a
împăratului. În apropiere a fost ridicat un sanctuar dedicat zeiţei Venus. Aşadar, cetatea lui
David a devenit Colonia Aelia Capitolina. Astfel s-au împlinit cuvinte Mântuitorului din Luca
21, 24.

4. Grupările iudaice

a. Fariseii
Ei apar în istorie de pe timpul lui Ioan Hircan (135-104 î.Hr.). Numele de „farisei”
înseamnă „separați”. Defapt, ei se considerau deosebiţi de ceilalţi oameni, mai ales de păcătoşi.
Primele nuclee de farisei s-au constituit probabil în timpul războaielor macabeene. Ei deţineau o
poziţie dominantă în Sinedriu. În timpul lui Irod cel Mare au suferit mult. La începutul erei
creştine, ei se considerau apărători ai Legii şi tradiţiei. În timpul lui Irod erau aproximativ 6.000.
în general, ei aparţineau clasei mijlocii. Ceea ce-i caracteriza era formalismul, parada, de a da
bine în faţa lumii. La adresa lor, Mântuitorul a pronunţat câteva „vaiuri”. Cu toate că erau
dispreţuiţi de oamenii simpli, ei se bucurau de o influenţă destul de mare în societatea iudaică. Ei
menţineau vie nădejdea venirii lui Mesia, a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu, crezând în
îngeri, în înviere, în judecata de după moarte etc. După catastrofa din anul 70, fariseii au rămas
singura forţă autoritativă în comunitatea iudaică palestiniană. Ei au reconstituit edificiul religios
al iudaismului pe baza Torei şi a tradiţiilor bătrânilor.

b. Saducheii
Numele acestui partid vine, probabil, de la Ţadoc, un arhiereu de pe vremea lui Antioh al
IV-lea. Conflictele dintre cele două partide (fariseii şi cărturarii) au constituit în parte cauza
pierderii independenţei naţionale.
Saducheii aparţineau, în general, aristocraţiei sacerdotale. Pentru ei, singurele cărţi
canonice erau cele ale Pentateuhului. Nu credeau în învierea morţilor, nici în îngeri. Nu se
bucurau de simpatia poporului. Arestarea şi condamnarea Mântuitorului a fost, în bună parte,
opera lor.
După Înviere, fariseii n-au fost atât de ostili ucenicilor Mântuitorului, însă saducheii au
menţinut aceeaşi atitudine de suspiciune şi ură (F.A. 4, 1).
Istoria saducheilor a luat sfârşit în anul 70, odată cu dărâmarea Ierusalimului.

c. Esenienii; Esenianismul şi creştinismul primar

Originea acestei grupări e din timpul domniei lui Ionatan (sec. II î.Hr.). Specificul acestei
grupări este de tip monastic. Oricine intra în această sectă trebuia să renunţe la avere în favoarea
comunităţii. Bunurile erau comune. Majoritatea trăiau în castitate. Intrarea în comunitate se făcea
printr-un jurământ solemn, prin care candidatul se obliga să practice virtuţiile şi să urască
nedreptatea. Cei care încălcau acest jurământ erau pedepsiţi prin excomunicare. Ei păzeau Legea

27
mozaică mai mult decât toţi iudeii, cu excepţia că s-au separat de templu, considerând că
arhiereul Ionatan şi urmaşii lui au profanat locaşul sfânt.
Anumite elemente de organizare a comunităţii eseniene oferă analogii interesante cu
creştinismul primar. Unii au considerat că Ioan Botezătorul a fost esenian. Date evanghelice
contrazic această ipoteză. Botezul lui Ioan era total diferit de băile rituale ale esenienilor, iar
chemarea sa universală la pocăinţă contrastează cu spiritul exclusivist al acestei grupări.
În ceea ce priveşte învăţătura doctrinară găsim unele asemănări între Epistolele pauline,
Evanghelia a IV-a și scrierile de la Qumran, dar deosebirile sunt mult mai evidente. Pe esenieni îi
caracterizează exclusivismul lor. Ei refuză orice contact cu păcătoșii.

d. Cărturarii erau oameni instruiți, specialiști în studiul scripturilor. Existența lor se pare
că urcă până în timpul lui Solomon. În secolul I al erei creștine, cărturarii erau juriști și teologi.
Oamenii li se adresau cu apelativul „rabii”, adică „învățătorul meu”. La începutul creştinismului,
istoria a reţinut numele rabinilor Hillel şi Șamai.
În evanghelii, cărturarii apar adeseori alături de farisei. După anul 70, importanţa lor a
crescut. Meritul lor a fost de a aduna tradiţiile orale în colecţia numită Mişna.
Faţă de Hristos au avut o atitudine potrivnică.

e. Irodienii se manifestau, alături de farisei, ca duşmani ai lui Iisus Hristos. Ei nu formau o

gruparea religioasă, ci erau mai degrabă simpatizanţi ai dinastiei irodiene, de aceea ei promovau
o politică de colaborare cu autorităţile romane.

f. Zeloţii
Întemeietorul acestui partid sau, mai bine zis, grupări este considerat Iuda din Gamala, care
în timpul recensământului din anul 6 d.Hr. a provocat o răscoală împotriva stăpânirii romane,
care însă a fost înăbuşită. Ei nu puteau concepe convieţuirea cu puterea ocupantă, de aceea
încercau prin toate mijloacele să submineze autoritatea străină.
Pentru că ei acţionau, de obicei, în aglomeraţii, introducând lama unui cuţit (sica) în
toracele victimei, provocându-i o hemoragie internă, în urma căreia leşina şi apoi murea, purtau
şi numele de „sicari”.
Zeloţii au fost în mare măsură responsabili şi se izbucnirea revoltei din anul 66 şi cele ce
au urmat.

5. Sinedriul

Membrii Sinedriului erau în număr de 70 şi se recrutau dintre conducătorii familiilor

sacerdotale, dintre bătrâni, care reprezentau aristocraţia laică şi dintre cărturari. Existenţa acestui
consiliu este atestată în epoca lui Antioh cel Mare (223-187 î.Hr.).
Autoritatea Sinedriului a fost drastic limitată de către guvernatorul Siriei, Gabinius (57-55
î.Hr.), care a încercat să introducă şi în Iudeea sistemul administrativ roman. Mai târziu, Iuliu
Cezar i-a acordat din nou puterea asupra întregii ţări şi chiar a diasporei. Irod cel Mare a executat
o mare parte dintre membrii Sinedriului pentru a le confisca averea.
Şedinţele Sinedriului, după regulament, se ţineau în intervalul de după jertfa de dimineaţă
şi înaintea celei de seara. Locul ţinerii şedinţelor era „sala cu pietre şlefuite”, în apropiere de
intrarea în templu.

28
 În timpul şedinţelor, membrii erau aşezaţi în formă de semicerc, pentru a se putea consulta
din priviri. Preşedintele ocupa locul central. La capetele fiecărui rând era câte un scrib (grefier),
cel din dreapta trebuind să consemneze depoziţiile în favoarea acuzatului, iar cel din stânga pe
cele în defavoare. Mai era unul la mijloc care avea rolul de a verifica exactitatea voturilor. După
ce preşedintele anunţa vina acuzatului erau audiaţi martorii, mai întâi cei ai apărării, apoi cei ai
acuzării. Martorii trebuiau să depună înainte jurământul că vor spune numai adevărul. Pentru
dovedirea unui fapt erau nevoie de cel puţin două mărturii identice. După terminarea
rechizitoriului, urma votarea, judecătorii trebuind să fie absolut imparţiali. Majoritatea voturilor
decidea. În cazurile majore nu votau decât cei trecuţi de 40 de ani. O sentinţă de achitare se făcea
publică în aceeaşi zi, pe când o sentinţă de condamnare trebuia să aştepte până a doua zi, pentru
ca judecătorii să poată medita mai mult asupra cazului, eventual să postească şi să se roage.

