Caracteristicile generale ale ţesutului muscular

proprietăţiile muşchilor
Muşchii au anumite proprietăţi fiziologice fundamentale, cum sunt:
 Excitabilitatea
Fibrele musculare reacţionează la stimuli chimici, electrici sau mecanici. Se datorează
proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă, conductanţă ionică, polarizare
electrică, pompe ionice). Muşchii scheletici răspund la impulsurile nervoase ce trec prin
sinapsele chimice producându-se un potenţial de acţiune în muşchi, urmat de contracţia
caracteristică.
 Contractilitatea
Contractilitatea este proprietatea specifică muşchiului, manifestându-se ca o reacţie faţă
de excitanţi şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta.
Când muşchiul este stimulat suficient (intensitate prag) se contractă.
Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul, iar baza moleculară o constituie
proteinele contractile. Când muşchiul se relaxează el se alungeşte, iar în cazul muşchiului neted
este capabil de o întindere considerabilă. Aceasta proprietate asigură distensia organelor
cavitare (de exemplu umplerea stomacului).
 Extensibilitatea
Este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe externe.
 Elasticitatea
Este proprietatea muşchiului de a se întinde şi comprima sub acţiunea unei forţe externe
şi de a reveni la starea iniţială, după ce forţa a încetat.
 Tonusul muscular
Este starea de tensiune permanentă, caracteristică muşchilor ce au inervaţie motorie
somatică şi senzitivă intacte.
Tipuri de ţesut muscular:
 Muşchiul striat (scheletic, voluntar)
Muşchii scheletici sunt ataşaţi de ţesutul osos şi facilitează mişcarea. Este controlată prin
sistemul motor piramidal şi extrapiramidal. Muşchii somatici realizează mersul, poziţia
ortostatică, scrisul, vorbitul, masticaţia, mimica feţei, etc. Muşchiul scheletic este singurul ţesut
muscular ce poate fi controlat conştient. În multe cazuri totuşi, acest control operează prin
intermediul reflexelor pe care nu le controlam conştient. Este stimulat de sistemul nervos periferic
pentru a produce contracţii rapide cu forţă mare, pe o perioadă scurtă, necesare pentru mişcare.
 Muşchiul neted.(visceral sau involuntar)
Fibrele musculare sunt uninucleate iar toţi muşchii netezi sunt controlaţi involuntar.
Contracţia lor apare prin acţiunea sistemului nervos vegetativ, de exemplu motilitatea gastrică
este reglată de activitate vagală şi de peptide locale. Caracteristică pentru fibrele musculare
netede este lipsa striaţiilor transversale, deoarece miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere.
Muşchiul neted răspunde mai încet la stimuli, iar contracţia este mai puţin intensă faţă de cea a
muşchiului scheletic şi în general mai susţinută.
 Muschiul cardiac.
Fibra musculară cardiacă, electronomicroscopic, prezintă un nucleu mic situat central,
miofibrile numeroase cu structură striată asemănătoare cu a celor din fibrele musculare
scheletice.
 STRUCTURA MUŞCHIULUI
În structura muşchiului intră fibra musculară striată, ţesutul conjunctiv, vase, nervi
şi formaţiuni receptoare. Tesutul muscular formeaza aprox 40% din greutatea corporală
cu diferenţe de vârsta şi sex.
Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală - corpul muscular şi două
extremităţi - tendoane, unul se inseră pe osul fix, se numeşte de origine, iar celălalt,
care se prinde de osul mobil, se numeşte de inserţie. Corpul muşchiului este format din
fibre musculare striate. La exteriorul se află o membrană conjunctivă numită fascia
muşchiului. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv - perimisiumul extern, din
care pornesc în interior septe conjunctive, numite perimisium intern, din care se detaşează
o teacă de ţesut conjunctiv - endomisium, care înveleşte fibrele musculare.
Vascularizaţia muşchiului este foarte bogată din cauza metabolismului său intens.
Muşchii primesc 1 litru pe minut de sânge care reprezintă 20% din debitul cardiac
de repaus. În timpul exerciţiilor fizice prelungite cantitatea de sânge arterial necesară
pentru contracţie poate ajunge până la 15 litri pe minut sau mai mult, asta în timp ce
sfincterele precapilare din muşchi sunt deschise. Aceasta se numeşte hiperemie activă.
Capacitatea muşchiului scheletic de a-şi autoregla cantitatea de sânge necesară este
bazată pe pH, concentraţia în potasiu, nivelul bioxidului de carbon şi cel al oxigenului,
precum şi de eliberarea unor substanţe ca acidul lactic. Vascularizaţia este asigurată de
ramurile musculare ale diferitelor artere ce însoţesc muşchiul.
Muşchi scheletici sunt inervaţi de nervi ce conţin fibre somatice si vegetative.
1. Fibrele nervoase motorii somatice sunt reprezentate de axonii motoneuronilor
, din cornul anterior al măduvei spinării care ajung la fibra musculară striată formând
placa motorie, sau de axonii neuronilor somatomotori γ, tot din cornul anterior, care
ajung pe porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular.
Placa motorie are în structura sa o componentă presinaptică reprezentată de butonii
terminali ai axonilor somatomotori ce conţin vezicule de acetilcolină şi alta
postsinaptică, reprezentată de sarcolema.
Un axon cu fibrele musculare pe care le inervează se numeşte unitate motorie.
Unităţile motorii variază în dimensiuni, astfel cele care determină mişcare precisă şi fină
conţin mai puţine fibre. Un motoneuron din cortexul motor iniţiază contracţia voluntară
de partea opusă a corpului, aceasta apare pentru că decusaţia neuronului are loc în
măduvă înainte de a face sinapsa la acest nivel. Căile motorii extrapiramidale asigură
inervaţia muşchilor sinergici necesari pentru coordonarea mişcării si posturii.
2. Fibrele nervoase motorii vegetative asigură reglarea circulaţiei prin muşchi prin
controlul pe care îl exercită asupra muşchilor netezi arteriolari şi sfincterelor precapilare.
În afară de controlul neural, metaboliţii produşi în muşchiul ce se contractă, sunt
responsabile de vasodilataţie şi de creşterea debitului circulator ce apare în efort.
Fibrele vegetative urmează drumul perivascular pentru a ajunge în profunzimea
muşchiului. Fibrele aparţin neuronului postganglionar simpatic din lanţul paravertebral.
Inervaţia simpatică determină, pe căi aferente, reacţii vasomotorii.
3. Fibrele nervoase senzitive preiau informaţiile de la proprioceptorii din fusurile
neuromusculare. Inervaţia somatică este asigurată de dendritele neuronilor
somatosenzitivi din ganglionii spinali (ganglionul senzitiv V) care ajung la porţiunea
centrală a fusului neuromuscular, corpusculii Vater sau tendinoşi Golgi.
 CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE
În timpul contracţiei musculare are loc scurtarea sarcomerelor şi deci a
miofibrilelor. Muşchiul se poate scurta până la 50%. Contracţia musculară poate fi
explicată prin ipoteza filamentelor glisante, adică filamentele glisează unul pe cealălalt
determinând contracţia, deşi totuşi, lungimea filamentelor individuale rămâne
neschimbată. Structura moleculară a proteinelor contractile facilitează mişcarea
filamentelor subţiri (actina, tropomiozina, troponina) peste cele groase (miozina) spre
centrul sarcomerului. Capetele mobile ale filamentelor de miozină formează punţi care se
ataşează pentru a trage de filamentele de actină.
Muşchiul se poate afla în două stări fundamentale, diametral opuse: starea de
repaus, stare pasivă, în care nu există interacţiuni actină-miozină; şi respectiv starea de
contracţie, stare activă, în care au loc interacţiuni actină-miozină. Trecerea de la starea de
repaus la starea activă se face prin mecanismul de cuplaj excitaţie – contracţie, iar
trecerea de la starea activă la cea pasivă se face prin mecanismul relaxării.

