Se constatã cã leasingul se aseamãnã cu locaţiunea, datoritã transmiterii dreptului de

folosinţã pentru o anumitã perioadã. În ţãrile membre din Uniunea Europeanã existã noţiunea de
„proprietate economicã”.
În Belgia este prevãzut faptul cã locatarul va trebui sã punã în valoare promisiunea de
vânzare, la expirarea contractului. În legea belgianã este autorizat ca el sã includã pe durata
leasingului în activul bilanţului bunurile care îi sunt închiriate şi pe care le deţine cu titlu de
proprietar. În Franţa, potrivit reglementãrilor fiscale, se recunoaşte locatarului posibilitatea de a-
şi ţine registrele ca şi când ar fi din punct de vedere juridic, proprietar.
Privind la efectele pe care le produce încheiarea unui contract de leasing conform
prevederilor O.G Nr. 52/1997 comparativ cu raporturile juridice care iau naştere în baza unui
contract de locaţiune, reglementat de art. 1410-140 din Codul Civil se observã urmãtoarele
diferenţe:
-în cazul leasingului durata locaţiei şi ratele vor fi determinate în funcţie de preţul de
achiziţie al bunului cuprinzând cote pãrţi din aceste şi unele elemente cum ar fi dobândã, profit,
tva. Ratele de leasing se consumã din substanţa bunului pânã îl aduc la valoarea rezidualã la
sfârşitul contractului. În cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile
existente pe piaţã. Aceastã sumã nu ţine neapãrat seama de o recuperare a valorii bunului prin
cuantumul lor.
-utilizatorul se foloseşte de bun – ca şi locatarul – în timpul derulãrii contractului, însã
trebuie sã-l restituie în starea în care l-a primit, mai puţin uzura normalã, pe când locatarul
trebuie sã restituie lucrul închiriat în starea în care l-a primit, conform inventarului. De aici
rezultã o altã diferenţiere importantã, în sensul cã dacã chiria reprezintã contravaloarea dreptului
de folosinţã al locatarului, rata de leasing cuprinde şi cota parte din valoare de intrare a bunului
(în cazul leasingului financiar), respectiv din valoarea de amortizare (în cazul leasingului
operaţional). Rata de leasing poate fi consideratã un product, întrucât prin amortizãrile cuprinse,
substanţa lucrului se consumã pânã la nivelul unei valori reziduale, la sfârşitul contractului.
-în cazul leasingului (şi cu preponderenţã în leasigul financiar), riscurile le transferã la
utilizator în momentul încheierii contractului, care este obligat şi totodatã interesat sã plãteascã
primele de asigurare, spre deosebire de locaţiune, unde riscul este suportat de locator.
-leasingul se mai deosebeşte de locaţiune şi prin faptul cã acesta din urmã nu include
promisiunea de vânzare la sfârşitul contractului, stabilind-se astfel în practica judiciarã francezã
cã, în cazul în care locatarul nu are facultatea de a deveni cumpãrãtor, suntem în prezenţa unei
locaţiuni.
-obligaţiile finanţatorului, respectiv ale locatorului: locatorul în cazul unui contract de
locaţiune, rãspunde de predarea bunului cãtre locatar, pe când finanţatorul dintr-un contract de
leasing este exonerat în mod expres de râspundere, în cazul în care bunul nu este predat
utilizatorului. Se defineşte locaţiunea ca fiind „un contract prin care una din pãrţile contractante
se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ
determinat” ( Carpenaru D., 1999 ).

-elementul esenţial de diferenţiere dintre cele douã contracte constã în dreptul de opţiune
de care beneficiazã utilizatorul la sfârşitul perioadei contractuale (sau în timpul derulãrii
contractului, în anumite condiţii), drept care nu poate fi exercitat şi de locatar în cadrul unui
contract de locaţiune. În cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul
poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţlor plãtite şi a unui preţ rezidual.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor se face de la momentul încheierii
contractului, cu unele restricţii ce revin cumpãrãtorului: de a înstrãina bunul şi de a-l asigura pe
durata plãţii ratelor.
În operaţiunile de leasing, finanţatorul pãstreazã proprietatea asupra bunului, iar toate
celelalte obligaţii, inclusiv riscurile, revin utilizatorului. Redevenţele nu au natura juridicã a
ratelor, respectiv de platã a preţului, însã vor fi deduse în cazul în care utilizatorul îşi manifestã
opţiunea de a cumpãra bunul folosit.
 De asemenea, leasingul se deosebeşte şi de contractul de vânzare cumpãrare, cu pãstrarea
proprietãţii pânã la plata preţului, deoarece aceastã formã de vânzare, deşi nu transferã
proprietatea decât la termen, naşte toate celelalte efecte specifice vânzãrii. Mai este de observat
cã la plata preţului cumpãrãtorul devine automat proprietaarul bunului, situaţie inexistentã în
cazul leasinglui, unde utilizatorul nu devine proprietar în mod automat ci la finele perioadei de
folosinţã a bunului, când el are posibilitatea de a cere achiziţionarea acestuia.