6. Samaritenii

În timpul Mântuitorului, provincia Samaria era locuintă de o populaţie hibridă, formată din
descendenţi ai israeliţilor şi ai coloniştilor aduşi aici din toate părţile Imperiului Asirian. Aceştia
din urmă erau idolatri, dar cu timpul au adoptat credinţa monoteisă.
Când iudeii s-au întors din exilul babilonean în 537, samarinenii au încercat să-i sprijine,
dar au fost respinşi categoric. Faptul acesta a provocat între cele două etnii o vrăjmăşie şi ură
intolerabilă, care va dura multe secole. Samaritenii au folosit toate mijloacele de a împiedica
reconstruirea templului din Ierusalim. Mai târziu, şi-au construit propriul templu pe Muntele
Garizim, unde au instituit o preoţie nelegitimă.
În timpul Mântuitorului, şi Samaria, ca şi Iudeea, erau sub administraţia procuratorială
romană.
Pentru a evita confruntările şi agresiunile care, uneori, ajungeau până la crime, iudeii din
Galileea mergeau la Ierusalim folosind un traseu ocolitor, şi anume trecând Iordanul şi mergând
prin Pereea. Ştim că Mântuitorul nu ţine cont de această interdicţie şi că poposeşte la fântâna din
Sihar, unde are loc convorbirea cu femeia samariteancă, după care, la invitaţia localnicilor, intră
în oraş, unde rămâne două zile.
În timpul războiului iudaic cotra romanilor, samaritenii au avut mult de suferit. În anul 67,
11.600 de samariteni, care trecuseră de partea iudeilor, au fost masacraţi de trupele romane pe
Muntele Garizim. În secolele următoare îi găsim răspândiţi în diferite părţi ale Imperiului, fiind
cunoscuţi sub numele de „schimbători de bani” sau cămătari. Pentru că au avut o atitudine
duşmănoasă faţă de creştinism, împăratul Justinian a declanşat o persecuţie teribilă împotriva
samaritenilor. După această persecuţie, etnia lor nu şi-a revenit niciodată. Astăzi mai există o
comunitate mică de samariteni, de aproximativ 500 de inşi, în oraşul Nablus din Israel.

7. Diaspora iudaică

Geograful Strabon scria la începutul erei creştine că iudei „au invadat toate cetăţile” şi că
rar s-ar putea găsi „un loc în care acest popor să nu fi devenit stăpân” (o afirmaţie exagerată).
Filon din Alexandria credea că numărul iudeilor răspândiţi în Imperiul roman era aproape egal cu
cel al indigenilor (o altă exagerare).

29
 Numărul iudeilor care trăiau în diaspora, în epoca Noului Testament, este estimat la 5-7
milioane, iar în interiorul Ţării Sfinte trăiau aproximativ 2 milioane. Iudeii din interior şi cei din
afară erau uniţi între ei printr-un deosebit simţ al fraternităţii. Fiecare comunitatea avea propria
organizare administrativă, judiciară şi financiară. Conducerea comunităţii se afla în sarcina unui
consiliu al bătrânilor (gherousia). Cam peste tot comunităţile aveau sinagogi şi magistraţi.
Una din trăsăturile cele mai remarcabile ale iudaismului din diaspora era prozelitismul.
Numeroase scrieri de propagandă au fost puse în circulaţie de către iudeii din diaspora, mai ales
de cei din Alexandria. Prin aceasta ei urmăreau promovarea credinţei monoteiste, cunoaşterea
istoriei poporului evreu, al Legii mozaice, a marilor personalităţi biblice, demonstrarea
superiorităţii religiei iudaice şi, mai ales, evaluarea punctelor de contact cu filosofia şi cultura
greacă. Această propagandă avea însă un mic impact datorită circulaţiei retrânsă a cărţilor. Mult
mai eficientă era legătura directă pe care o aveau iudeii cu păgânii. Iudaismul atrăgea atenţia prin
faptul că prezenta o învăţătură clară şi înaltă despre Dumnezeu, un cult deosebit şi o moralitate
superioară faţă de celelalte religii.
Sinagogile erau larg deschise tuturor. Celor ce mărturiseau credinţa monoteistă erau admişi
la adunările cultice. Aceştia se numeau „temători de Dumnezeu”. Dacă primeau circumcizia şi
treceau prin baia rituală de purificare deveneau membri cu drepturi depline ai comunităţii
iudaice.
Influenţa diasporei iudaice în pregătirea oamenilor pentru primirea creştinismului este
inconstestabilă. Sfântul Pavel, peste tot în acţiunile sale misionare, mai întâi se adresa iudeilor
din Sinagogă, iar după ce era respins de aceştia se adresa păgânilor. În sinagogă, majoritatea
iudeilor erau ostili faţă de Evanghelie, pe când „temătorii de Dumnezeu” şi prozeliţii îl primeau
cu bucurie.
Un rol important l-a jucat şi traducerea Vechiului Testament în limba greacă (Septuaginta),
care a facilitat pentru păgâni lecturarea cuvântului lui Dumnezeu.

30
CURSUL X
Cronologia vieții Mântuitorului

Trebuie precizat faptul că Sfintele Evanghelii nu sunt nişte biografii ale Mântuitorului.
Evangheliştii n-au intenţionat să redea sau să scrie viaţa Mântuitorului. Ei au scris Sf. Evanghelii
din altă perspectivă. Ei au încercat să arate cum Dumnezeu şi-a împlinit planul mântuirii lumii
prin întruparea, prin activitatea, prin jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus.
Desigur că Fiul lui Dumnezeu în calitatea pe care o deţine şi de om adevărat pe lângă Dumnezeu
adevărat, a avut sau a înscris, atâta timp cât a trăit pe pământ, o biografie. Viaţa şi activitatea
Mântuitorului s-a desfăşurat într-un cadru temporal şi geografic bine determinat, respectiv într-
un cadru istoric.

1. Naşterea Mântuitorului

Din Sfintele Evanghelii luăm la cunoştinţă că Mântuitorul Iisus Hristos s-a născut în timpul
regelui Irod cel Mare sau Irod Idumeul sau tiranul. Irod cel Mare însă a murit în anul 4 îHr.
respectiv 750 după întemeierea Romei cu puţin înaintea Paştelui iudaic. Această neconcordanţă
reiese din eroarea călugărului Dionisie Exigus care în 531 atunci când a fixat era creştină
socotind că Iisus a trăit doar 30 de ani pe pământ, el a pus începutul erei creştine în anul 754
după întemeierea Romei. În realitate Iisus a trăit mai mult de 30 de ani pe pământ şi aşa cum
spun Sfintele Evanghelii el s-a născut pe timpul lui Irod Idumeul.
Potrivit Evanghelistului Luca el s-a născut în timpul recensământului poruncit de Cezarul
Augustus care a domnit între anii 27 î.Hr. – 14 d.Hr. Sf. Luca precizează că tocmai acest
recensământ a slujit providenţei dumnezeieşti, ca Sfânta Fecioară Maria împreună cu dreptul
Iosif, cu toate că trăiau în Nazaretul Galilei, să se afle atunci tocmai în Betleemul din Iudea adică
în provincia de sud a Ţării Sfinte unde trebuia să se nască Mesia cf. profeţiei lui Miheia (5,1).
Practica efectuării recensămintelor era la modă în acea perioadă deoarece în funcţie de
numărul supuşilor, împăratul stabilea impozitele sau dările care trebuiau să se adune în vistieria
imperiului.
O altă problemă legată de naşterea Mântuitorului este cu privire la identificarea stelei care
i-a călăuzit pe magii din răsărit. În anul 1606 vestitul astronom Johanes Kepler a identificat
steaua magilor cu o triplă conjuncţie a planetelor Jupiter şi Saturn în constelaţia peştilor, aliniată
una peste alta cele 2 planete având astfel în fundal constelaţia peştilor, dădeau impresia unei stele
cu o strălucire aparte. O astfel de triplă conjuncţie se produce la interval de sute de ani. Kepler a
stabilit că o astfel de triplă conjuncţie perfect vizibilă pentru observatorii din Orientul Apropiat a
avut loc în anul 7 îHr. Ea a avut trei perioade de maximă strălucire şi anume în jurul datei de 23
mai, 3 octombrie şi 4 decembrie. Interesant că o inscripţie coneiformă descoperită pe o tăbliţă de
lut ce provenea de la şcoala astronomică din Sipur, lângă Babilonia, confirmă că steaua magilor a
fost observată vreme de 5 luni în anul 7 îHr.
Ipoteza lui Kepler a făcut adepţi şi printre teologi numai că ea nu concordă întru totul cu
data calendaristică. De aceea majoritatea teologilor ortodocşi rămân la opinia exprimată de Sf.
Părinţi care văd în steaua magilor nu o simplă conjuncţie planetară ci într-adevăr o stea
miraculoasă, o apariţie supranaturală. Aşa cum Dumnezeu i-a călăuzit pe evrei în timpul

31
călătoriei de 40 de ani în pustiul Sinai noaptea sub forma unui stâlp de foc iar ziua printr-un nor,
tot aşa şi această stea supranaturală a indicat calea spre locul naşterii Fiului lui Dumnezeu.