Joncţiunea neuromusculară, sinapsa.

Contracţia şi relaxarea musculară.

Stimularea nervoasă şi transmiterea potenţialului de acţiune
Axonii neuronilor motori somatici din coarnele anterioare ale măduvei în
apropierea fibrei musculare îşi pierd teaca de mielină şi se ramifică în numeroşi butoni
terminali. Trecerea potenţialului de acţiune prin fanta sinaptică este facilitată de influxul
de ioni de Ca²+ şi eliberarea de acetilcolină din veziculele sinaptice ce se leagă de
receptorii de pe sarcolemă.
O varietate de factori pot întrerupe conducţia neuromusculara: modificarea
balanţei electrolitice – modificarea nivelelor de calciu sau potasiu; toxinele, ca cea
produsă de Clostridium botulinum care blocheaza eliberarea de acetilcolină.; miastenia
gravis – când contracţia muşchiului scheletic nu se produce în condiţii normale pentru că
receptorii de acetilcolină sunt blocaţi sau distruşi de autoanticorpi.
Când fibrele musculare nu se contractă membrana este polarizată – potentialul de
repaus în interiorul sarcolemei este negativ–90 mV. Depolarizarea apare când membrana
devine mai permeabilă cu deschiderea canalelor de sodiu care permit ionilor de sodiu să
intre în fibra musculara (în mod normal sodiu este în afară şi potasiu în interiorul fibrei).
Aceasta mişcare a ionilor de Na+ produce un potenţial de acţiune de +30mV, astfel
interiorul sarcolemei se pozitivează. Aria depolarizarii de întinde pe măsură ce mai multe
canale de sodiu se deschid şi potenţialul este propagat în alte zone ale sarcolemei.
Repolarizarea apare când canalele de potasiu se deschid pentru a permite ionilor de K+ să
iasă din fibră şi se împiedică intrarea ionilor de Na+, apoi pompa Na/K va restabili
balanţa ionică iniţială şi membrana intră în repaus.
Conducerea potenţialului în fibra musculară se supune regulii “tot sau nimic”,
fiind necesar un stimul prag pentru a declanşa contracţia, iar perioada refractară absolută
şi relativă apare în timpul şi după stimulare.
Ionii difuzează prin membrana permeabilă a reticulului rezultând creşterea
concentraţiei de Ca²+ intracelular. Calciu se leagă pe proteine reglatoare, reprezentate de
troponine (în cazul fibrelor musculare striate) şi calmodulinele (în fibrele musculare
netede), cărora le produce modificări stereochimice. Troponinele astfel modificate nu mai
pot împiedica interacţiunea actină – miozină şi se declanşează starea activă. Momentul
fundamental al cuplării excitaţie cu contracţia îl reprezintă creşterea concentraţiei
calciului în sarcoplasmă. Contracţia muşchiului este rezultatul cuplării miozinei cu actina,
cu formarea complexelor actomiozinice. Capul filamentelor de miozină are proprietăţi
ATP-azice, formează punţi transversale care se ataşează de punctul activ al actinei şi
datorită mobilităţii lor mişcă filamentul de actină spre centrul sarcomerului, glisând
printre miofilamentele de miozină rezultând contracţia. Înainte ca o punte să se desfacă
capul miozinei trebuie să se lege de o alta moleculă de ATP. Acest proces este ilustrat de
rigiditatea cadaverică care apare la câteva ore după moarte - muşchii se contractă pentru
că se formează punţi ca raspuns la calciu care nu se poate desface fără ATP.
Interacţiunea actină-miozină se produce atât timp cât calciu este fixat pe
troponină. Pentru a se produce relaxarea este necesară pomparea activă a calciului din
sarcoplasmă spre depozitele intracelulare din reticulul sarcoplasmic sau în afara celulei.
Scade concentraţia calciului din interiorul sarcoplasmei. Astfel, calciu se desprinde de pe
troponină şi difuzează în citoplasmă, iar troponina şi celelalte proteine reglatoare acoperă
punctele active ale troponinei şi muşchiul se relaxează. Troponina pierde ionii de calciu şi
pentru că tropomiozina se deplasează pentru a bloca situsurile active de pe actină, nu se
mai formează punţi şi filamentele se întorc la lungimea iniţială.
Tipuri de contracţie în muşchii scheletici
Muşchii se contractă pentru a produce tensiune care atunci când este transmisă
scheletului produce mişcarea sau stabilitatea corpului.
Secusele apar ca un răspuns la un stimul izolat; există o perioadă latenţă (perioada
ce urmează stimulării fibrelor înaintea începerii contracţiei), o fază de contracţie şi o fază
de relaxare. În realitate o singura secusă este neobişnuită; ceea ce se întâmplă în general
este un răspuns gradual când apare sumaţia contracţiilor. Sumaţia determină o contracţie
susţinută în care tensiunea este crescută după cerinţe. Sumaţia în care forţa ce creşte este
obţinută prin creşterea frecvenţei stimulării la un nivel maxim produce o contracţie
susţinută numită tetanus.
Contracţia izometrică – lungimea muşchiului rămâne neschimbată, dar creşte
tensiunea. În timpul acestei contracţii muşchiul nu prestează lucru mecanic extern, toată
energia chimică se pierde sub formă de căldură plus lucru mecanic intern. Exemplu de
contracţie izometrică este cea de susţinere a posturii corpului.
Contracţia izotonică – lungimea muşchiului variază, iar tensiunea rămâne
constantă. Muşchii realizează lucru mecanic. Aceste contracţii sunt caracteristice
majorităţii muşchilor scheletici.
Contracţia auxotonică – variază atât lungimea, cât şi tensiunea muşchiului.
Începutul oricărei contracţii musculare, în special când trebuie să deplasăm
greutăţi, este izometric. Aparatul contractile muscular începe să genereze forţa necesară
pentru a deplasa sarcina impusă. Tensiunea creşte la o valoare egală cu sarcina. Muşchiul
începe să se scurteze, deplasând greutatea pe o distanţă anumită. Deci faza a doua a
contracţiei este izotonică. Pe parcursul scurtării, tensiunea din muşchi poate rămâne
constantă (când greutatea este deplasată pe verticală sau pe orizontală) sau poate varia
(când traiectoria punctului de rezistenţă unde se află sarcina descrie un arc de cerc)
Aplicaţii clinice: MIASTENIA GRAVIS
Boala a fost descrisă ca o paralizie astenică bulbospinală, denumită ,,sindrom miastenic Erb-
Goldfram-Jolly”.
În miastenia gravis contracţia muşchiului scheletic nu se produce în condiţii normale pentru că
receptorii de acetilcolină sunt blocaţi sau distruşi de autoanticorpi.
O mare parte din bolnavi prezintă anormalităţi ale timusului ce strică controlul interacţiunii dintre propriile
limfocite T şi limfocitele B responsabile pentru producerea anticorpilor, precum şi pierderea receptorilor
pentru acetilcolină. Apar modificări ale mediatorilor chimici la joncţiunea neuromusculară. Transmitera
excitaţiei la fibra musculară este îngreunată în placa motorie de colinesteraza sanguină, care distruge
acetilcolina, substanţa de transmisie a influxului nervos.
Clinic se constată o mare oboseală musculară generalizată, care cuprinde muşchii inervaţi de nervii
cranieni cu ptoză palpebrală, strabism, diplopie facială. Atingeri ale muşchilor masticatori, ale vălului
palatin produc o voce nazonată, dificultate în masticaţie şi deglutiţie. Mâna ridicată cade. Mersul este
dificil, anevoios. Când sunt afectaţi muşchii respiratori apar tulburări ale respiraţiei, care trebuie combătute.
MODIFICĂRILE MUSCULARE ÎN IMOBILITATE
Imobilitatea poate afecta frecvent un grup de muşchi, în cazul fracturilor izolate de la nivelul
membrelor, sau poate fi generalizată în cazul imobilizării la pat pentru o boală mai gravă, în cazul parezelor
de diferite cauze. Apar diferite modificări la nivelul ţesutului muscular şi anume atrofia acesteia unde fibra
musculară este înlocuită cu ţesut fibros. Apare oboseala musculară, slăbiciune, pierdere în greutate şi
reducerea mobilităţii.
Pe lângă modificările musculare, în imobilitate pot apărea şi alte complicaţii cum ar fi osteoporoza, staza
urinară, constipaţia, tromboza venoasă, rigiditate articulară care pot pune uneori în pericol viaţa bolnavului.
Pentru reducerea riscurilor un rol important îl constituie psihoterapia, exerciţiile fizice pasive sau
active, mişcarea, pentru mobilizarea precoce a bolnavilor.
DISTROFIA MUSCULARĂ
Miopatiile, boli ereditar – familiale, apar în copilărie şi îmbracă o topografie simetrică, cu atrofii
musculare. Există atrofii cu pseudohipertrofii. Frecvent, miopatia pseudohipertrofică Duchenne, a copiilor,
determină afectarea muşchilor, cu hipertrofia acestora, dar cu forţă scăzută, cu alterarea mersului, care
devine legănat (mers de raţă). Boala apare de obicei între 3 şi 10 ani şi este caracterizată prin oboseală
musculară, fibra musculară este degenerată, are loc pierderea integrităţii sarcolemei, atrofie, necroză şi
înlocuirea cu ţesut adipos, astfel muşchii apar crescuţi în dimensiuni. Ridicarea în picioare se face cu efort
şi sprijin în mâini, evidenţiind lordoza, cu imagine de “căţărare pe propriul corp”.