2. Activitatea publică a Mântuitorului

Mântuitorul şi-a început activitatea la vârsta de 30 de ani încadrându-se şi în acest aspect în

cadrul legislaţiei care spunea că un bărbat este în deplinătatea funcţiilor sale publice doar după
împlinirea vârstei de 30 de ani. Şi-a început activitatea în anul al 15-lea al domniei împăratului
Tiberiu cum precizează Sf. Luca, în timp ce procurator al Iudeii în Ţara Sfântă era Ponţiu Pilat
iar Irod Antipa era tetrarh al Galilei.
Noi ştim că Tiberiu, ginerele lui Augustus, a domnit între 14-37 dHr. Ponţiu Pilat a fost
procurator în Ţara Sfântă între anii 26-36 dHr. Iar Irod Antipa între anii 4 îHr. – 39 dHr.
În Evanghelia a patra, după Ioan, se poate distinge cu claritate perioada a cel puţin 3 Paşti
pe parcursul activităţii publice a lui Iisus Hristos ceea ce înseamnă că activitatea sau viaţa
pământească a lui Iisus a durat 33 de ani şi jumătate, deci până în jurul anului 30 al erei creştine.

3. Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos.

Dacă datele cu privire la naşterea şi activitatea Mântuitorului suferă de oarecare

probabilitate, cu cele referitoare la moarte şi înviere avem o certitudine sigură. Ştim că Iisus a
murit în ziua precedentă sărbătorii Paştelui iudaic adică în 14 nisan. Simon din Cirena se întorcea
de la ţarină, el i-a dus crucea Mântuitorului, magazinele mai erau încă deschise încât Iosif din
Arimatea şi femeile mironosiţe cumpără giulgiu şi miresme, toate acestea n-ar fi fost posibile în
ziua de paşti.
Toate acestea ne duc la concluzia că răstignirea a avut loc în ziua de Vineri 14 nisan după
calendarul iudaic corespunzând la noi cu ziua de 7 aprilie.
Făcând o incursiune în calendarul iudaic al timpului respectiv constatăm că data de 14
nisan a căzut în zi de vineri într-unul din anii următori: 27, 30, 33. După cum activitatea publică
a Mântuitorului nu o putem încheia la anul 27 nici nu o putem întinde până la anul 33, înseamnă
că ea a luat sfârşit în anul 30, respectiv că Mântuitorul a fost răstignit, a murit şi a fost pus în
mormânt în ziua de 14 nisan, respectiv 7 aprilie anul 30 al erei creştine iar în 16 nisan adică 9
aprilie acelaşi an a avut loc marele eveniment al Învierii iar la 40 de zile Înălţarea la Cer.

32
CURSUL XI
Preliminarii la Sfintele Evanghelii

1. Noţiunea sau termenul de evanghelie

Acest termen apare în vocabularul creştin abia din sec. al II-lea. În greaca clasică
evanghelie însemna la început răsplata pentru o veste bună, iar mai apoi chiar vestea cea bună
însăşi. Cuvântul evanghelie este folosit şi de către traducătorii Septuagintei. În contextul epocii
Noului Testament, termenul de evanghelie este folosit pentru a desemna însuşi vestea cea bună
adusă în lume de Iisus Hristos. La început termenul evanghelie şi evanghelist se refereau în
primul rând la activitatea prin cuvânt numai din sec II se impune şi ca mărturie scrisă respectiv
aceste scrieri vor purta numele de Evanghelii, termen pe care îl foloseşte în sec II pentru prima
dată Sf. Justin Martirul şi Filosoful.

2. Numărul Evangheliilor

În esenţă, Evanghelia este numai una, deoarece ea aparţine lui Hristos şi se identifică cu vestea
cea bună cu privire la mântuirea lumii pe care El a adus-o şi a propovăduit-o, dar această veste bună
a fost consemnată după mai mulţi martori respectiv după 4 surse. Numai aceste 4 surse apostolice au
primit pecetea inspiraţiei şi girul canonicităţii. De aceea Sf. Părinţi şi mai ales apologeţii creştini
justifică prezenţa celor 4 Evanghelii cu cele 4 puncte cardinale, cu cele 4 râuri ale Edenului, sau cele
4 fiare din vedenia proorocului Iezechiel. Într-adevăr pe aceste consideraţii tradiţia creştină şi
iconografia picturală de mai târziu va fixa simbolismul celor 4 Evanghelişti astfel:
- Matei, sub forma unui înger deoarece începe Evanghelia sa cu o anghelofanie.
- Marcu, este reprezentat printr-un leu deoarece îşi începe Evanghelia prin predica
Sfântului Ioan Botezătorul care răsuna în pustia Iordanului ca răgetul unui leu.
- Luca este reprezentat printr-un taur sau bou, deoarece Evanghelia a treia începe cu jertfa
preotului Zaharia de la templu.
- Ioan este reprezentat printr-un vultur deoarece aşa precum un vultur se înalţă spre cele
mai înalte zări tot aşa şi Apostolul Ioan prin profunzimea, măreţia şi înaltul spirit filozofic s-a
ridicat în Evanghelia a IV-a.
Prin urmare cu toate că avem 4 opere canonice care pot fi numite Evanghelii, în realitate
Evanghelia este numai una singură deoarece îi aparţine prin excelenţă Mântuitorului Iisus
Hristos.

3. Titlurile Evangheliilor
Încă în cei mai vechi codeci pe care îi avem, Evangheliile poartă această denumire în greceşte:
-  
-  
-  
-  ωη. Traducerea corectă a prepoziţiei  este „după”.

33
 4. Ordinea Evangheliilor

În ceea ce priveşte ordinea celor 4 Evanghelii în lista canonului Noului Testament s-a
impus în primul rând criteriul cronologic şi anume în ordinea apariţiei acestor Evanghelii:
- Ev. după Matei – anul 44
- Ev. după Marcu – anul 63
- Ev. după Luca – anul 63
- Ev. după Ioan – anii 97 – 98

5. Caracterul Sfintelor Evanghelii

Cu toate că Sfintele Evanghelii sunt documente istorice, autorii lor n-au intenţionat să ne
redea o biografie a vieţii Mântuitorului. Ei au pus accentul îndeosebi pe faptele şi învăţătura Lui.
La început, amintirea vieţii şi activităţii mesianice s-a transmis numai prin grai viu, adică pe
calea Sfintei Tradiţii. Numai când s-a simţit nevoia, mai ales la cererea credincioşilor s-au
redactat aceste scrieri ca documente autentice şi mărturii garante din partea martorilor direcţi sau
care s-au documentat de la sursă.

34
B. ISAGOGIA SPECIALĂ

CURSUL XII
Sfânta Evanghelie după Matei

1. Autenticitatea Evangheliei I

Primele documente pe baza căreia putem stabili autenticitatea unui text este textul ca atare.
Prin urmare de acesta ne vom folosi şi în stabilirea autenticităţii autorului Evangheliei I.
a) Studiind cu atenţie textul Evangheliei I constatăm că autorul acestuia trebuie să fi fost de
neam evreu deoarece cunoaşte cu temeinicie Vechiul Testament, citează şi chiar îşi permite să
interpreteze.
b) Autorul Evangheliei I trebuie să fie un evreu încreştinat deoarece a scris o lucrare
favorabilă Mântuitorului.
c) Evreul încreştinat, autorul Evangheliei I trebuia să fi fost un apropiat al Mântuitorului
deoarece în relatările sale se bazează pe multe amănunte care nu puteau fi culese din altă sursă
numai din faptul că se afla în apropierea lui Iisus, făcea parte din anturajul lui Iisus, trebuia să fi
fost unul dintre cei 12 apostoli.
d) o citire atentă a primei Evanghelii cu scop de studiu, ne reliefează faptul că autorul
acesteia este în posesia unor cunoştinţe financiare de specialitate, ba mai mult nu-i scapă
descrierea unor episoade, situaţii, cu referire la monedele timpului, impozite şi alte acţiuni de
această natură.
e) Cercetând cu atenţie grupul celor 12 Apostoli, constatăm că unul singur dintre ei a avut
înainte de convertire preocupări financiare. Acesta este Matei, fostul vameş ce purta numele de
Levi. Episoadele inserate în cursul Evangheliei I cu referire la anumiţi termeni de specialitate îl
divulgă pe autor, că acesta nu poate fi altul decât Matei.