MUŞCHII CAPULUI
Regiunea anterioară a capului 10. m. platisma;
1. aponevroza epicraniană; 11. m. mentonier;
2. m. occipitofrontal; 12. m. coborâtor al unghiului gurii;
3. m. sprâncenos; 13. m. coborâtor al buzei superioare;
4. m. orbicular al ochiului (porţiune 14. m. rizorius;
palpebrală); 15. m. orbicular al gurii;
5. m. orbicular al ochiului (partea 16. m. zigomatic mare;
orbitală); 17. m. zigomatic mic;
6. m. ridicător al unghiului gurii; 18. m. ridicător al buzei superioare;
7. m. buccinator; 19. m. nazal;
8. m. maseter; 20. m. ridicător al buzei superioare şi al
9. m. sternocleidomastoidian; aripii nasului

Regiunea laterală a capului – plan superficial

1-aponevroza epicraniană; 12-m. orbicular al gurii;
2-m. temporoparietal; 13-m. zigomatic mare;
3-m.occipitofrontal (regiune occipitală); 14-m. zigomatic mic;
4-m. auricular posterior; 15-m. nazal;
5-m. semispinal al capului; 16-m. ridicător al buzei superioare;
6-m. sternocleidomastoidian; 17- m. ridicător al buzei superioare şi al
7-m. splenius al capului; aripii nasului;
8-m. platisma; 18- m. orbicular al ochiului (partea orbitală);
9-m. rizorius; 19-m. orbicular al ochiului (porţiune
10-m. coborâtor al unghiului gurii; palpebrală);
11-m. coborâtor al buzei inferioare; 20-m. occipitofrontal (regiune frontală)

Regiunea antero-laterală a capului. (profund)

1-aponevroza epicraniană;
temporală;
3-m. temporoparietal;
4-m.occipitofrontal (regiune occipitală);
5-m. sternocleidomastoidian;
6-glanda parotidă şi ductul Stenon;
7-m. maseter; 8-m. zigomatic mare
(secţionat);
9-m. digastric (pântecul anterior);
10-m. coborâtor al unghiului gurii;
11-m. rizorius;
12-m. mentonier;
13-m. coborâtor al buzei inferioare;
2-fascia 14-m. orbicular al gurii;
15-m. buccinator;
16-m. ridicător al unghiului gurii;
17-m. zigomatic mic;
18-m. nazal;
19-m. ridicător al buzei superioare şi al
aripii nasului;
20-m. ridicător al buzei superioare;
21-m. coborâtor al sprâncenei;
22-m. procerus;
23-m.orbicular al ochiului;
24-m.sprâncenos;
25-m. occipitofrontal (regiune frontală)
 MUŞCHII GÂTULUI
A. Muşchii regiunii mediane a gâtului
B. Muşchii regiunii laterale a gâtului
C. Muşchii regiunii posterioare a gâtului

A. MUŞCHII REGIUNII MEDIANE A GÂTULUI

Muşchii suprahioidieni
- muşchiul digastric
- muşchiul milohioidian
- muşchiul stilohioidian
- muşchiul geniohioidian
Muşchiul digastric este compus din două părţi musculare: porţiunea posterioară
(mastoidiană) şi porţiunea anterioară (mandibulară), unite printr-un tendon intermediar.
Pântecul posterior se inseră pe incizura mastoidiană a osului temoporală, de unde
se îndreaptă în jos şi medial, continuându-se cu un tendonul intermediar ce străbate partea
inferioară a muşchiului stilohioidian se continuă cu fibrele ce constituie pântecul anterior
care ajunge la nivelul fosetei digastrice a mandibulei.
Digastricul are un rol important în masticaţie, prin coborârea mandibulei, iar când
ia punct fix pe mandibulă ridică laringele şi osul hioid având rol în deglutiţie.
Nervul trigemen inervează pântecele anterior, iar nervul facial pântecele posterior.
Muşchiul stilohioidian se inseră superior pe procesul stiloid al temporalului ,
coboară paralel cu digastricul si se insera pe faţa anterioară a osului hioid unde se
dedublează formând un orificiu prin care trece muşchiul digastric. Muşchiul ridică
hioidul în deglutiţie. Inervaţia este asigurată de nervul facial.
Muşchiul milohioidian formează diafragma gurii. Pleacă de pe linia
milohioidiană a mandibulei si se inseră pe faţa anterioară a osului hioid.
Planşeul este întărit superior de muşchii geniohioidieni iar inferior de pântecele
inferior al digastricului. Are rol în susţinerea limbii şi separă loja submandibulară de loja
sublinguală. Intervine în masticaţie, coborând mandibula, iar când ia punct fix pe
mandibulă ridică şi trage înainte osul hioid şi limba, deci are rol în deglutiţie.
Inervaţia muşchiului este asigurată de nervul trigemen.
Muşchiul geniohioidian este situat deasupra porţiunii mediale a milohioidianului.
Se inseră anterior pe spina mentală a mandibulei şi merge pe faţa anterioară a corpului
osului hioid. Coboară mandibula şi ridică osul hioid. Este inervat de nervul hipoglos.

Muşchii infrahioidieni
-planul I: muşchii sternohioidian şi omohioidian
-planul II: muşchii sternotiroidian şi tirohioidian
Muşchiul sternohioidian este un muşchi alungit întins de la stern, faţa posterioară
a articulaţiei sternoclaviculare la marginea inferioară a osului hioid. Intervine în
coborârea osului hioid. Inervaţia acestuia provine din ramurile ansei cervicale.
Muşchiul omohioidian este un muşchi digastric format din două corpuri
musculare unite printr-un tendon. Pântecele inferior are originea pe marginea superioară a
scapulei de unde fibrele se îndreaptă înainte, medial şi superior pentru a se insera, prin
intermediul pântecelui superior, pe marginea inferioară a osului hioid. Ambii muşchi
omohioidieni sunt interesaţi în mişcările de inspiraţie forţată, coboară hioidul.
Omohioidianul este inervat de ramuri ale ansei cervicale.
Muşchiul sternotiroidian este situat în profunzimea muşchiului omohioidian, se
fixează superior pe linia oblică a cartilajului tiroid, iar inferior pe faţa posterioară a
manubriului sternal. Muşchii sunt apropiaţi în porţiunea sternală şi îndepărtaţi în
porţiunea superioară tiroidiană, iar muşchii sternohioidieni sunt apropiaţi în porţiunea
superioară. Cele două perechi de muşchi delimitează pe linia mediană un spaţiu rombic în
care se poate pune în evidenţă trahee, motiv pentru care poartă numele de rombul traheal.
Muşchiul sternotiroidian trage laringele în jos. Inervaţia acestuia este asigurată de ansa
cervicală a plexului cervical.
Muşchiul tirohioidian este un muşchi mic situat în continuarea muşchiului
sternotiroidian, întins între linia oblică a cartilajului tiroid şi marginea inferioară a osului
hioid. Coboară osul hioid sau ridică laringele. Este inervat de nervul tirohioidian, ramură
din nervul hipoglos.
Muşchii prevertebrali
- Muşchiul lung al capului
- Muşchiul lung al gâtului
- Muşchiul drept anterior al capului

B. MUŞCHII REGIUNII LATERALE A GÂTULUI

Sunt dispuşi pe trei planuri:
 Muşchiul platisma situat sub pielea regiunii laterale a gâtului
 Un plan superficial cu muşchiul sternocleidomastoidian
 Un plan profund cu muşchii scaleni şi drept lateral al capului

Muşchiul platisma se întinde de la baza mandibulei spre umăr şi claviculă. Ia

naştere în ţesutul celular subcutanat al regiunii infraclaviculare şi acromiale, de pe fascia
pectoralului mare şi a deltoidului. Fibrele se îndreaptă oblic în sus şi medial depăşind
mandibula, unele inserându-se pe mandibulă, altele fixându-se în piele şi ţesutul
subcutanat al regiunii faciale inferioare. Când întregul muşchi se contractă produce o
încreţire a pielii gâtului pe direcţie oblică şi scade concavitatea dintre mandibulă şi
regiunea laterală a gâtului. Coboară buzele (dispreţ, frică) şi ridică pielea gâtului.
Inervaţia provine din nervul facial.

Muşchiul sternocleidomastoidian este un muşchi lung, puternic, care trece pe

latura gâtului uşor spiralat în traiectul său. Inferior se inseră prin două capete: sternal, pe
faţa anterioară a manubriului sternal şi prin capul clavicular pe porţiunea medială a feţei
superioare a claviculei. Inserţia superioară se face printr-un tendon pe faţa laterală a
mastoidei şi pe linia nucală superioară.
Faţa profundă a muşchiului acoperă muşchii profunzi şi mănunchiul vasculo-
nervos al gâtului, şi anume: artera carotidă comună, vena jugulară internă şi nervul vag.
 Când se contractă unilateral înclină capul de aceeaşi parte şi roteşte faţa spre
partea opusă. Când se contractă bilateral flectează capul şi gâtul. Când ia punct fix pe cap
acţionează ca un ridicător al toracelui.
Inervaţia este dată de nervul accesor şi de ramuri din plexul cervical.
Muşchii scaleni sunt în număr de trei, situaţi profund pe părţile laterale ale
gâtului, formând un acoperiş orificiului superior al toracelui (pătrunde pleura şi plămânul.
Muşchiul scalen anterior ia naştere pe procesele transverse ale vertebrelor
cervicale C3 – C6 şi se inseră printr-un tendon pe tubeculul muşchiului scalen
de pe faţa superioară a coastei I, înaintea arterei subclavii.
Muşchiul scalen mijlociu se prinde pe procesele transverse ale ultimelor 6
vertebre cervicale şi se termină pe faţa superioară a coastei I, înapoia şanţului
arterei subclavii.
Muşchiul scalen posterior pleacă de pe procesele transverse ale vertebrelor
cervicale C4, C5 – C7 şi se termină pe faţa superioară a coastei aIIa.
Între muşchiul scalen anterior şi muşchiul sternocleidomastoidian se delimitează
spaţiul scalenic anterior prin care trece vena subclavie şi nervul frenic. Spaţiul scalenic
posterior se delimitează între scalenul anterior şi scalenul mijlociu; prin el trec artera
subclavie şi plexul brahial.
Contracţia scalenilor de aceeaşi parte, cu punct fix pe torace, înclină coloana
cervicală de partea lor. Contracţia de ambele părţi măreşte rigiditatea coloanei, ridică
toracele şi devin muşchi inspiratori.
Inervaţia o primesc din ramurile ventrale ale nervilor cervicali 4, 5, 6.
Muşchiul drept lateral al capului este un muşchi mic situat între procesul
transvers al atlasului şi occipital. Produce înclinarea laterală a capului. Inervaţia este
asigurată de primul nerv cervical.