2. Date biografice despre autorul Evangheliei I

Sfântul Matei este menţionat de puţine ori în Noul Testament. În Evangheliile II şi III în
lista Apostolilor este situat pe locul al 7-lea înainte de Toma. Interesant că în Evanghelia a I-a,
Matei, din considerente de modestie, îşi pune numele pe locul 8. Înainte de apostolat se numea
Levi, era funcţionar public în Capernaum. În Evanghelia I nu apare nicăieri numele de Levi,
numai la Marcu şi Luca. Interesant că atunci când l-a chemat Mântuitorul, îndată l-a urmat pe
Iisus, iar de bucurie a dat şi un ospăţ. Cu această ocazie fariseii îl acuză pe Iisus că petrece cu
vameşii şi păcătoşii, cărora le spune: ”N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la
pocăinţă” (Mt. 9,13). După prima Cincizecime creştină, apostolii îşi îndeplinesc misiunea. Ştim
că Matei a rămas o bună parte în Ţara Sfântă, ocupându-se de organizarea şi edificarea Bisericii
din Ierusalim şi din împrejurimi. Datorită dezlănţuirii prigoanei de Irod Agripa I în 44, Matei şi

35
ceilalţi vor trebui să părăsească Ţara Sfântă. Tradiţia spune că a propovăduit în Etiopia, alţii până
în India, vărsându-şi sângele, ca martir. Biserica îl pomeneşte pe 16 noiembrie.

3. Limba Evangheliei I
Evanghelia I a fost scrisă în ebraică respectiv aramaică deoarece acest dialect era vorbit pe
vremea Mântuitorului în Ţara Sfântă. Limba ebraică era o limbă moartă de vreo 5 secole, scoasă
din uz. Se presupune că această scriere a Evangheliei I în aramaică s-a făcut tocmai în contextul
declanşării prigoanelor împotriva Bisericii din Ierusalim şi Ţara Sfântă. În jurul anului 70
Evanghelia I a fost tradusă în greacă.

4. Primii destinatari ai Evangheliei I

A fost destinată pentru iudeii creştini din Ţara Sfântă. Ei simţind pericolul ce-i paşte au
cerut lui Matei să lase ceva scris, Evanghelia redactată în 43-44. Găsim în Evanghelie mai multe
expresii de natură iudaică în limba ebraică şi aramaică.

5. Data şi locul scrierii

Evanghelia în aramaică a fost scrisă înainte de a părăsi Ţara Sfântă, 43-44. Evanghelia în
greacă care ni s-a păstrat şi nouă pare a fi scrisă înainte de 70, în 63-65 pentru că în 70 este
dărâmat Ierusalimul.

6. Planul Evangheliei I
Reamintim că Evanghelia are o unitate admirabilă, cea mai completă şi mai sistematică.
Ideea centrală ce străbate ca un fir roşu Evanghelia  Împărăţia cerurilor întemeiată de Iisus
Hristos prin întruparea Sa, act, jertfă.
Evanghelia are cinci părţi care marchează în sens progresiv cursul ei.
Partea introductivă: Naşterea şi copilăria lui Iisus
Partea I propriu-zisă: Promulgarea împărăţiei cerurilor cap 3-7. Aici se are în atenţie
predica de pe munte.
Partea a II-a: Propovăduirea Împărăţiei cerurilor 8-10, 10 minuni şi cuvântări despre
misiunea Sfinţilor Apostoli.
Partea a III-a: cap. 11-13- Taina Împărăţiei cerurilor predominând cu cele 7 parabole.
Partea a IV-a: cap 14-18: Biserica, cuvântările Mântuitorului, conduita personală şi
comunitară a omului.
Partea a V-a: cap 19-25 Venirea împărăţiei cerurilor cu preponderenţă, cuvântare
eshatologică 24-25.
Încheierea: Pătimirile, Moartea şi Înviere 26-28.

36
CURSUL XIII
Sfânta Evanghelie după Marcu

1. Autenticitatea Evangheliei a II-a

a) Citirea atentă a textului Evangheliei a II a ne duce la concluzia că aceasta trebuie să-şi

aibă ca autor un evreu de neam, care stăpâneşte cu precizie geografia şi topografia Ţării Sfinte.
b) Evreul, autorul, trebuie să fie încreştinat deoarece ne-a lăsat o operă favorabilă
Mântuitorului.
c) Evreul încreştinat trebuia să fie un apropiat al Mântuitorului deoarece cunoaşte multe
din viaţa şi activitatea Mântuitorului.
d) S-ar părea că autorul Evangheliei trebuie să fi fost un Apostol iar dintre aceştia l-am
putea repera cu uşurinţă pe Petru sau Simon fiul lui Iona deoarece Evangheliei a II-a îi este
categoric favorabilă. Petru a fost om cu calităţi dar şi defecte, a fost impulsiv. Evanghelia a II-a
aceste defecte le trece cu vederea, prezintă latura pozitivă şi de câte ori se referă la neajunsurile
lui Petru le prezintă în formă atenuată. Din fericire paternitatea petrină poate fi uşor lichidată
deoarece ştim din surse sigure că el este autorul a 2 epistole: I şi II Petru. Comparând stilul şi
limba epistolelor petrine cu stilul şi limba Evangheliei a II-a reiese clar că aceasta nu a putut fi
scrisă de Petru. Se pune întrebarea cine ar putea fi? Nu putea fi din cei 12 Apostoli, nimeni nu
avea interesul să-l favorizeze pe Petru, totuşi aceasta s-a întâmplat, ceea ce denotă că avem de-a
face cu o lucrare a unui ucenic petrin nu a unui coleg.
e) Numai un ucenic poate ţine mai mult la maestrul său din anumite considerente afective
şi din respect, de recunoştinţă pentru ceea ce a însemnat dascălul în formarea ucenicului. Cel mai
apropiat colaborator al lui Petru a fost Ioan Marcu. Însuşi Petru a avut relaţii apropiate cu familia
lui, care avea o casă impunătoare în Ierusalim, o cunoaştem şi pe mama lui, pe Maria, ce se
ocupa de oaspeţii care călcau casa cu încredere din care făceau parte Hristos şi Apostolii. În casa
Mariei a fost aranjată Cina cea de Taină. Tocmai Petru a fost trimis de Iisus ca să ceară
permisiunea şi locul unde va avea loc Cina cea de taină.
f) Autorul Evangheliei a II-a se auto-divulgă într-un mod emoţionant prin faptul că în
Evanghelia a II-a inserează un episod din timpul patimilor Mântuitorului cu nişte detalii atât de
surprinzătoare încât nimeni altul nu putea să le consemneze decât autorul, micro-episodul marcat
în capitolul 14, 51-52, tânărul fiind autorul în cauză.

2. Date biografice despre autor

Avem multe mărturii din partea Tradiţiei Bisericii. Cea mai veche este a lui Papias Episcop
de Ierapolis, care în 120 a scris o operă „Explicarea cuvintelor Domnului”, spune despre Marcu
că a fost tălmaciul lui Petru şi a scris toate câte a auzit de la Petru.
De asemenea Marcu poartă denumirea de „cel cu degete scurte” deoarece se spune despre
el că făcea parte din seminţia lui Levi şi pentru ca să nu fie ales preot, el şi-a ciuntit câteva
degete.
În Evanghelia a II-a Sfântul Marcu se identifică cu acel purtător al ulciorului cu apă, care-l
aşteaptă pe Petru şi Ioan şi îi conduce unde va avea loc Cina cea de Taină. El se identifică în

37
episodul prinderii Mântuitorului. Tradiţia îl numără printre cei 70 de ucenici. El este amintit în
legătură cu Apostolul Pavel, colaborator paulin, l-a însoţit pe Barnaba şi pe Pavel în prima
călătorie misionară.
În prima parte a anului 63 se află la Roma în compania lui Pavel, iar spre sfârşitul anului la
aşteptat aici pe Petru. În 64 – 65 se află în misiune în Babilonul din Mesopotamia. Sf. Justin
Martirul şi Filosoful relatează că Marcu a predicat Evanghelia prima dată în părţile de nord ale
Egiptului. Tradiţia vorbeşte apoi că a trecut în Italia de nord după care s-a întors în Egipt.
Marcu a murit în Egipt, în Alexandria de moarte martirică. Biserica îl prăznuieşte în data
de 25 aprilie.

3. Limba şi stilul Evangheliei a II-a

Evanghelia a II-a a fost scrisă în greacă. Marcu n-a fost un cărturar ci un om de rând.
Întâlnim multe aramaisme ceea ce deduce că autorul era evreu.
Evanghelia a fost scrisă la Roma în urma audierilor predicilor Sf. Petru.

4. Primii destinatari ai Evangheliei a II-a

Sfântul Marcu a scris Evanghelia pentru creştinii romani, a scris-o la solicitarea acestora
care au fost impresionaţi de cuvântările Apostolului Petru, ca să le rămână mărturie. Probabil
Sfântul Petru a citit această scriere după care a dat aprobarea să circule.
Anul scrierii este 63 când Marcu era la Roma.