MUŞCHII REGIUNII POSTERIOARE A TRUNCHIULUI ŞI CEFEI

- Planul I: muşchiul trapez, latissim.
- Planul II: muşchiul ridicător al scapulei, romboizii, dinţat postero –
superior, dinţat postero – inferior, splenius.
- Planul III: muşchiul erector spinae
- Planul IV: muşchiul transversospinal (format din trei grupări de muşchi:
semispinalul toracic, cervical şi al capului; muşchii multifizi; rotatori).
- Planul V: muşchii interspinoşi, intertransversari, rotatori ai capului
(marele şi micul drept posterior al capului, oblicul superior şi inferior al
capului), muşchii sacrococcigieni.
Muşchiul trapez este un muşchi de formă triunghiulară, cu baza la coloana vertebrală şi
vârful la humerus. Are originea pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale şi toracice.
Fibrele superioare, oblic descendente, se inseră pe treimea laterală a marginii posterioare şi
superioare a claviculei. Fibrele mijlocii se inseră pe marginea posterioară a acromionului şi a
spinei scapulei. Fibrele inferioare, oblic descendente, se inseră pe marginea posterioară a spinei
scapulei. Când muşchiul ia punct fix pe scapulă, fibrele superioare înclină capul de partea
respectivă şi îi imprimă o mişcare de rotaţie ce duce faţa de partea opusă; fibrele mijlocii înclină
coloana vertebrală de partea lor; fibrele inferioare contribuie la ridicarea corpului în întregime,
la căţărare. În paralizia muşchiului umărul cade în jos şi înainte. Muşchiul trapez este inervat de
nervul accesor.
 Muşchiul latissim sau muşchiul dorsal mare, este cel mai lat muşchi al corpului,
situat în partea posteroinferioară a trunchiului.
Are originea pe faţa externă a ultimilor patru coaste, pe procesele spinoase ale
ultimelor 5-6 vertebre toracale, procesele spinoase ale vertebrelor lombare, creasta
sacrată mediană, precum şi pe buza externă a crestei iliace. Fibrele converg spre axilă, se
mulează pe faţa anterioară a muşchiului rotund mare, se termină printr-un tendon scurt în
fundul şanţului intertubercular al humerusului. În axilă vine în raport cu muşchiul rotund
mare cu care formează peretele posterior al axilei.
Acţiunea muşchiului variază după situarea punctului fix. Când ia punct fix pe
coloană coboară braţul şi îl roteşte înăuntru. Când ia punct fix pe humerus ridică toracele
şi este inspirator (căţărare).
Inervaţia muşchiului este asigurată de nervul toracodorsal din plexul brahial.
Muşchiul ridicător al scapulei este un muşchi triunghiular situat pe părţile
laterale ale cefei. Are originea pe primele 4-5 procesele transverse ale vertebrelor
cervicale, de unde fasciculele merg în jos şi lateral spre unghiul superior al scapulei.
Ridică scapula, când ia punct fix pe coloană, iar când ia un punct fix pe scapulă, înclină
coloana de aceeaşi parte. Muşchiul imprimă o mişcare de rotaţie împrejurul unui ax ce
trece prin unghiul lateral al scapulei ridicând unghiul superior.
Inervaţia se face prin nervul ridicătorului scapulei din plexul cervical şi prin
nervul dorsal al scapulei din plexul brahial.
Muşchiul romboid este aşezat pe peretele posterior al toracelui având originea pe
procesele spinoase ale ultimelor vertebre cervicale şi ale primele vertebre toracale.
Fibrele coboară spre marginea medială a scapulei unde se şi inseră. Romboidul este
subdivizat în două porţiuni: micul şi marele romboid. Are o acţiune analogă cu muşchiul
ridicător al scapulei fiind un adductor şi ridicător al umărului şi rotator al scapulei în jurul
unghiului lateral. Inervaţia este asigurată de nervul dorsal al scapulei (plexul brahial).
Muşchiul dinţat posterior şi superior este un muşchi subţire ce se prinde pe
procesele spinoase C7, T1 – T3, de unde se continuă cu patru fascicule ce se inseră pe faţa
externă a coastelor 2-5. Are un rol important în ridicarea coastelor, fiind un inspirator.
Este inervat de nervii intercostali 2-5.
Muşchiul dinţat posterior şi inferior este un muşchi subţire situat în porţiunea
inferioară a spatelui având originea pe procesele spinoase ale vertebrelor toracale T 11 –
T12 şi lombare L1 – L2. Merge în sus şi lateral terminându-se prin patru digitaţii pe feţele
externe ale ultimelor patru coaste. Este un muşchi expirator, coborând coastele. Inervaţia
este asigurată prin nervii intercostali 9-12.
Muşchiul splenius este un muşchi subţire situat înaintea trapezului, a romboidului
şi a dinţatului postero-inferior.Este un muşchi spino-transversar ce se prinde pe procesele
spinoase ale ultimelor vertebre cervicale şi ale primelor 4 – 5 vertebre toracale. Fibrele
merg în sus şi se împart în două porţiuni: spleniul capului, care se inseră pe mastoidă şi
jumătatea laterală a liniei nucale superioare, şi spleniusul gâtului, care se prinde pe
procesele transverse ale atlasului şi axisului.
În contracţie bilaterală muşchii sunt extensori ai capului, iar prin contracţie
unilaterală înclină capul de aceeaşi parte. Inervaţia este asigurată de ramurile dorsale ale
nervilor cervicali.
B. MUŞCHII ANTEROLATERALI AI TORACELUI
Muşchiul pectoral mare este format din trei fascicule musculare, şi anume
 fasciculul superior care ia naştere pe marginea anterioară a claviculei în
porţiunea ei medială;
 fasciculul mijlociu care pleacă de pe faţa anterioară a sternului şi pe
primele şase cartilaje costale;
 fasciculul inferior are originea pe teaca dreptului abdominal.
Fasciculele converg spre un tendon comun ce se inseră pe creasta tuberculului
mare al humerusului. Lateral muşchiul se depărtează de pe peretele toracic, formând cu
pectoralul mic peretele anterior al axilei având raporturi importante cu elementele
conţinute la nivelul axilei.
Actiune : apropie braţul de torace, când ia punct fix pe torace, iar când ia punct fix
pe humerus are un rol important în căţărare, ridicând toracele.
Inervaţia provine din plexul brahial, prin nervii pectoral medial si lateral.
Muşchiul pectoral mic este un muşchi toracoscapular. Are originea prin trei
digitaţii pe feţele anterolaterale ale coastelor III, IV şi V. Fibrele se îndreaptă în sus şi
lateral unindu-se într-un tendon care se inseră pe marginea medială a procesului coracoid
al scapulei. Faţa posterioară acoperă medial coastele, spaţiile intercostale şi dinţatul
anterior, iar lateral vine în raport cu elementele din axilă.
Muşchiul pectoral mic ridică coastele şi intervine în inspiraţie.
Inervaţia este dată de nervii pectorali medial şi lateral din plexul brahial.
Muşchiul subclavicular are originea pe faţa inferioară a claviculei şi inserţia pe
prima coastă. Este separat de prima coastă prin vasele subclaviculare şi plexul brahial.
Coboară clavicula şi inervine în inspiraţie. Inervaţia este dată de nervul
subclavicular din plexul brahial.