5. Planul Evangheliei a II-a

Introducere: cap 1
Partea I: Activitate mesianică în provincia Galileea. Cap 1-7
Partea II: Călătorii în afara Galileei. Cap 7-8
Partea III: Prezenţa lui Iisus în Cezareea lui Filip şi călătoria spre Ierusalim. Cap 9-10
Partea IV: Activitatea Mântuitorului în Ierusalim. Cap 11-13
Partea V: Patimile Moartea şi Învierea. Cap 14-16

38
CURSUL XIV
Sfânta Evanghelie după Luca

1. Autenticitatea Evangheliei a III-a

a) Citirea atentă a textului Evangheliei a III-a ne încredinţează că autorul trebuie să fie

grec de origine deoarece nu se limitează în a scrie greceşte şi chiar gândeşte greceşte.
b) Trebuie să fie un grec încreştinat deoarece ne-a lăsat o operă favorabilă creştinismului.
c) Grecul încreştinat nu poate fi Apostol, nu poate face parte din cei 12 Apostoli, deoarece
toţi Apostolii Domnului au fost evrei.
d) Acesta deși nu face parte din grupul celor 12 Apostoli, dar are atâtea relaţii între
Apostoli încât a putut culege o cantitate enormă de informaţii privitoare la viaţa şi activitatea
Mântuitorului, înseamnă că trebuie căutat între ucenicii apropiaţi ai Apostolilor.
e) Dintre ucenicii Apostolilor numai Luca, medicul, poate fi autorul Evangheliei a III-a
deoarece dintre fruntaşii Bisericii creştine ai veacului apostolic numai el corespunde întru-toate
condiţiilor de fond şi formă ce trebuie să le îndeplinească autorul Evangheliei a III-a.
f) Aceste condiţii sunt următoarele:
În primul rând după indiciile pe care le avem în epistola către Coloseni, Luca este grec de
origine şi este medic de profesie, şi aceasta corespunde întrutotul în cele relatate în Evanghelia a
III-a deoarece toate bolile vindecate de Mântuitorul sunt indicate în această Evanghelie în
termeni tehnici medicali de epocă. Autorul scrie cu aceiaşi termeni cu care ar fi scris: Hypocrate,
Galerius şi alţi medici ai antichităţii.
Autorul Evangheliei a III-a nu poate fi altcineva decât ucenicul, colaboratorul şi medicul
curant al Sf. Ap. Pavel, adică Luca.

2. Mărturia Noului Testament despre Sfântul Luca

În Epistolele Pauline Luca este menţionat de trei ori: Coloseni 4,14; Filimon 1,23-24; II
Timotei 4,11.
Sfântul Luca se afla la Roma împreună cu Pavel în timpul celei dintâi captivităţi romane
(61-63). Precum și în toamna anului 66 şi începutului anului 67 tot la Roma când Pavel era
deţinut şi îşi aştepta moartea martirică. Luca face parte din colaboratorii paulini de origine
păgână. Luca a fost un intelectual. S-a alăturat grupului misionar paulin în localitatea Troua în a
doua călătorie misionară 50-52. În toamna anului 60 Pavel este întemniţat, iar Luca l-a însoţit în
tot acest interval fiind martorul întâmplărilor petrecute în drum spre Roma. Este uimitor pentru
unii specialişti cu câtă minuţiozitate scrie Luca încât se presupune că a avut un jurnal unde şi-a
notat zilnic evenimentele. La Roma se întâlneşte cu Marcu, a cărui Evanghelie îi va servi ca
izvor şi model pentru Evanghelia pe care o scrie.
De asemenea Tradiţia veche a Bisericii îl consideră în unanimitate pe Sf. Luca însoţitorul
lui Pavel şi autorul Evangheliei a III-a. Tertulian spune: ”Luca a fost bărbat Apostolic”. Eusebiu
de Cezareea spune că Luca a fost doctor şi că a trăit în jurul lui Pavel venind în contact şi cu
Maica Domnului de unde a preluat informaţii directe. Tradiţia îl prezintă pe Luca, ca pe un pictor
amator, el ne-a lăsat imprimat chipul Maicii Domnului şi al Mântuitorului.

39
 3. Destinatarii, data şi locul scrierii Evangheliei a III-a

Evanghelia a III-a a fost adresată unui oarecare demnitar cu numele de Teofil. Luca se
adresează cu o formulă de politeţe: „Preaputernice Teofile”, acesta fiind un înalt dregător roman.
A fost catehizat de Luca. În Evanghelia a III-a vrea să-l încredinţeze de temeinicia credinţei
creştine.
Data scrierii este sfârşitul anului 62 şi începutul anului 63.
Locul scrierii este în timpul captivităţii romane.

4. Planul Evangheliei a III-a

Partea I: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Bunavestire din Nazaret
Partea a II-a: Pregătirea pentru misiune a Sfântului Ioan Botezătorul.
Botezul lui Iisus.
Ispitirea lui Iisus.
Partea a III-a: Activitatea Mântuitorului în Galileea.
Partea a IV-a: Călătoria spre Ierusalim şi învăţăturile cu privire la Împărăţia Cerurilor.
Partea a V-a: Mântuitorul în Ierusalim
Patimile şi Învierea Mântuitorului.

5. Limba Evangheliei a III-a

Evanghelia a fost scrisă în limba greacă mai curată decât celelalte Evanghelii. Luca a scris
în limba lui maternă. Ocupă locul al II-lea în ceea ce priveşte puritatea limbii în scrierile Noului
Testament.

6. Părţi proprii ale Evangheliei a III-a

Vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Buna Vestire.
Vizita Fecioarei Maria la Elisabeta. Evanghelia copilăriei
Naşterea şi Tăierea Împrejur
Întâmpinarea lui Iisus.
Iisus la 12 ani la Templu.

Învierea tânărului din Nain (7, 11-17)

Pilda celor 2 datornici (7, 41-43)
Ungerea cu mir a lui Hristos (7, 46-50)
Mântuitorul urmat de un grup de femei (8, 1-3)
Trimiterea celor 70 de ucenicii (10, 1-24)
Pilda Samarineanului milostiv (cap. 10)
Pilda prietenului supărător (cap. 11)
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (cap. 12)

40
 Pilda cu Cina cea mare (cap. 14)
Pilda Fiului risipitor (cap. 15)
Pilda Iconomului nedrept (cap. 16)
Pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (cap. 16)
Pilda Vindecării celor 10 leproşi (cap. 17)
Pilda Judecătorului nedrept (cap. 17)
Pilda Vameşului şi Fariseului (cap. 18)
Vizita lui Zaheu vameşul (cap. 19)
Pilda Minelor (cap. 19)

7. Teme predilecte Evangheliei a III-a

Trei teme sunt în atenţia autorului:

a) mila dumnezeiască (Femeia păcătoasă, Zaheu Vameşul, Tâlharul pocăit, Samarineanul
milostiv, Vameşul şi Fariseul, Fiul Risipitor)
b) Sfântul Luca manifestă o evidentă preferinţă pentru cei săraci.
c) Viaţa familială şi locul important pe care-l ocupă femeile în Evanghelia a III-a
(Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Proorociţa Ana, văduva din Nain, păcătoasa din
casa lui Simon Fariseul, femeile pe care le-a vindecat Iisus, Maria Magdalena, Ioana, soţia lui
Huza, surorile Marta şi Maria etc.). Dintre toate se distinge Sfânta Fecioară Maria şi Maica
Domnului.

41
CURSUL XV
Sfânta Evanghelie după Ioan

1. Autenticitatea Evangheliei a IV-a

a) Lecturând cu atenţie textul Evangheliei a IV-a tragem concluzia evidentă că autorul

este un evreu deoarece cunoaşte la perfecţie istoria poporului evreu, geografia şi topografia Ţării
Sfinte.
b) Autorul evreu al Evangheliei a IV-a trebuie să fi fost încreştinat pentru că a scris o
operă favorabilă creştinismului.
c) Evreul încreştinat trebuia să fi fost un apropiat al Mântuitorului deoarece cunoaşte
amănunţit elemente din viaţa şi activitatea Sa.
d) Evreul încreştinat care a scris Evanghelia a IV-a trebuie să facă parte din aşa zisul
mini-grup al Apostolilor, martori oculari şi auriculari ai declaraţiilor şi faptelor Mântuitorului.
e) Din lecturarea atentă a Evangheliei a IV-a constatăm că în trei situaţii diferite: Învierea
fiicei lui Iair, Schimbarea la Faţă şi Rugăciunea din Grădina Ghetsimani n-au fost prezenţi toţi
Apostolii, ci doar trei reprezentanţi ai Apostolilor conform indiciului din Deuteronom 19, 15,
care stipulează că în gura a doi sau trei martori stă tot adevărul (Petru, Iacov şi Ioan).
f) Faptul că numai în cadrul Evangheliei a IV-a găsim relatate toate aceste 3 evenimente
cu precizie şi cu specificarea prezenţei celor 3 Apostoli, reiese că unul din cei trei trebuie să fie şi
autorul Evangheliei a IV-a.
g) Pentru a identifica mai uşor recurgem la tehnica eliminării. Petru nu poate fi pentru că
a scris 2 Epistole şi stilul şi limba nu se aseamănă cu cele din Evanghelia a IV-a. Iacov nu poate
fi autorul deoarece el a murit martir în 44. Iacov al lui Afeu nu poate fi nici el deoarece
activitatea lui s-a desfăşurat în alte părţi şi nu avem nici un indiciu că ne-ar fi lăsat o lucrare
scrisă. Astfel rămâne cu certitudine că autorul Evangheliei a IV-a este Sf. Ioan. Aceasta o
afirmăm pe baza următoarelor considerente. În cursul Evangheliilor când este vorba de Ioan
Botezătorul este numit simplu Ioan. În schimb în Evanghelia a IV-a nu vorbeşte deloc despre
Ioan. În schimb autorul Evangheliei a IV-a se divulgă prin următoarele expresii care-l definesc
pe Apostolul Ioan: „ucenicul pe care-l iubea Iisus”, ucenicul care şi-a pus capul pe umărul
Mântuitorului, ucenicul cel mai iubit, ataşat de Mântuitorul.

2. Mărturia Noului Testament despre Sfântul Apostol Ioan

Ioan este prezentat în Evangheliile sinoptice ca fratele lui Iacov tatăl lor fiind Zevedeu. Ei
erau pescari de meserie într-una din localităţile de pe ţărmul Galileei, Betsaida. Mama lor
Salomea, slujea lui Iisus şi pe ultimul drum spre Ierusalim până la Răstignire. Era una din
mironosiţe, în Duminica Învierii. Cei doi fii erau supranumiţi fii tunetului, pentru că aveau un
temperament vulcanic. Alături de Sf. Petru este prezent la poarta templului o dată cu vindecarea
ologului. Alături de Petru şi Iacov vor fi consideraţi cei trei Stâlpi ai Bisericii: Iacov, Chefa şi
Ioan. A luat-o în îngrijire pe Maica Domnului. A trăit în Efes. A fost exilat în insula Patmos unde
a primit revelaţia Apocalipsei. Singurul care a trăit cel mai mult dintre Apostoli. Moare în jurul
anului 100.

42
 3. Locul şi timpul scrierii Evangheliei a IV-a

A fost scrisă când Ioan trăia în Efes. Ea n-a putut fi scrisă înainte de 70-80 deoarece
relatează evenimente de după dărâmarea Ierusalimului. În acelaşi timp Evanghelia a IV-a
completează pe primele trei. Faptul că a trăit până în anul 100 conform Tradiţiei spre sfârşitul
vieţii creştinii din Efes i-au cerut Apostolului să le lase un document cu privire la activitatea lui
Iisus al cărui Apostol şi el a fost. Aşa a luat naştere Evanghelia a IV-a ca o completare a
celorlalte Evanghelii şi învăţături care n-au fost cuprinse în Evangheliile sinoptice.

4. Limba şi stilul Evangheliei a IV-a

Stilul este personal, care nu-l mai găsim în Noul Testament decât în Epistolele Ioaneice.
Limba greaca în care s-a scris este o limbă greacă destul de literară, întâlnim expresii sau
termenii din ebraică. Citind şi raportând Evanghelia a IV-a la celelalte scrieri ai impresia că te
afli în faţa unei opere de geniu. Înălţimea şi profunzimea Evangheliei a IV-a denotă genialitatea
autorului şi sublimitatea tematicii tratate. Evanghelia a IV-a dublează pe autorul literar cu un
filosof. Ioan se înalţă la o gândire abstractă, foloseşte imagini abstracte. De aceea critica negativă
contestă paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV-a.
Evanghelia a IV-a o putem numi Evanghelia Iubirii.

5. Planul Evangheliei a IV-a

Prologul ioaneic – 1, 1-18

Partea I – cap 2 – 4: Cartea semnelor, prezentarea minunilor
Partea II – cap 4 – 6: Pâinea vieţii
Partea III – cap 7 – 8: Iisus lumina şi viaţa lumii
Partea IV – cap 9 – 10: Judecătorul Lumii
Partea V – cap 11: Biruinţa vieţii asupra morţii
Partea VI – cap 12: Calea spre jertfa şi răstignirea din Ierusalim
Partea VII – cap 13 – 24 Manifestarea supremă a lui Iisus Hristos.

43
CURSUL XVI
Problema sinoptică

Pentru prima dată, această problemă a fost abordată la nivel de studiu aparte de către
teologul protestant Johanes Griesbach (1745-1812). Începând de la el s-au emis mai multe
ipoteze pentru a explica problema sinoptică în Noul Testament.
De fapt, încă în Biserica primară s-a pus întrebarea de ce există asemănări de conţinut şi
redacţionale între primele trei Evanghelii din Noul Testament. Atunci a fost definită problema
sinoptică.
Termenul „Sinoptic” vine de la grecescul συν s, care înseamnă privire deodată. Prin
urmare sinoptic înseamnă ceea ce poate fi cuprins dintr-o singură privire sau ceea ce înseamnă o
privire apropiată. Problema sinoptică ridicată la nivelul de tratare teologică vrea să explice
tocmai asemănările frapante dintre cele trei Evanghelii ale Noului Testament. Pentru a rezolva
această problemă s-au dat mai multe răspunsuri, s-au emis mai multe ipoteze. Dintre acestea
îndeosebi trei au reţinut atenţia isagogilor în mod deosebit:
1. Ipoteza tradiţiei
2. Ipoteza izvoarelor primordiale
3. Ipoteza interdependenţei literare sau a folosirii reciproce.

1. Ipoteza tradiţiei

Adepţii acestei ipoteze consideră că asemănările textuale dintre Evangheliile sinoptice se

datoresc în primul rând respectului total al autorilor sinoptici faţă de viaţa şi mai ales de
cuvintele Mântuitorului iar pe de altă parte datorită vocabularului sărac al limbilor semitice
(ebraica şi aramaica). Tradiţia creştină primară promova aşa zisa predanie apostolică în cateheze,
anumite învăţături au circulat pe cale orală din generaţie în generaţie între bunii creştini.

2. Ipoteza izvoarelor primordiale

Această ipoteză consideră că primele trei Evanghelii sinoptice ar fi fost redactate sau ar fi
avut ca izvor primordial cel puţin două surse: Loghia şi Ur-Marcus.
a) Loghia ar fi fost o colecţie de cuvinte provenită de la Mântuitorul mai veche decât cea
mai veche Evanghelie canonică.
b) Ur-Marcus ar fi fost o colecţie de fapte și minuni provenite de la Iisus, mai veche
decât Evanghelia după Marcu.

În concluzie pe baza acestor surse scrise, primordiale, ar fi fost alcătuite mai târziu
Evangheliile sinoptice. De aceea există asemănări frapante între primele trei Evanghelii
canonice.
Această ipoteză suferă de un viciu de fond pentru faptul că nu există, nu avem nici cea mai
vagă urmă documentară despre existenţa unor astfel de izvoare. Nicăieri nu avem nici un indiciu

44
că ar fi existat în Biserica primară. Nu există dovezi despre aceste izvoare. Eventual singurul
izvor pre-evanghelic ar fi fost al medicului Luca, secretarul lui Pavel.

3. Ipoteza interdependenţei literale sau a folosirii reciproce

Această ipoteză susţine că între Evangheliile sinoptice există o atât de mare asemănare
deoarece următori 2 ar fi folosit la alcătuirea lor Evanghelia după Matei plus alte cunoştinţe şi
informaţii obţinute despre viaţa lui Iisus. Prima Evanghelie a fost alcătuită din propriile
cunoştinţe.

După ce am expus aceste trei ipoteze cu privire la problema sinoptică trebuie să spunem
că soluţia o dă parţial prima ipoteză combinată tot parţial cu ipoteza a III-a în sensul că Matei a
scris Evanghelia pe baza unei tradiţii, Marcu l-a folosit pe Matei asociat cu predicile Sf. Petru,
iar Luca i-a folosit pe Matei şi pe Marcu plus minuţioasele cercetări făcute pe cont propriu şi
îndeosebi de la Maica Domnului.