Muşchiul dinţat anterior se întinde de la primele zece coaste la marginea medială
a scapulei. Muşchiul este divizat în trei porţiuni: superioară, întinsă de la faţa externă a
primelor două coaste la unghiul superior al scapulei; mijlocie, de la faţa externă a
coastelor II – IV la marginea medială a scapulei; inferioară, de pe faţa externă a coastelor
V – X la unghiul inferior al scapulei. Ca şi acţiune, muşchiul duce scapula înainte şi
lateral (punct fix pe torace), ridică coastele, intervine în inspiraţie (punct fix pe scapulă).
Inervaţia se face din plexul brahial prin nervul toracic lung.
Muşchii intercostali unesc două coaste între ele. Muşchiul intercostal extern se
întinde de la extremitatea vertebrală a spaţiului intercostal până la articulaţia
condrocostală. Muşchiul intercostal intern se întinde între unghiul costal şi stern.
Muşchii intercostali externi au originea pe buza externă a marginilor inferioare ale
coastelor supraiacente şi se inseră pe buza externă a marginilor superioare ale coastelor
subiacente. Muşchii intercostali interni se prind între buza internă a marginii superioare a
coastei subiacente şi se inseră pe buza externă a şanţului subcostal de pe marginea
inferioară a coastelor supraiacente şi o parte din fibre pe buza internă costituind muşchii
intercostali intimi. Între intercostalii interni şi intercostalii intimi, trece mănunchiul
vasculo-nervos intercostal. Intercostalii externi sunt ridicători ai coastelor (inspiratori),
iar intercostalii interni sunt coborâtori ai coastelor (expiratori).
Inervaţia este asigurată de nervii intercostali .
C. MUŞCHII ANTEROLATERALI AI ABDOMENULUI
Toracele este separat de abdomen prin diafragm care are o componentă musculară
spre periferie şi o componentă fibroasă - centrul tendinos situată în porţiunea centrală.
Muşchiul diafragm are trei porţiuni:
 porţiunea lombară, cu originea pe primele trei vertebre lombare, prin
doi stâlpi drept şi stâng;
 porţiunea costală cu originea pe ultimile şase coaste;
 porţiunea sternală, cu originea pe procesul xifoid.
Diafragma este străbătută de o serie de formaţiuni care trec dinspre torace spre
abdomen, şi anume: esofagul, nervii vagi, aorta, nervii splahnici şi lanţurile simpatice, iar
dinspre abdomen spre torace trec: vena cavă inferioară şi canalul toracic. Acest muşchi
este inervat de nervii frenici care provin din plexul cervical (C3 – C5).
Muşchii anterolaterali ai abdomenului sunt muşchi laţi formaţi dintr-o porţiune
musculară, continuată anterior cu câte o aponevroză.
Muşchiul drept abdominal se întinde de la pube la partea anteroinferioară a
toracelui. Superior inserţia se face pe cartilajele coastelor V, VI, VII şi pe apendicele
xifoid al sternului, de unde fibrele merg în jos şi se termină pe marginea superioară a
simfizei pubiene Cei doi drepţi abdominali sunt separaţi unul de celălalt pe linia mediană
printr-un rafeu tendinos numit linia albă. Aproape de mijlocul liniei albe se află inelul
ombilical, prin care trece la făt cordonul ombilical ce se obstruează după naştere. La
nivelul liniei albe se află şi alte orificii, mai mici, prin care trec vase şi nervi. Prin ele se
produc herniile liniei albe, mai frecvente în porţiunea superioară (herniile epigastrice).
Muşchiul este cuprins în teaca muşchiului drept abdominal, care este formată :
 teaca anterioară este formată în cele 2/3 superioare de aponevroza muşchilor oblic
extern şi intern, iar în 1/3 inferioară de aponevroza muşchilor oblic extern, oblic
intern şi a muşchiului transvers.
 teaca posterioară este formată în cele 2/3 superioare de aponevroza muşchiului
transvers şi fascia transversalis, iar în 1/3 inferioară doar de fascia transversalis.
Muşchiul intervine în flectarea toracelui pe bazin şi coboară coastele (expirator),
când ia punct fix pe pube şi flectează bazinul pe torace când ia punct fix pe coaste.
Este inervat de nervii intercostali 7 – 12 şi de nervii iliohipogastric şi ilioinghinal.
Muşchiul piramidal este un muşchi mic cu baza la pubis şi vârful la linia albă.
Are rol în întinderea liniei albe, o pune în tensiune. Inervaţia este identică cu a
muşchiului drept abdominal.
Muşchiul oblic extern al abdomenului este cel mai superficial, porneşte de pe
faţa externă a ultimilor 7 sau 8 coaste, de unde fibrele se îndreaptă în jos şi înainte spre
buza externă a crestei iliace, spre coapsa, spre anterior unde se continuă cu aponevroza
oblicului care se termină în mod diferit: formează lama anterioară a tecii dreptului
abdominal, o parte se inseră pe pube luând parte la formarea inelului inghinal superficial.
În contracţia unilaterală muşchiul roteşte trunchiul de partea opusă. Intervine şi în
inspiraţie, coborând coastele. Când ia punct fix pe coaste flectează bazinul pe torace.
Este inervat de nervii iliohipogastric, ilioinghinal şi intercostalii inferiori.
Muşchiu oblic intern al abdomenului se află sub precedentul, de care diferă prin
situaţie, dimensiuni şi direcţia inversă a fibrelor ce costituie traiectul fibrelor
intercostalilor interni. Originea fibrelor se află pe creasta iliacă, de unde fasciculele se
îndreaptă în felul următor:
 cele posterioare spre marginea superioară a ultimelor coaste;
 cele mijlocii formează teaca anterioară a muşchiului drept abdominal;
 cele anterioare formează cu fasciculele provenite din muşchiul transvers
tendonul conjunct, ce se termină pe faţa anterioară a simfizei pibiene. Unele
fibre inferioare coboară de-a lungul funiculului spermatic până în scrot,
învelind testiculul şi constituind muşchiul cremaster.
În contracţie unilaterală muşchiul roteşte toracele de aceeaşi parte. Când ia punct
fix pe torace face flexia bazinului pe torace, iar când ia punct fix pe creasta iliacă face
flexia toracelui pe bazin. Este un muşchi expirator (coboară coastele). Inervaţia se face
de către nervii intercostali inferiori, iliohipogastric şi ilioinghinal.
Muşchiul transvers abdominal este un muşchi lat, profund de oblicul intern.
Are originea pe ultimile şase cartilaje costale, pe creasta iliacă şi pe treimea
laterală a ligamentului inghinal. Fibrele se îndreaptă dinainte înapoi, merg transversal şi
se termină superior pe teaca anterioară a muşchiului drept abdominal, iar cele inferioare
contribuie la formarea tendonului conjunct cu fibre din muşchiul oblic intern.
Profund, prin intermediul fasciei transversalis, vine în raport cu peritoneul. Prin marginea
inferioară, participă la formarea canalului inghinal.
Transversul are un rol expirtator şi trage coastele spre linia mediană, strângând
toracele ca un brâu. Inervaţia este asigurată de nervii intercostali inferiori, iliohipogastric
şi ilioinghinal.

D. MUŞCHII POSTERIORI AI ABDOMENULUI

Muşchiul pătratul lombelor are formă patrulateră şi este situat pe părţile laterale
ale coloanei vertebrale lombare. Are origine pe creasta iliacă şi inserţia pe coasta a-XII-a.
Pătratul lombelor este conţinut într-o lojă osteofibroasă formată anterior de foiţa
anterioară a aponevrozei posterioare a transversului, iar posterior de foiţa mijlocie a
acestei aponevroze. Muşchiul vine în raport anterior cu psoasul, rinichii, colonul
ascendent, respectiv descendent, peritoneul, iar posterior cu muşchii spinali.
Inclină coloana lombară de partea lui când punctul fix este pe creasta iliacă.
Coboară coastele, fiind un expirator. Contribuie la menţinerea trunchiului în rectitudine.
Inervaţia provine din nervul subcostal şi ramurile nervilor lombari I – IV.
Muşchiul psoas ia naştere pe feţele laterale ale corpurilor vertebrelor lombare şi pe
procesele costiforme ale acestora. Fasciculele se aşează pe două planuri unul profund şi lateral,
celălalt superficial şi medial. Între aceste planuri îşi fac apariţia elementele plexului lombar.
Muşchiul psoas se uneşte cu muşchiul iliac şi formează muşchiul iliopsoas. De la origine fibrele
merg în jos, lateral şi înainte, continuându-se cu un singur corp muscular, trece din regiunea
lombară în regiunea pelvină, apoi iese din bazin prin lacuna musculară şi ajunge la coapsă şi se
termină printr-un tendon ce se inseră pe trohanterul mic al femurului.
Trecând înaintea articulaţiei coxofemurale, iliopsoasul are ca acţiune principală flexiunea
coapsei pe bazin. Când iliopsoasul este paralizat, mersul devine aproape imposibil. Datorită
traiectului uşor spiralat către trohanterul mic, iliopsoasul are şi o acţiune secundară de rotaţie
înafară a coapsei.
Inervaţia este asigurată de ramuri colaterale din plexul lombar şi câteva ramuri din nervul
femural.
Muşchii abdomenului au o acţiune asupra coloanei vertebrale, în special muşchii drepţi,
contribuie împreună cu muşchii paravertebrali şi cu muşchii pătraţi ai lombelor la
rectitudinea coloanei vertebrale. Muşchii abdomenului formează o centură contractilă,
rolul principal revenind muşchiului trasvers. Prin tonicitatea lor contribuie la fixarea
organelor abdominale. Când se contractă, comprimă aceste organe şi determină o presă
abdominală, ce intervine în acte fiziologice precum: expiraţia, micţiunea, defecaţia,
expulzia fătului. Presiunea abdominală intervine şi în vomă.