45
CURSUL XVII
Raportul dintre Evanghelia a IV-a şi Evangheliile sinoptice

Studiul comparat al primelor trei Evanghelii ne duce la concluzia că între ele deşi există
numeroase asemănări totuşi pe alocuri sunt şi deosebiri care pot da naştere la divergenţe serioase
de interpretare. Deosebirile acestea apar mai pronunţat când comparăm cuprinsul Evangheliilor
sinoptice cu cel al Evangheliei a IV-a. Sf. Ioan îşi selecţionează şi expune materialul într-un mod
cu totul specific.
Îndeosebi critica negativistă protestantă aduce următoarele obiecţii care atentează la
autenticitatea Evangheliei a IV-a:
1. Prima obiecţie este că Ioan gândeşte ca un filosof şi scrie ca un literat ceea ce nu ne
putem aştepta de la un ţăran pescar.
Răspuns ort. Istoria confirmă că numeroşi filosofi şi oameni de cultură s-au ridicat din
rândul oamenilor simpli. Cu atât mai clară este situaţia în privinţa Sf. Ioan care pe de o parte era
înzestrat nativ cu aceste calităţi şi care le-a fructificat cât a fost ucenic al Sfântului Ioan
Botezătorul şi, mai ales, cât a fost Apostol al Mântuitorului. Sf. Ioan a trăit ultima parte a vieţii în
Efes, cel mai puternic centru cultural şi economic din Asia Minor unde erau reprezentate toate
religiile şi toate concepţiile lumii antice. El a fost la curent cu toate şi nimeni n-a fost îndreptăţit
să răspundă decât el cu competenţa şi autoritatea sa apostolică.
2. A doua obiecţie este că activitatea mesianică a Mântuitorului prezentată de Evanghelia a
IV-a este în contradicţie cu activitatea prezentată în Evangheliile sinoptice pe următoarele 2
consideraţii:
a) Există deosebiri între sinoptici şi Evanghelia a IV-a cu privire la scena sau spaţiul de
desfăşurare a activităţii mesianice.
b) Există diferenţe între Evanghelia a IV-a şi Evangheliile sinoptice cu privire la durata
sau timpul activităţii mesianice.

Într-adevăr sinopticii prezintă activitatea mesianică desfăşurată în Perea şi în ultima parte

drumul spre Ierusalim şi crucificarea, iar Ioan insistă pe desfăşurarea activităţii mesianice în
Iudea şi Ierusalim.
Această deosebire nimeni n-are dreptul s-o ridice la rangul de contradicţie. Deosebirea lui
Ioan este tocmai pentru a completa Evangheliile sinoptice. Prin urmare nimeni nu-şi poate
permite să transforme o completare în contradicţie.
Sf. Ioan spune că el completează pe sinoptici. Când relatează desfăşurarea nunţii din Cana
Galileei precizează că aici Iisus a săvârșit prima minune. De asemenea în cap. 4 Ioan precizează
a doua minune: vindecarea unui slujitor regesc.
Cu privire la durata activităţii, critica protestantă susţine că, după Ev. a IV-a, durata
activităţii Mântuitorului ar fi fost de trei ani, iar după sinoptici, ar fi fost numai de un an şi ceva.
Dacă într-adevăr s-ar putea constata lucrul acesta înseamnă că Evanghelia a IV- a ar fi
compromisă, autenticitate periclitată.
Întâi de toate trebuie să remarcăm că nici sinopticii nici Ioan nu precizează că ar fi durat
atâta timp. Dacă am vrea să calculăm durata dispunem de Evanghelii. Se ştie că evreii
sărbătoreau Paştile odată pe an. Numărând Paştile care au avut loc în timpul activităţii mesianice
a Mântuitorului putem deduce următoarele:

46
 - Un prim Paşti, după Evanghelia a IV-a este acela după botezul lui Ioan şi
acţiunile mesianice când Hristos a fost prezent la templul din Ierusalim şi a expulzat pentru
prima oară pe negustorii şi cămătarii din templu.
- Al doilea Paşti în cap. 5 Evanghelia a IV-a când vindecă paraliticul de la
Vitezda despre care Evanghelia a IV-a spune că s-a făcut aproape de sărbătoarea evreilor. De
vreme ce nu se precizează considerăm că este un Paşti, sărbătoarea prin excelenţă.
- Al treilea Paşti: cap 6, când Mântuitorul a săturat peste 5000 de oameni.
- Al patrulea Paşti este Paştele evreiesc cu ocazia căruia Mântuitorul a fost
crucificat. Prin urmare 4 Paşti deosebite identificate în Evanghelia a IV-a care înseamnă trei ani
şi ceva.

Ce spun sinopticii despre timpul activităţii mesianice:

Din cercetarea şi examinarea textelor sinoptice constatăm că acestea înregistrează 3 Paşti
deosebite:
1) La Matei 12, 1-8; la Marcu 2, 23-28; la Luca 6, 1-5.
Se relatează că Iisus venea dintr-o călătorie îndepărtată în Galileea într-o zi de sâmbătă.
Luca precizează că s-a petrecut în sâmbăta a doua, în întâia sâmbătă după Paştele evreiesc, când
Apostoli şi-au potolit foamea cu grăunţe de grâu, boabele de grâu se coc după Paşti.

2) Şi sinopticii istorisesc minunea săturării celor 5000 de oameni, Mt. 14, 13-23; Mc. 6,
31-47; Lc. 9, 12-17. Din Ioan 6, 4 reiese că această minune s-a petrecut înainte de un Paşti chiar
dacă nu afirmă acest lucru îl presupun, pentru că la Mc. 6, 39 se precizează că „El le-a poruncit
să se așeze pe iarbă verde”.

3) Toţi trei sinopticii istorisesc patimile, moartea şi învierea Mântuitorului care au avut loc
cu ocazia altui Paşti evreiesc.
În concluzie sinopticii nu lasă să se înţeleagă că activitatea mesianică s-ar fi desfăşurat într-
un an şi jumătate. La sinoptici putem identifica trei Paşti cu precizie.

47
CURSUL XVIII
Elemente doctrinare specifice Evangheliei a IV-a

Aşa cum am arătat şi în prelegerile anterioare, Sf. Ioan lasă impresia că el îi întrece pe toţi
autorii Noului Testament pentru că este un filosof sau un literat al cărţilor Noului Testament al
Evangheliei canonice. Sf. Ioan nu face filozofie sau poezie de dragul de al face, ci de dragul lui
Iisus. Această înaltă expresie are obiectiv pe Hristos. El este înălţat, este prezentat ca ţinta
supremă, idealul măreţ ultim al scrierilor Ioaneice. Sf. Ioan așadar gândeşte profund, se exprimă
cu entuziasm, cunoaşte istoria şi tangenţele acestora cu gândirea creştină. De aceea în calitate de
martor şi Apostol direct al Mântuitorului, este cel mai îndreptăţit şi cel mai competent în a scrie
şi a relata în completare la Evangheliile sinoptice, o viaţă şi o activitate a Mântuitorului dintr-o
postură unică.
În Evanghelia a IV-a şi îndeosebi prin intermediul prologului acesteia, Sf. Ioan combate
numeroase erezii şi sisteme filosofice de gândire necreştină, fie direct, fie indirect.

1. În primul rând este combătut ereticul Cerint care învăţa la începutul erei noastre că
lumea ar fi fost creată de o forţă situată în afara lui Dumnezeu. Pe Iisus îl consideră fiul natural al
lui Iosif şi al Mariei, dar recunoaşte că El a fost mai drept şi mai înţelept decât ceilalţi.
Împotriva acestei învăţături Sf. Ioan precizează că: „Toate prin-trânsul s-au creat” şi nimic
nu s-a creat fără participarea Lui. Evanghelia a IV-a este evident hristologică, afirmând
dumnezeirea lui Hristos şi omenitatea vremelnică a cărei geneză e mai presus de legile naturale.

2. Ereticii ebioniţi care vânturau cam aceeaşi erezie despre Iisus, dar spre deosebire de
Cerint, admiteau că lumea a fost creată de Dumnezeu.
În opoziţie cu aceştia şi cu Cerint, Ioan dovedeşte dumnezeirea Mântuitorului afirmând
preexistenţa şi participarea efectivă la opera de creare a lumii (In. 1,1-3).

3. Evanghelistul răspunde şi împotriva ereticilor nicolaiţi, care refuzau căsătoria,

considerând-o ca o instituţie demnă de dispreţ şi apreciau liberalismul imoral.
Participarea Mântuitorului la Nunta din Cana (cap 2, 1) este indirect o respingere şi o
condamnare a acestei învăţături decadente şi inadmisibile din punct de vedere creştin.

4. Ereticii numiţi docheţi susţineau că Iisus prin întrupare n-ar fi luat un trup real, ci unul
aparent.
Sf. Ioan precizează împotriva acestei erezii că Logosul s-a făcut prin întrupare carne,
(sarcos – grecescul , -s = carne vie). Nu este întrebuinţat nici termenul   care
înseamnă corp, dar poate fi și corp sau trup mort ori corp ceresc. Nu întrebuințează nici termenul
ανθροπος (om), care poate atât viu, cât și mort.

5. Ereticul Simon magul despre care Noul Testament ne relatează în F.A. împreună cu
ereticul Menandru, învaţă că lumea ar fi fost creată prin îngeri.
Împotriva acestora Ioan zice în cap. 1, 3 şi 10, că „toate prin el s-au făcut şi nimic fără de el
nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”( v. 3); „Lumea prin El s-a făcut…” ( v. 10)

48
 6. Evanghelia a IV-a este îndreptată şi împotriva filosofului iudeu elenist Filon, care
spune că Logosul nu ar avea o fiinţă personală şi că Logosul şi-a început existenţa odată cu
timpul. Sf. Ioan în cap 1, 1-4 afirmă tocmai contrariul: Logosul este de la început.

7. Se pare că Evanghelia a IV-a i-a o atitudine critică faşă de ucenicii lui Ioan Botezătorul
şi anume numai faţă de aceia care nu i s-au ataşat lui Iisus ci au constituit un fel de sectă care
ignora botezul creștin. Mai ales împotriva acestora sunt îndreptate precizări irenice sau paşnice:
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh Sfânt nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” ( In. 3, 5).

49
CURSURILE XIX-XX
Căile de desfăşurare a activităţii mesianice a Mântuitorului

Trei sunt căile sau modalităţile prin care şi-a desfăşurat Hristos activitatea mesianică de trei
ani şi jumătate:
1. Cuvântul sau predica;
2. Fapta (minunea);
3. Jertfa de pe cruce, de care este strâns legată şi învierea.

1. Activitatea prin cuvânt

Activitatea care se desfăşoară prin cuvânt se cheamă vorbire. Aceasta poate fi directă sau
indirectă. Mântuitorul a folosit ambele variante, după cum dictau împrejurările.
Vorbirea indirectă se realizează prin alegorii, asemănări, tropi, metafore etc. Iisus a
manifestat preferinţă pentru vorbirea în parabole sau în pilde.
Parabola este o istorisire fictivă, dar verosimilă, în care cu ajutorul unor asemănări ni se
împărtăşesc, ni se comunică sau transmit anumite învăţături de credinţă sau morală sau şi de un
fel şi de altul.
- Fictiv – ceea ce nu există, ceva inventat, scornit.
- Verosimil – ceea ce poate exista, luat din viaţa de zi cu zi.
Fabula este o istorisire fictivă, dar neverosimilă. Mântuitorul n-a întrebuinţat-o niciodată,
pentru că ea conţine o minciunică, or Iisus nu practică nici minciuna inocentă sau cu scop bun.

Hristos a preferat vorbirea prin pilde sau parabole din două motive:
a) Era foarte agreată de străvechile populaţii orientale;
b) Pune sufletul la lucru, îi dă de gândit. Vorbind pe ocolite, nimeni n-are dreptul să se
supere, nu ofensează, ci doar dă de bănuit.

Activitatea prin cuvânt a Mântuitorului a fost deosebit de apreciată. Lumea îi sorbea

cuvintele cu nesaţ. Era impresionată de învăţăturile Sale înalte şi simple, în acelaşi timp. Această
admiraţie faţă de cuvintele lui Iisus a rămas ca un dicton din partea mulţimilor, exprimat prin
cuvinte: „Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta!” (In 7, 46). Într-adevăr pentru că nu era
numai om, ci şi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Din totalitatea pildelor expuse de Hristos, Sfintele Evanghelii au înregistrat aproximativ 30

şi cam tot atâtea microparabole.
- Parabolă – pildă – o istorisire mai lungă (o pericopă).
- Microparabolă – o istorisire foarte scurtă, redusă la o sentinţă sau o propoziţie (Doctore,
vindecăte pe tine însuţi!).

După conţinutul lor, pildele Mântuitorului pot fi clasificate în două grupe:

1 – dogmatice – prin care ni se comunică învăţături de credinţă;
2 – morale – care cuprind învăţături de comportare.

50
 În cadrul pildelor dogmatice se disting parabolele eshatologice, adică cele care se referă la
Parusie sau la a doua venire a lui Hristos.

Exprimarea paradoxală din Mt. 13, 10 – 13.

- categoriile de ascultători:
- bine intenţionaţi
- rău intenţionaţi, cu scopul de a-L învinui, de a-I găsi un cusur, ca apoi să-L
condamne.
- de aici şi păcatul „împotriva Duhului Sfânt”, de neiertat.

Din marile cuvântări ale Mântuitorului

- Predica de pe munte;
- Cuvântarea euharistică despre Pâinea vieţii;
- Cuvântarea eshatologică;
- Marea cuvântare de despărţire din Joia Mare.

2. Activitatea prin faptă

Deşi Mântuitorul a impresionat prin cuvântările Sale, încât lumea era în stare să-L asculte
zile în şir, El n-a rămas doar la această activitate. Era cunoscută şi Lui aserțiunea din vechime că
„verba vollant, exempla trahunt” sau „cuvintele zboară, se risipesc, însă exemplele, faptele rămân”.
De aceea Hristos şi-a dublat activitatea Sa prin cuvânt cu una prin fapte, dar nu fapte obişnuite, ci
supranaturale, adică minuni. Minunea se întâmplă într-un loc şi timp bine stabilit, unde legile
naturale sau fireşti se suspendă şi sunt înlocuite cu legi supranaturale. În Noul Testament întâlnim
termenul simion (faptă neobişnuită, extraordinară, ieşită din comun, pentru că termenul ταυμα
(minune) era prea uzual şi avea, uneori, în limbajul obişnuit şi un sens peiorativ.
Referitor la minunile săvârşite de Hristos, contemporanii i-au condensat şi exprimat
admiraţia prin următoarea aserţiune: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel” (Mt. 9, 33).
Scopul pentru care Hristos a săvârşit minuni a fost în beneficiul oamenilor, pentru a-i ajuta,
pentru a le alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti.
Iisus n-a făcut minuni de paradă, ca să pună în evidenţă puterile Sale dumnezeieşti.
Dimpotrivă a refuzat astfel de minuni.

Clasificarea minunilor:
1 – asupra naturii

2 – asupra oamenilor
a) taumaturgii;
b) exorcisme;
c) învieri din morţi.

3 – asupra propriei Sale persoane:

- Schimbarea la faţă;
- Învierea;
- Înălţarea.

51
Cuprins

CURSUL I. Importanţa şi necesitatea Studiului Noului Testament 2

CURSUL II. Ramurile sau disciplinele Studiului Noului Testament

și sursele sau izvoarele 4

CURSUL III. Catalogul, abrevierea și volumul

cărților Noului Testament 7

CURSUL IV. Cronologia cărţilor Noului Testament 9

CURSUL V. Istoria Canonului Noului Testament 10

CURSUL VI. Istoria textului Noului Testament 13

CURSUL VII. Inspiraţie, autenticitate, canonicitate, apostolicitate,

revelaţie şi infailibilitate în Noul Testament 15

CURSURILE VIII-IX. Istoria epocii Noului Testament 17

CURSUL X. Cronologia vieții Mântuitorului 31

CURSUL XI. Preliminarii la Sfintele Evanghelii 33

CURSUL XII. Sfânta Evanghelie după Matei 35

CURSUL XIII. Sfânta Evanghelie după Marcu 37

CURSUL XIV. Sfânta Evanghelie după Luca 39

CURSUL XV. Sfânta Evanghelie după Ioan

42

CURSUL XVI. Problema sinoptică 44

CURSUL XVII. Raportul dintre Evanghelia a IV-a

şi Evangheliile sinoptice 46

CURSUL XVIII. Elemente doctrinare specifice Evangheliei a IV-a 48

CURSURILE XIX-XX. Căile de desfăşurare a activităţii mesianice

a Mântuitorului 50

52